Contestaţie la executare. Sentința nr. 5027/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5027/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 07-05-2015 în dosarul nr. 5027/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI – SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 5027
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA de: 07.05.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ din:
PREȘEDINTE: N. F.
GREFIER: D. N.
Pe rol se afla soluționarea cauzei civile, având ca obiect contestație la executare – suspendare executare silită, formulată de contestatorii C. O. și C. G. E. în contradictoriu cu intimații G. HOLDING LTD și ..A.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc la termenul de judecată din data de 09.04.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea succesiv pentru 23.04.2015 și 07.05.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 03.12.2014, sub nr._, contestatorii C. O. și C. G. E. au formulat, în contradictoriu cu intimatele G. H. LTD și ., contestație la executare împotriva titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr._/29.08.2008, precum și a actelor de executare emise de B. T. F. și M. C. în dosarul de executare nr. 601/2014.
Intimata G. H. LTD a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția insuficientei timbrări a acțiunii și excepția nulității contestației la executare, având în vedere că cererea de chemare în judecată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază.
Înainte de primul termen de judecată, contestatorii au depus la dosar o completare la contestația la executare, solicitând instanței să dispună:
- Lămurirea întinderii și aplicării titlului executoriu și anume constatarea ca abuzive a următoarelor clauze contractuale și anularea din actele de executare a sumelor ce derivă din clauzele constatate ca fiind abuzive: art. 3.1 referitor la caracterul variabil al dobânzii; art. 3.9 referitor la posibilitatea băncii de a modifica comisioanele și rata dobânzii; art. 3.2 referitor la comisionul de acordare a creditului, în cuantum de 700 Euro; art. 3.5 referitor la dobânda majorată/penalizatoare; art. 4.3 referitor la obligația restituirii creditului în valută, solicitându-se totodată denominarea creditului din moneda Euro în moneda națională, cu consecința înghețării cursului valutar de la momentul semnării contractului de credit (29.08.2008), și anume 3,533; art. 9.3 coroborat cu art. 9.4 referitoare, pe de o parte, la posibilitatea băncii de a transfera/nova/delega oricărei persoane, în mod liber și necondiționat, drepturile și obligațiile sale ce decurg din contract, iar pe de altă parte, la imposibilitatea împrumutatului de a cesiona/nova/delega drepturile și obligațiile sale unei terțe persoane, fără acordul scris, dat anterior de către bancă;
- Anularea executării silite în întregul ei, prin constatarea ca abuzive a clauzelor menționate mai sus, iar în subsidiar, prin lipsa calității de creditor al intimatei G. H. LTD, pentru lipsa notificării cesiunii de creanță către debitorul cedat;
- Anularea încheierii date în dosarul nr._/300/2014 în raport de dispozitivul care încuviințează executarea silită pentru suma de 21.858 Euro, în ipoteza admiterii conversiei și constatării ca abuzive a unor clauze contractuale;
- Suspendarea executării silite în dosarul de executare nr. 601/2014.
În motivare, s-a arătat, în ceea ce privește dobânda, că prin clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor și comisioanelor se acordă acesteia un drept total discreționar de a modifica înțelegerea inițială.
În raport de voința părților manifestată la încheierea contractului de credit și de prevederile art. 93 lit. f, g și h din OUG nr. 21/1992, introduse prin OUG nr. 174/2008, intimata avea obligația de a propune contestatorilor încheierea unui act adițional care să prevadă că dobânda este variabilă exclusiv în raport de indicele de referință EURIBOR/LIBOR/ROBOR la x luni.
În ceea ce privește comisionul de acordare a creditului, contestatorii au arătat că acest comision nu are nicio justificare, reprezentând o dobândă mascată și are o valoare foarte mare.
Cu privire la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, contestatorii au arătat că această clauză este abuzivă întrucât, raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia, precum și la caracterul său prestabilit și impus consumatorului, determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de către părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator, cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale.
S-a arătat că banca s-a îmbogățit fără just temei în detrimentul consumatorilor, aceștia din urmă nefiind informați în mod corespunzător cu privire la riscurile unui credit în valută.
În privința clauzei de la art. 3.5 din contract, referitoare la dobânda penalizatoare, contestatorii au menționat că aceasta este abuzivă, având în vedere că este o clauză penală interzisă de legea civilă în contractele civile cu dobândă, fiind invocată în acest sens Decizia nr. XI/24.10.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite.
Contestatorii au mai arătat că executarea silită demarată împotriva lor este nelegală, impunându-se anularea tuturor formelor de executare, inclusiv a somației mobiliare, precum și a încheierii de încuviințare a executării silite, având în vedere că respectiva creanță nu este certă, sumele pentru care sunt executați nefiind cele reale, în condițiile în care s-a solicitat constatarea ca fiind abuzive a unor clauze contractuale.
De asemenea, cu privire la procesul – verbal de cheltuieli de executare, s-a arătat că valoarea cheltuielilor de executare nu a fost nominal încuviințată de către instanța de judecată, acestea nefiind solicitate, astfel încât aceste cheltuieli de executare sunt nule.
În subsidiar, raportat la munca prestată, executorul judecătoresc a perceput un onorariu de 8.337 lei, acest onorariu fiind excesiv.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 și art. 711 C.proc.civ, ale OUG nr. 50/2008, ale Legii nr. 193/2000, precum și ale C.civ.
În dovedire, contestatorii au depus un set de înscrisuri.
Cererea de chemare în judecată a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 1.000 lei pe contestația la executare și 50 lei pe cererea de suspendare a executării silite.
La data de 15.01.2015, intimata . a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației la executare ca neîntemeiată, invocând totodată și excepția lipsei calității procesuale pasive.
În motivare, s-a arătat că la data de 29.08.2008 intimata, în calitate de împrumutător, a acordat contestatorilor o facilitate de credit în valoare de 20.000 euro, prin contractul de credit nr._, iar la data de 08.10.2013 drepturile de creanță, în cuantum total de 21.858,07 euro, rezultând din acest contract de credit au fost cesionate de . către G. H. LTD.
S-a mai arătat că respectivul contract de credit este titlu executoriu, instanța de judecată încuviințând executarea silită a acestuia.
În drept, au fost invocate dispozițiile C.proc.civ.
În dovedire, s-au depus înscrisuri.
De asemenea, la termenul de judecată din data de 26.02.2015 intimata . a depus întâmpinare la cererea completatoare formulată de către contestatori, prin care a solicitat respingerea contestației la executare ca neîntemeiată, invocând totodată și excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 2 București, excepția nulității contestației la executare pentru lipsa motivării în fapt, excepția inadmisibilității contestației la executare în raport cu cererea de anulare a unor clauze abuzive.
În motivare, s-a arătat, în esență, că nu s-a dovedit de către contestatori că ar fi solicitat negocierea clauzelor și banca ar fi refuzat această negociere. Contestatorii și-au asumat prin semnătură contractul de credit, inclusiv clauzele pretins abuzive.
Intimata a mai arătat că părțile au negociat clauza referitoare la dobândă, menționând totodată că atât dobânda, cât și comisioanele fac parte din prețul contractului, astfel încât nu pot fi analizate din perspectiva clauzelor abuzive.
Contestatorii au depus la dosar un răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei . și admiterea cererii de chemare în judecată, reluând o parte dintre argumentele expuse în cererea de chemare în judecată.
La solicitarea instanței, B. T. F. și M. C. a comunicat copii din dosarul de executare silită nr. 601/2014.
Prin încheierea din data de 26.02.2015 instanța a respins excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 2 București, invocată de către intimata . prin întâmpinare, pentru considerentele expuse în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
La termenul de judecată din data de 09.04.2015, intimata G. H. LTD prin reprezentant a renunțat la excepția insuficientei timbrări a acțiunii, invocată de către aceasta prin întâmpinare, iar instanța a respins excepția nulității contestației la executare pentru lipsa motivării în fapt și în drept, invocată de către intimatele G. H. LTD și . prin întâmpinare, ca neîntemeiată, a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei ., invocată de către aceasta prin întâmpinare și a calificat ca fiind o apărare de fond excepția inadmisibilității contestației la executare în raport cu cererea de anulare a unor clauze abuzive, invocată de către intimata . prin întâmpinare, pentru considerentele expuse în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
La același termen de judecată contestatorii prin avocat au arătat că renunță la cererea de suspendare a executării silite, iar instanța, în temeiul art. 258 raportat la art.260 C.proc.civ., a încuviințat și a administrat pentru ambele părți proba cu înscrisuri, considerând că probele sunt admisibile potrivit legii și duc la soluționarea procesului.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
În fapt, între contestatorii C. O. și C. G. E., în calitate de împrumutați, și intimata ., în calitate de bancă, s-a încheiat contractul de credit nr._/29.08.2008, în baza căruia banca a acordat contestatorilor o facilitate de credit în valoare de 20.000 euro.
Prin contractul de cesiune de creanțe nr._/08.10.2013, drepturile de creanță, în cuantum total de 21.858,07 euro, rezultând din acest contract de credit au fost cesionate de . către G. H. LTD.
Având în vedere că debitorii – contestatori nu și-au îndeplinit obligația de restituire a creditului, la data de 24.09.2014 intimata G. H. LTD a formulat cerere de executare silită, înregistrată pe rolul B. T. F. și M. C. sub nr. 601/2014, prin care a solicitat executarea silită a contestatorilor, în baza contractului de credit nr._/29.08.2008, pentru următoarele sume: 16.987,88 euro debit principal, 3.590,06 euro dobândă și 1.280,13 euro penalități de întârziere.
Prin încheierea din data de 01.10.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._/300/2014, instanța a încuviințat executarea silită a debitorilor – contestatori, la cererea creditoarei G. H. LTD, în toate formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la concurența sumei de 21.858,07 euro, conform titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr._/29.08.2008, precum și a cheltuielilor de executare.
Prin încheierea din data de 12.11.2014 executorul judecătoresc a stabilit cheltuieli de executare silită în cuantum total de 8.337,76 lei (TVA inclus), compuse din suma de 620 lei reprezentând cheltuieli de executare și suma de 7.717,76 lei reprezentând onorariu executor judecătoresc.
La data de 12.11.2014 executorul judecătoresc a emis o somație, prin care le-a pus în vedere contestatorilor ca, în termen de 1 zi de la comunicarea acesteia, să achite creditoarei suma de 21.858,07 euro reprezentând credit restant, dobânzi restante și comisioane restante, suma de 7.717,76 lei onorariu executor judecătoresc și suma de 620 lei cheltuieli de executare.
Potrivit art. 248 alin. 1 C.proc.civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Sub aspectul excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei ., invocată de către aceasta prin întâmpinare și unită cu fondul cauzei, instanța urmează a o respinge ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Prin prezenta contestație la executare s-a solicitat, printre altele, constatarea ca fiind abuzive ale unor clauze din contractul de credit nr._/29.08.2008, încheiat de către contestatori cu intimata ..
Deși creanța decurgând din acest contract a fost cesionată de bancă către G. H. LTD, instanța reține că intimata . are în continuare calitate procesuală pasivă în cauză, fiind cea care a încheiat contractul de credit și a stipulat clauzele a căror nulitate se solicită, pe motiv că ar fi abuzive și că nu ar fi fost negociate cu consumatorul.
Cu privire la excepția inadmisibilității contestației la executare în raport cu cererea de anulare a unor clauze abuzive, invocată de către intimata . prin întâmpinare și calificată de către instanță ca o apărare pe fondul cauzei, instanța reține următoarele:
Dreptul de a contesta contractul de credit pe calea dreptului comun ține exclusiv de principiul disponibilității parților, contestatorii având posibilitatea formulării unor apărări de fond împotriva titlului executoriu în cadrul contestației la executare, aceasta cu atât mai mult cu cât s-a invocat o apărare întemeiată pe natura abuzivă a unor clauze, iar acest aspect poate fi constatat chiar și de către instanță, din oficiu, inclusiv în faza de executare silită, așa cum în mod constant se arată și în jurisprudența CJUE (Cauza C‑472/11 Banif Plus B. Zrt).
În drept, potrivit art. 712 alin. 1 și 3 C.proc.civ. republicat, împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, a încheierii de încuviințare a executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, iar conform art. 720 alin. 1 C.proc.civ., dacă admite contestația la executare, instanța, ținând seama de obiectul acesteia, după caz, va îndrepta ori anula actul de executare contestat, va dispune anularea ori încetarea executării înseși, va anula ori lămuri titlul executoriu.
Instanța reține faptul că executarea silită a fost demarată împotriva contestatorilor – debitori, la cererea intimatei – creditoare, în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr._/29.08.2008, față de dispozițiile art. 120 din OUG nr. 99/2006, potrivit cărora contractele de credit, inclusiv contractele de garanție reală sau personală, încheiate de o instituție de credit constituie titluri executorii.
Instanța urmează a analiza, în continuare, clauzele contractuale invocate de către contestatori pentru a stabili în ce măsură acestea sunt sau nu abuzive.
Astfel, clauza prevăzută de art. 3.1 din contractul de credit prevede faptul că rata dobânzii este de 13,95% pe an, până la notificarea ulterioară din partea băncii, calculată la suma nerambursată.
Potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Or, în cauză nu se poate aprecia că debitorul a fost în imposibilitate de a negocia clauzele cu privire la dobânda aplicabilă creditului contractat.
Contestatorii au optat pentru acest credit cu dobândă variabilă, alegându-l din oferta băncii unde se regăseau și alte tipuri de credite cu condiții diferite în ceea ce privește dobânda.
Deși condițiile creditării pentru produsul acceptat de contestator erau prestabilite de bancă, acesta a avut cunoștință de clauzele contractului, acesta fiind adus la cunoștința contestatorilor conform dispozițiilor art.5 din Legea nr.193/2000.
Totodată, instanța reține faptul că la art. 3.6 din contract s-a prevăzut formula după care se va calcula dobânda, precum și faptul că dobânda anuală efectivă este de 16.16%, consumatorii fiind informați în mod corespunzător.
Potrivit clauzei prevăzute la art. 3.2 din contract, comisionul de acordare a facilității este de 3,5% din valoarea totală a facilității, iar acest comision se va plăti la data efectuării tragerii, prin deducerea acestuia din suma facilității.
Instanța constată că sunt întrunite cerințele cumulative prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193 din 2000 pentru a considera prevederea contractuală ce instituie comisionul de acordare a creditului drept clauză abuzivă, deoarece aceasta creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Instanța constată că acest comision nu a fost negociat cu clienții și că, prin natura sa, a adus prejudicii acestora. Acest comision, în cuantum de 3,5%din valoarea totală a creditului, este nejustificat de mare în comparație cu munca depusă de bancă pentru întocmirea dosarului de credit. Mai mult, intimata nu a reușit să explice clar pentru ce a perceput acest comision și nu a oferit nici măcar un singur criteriu pentru a se verifica modul de calcul al acestui comision. Simpla menționare a denumirii și cuantumului acestui comision nu este de natură a satisface condiția ca respectiva clauză să fie exprimată în mod clar și inteligibil.
Deși contestatorii au cunoscut cuantumul comisionului de acordare a creditului la momentul încheierii contractului, aceștia nu au avut nicio posibilitate de a modifica sau exclude această clauză din contract. Totodată, în cuprinsul convenției de credit nu s-a justificat perceperea acestui comision, deși suma percepută cu acest titlu este semnificativă (700 euro), fiind calculată în procent de 3,5 % din valoarea totală a creditului. Art. 3.2 din convenție menționează doar că acest comision este perceput pentru acordarea facilității.
Totodată, instanța trebuie să ia în considerare, conform art. 4 alin. 5 din Legea nr. 193 din 2000, natura serviciilor prestate de intimată, instituție bancară, factorii care au determinat încheierea contractului, precum starea de nevoie a consumatorului, precum și celelalte clauze ale contractului.
Având în vedere aceste elemente, instanța constată că, și în această situație, intimata, instituție bancară, a majorat costul creditului, făcând obligația împrumutatului, consumator, mai oneroasă, ceea ce a dus la crearea unui dezechilibru semnificativ între obligațiile părților, clauza servind exclusiv intereselor Băncii.
De altfel, și legea internă de transpunere cere, prin art. 1 alin. 1, ca orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru prestarea de servicii să cuprindă clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate.
În urma coroborării probelor, instanța și-a format convingerea că intimata a instituit acest comision de acordare a creditului în scopul de a spori costul creditului, în absența unei contraprestații reale pentru consumator, fără a ține seama de conduita consumatorului în relația cu banca sau de situația sa financiară.
Instanța reține că legea specială, respectiv Legea nr. 193 din 2000, nu prevede sancțiunea ce intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze, stipulând numai că acestea nu vor produce efecte asupra consumatorului și, în cazul în care contractul nu se mai poate derula în lipsa acestora clauze, consumatorul are posibilitatea de a solicita rezilierea, cu daune-interese (art. 6 și 7 din Lege nr. 193 din 2000).
În lipsa unei sancțiuni exprese, legea specială se va completa cu legea generală. Or, în materie civilă, sancțiunea care poate interveni și care lipsește o clauză contractuală de efecte este nulitatea. Întrucât, prin interzicerea introducerii de clauze abuzive în contractele încheiate de comercianți cu consumatorii, legiuitorul a urmărit, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Directivei 93/13/CEE și a legii interne de transpunere, protejarea interesului general al consumatorilor, iar nu protejarea interesului particular, al unui consumator, nulitatea nu poate fi decât absolută.
În cauza C-453/10 J. Pereničová și Vladislav Perenič, Curtea de Justiție de la Luxemburg a arătat că Directiva 93/13/CEE nu a realizat decât o armonizare parțială și minimală a legislațiilor naționale privind clauzele abuzive, recunoscând, totodată, statelor membre posibilitatea de a asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție decât cel pe care aceasta îl prevede. Prin urmare, directiva nu se opune ca un stat membru să prevadă, cu respectarea dreptului Uniunii, o reglementare națională care permite să se declare nulitatea întregului contract încheiat între un comerciant și un consumator și care conține una sau mai multe clauze abuzive atunci când se dovedește că aceasta asigură o protecție mai bună a consumatorului.
Pornind de la considerentele Curții, în virtutea principiului că cine poate mai mult, poate și mai puțin, este evident că se poate declara doar nulitatea unor clauze din contract, dacă legislația națională o permite.
Mai mult, în speța C-472/10 Invitel, Curtea de Justiție a arătat că instanțele naționale sunt obligate să stabilească din oficiu, și în viitor, toate consecințele care decurg din constatarea nulității clauzelor abuzive, astfel încât astfel de clauze să nu creeze obligații pentru consumatorii care au încheiat un contract care cuprinde clauze abuzive.
De asemenea, în ceea ce privește aprecierea caracterului abuziv al unei clauze, Curtea de Justiție a răspuns că este de competența instanței naționale să facă această apreciere, urmând a verifica dacă în respectivele clauze sunt specificate, într-un limbaj clar și inteligibil, metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații și, după caz, dacă au dreptul consumatorii să pună capăt contractului.
Efectele nulității se produc retroactiv, deoarece sumele de bani pot fi întotdeauna restituite. Astfel, caracterul succesiv al obligației împrumutatului nu împiedică restituirea prestațiilor, iar intimata cunoștea că are obligația de a nu stipula clauze abuzive în contractele sale preformulate încă de la data încheierii convenției de credit.
Instanța va avea în vedere ca temei juridic al restituirii prestațiilor, ca efect al constatării nulității, dispozițiile ce reglementează plata nedatorată.
Potrivit dispozițiilor art. 992 și art. 993 alin. 1 din C.civ. de la 1984, aplicabile în raport cu data încheierii contractului de credit, cel ce, din eroare sau cu știință, primește aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit, iar cel care, din eroare crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetițiune în contra creditorului.
Conform art. 1092 din C.civ., orice plată presupune o datorie, iar ceea ce s-a plătit fără a fi datorat este supus repetițiunii.
Din interpretarea logico-juridică a textelor menționate, rezultă că plata nedatorată presupune executarea unei obligații inexistente, de către o persoană care apreciază, din eroare, că este debitor al acestei obligații. Pentru a constata că s-a efectuat o plata nedatorată trebuie îndeplinite următoarele condiții: să se efectueze o plată, din eroare, pentru stingerea unei datorii inexistente.
În speță, contestatorii au efectuat plata sumei de 700 euro reprezentând comision de acordare a creditului la data tragerii acestuia, sumele fiind transferate în contul intimatei cu titlu de plată. Plata s-a efectuat de către contestatori din eroare, cu convingerea că sunt debitorii unei obligații care s-a dovedit inexistentă, deoarece clauzele ce instituiau comisionul de acordare a creditului au caracter abuziv și nu pot produce niciun efect. Astfel, a dispărut fundamentul pentru executarea obligației de plată a comisionului de acordare a creditului și este necesar a se acoperi prejudiciul suferit de contestatori și a se restabili situația anterioară, precum și a se înlătura toate consecințele patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută.
În consecință, instanța va constata nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 3.2 din Contractul de credit nr._/29.08.2008 încheiat între părți, în virtutea caracterului abuziv al acesteia și va anula în parte actele de executare efectuate în dosarul de executare nr. 601/2014 al B.E.J.A. T. F. și M. C., în ceea ce privește suma de 700 euro reprezentând comision de acordare a creditului.
Conform clauzei prevăzute la art. 3.5 din contract, dobânda majorată/penalizatoare este de 10% pe an peste dobânda curentă, fiind datorată în cazul în care împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată la scadență.
Instanța este conștientă de conținutul Deciziei nr. XI/24.10.2005 pronunțate de ÎCCJ în soluționarea unui recurs în interesul legii, care a prevăzut că, în aplicarea dispozițiilor art. 1, art. 2 și art. 3 alin. 1 și 2 din OG nr. 9/2000, cu referire la art. 969 alin. 1 C.civ. din 1864, clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii. Or, acest recurs în interesul legii nu este aplicabil în cauză, căci el tratează [a se vedea conținutul publicat în M.Of., Partea I nr. 123/09.02.2006] numai raporturile juridice pur civile.
Astfel, potrivit art. 56 din Vechiul C.. este comercial numai pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși încât privește acest act, legii comerciale, afară de dispozițiunile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care legea ar dispune altfel. Prin urmare, faptele de comerț mixte sunt guvernate de legea comercială pentru ambele părți, chiar dacă pentru una dintre ele actul juridic are caracter civil. Fiind vorba despre un raport juridic unic, el nu poate fi supus, simultan, la doua reglementări diferite, una comercială pentru comerciant (banca) și alta civilă, pentru necomerciant (client), ci unei reglementări unice, cea a dreptului comercial.
Prin urmare, în privința încheierii și executării actului, a dovezii drepturilor, a prescripției etc. sunt aplicabile dispozițiile legii comerciale.
Pentru a fixa temporal analiza acestei clauze, instanța reamintește că, potrivit art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa.
Prin urmare, contractele analizate sunt supuse Codului civil din 1864, iar în ceea ce privește reglementarea dobânzii, OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, care operează, spre deosebire de actuala OG nr. 13/2011, cu o terminologie neclară.
În orice caz, pentru a stabili limitele discuției, instanța reține că părțile au încheiat un contract de împrumut cu titlu oneros, adică cu dobândă, care reprezintă fructele civile la care s-a obligat împrumutatul ca echivalent al folosinței capitalului. În mod evident, suma de bani împrumutată de clienți este purtătoare de dobândă din ziua în care a fost remisă împrumutatului. În acest sens, art. 6 din OG nr. 9/2000 prevede că prin dobândă se înțelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, dar și alte prestații sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinței capitalului.
În schimb, art. 1 din OG nr. 9/2000 prevede că părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești.
Prin urmare, părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru acordarea unui împrumut, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești.
Prin urmare, există două feluri de dobânzi: dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației - denumită dobândă remuneratorie/fructe civile și dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației la scadență - denumită dobândă penalizatoare/daune-interese pentru neexecutarea la termen/daune moratorii și care reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligației.
În mod evident, despăgubirile moratorii se pot cumula cu executarea în natură a obligației, formată, în cazul contractului de împrumut, din capital + fructele civile.
Dobânda stabilită de intimată de 13,95% pe an reprezintă fructe civile, adică beneficiul primit de bancă ca urmare a acordării împrumutului, căci acesta este obiectul ei de activitate. Cum dobânda penalizatoare/moratorie are natura juridică a daunelor-interese, calculul ei se poate face și asupra sumelor datorate cu titlu de dobânzi remuneratorii neplătite la termen. Interdicția clauzei penale vizează calculul penalităților de întârziere asupra unor sume datorate cu același titlu, iar nu dobânzile moratorii care se calculează asupra sumelor de bani scadente și neplătite la termen.
Dacă s-ar accepta ideea contrară, ar însemna că nu ar exista pentru client niciun fel de sancțiune pentru executarea cu întârziere a obligației de restituire a împrumutului (format din capital + fructe civile), or, o asemenea interpretare încalcă cele mai elementare principii de drept.
Având în vedere aceste considerente, în opinia instanței, clauza prevăzută la art. 3.5 din contract nu este abuzivă.
Potrivit clauzei prevăzute la art. 3.9 din contract, banca își rezervă dreptul de a modifica comisioanele (în cazul opțiunilor 1 și 2), rata dobânzii (în cazul opțiunilor 1 și 2), inclusiv dobânda penalizatoare, menționate în prezentul contract, din motive întemeiate, precum modificări legislative, modificări ale condițiilor pieței financiar – bancare, modificări ale costurilor surselor de finanțare proprii, etc.
Instanța reține faptul că până în momentul introducerii prezentei acțiuni banca nu a procedat la modificarea comisioanelor, a ratei dobânzii sau a dobânzii penalizatoare prevăzute în contract, astfel încât lipsește interesului contestatorilor în constatarea caracterului abuziv al acestei clauze.
D. în măsura în care se va proceda, efectiv, la modificarea comisioanelor sau a dobânzii, contestatorii ar putea solicita constatarea caracterului abuziv al clauzei respective, instanța urmând a verifica, în concret, care a fost motivul acestei modificări și dacă această modificare era sau nu justificată sau dacă a fost abuzivă.
Clauza prevăzută de art. 4.3 din contractul de credit prevede faptul că toate plățile reprezentând rambursări în cadrul prezentei facilități se vor efectua în data de 25 a fiecărei luni, în valuta în care s-a acordat facilitatea, fără niciun fel de deducere sau reținere aferentă vreunei compensări, creanțe, taxe sau impozite.
Se impune a se stabili, în prealabil, dacă clauza contestată de către debitori face parte din obiectul principal al contractului or vizează servicii conexe obligației principale pentru a se clarifica prevederile legale aplicabile. În concret, se impune a se stabili dacă urmează a se analiza caracterul abuziv al respectivei clauze prin raportare la prevederile art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 sau prin raportare la prevederile art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000.
Sub acest aspect, se reține că potrivit art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CE „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Această prevedere a fost transpusă în dreptul intern prin art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, potrivit căruia evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de-a satisface cerințele de preț și plată, pe de-o parte, și nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte. Singura condiție pe care legea o impune este ca aceste clauze să fie exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Pe cale de consecință, odată constatată încadrarea unei anumite clauze în cadrul obiectului principal al contractului, sunt excluse de la analiză condițiile prevăzute la art.4 alin.1 din legea nr.193/2000.
Totodată, trebuie avută în vedere la stabilirea obiectului principal al contractului natura juridică specifică a contractului de credit, care se deosebește de contractul de împrumut (ce creează obligații doar în sarcina împrumutatului), constând în restituirea sumei împrumutate și a dobânzii aferente. Natura juridică a contractului de credit este una mult mai complexă întrucât nu se limitează doar la acordarea împrumutului și restituirea acestuia cu dobândă, obligații care indiscutabil că fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci și la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se poate considera și în privința acestora că au fost considerate ca fiind esențiale de către părți la încheierea contractului, astfel încât fac parte din obiectul principal al contractului.
Deși fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce definește obiectul contractului, în condițiile în care sunt exprimate în mod clar și inteligibil, nici Legea nr.193/2000 și nici Directiva 93/13 nu definesc noțiunea de obiect al contractului. Însă, în cauza Kasler (C-26/13), CJUE a oferit unele criterii de interpretare a acestei noțiuni care trebuie avute în vedere ținând seama de cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, în măsura în care termenii unei dispoziții de drept ale Uniunii (respectiv Directiva 93/13) care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre în sensul de-a stabili domeniul de aplicare al acesteia trebuie să primească o interpretare autonomă și uniformă. În acest sens, CJUE a reținut că în fapt clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de „obiect principal al contractului”, în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare îl caracterizează.
Având în vedere cele indicate mai sus precum și statuările CJUE, instanța apreciază că respectiva clauză contestată de către debitori are strânsă legătură cu acordarea creditului și face parte din obiectul principal al contractului.
Se impune a se preciza însă că nici Legea 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, cu condiția exprimării în mod clar și inteligibil a acesteia.
În cauza de față, instanța constată că a fost exprimată într-un mod clar și inteligibil clauza de risc valutar.
Potrivit art. 1 din contract, creditul a fost acordat în Euro, convenindu-se ca ratele să fie achitate în valuta în care a fost acordat împrumutul (art. 4.3).
Din simpla lectura a contractului rezultă că această clauză a fost exprimată clar și inteligibil, moneda în care s-a acordat creditul și în care trebuia restituit fiind indicată în mod expres prin contract. Totodată, nu se poate susține că debitorii - contestatori nu aveau pregătirea necesară pentru a înțelege riscurile pe care un credit în valută îl presupune.
Nu pot fi primite afirmațiile contestatorilor în sensul că respectiva clauză constituie o clauză abuzivă întrucât ei, în calitate de consumatori, nu ar fi avut posibilitatea reală de a negocia conținutul acestei clauze, fiind constrânși, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit.
Instanța apreciază că semnarea unui contract de credit într-o anumită monedă este o chestiune care ține exclusiv de dorința împrumutatului, iar odată ce s-a contractat un credit într-o moneda străină, atât împrumutatul, cât și banca pot suporta o . consecințe negative rezultate din riscul valutar.
În cauza de față, moneda în care contestatorii au contractat creditul s-a apreciat, consumatorii fiind cei care au avut de suportat riscul valutar, însă evoluția cursului valutar nu este influențată de niciuna dintre părțile contractante.
Obligația băncii de informare a clientului la momentul acordării creditului vizează condițiile de creditare, adică dobânzile, comisioanele ori garanțiile puse în sarcina împrumutatului, posibilitatea deprecierii ori aprecierii unei monede străine neputând fi inclusă în aceasta obligație. Banca este un comerciant care urmărește să își „vândă” produsele, neputându-i-se imputa faptul că nu a adus la cunoștința co-contractantului posibilitatea deprecierii unei valute peste o anumită perioadă de timp.
În ceea ce privește stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF – RON la momentul semnării convenției și denominarea în monedă națională a plăților,instanța reține incidența în cauză a principiului nominalismului monetar.
Astfel potrivit art. 1578 C.civ. din anul 1865, aplicabil în cauză prin raportare la data încheierii contractului, împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația acesteia.
Prin urmare, principiul nominalismului este tradițional în contractele de împrumut, regula nominalismului fiind instituită de legiuitor.
Pe cale de consecința, având în vedere și prevederile art.969 C.civ., care reglementează principiul forței obligatorii a contractului, instanța nu poate interveni pentru a stabili o anumită rată a dobânzii într-un contract de credit sau pentru a modifica monedă în care a fost acordat creditul.
Referitor la prevederile Regulamentului BNR nr.4/2005 privind regimul valutar, se constată că, într-adevăr, art.3 alin.1 consacră principiul plăților în monedă națională între rezidenți, însă alin.3 al aceluiași articol permite realizarea de „Operațiuni (...) și în valută, numai pe baza acordului de voință al părților”. Astfel odată încheiata convenția de credit prin care s-a acordat un împrumut un valută și s-a convenit achitarea ratelor în aceeași monedă, nu se mai pot invoca regulile care guvernează regimul valutar și de la care contestatorii au înțeles să excepteze contractul pe care l-au încheiat cu banca.
De asemenea, conform clauzei prevăzute la art. 9.3 din contract, banca poate să transfere/noveze/delege oricărei persoane, în mod liber și necondiționat, drepturile și obligațiile sale ce decurg din prezentul contract, iar conform clauzei prevăzute la art. 9.4 din contract, drepturile și obligațiile împrumutatului nu pot fi cesionate, novate, transferate sau delegate niciunei terțe persoane, în niciun moment, fără acordul scris, anterior, dat de către bancă.
Instanța reține faptul că nici aceste clauze contractuale nu sunt abuzive, părțile stabilind aceste dispoziții în baza acordului lor de voință, potrivit art. 969 C.civ. din 1865, având în vedere totodată faptul că, în cazul băncii, ar fi vorba despre o cesiune de creanță, în timp ce în cazul clientului ar fi vorba despre o cesiune de datorie, interzisă la acel moment de dispozițiile legale în vigoare. Se ține cont, de asemenea, de faptul că la momentul acordării împrumutului de către bancă, aceasta a avut în vedere anumite condiții pe care trebuia să le îndeplinească clientul pentru a beneficia de facilitatea respectivă, persoana acestuia și garanțiile oferite de către acesta fiind foarte importante pentru bancă, astfel încât este normal ca banca să-și dea acordul înainte de transferarea drepturilor și obligațiilor împrumutatului către o altă persoană.
Instanța nu poate reține nici susținerile contestatorilor referitoare la lipsa calității de creditor al intimatei G. H. LTD, pentru lipsa notificării cesiunii de creanță către debitorul cedat, având în vedere că din înscrisurile existente în dosarul de executare (f. 123-124) reiese faptul că cesiunea de creanță le-a fost notificată contestatorilor prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, fiind totodată înscrisă în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare (f. 126). Faptul că debitorii – contestatori nu s-au prezentat la poștă pentru a ridica recomandata, aceasta întorcându-se cu mențiunea „Avizat. Reavizat. Expirat termen păstrare. Aprobat înapoierea” nu este un fapt imputabil intimatelor, care și-au îndeplinit obligația de notificare.
Cu privire la caracterul cert, lichid și exigibil al creanței, instanța reține că acesta reiese din cuprinsul cererii de executare silită, în care se evidențiază în mod clar sumele pentru care s-a solicitat executarea: 16.987,88 euro debit principal, 3.590,06 euro dobândă și 1.280,13 euro penalități de întârziere, acestea reieșind din contractul de credit și din actele depuse la dosar.
În ceea ce privește cheltuielile de executare silită, instanța constată faptul că acestea au fost încuviințate prin încheierea din data de 01.10.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._/300/2014, nefiind necesară indicarea valorii nominale a acestora, cu atât mai mult cu cât această valoare poate crește în cursul executării silite, în funcție de actele de executare care se efectuează.
De asemenea, cu privire la onorariul executorului judecătoresc, instanța reține că acesta a fost stabilit prin raportare la dispozițiile art. 39 alin. 1 lit. d din Legea nr. 188/2000 și la pct. 3 lit. d din anexa Ordinului Ministerului Justiției nr. 2550/C/2006 privind aprobarea onorariilor minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești, fiind justificat de actele întocmite în dosarul de executare nr. 601/2014.
Aspectul că executorul judecătoresc a inclus în onorariu și taxa pe valoare adăugată nu este de natură să conducă la concluzia că onorariul stabilit depășește limita legală, în condițiile în care în sarcina sa exista obligația legală de a proceda astfel, fiind plătitor de TVA. A considera că onorariul executorului judecătoresc nu poate depăși plafonul maxim legal nici în situația adunării taxei pe valoare adăugată ar implica consecința contrară interdicției generale a oricărei forme de discriminare impuse de Protocolul nr. 12 la C.E.D.O. ca pentru un executor judecătoresc, plătitor de TVA, plafoanele maximale să aibă un cuantum diferit decât cele la care s-ar raporta un executor judecătoresc, căruia nu îi incumbă o astfel de obligație fiscală, în condițiile în care cuantumul sumelor ce urmează a fi poprite ar fi egal. În lipsa unor norme derogatorii exprese, interpretarea textului legal prin care se stabilesc onorariile maximale trebuie să conducă, în condiții identice, la aceleași consecințe pentru toți destinatarii lui, egalitatea în drepturi fiind consacrat ca drept fundamental de art. 16 din Constituția României.
Astfel, onorariul executorului judecătoresc, în cuantum 7.717,76 lei se încadrează în limita prevăzută de lege, de 6.300 lei plus un procent de până la 1% din suma care depășește 100.000 lei din valoarea creanței ce face obiectul executării silite, astfel cum rezultă și din încheierea nr. 601 din data de 12.11.2014 prin care au fost stabilite cheltuielile de executare silită.
Pentru toate aceste considerente, instanța urmează să respingă excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei U. Ț. B. SA, invocată de către aceasta prin întâmpinare, ca neîntemeiată, să admită în parte contestația la executare, astfel cum a fost precizată și completată, să constate nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 3.2 din Contractul de credit nr._/29.08.2008 încheiat între părți, în virtutea caracterului abuziv al acesteia, să anuleze în parte actele de executare efectuate în dosarul de executare nr. 601/2014 al B.E.J.A. T. F. și M. C., în ceea ce privește suma de 700 euro reprezentând comision de acordare a creditului și să respingă în rest contestația la executare, ca neîntemeiată.
În temeiul art. 453 alin. 1 C.proc.civ., față de soluția de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, instanța urmează să oblige intimatele la plata către contestatori a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei U. Ț. B. SA, invocată de către aceasta prin întâmpinare, ca neîntemeiată.
Admite în parte contestația la executare, astfel cum a fost precizată și completată, formulată de contestatorii C. O., CNP_ și C. G. E., CNP_, ambii cu domiciliul ales în București, .. 235, ., sector 2, în contradictoriu cu intimații G. HOLDING LTD prin mandatar ., CUI_, J_ cu sediul în București, .. 21, etaj 5, sectorul 2 și ..A., J_, CUI_, cu sediul ales în București, . nr. 70, sector 2.
Constată nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 3.2 din Contractul de credit nr._/29.08.2008 încheiat între părți, în virtutea caracterului abuziv al acesteia.
Anulează în parte actele de executare efectuate în dosarul de executare nr. 601/2014 al B.E.J.A. T. F. și M. C., în ceea ce privește suma de 700 euro reprezentând comision de acordare a creditului.
Respinge în rest contestația la executare, ca neîntemeiată.
Obligă intimatele la plata către contestator a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.
Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a fi depusă la Judecătoria Sectorului 2 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 07.05.2015.
Președinte, Grefier,
N. F. Pt. gref. aflat în CO, semnează grefier-șef
Red. Jud. F.N./Th.red. N.D./ 6 ex./ 13.07.2015
| ← Suspendare provizorie. Sentința nr. 5220/2015. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 5028/2015. Judecătoria... → |
|---|
