Contestaţie la executare. Sentința nr. 45/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 45/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 06-01-2015 în dosarul nr. 45/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECATORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI
- SECȚIA CIVILĂ -
SENTINȚA CIVILĂ NR.45
ȘEDINȚA PUBLICA din data de 06.01.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: P. M.
GREFIER: D. A.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect contestație la executare suspendare executare formulată de contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților în contradictoriu intimata P. B. –D..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul cauzei, stadiul judecății, modalitatea îndeplinirii procedurii de citare, precum și faptul că la data de 17.11.2014 s-a depus dosarul de executare nr. 179/2014, după care,
Verificându-și din oficiu competența, potrivit art. 131 alin 1 C.proc.civ, instanța constată că este competentă din punct de vedere general, material și teritorial să soluționeze prezenta cauză, conform art. 713 alin. 1 și art. 650 alin. 1 C.proc.civ..
Instanța, având în vedere că a fost solicitată judecata în lipsa, în temeiul dispozițiilor art. 258 alin. 1 C.proc.civ., încuviințează proba cu înscrisuri, ca fiind pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei.
Nemaifiind alte cereri formulate sau alte probe de administrat, instanța declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare, conform art. 394 alin. 1 C.proc.civ.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe în data de 30.06.2014 sub nr._, contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat, în contradictoriu cu intimata P. B. –D., contestație la executare în dosarul de executare nr. 179/2014, al B. B. C. C., prin care a solicitat: anularea executării silite dispuse prin dosarul de executare nr. 179/2014; suspendarea executării silite, în temeiul art. 700 alin. 1și 3 C.proc.civ., până la soluționarea prezentei cause, întoarcerea executării silite.
În motivarea în fapt a cererii, contestatoarea a arătat că, prin somația emisă în data de 16.10.2007, B. B. C. C. a înștiințat-o că are de achitat intimatei suma de 120.864,97 lei, reprezentând actualizarea debitului, precum și cheltuieli de executare titlul executoriu invocat fiind Hotărârea nr. 67/16.10.2007 emisă de Comisia Județeană B. pentru aplicarea Legii290/2003..
A mai susținut contestatoarea, în esență, următoarele:
- potrivit dispozițiilor art. 2 din OUG nr. 10/2014 începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, plata voluntară a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului - Ministru în temeiul Legii nr. 9/1998 și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998. Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006;
- referitor la modalitatea de actualizare adoptată de B.E.J. B. C. C. în încheierea din dosarul nr.179/2014, art. 18 alin.(6) din H.G. nr. 1120/2006 prevede că suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior;
- somația a fost emisă cu încălcarea prevederilor OG nr. 22/2002, în sensul că articolul 2 al ordonanței prevede un termen de 6 luni în care instituția publică este obligată să dispună toate măsurile ce se impun pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
- potrivit art. 2 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începem sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată, acest termen curgând de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului;
- executorul judecătoresc avea obligația emiterii către debitoare a unei somații de plată întemeiate pe dispozițiile legale menționate, ulterior putând proceda la executarea silită a titlului executoriu.
- Curtea Constituțională a statuat că OG nr. 22/2002 are o evidentă finalitate de protecție a patrimoniului instituțiilor publice, ca o premisă indispensabilă a derulării în condiții optime a activității acestora și, prin aceasta, a îndeplinirii atribuțiilor ce le revin ca parte integrantă a mecanismului statului.
- continuarea procedurii de executare silită demarată prin dosarul de executare nr. 188/2014 poate crea un prejudiciu bugetului de despăgubiri al A.N.R.P.
În drept, contestatoarea a invocat dispozițiile art. 711 C.proc.civ., Legea nr. 290/2003, actualizată prin Legea nr. 171/2006 și HG nr. 1120/2006, modificată prin HG nr. 57/2008, iar în probațiune a depus o . înscrisuri.
Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, iar cererea de suspendare a executării silite nu este condiționată de depunerea unei cauțiuni, conform art. 7 din OG nr. 22/2002.
În data de 18.08.2014, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea capetelor de cerere privind anularea și suspendarea executării silite ca neîntemeiate, respingerea contestației la executare formulate de contestatoare ca neîntemeiata .
Intimata a mai susținut că potrivit disp. art. 2 din OUG10/2014 a fost suspendată doar plata voluntară, nu și plata efectuară ca urmare a executării silite.
În drept au fost invocate disp. art. 205-208 c.pr.civ.
In dovedire a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
Instanța a încuviințat părților proba cu înscrisuri, probă administrate în cauză.
Analizând cauza de față, prin prisma motivelor formulate, a apărărilor invocate și a probelor administrate, instanța reține următoarele:
În fapt, prin Hotărârea nr. 67/16.01.2007, emisă de Comisia județeană B. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, s-a stabilit cu titlu de despăgubire în favoarea intimaților suma de 141.449 lei, suma acordată cu titlu de compensație urmând a fi plătită în conformitate cu art. 18 alin. 5 din HG nr. 1120/2006, privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 potrivit cu care compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei (lit. a), eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei (lit. b) sau eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei (lit. c).
Cheltuielile de executare au fost stabilite prin încheierea din data de 23.06.2014 la suma de 8019,58 lei
Prin somația nr. 179/2014 i s-a pus în vedere contestatoarei să plătească suma totală de 120.864,97 lei .
De asemenea, prin adresa de înființare poprire, emisă în data de 179/23.06.2014 a fost înființată poprirea asupra conturilor debitoarei contestatoare deținute la terțul poprit Trezoreria Sectorului 1 București, până la concurența sumei totale de 120.864,97 lei.
În drept, conform art. 711 alin. 1 teza I C.proc.civ., împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, în timp ce art. 711 alin. 3 C.proc.civ. prevede că, după începerea executării silite, cei interesați sau vătămați pot cere, pe calea contestației la executare, și anularea încheierii prin care s-a admis cererea de încuviințare a executării silite, dacă a fost dată fără îndeplinirea condițiilor legale.
Totodată, potrivit art. 703 C.proc.civ., nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită însăși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage nulitatea actului nelegal, precum și a actelor de executare subsecvente, dispozițiile art. 174 și următoarele fiind aplicabile în mod corespunzător.
În acest sens, art. 174 C.proc.civ. prevede că nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, nulitatea fiind absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, respectiv relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat.
Nulitatea poate fi necondiționată de existența unei vătămări, legiuitorul reglementând această chestiune în art. 176 C.proc.civ, dar regula este că nulitatea este condiționată de existența unei vătămări, conform art. 175 C.proc.civ.
Textul legal prevăzut în art. 703 C.proc.civ. reiterează în materia executării silite regula generală din materia actelor de procedură prevăzută în art. 175 C.proc.civ., potrivit căreia actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia, iar în cazul nulităților expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară.
Că aceasta este voința reală a legiuitorului rezultă din interpretarea sistemică a Codului de procedură civilă, care prevede în materia executării silite anumite cazuri de nulitate expresă, cum ar fi cele menționate în art. 666 alin. 2 sau 678 alin. 2 C.proc.civ. Or, câtă vreme legiuitorul a reglementat o . situații în care intervine nulitatea unor acte de executare sau chiar nulitatea executării, este evident că art. 703 C.proc.civ. nu face altceva decât să reproducă în materia executării silite regula generală instituită de art. 175 C.proc.civ., iar o interpretare contrară ar fi de natură să se depărteze nu doar de la litera legii, ci și de la spiritul ei.
Așadar, art. 703 C.proc.civ. nu reglementează un caz de nulitate expresă, situație în care vătămarea s-ar presupune, ci doar reamintește regula generală instituită de art. 175 C.proc.civ.
Pentru a interveni nulitatea actelor de procedură se cer a fi întrunite, în mod cumulativ, conform art. 175 alin. 1 C.proc.civ., următoarele condiții: să existe un act de procedură care a fost întocmit cu nerespectarea cerinței legale; actul de procedură să fi produs părții o vătămare; vătămarea să nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia.
Astfel, art. 662 alin. 1 C.proc.civ. prevede că executarea silită nu se poate face decât dacă creanța este certă, lichidă și exigibilă. Potrivit art. 662 alin. 2-4 C.proc.civ., creanța este certă când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși titlul executoriu, creanța este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conține elementele care permit stabilirea lui, creanța este exigibilă dacă obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.
Conform principiului neretroactivității legii civile consfințit în art. 15 alin. 2 din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.
Conform art. 2 din OUG nr. 10/2014, începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență (14.03.2014) se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, plata voluntară a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului-Ministru în temeiul Legii nr. 9/1998, și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006. Termenul a fost prelungit până la data de 31.12.2014, prin modificarea realizată de Legea nr. 112/2014 (în vigoare din 19.07.2014) prin care a fost aprobată OUG nr. 10/2014.
Așadar, încuviințarea executării silite, stabilirea cheltuielilor de executare, somația și poprirea au avut loc ulterior intrării în vigoare a OUG nr. 10/2014, sens în care actelor de executare în discuție le este aplicabil actul normativ antemenționat.
Totodată, instanța apreciază că, dacă a fost suspendată plata voluntară a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului-Ministru în temeiul Legii nr. 9/1998, și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006, cu atât mai mult nu poate avea loc plata pe calea executării silite.
Instanța apreciază că sintagma „se suspendă, până la data de 31 decembrie 2014, plata despăgubirilor”, cuprinsă în art. 2 din OUG nr. 10/2014, are natura juridică a unui moratoriu legal care împiedică executarea silită.
Totodată, se impune a preciza că procedura încuviințării executării silite reprezintă o procedură necontencioasă, iar încheierile pronunțate în procedura necontencioasă nu au puterea lucrului judecat, astfel cum statuează în mod expres și fără echivoc dispozițiile art. 535 C.proc.civ.
Este adevărat faptul că în cauza V. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (citată în continuare CEDO) a reținut că statul trebuie să garanteze prin măsuri legale și administrative corespunzătoare punerea în aplicare efectivă și rapidă a reconstituirii dreptului de proprietate, indiferent dacă este vorba de o restituire în natură sau de acordarea unei despăgubiri, în conformitate cu principiul supremației dreptului și cu principiul legalității protecției drepturilor patrimoniale enunțate la articolul 1 din Protocolul 1, ținând seama de principiile enunțate de jurisprudența sa în materie de despăgubiri.
Totodată, în cauza Faimblat împotriva României, CEDO a menționat că statul trebuie să vegheze și la înlăturarea obstacolelor juridice care împiedică executarea cu celeritate a deciziilor definitive pronunțate de autoritățile administrative sau de instanțele judecătorești cu privire la imobilele naționalizate, pentru ca foștii proprietari să obțină fie restituirea bunurilor lor, fie o despăgubire rapidă și adecvată pentru prejudiciul suferit, în special prin adoptarea unor măsuri legislative, administrative și bugetare capabile să garanteze o astfel de soluționare.
În același sens, instanța reține că intimații sunt titularii unui drept de creanță, care constituie un drept de proprietate asupra unui bun, în accepțiunea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (citată în continuare Convenție). Intimații au o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (citat în continuare Protocolul 1), (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al intimaților, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
Textul Convenției și implicit jurisprudența CEDO fac parte din dreptul intern al României încă din anul 1994, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României.
Or, din momentul în care legiuitorul a recunoscut în patrimoniul intimaților un drept de creanță, ingerințele în exercițiul dreptului de proprietate cu privire la acest bun, pentru a fi compatibile cu art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv jurisprudența CEDO în materie, nu pot interveni decât dacă sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între ingerință și scopul urmărit.
În cauza de față, ingerința constă din instituirea unui moratoriu legal în ceea ce privește plata despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006, fiind suspendă plata, până la data de 31 decembrie 2014
Ingerința în discuție este prevăzută de OUG nr. 10/2014, act normativ accesibil, în sensul că a fost publicat în Monitorul Oficial, dar și previzibil, în sensul că are un conținut precis și clar.
De asemenea, ingerința urmărește un scop legitim, recte restructurarea și echilibrarea cheltuielilor bugetare în vederea asigurării stabilității economice a țării.
În jurisprudența sa, CEDO a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică (D. D. D. și alții împotriva României). Totodată, CEDO a statuat că, datorită unei cunoașteri directe a societății lor și a nevoilor acesteia, autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de "utilitate publică". În mecanismul de protecție instituit de Convenție, acestora le revine, așadar, obligația de a se pronunța primele asupra existenței unei probleme de interes general ce justifică măsuri aplicabile în domeniul exercitării dreptului de proprietate, inclusiv măsuri ce presupun privări și restituiri de bunuri. Prin urmare, ele se bucură aici de o anumită marjă de apreciere, ca în alte domenii asupra cărora se extind garanțiile Convenției.
În plus, noțiunea "utilitate publică" este amplă prin natura sa. În mod special, decizia de a adopta legi referitoare la privarea de proprietate sau care prevăd o despăgubire din fonduri publice pentru bunuri expropriate presupune, de obicei, analiza unor chestiuni politice, economice și sociale. Considerând că este normal ca legislatorul să dispună de o largă marjă în politica sa economică și socială, CEDO a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele "utilității publice", cu excepția cazului în care judecata sa se dovedește a fi vădit lipsită de temei rezonabil
Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă intimatul să suporte o sarcină disproporționată, trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională. În această privință, CEDO a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale (cauza Sfintele mânăstiri, citată anterior, p. 35, paragraful 71; cauza Ex-regele Greciei și alții împotriva Greciei [GC], Cererea nr. 25.701/1994, paragraful 89, CEDO 2000-XII; cauza Broniowski împotriva Poloniei [GC], Cererea nr. 31.443/1996, paragraful 176, CEDO-V).
Or, asemenea împrejurări excepționale se regăsesc la momentul actual în România, câtă vreme din anul 2009 România a început să se confrunte cu o gravă criză economică și financiară, iar ingerința statului român în dreptul intimaților a venit să asigure menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice, dar și prevenirea producerii unui colaps economic și social.
Pe de altă parte, mai trebuie menționat, așa cum însăși CEDO a observat, că statul român a optat - spre deosebire de alte state care au suferit o schimbare similară de regim politic în 1989 și care au înțeles să plafoneze cuantumul despăgubirilor - pentru principiul despăgubirii integrale pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist.
În aceste condiții, nu este nerezonabil ca statul român să impună un moratoriu legal până în data de 31.12.2014, tocmai pentru a rezolva problema sistemică reținută de CEDO în cauza M. A. și alții împotriva României.
În ceea ce privește motivul de nelegalitate invocat de către contestatoare referitor la faptul încălcării prevederilor OG nr. 22/2002, instanța îl apreciază drept neîntemeiat.
Astfel, conform art. 1 alin. 1 din OG nr. 22/2002, privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Totodată, potrivit art. 2 din OG nr. 22/2002, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată, iar acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului, în vreme ce art. 3 din același act normativ prevede că, în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.
Or, printr-o interpretare logico-gramaticală se impune cu puterea evidenței a constata că termenul de grație de 6 luni, instituit de art. 2 din OG nr. 22/2002 în favoarea instituțiilor publice, precum contestatoarea din prezenta cauză, este condiționat de dovedirea împrejurării că executarea creanței stabilite prin titlul executoriu nu poate începe sau nu poate continua din cauza lipsei de fonduri, termenul fiind acordat tocmai pentru ca instituția publică debitoare să efectueze demersuri pentru a-și îndeplini obligația de plată.
Cu toate acestea, contestatoarea nu a fost în măsură să probeze, în condițiile art. 249 C.proc.civ., imposibilitatea executării creanței din cauza lipsei de fonduri, deși avea această obligație. Pe cale de consecință, contestatoarea nu este îndrituită să invoce beneficiul termenului instituit de art. 2 din OG nr. 22/2002.
Referitor la actualizarea despăgubirilor în cauză, instanța reține că principiul reparării integrale a prejudiciului, în spiritul căruia au fost elaborate Normele prin care sunt reglementate compensațiile cuvenite persoanelor care au avut pierderi patrimoniale în urma părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului H., precum și ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, impune ca despăgubirile să corespundă, prin cuantumul lor, valorii reale a bunurilor din momentul efectuării plății, fiind pe deplin îndreptățită reactualizarea creanței.
Având în vedere toate aspectele de fapt și de drept reținute, instanța, în temeiul art. 719 alin. 1 C.proc.civ. va admite contestația la executare și va anula executarea silită, precum și toate actele de executare efectuate în dosarul de executare nr. 188/2014 al B. D. M. și N. S..
Totodată, art. 718 alin. 1 teza I și alin. 6 C.proc.civ. statuează că până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părții interesate și numai pentru motive temeinice, instanța competentă poate suspenda executarea, iar asupra cererii de suspendare instanța, în toate cazurile, se pronunță prin încheiere, care poate fi atacată numai cu apel, în mod separat. Totuși, în ipoteza în care se rămâne în pronunțare, la același termen de judecată, atât cu privire la contestația la executare, cât și cu privire la cererea de suspendare a executării silite, instanța va pronunța o sentință, supusă apelului, conform art. 717 alin. 1 C.proc.civ.
În acest sens, instanța reține că s-a solicitat de către contestatoare suspendarea executării silite .
Astfel, așa cum rezultă fără echivoc din dispozițiile art. 718 alin. 1 teza I C.proc.civ., instanța reține că numai până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită se poate suspenda executarea. Or, instanța a soluționat contestația la executare, sens în care cererea de suspendare a executării silite, formulată de contestatoare, apare ca rămasă fără obiect, urmând a fi respinsă ca atare.
Instanța va respinge ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect întoarcerea executării silite, având în vedere că nu au fost atașate dovezi din care să rezulte că suam a fost efectiv virată în contul executorului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării silite.
Admite contestația la executare formulată de contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu sediul în București, Calea Floreasca, nr. 202, sector 1, CUI_, în contradictoriu cu intimata P. B. –D. cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat T. C., din București, ..24, ..
Anulează toate actele de executare întocmite în dosarul de executare nr.179/2014 al B. B. C. C..
Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect întoarcerea executării silite .
Executorie.
Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 06.01.2015
PREȘEDINTE, GREFIER,
Red./Tehnored.PM/PM,
26.01.2015, 6ex
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 64/2015. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 43/2015. Judecătoria... → |
|---|
