Obligaţie de a face. Încheierea nr. 30/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI

Dezbaterile pe fondul cauzei s-au desfășurat în ședința publică de la 30.01.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată când, având nevoie de timp pentru a delibera, instanța a amânat pronunțarea la 06.02.2015 și la data de 13.02.2015.

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 24.09.2014, sub nr._, reclamanții M. L. C. și M. A. au solicitat în contradictoriu cu pârâta .>

- constatarea nulității absolute a clauzelor inserate în contractul de

credit nr._/DZ/22.08.2007, prin care au fost stipulate

"comisionul de risc" (Condiții speciale ale convenției - pct.5 -

Comisioane - lit.a, Condiții generale ale convenției - Secțiunea 3 -

Costuri - pct.3.5) și "comisionul de administrare" (Condiții generale

ale convenției - Secțiunea 3 - Costuri - pct.3.6), in conformitate cu art.

1246 si urm. Cod civil, art.1235 si urm. Cod civil, art.1403 Cod civil, art.1,

art.12 din Legea nr.193/2000, art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE si art.4

alin.6 din Legea nr. 193/2000;

- obligarea paratei la recalcularea graficului de rambursare aferent in raport de anularea clauzei pentru comisionul de risc/administrare, in conformitate cu art. 1516 Cod civil

- obligarea paratei la restituirea sumei de 2450,27 euro reprezentând cuantumul comisionului de risc încasat în perioada 17.09._10 și a sumei de 2851,64 euro reprezentând comision de administrare încasat în perioada 15.10._14, precum și a sumelor încasate ulterior formulării acțiunii;

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate cu titlu de comision risc/administrare calculată de la data achitării fiecărei sume și până la data plății efective;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, au arătat că, la data de 22.08.2007 au încheiat cu pârâta convenția de credit nr._/DZ/22.08.2007, iar la data de 13.03.2010 a fost întocmit actul adițional nr.1 la convenția de credit nr._/DZ/21.08.2007 prin care a fost modificată rata dobânzii curente, celelalte clauze rămânând neschimbate.

La data de 17.09.2010 parata a fost notificată cu privire la refuzul împrumutaților, garanți ipotecari, de a fi introdus in convenție "comisionul de administrare" și de a suporta cuantumul acestuia, iar in luna august 2014 parata unitate bancara a fost notificata cu privire la eliminarea comisionului de risc/administrare din convenția de credit nr._/DZ/22.08.2007 si la restituirea sumelor datorate, percepute in mod abuziv cu acest titlu, demers rămas fără finalitate.

Cu începere din anul 2010, odată cu . O.U.G. nr.50/2010"comisionul de risc" o fost redenumit "comision administrare", sumele cu acest titlu fiind percepute de către bancă cu începere din 17.09.2007.

Au susținut reclamanții faptul că, clauzele care au reglementat comisionul de risc, precum și cele care prevăd în prezent comisionul de administrare, sunt vădit abuzive și lipsite de cauză, sumele percepute in baza lor fiind supuse restituirii ca urmare a constatării nulității lor.

Cauza reprezintă scopul, obiectivul urmărit la încheierea actului juridic, fiind necesare îndeplinirea cumulativa a următoarelor cerințe: sa existe, sa fie licita si s fie morala.

In cazul de față, prin instituirea comisionului in discuție, este evident ca ii lipsește cauzei atât caracterul licit (întrucât contravine, astfel cum vom arata in continuare, normelor legale in vigoare) cat si moral (sumele percepute reprezentând voința unilaterala, discreționara a băncii, contrar bunei credințe contractuale si provenind din acte de îmbogățire fără just temei), sancțiunea fiind, în mod evident, nulitatea absolută.

Mai mult decât atât, clauzele în discuție sunt afectate de o condiție pur potestativă, sancțiunea fiind, din nou, nulitatea; astfel, cuprinsul clauzei prevede ca împrumutatul poate datora băncii un comision,fără însă a se specifica în ce condiții se datorează acest comision.

Cu alte cuvinte, perceperea comisionului a fost lăsată la libera alegere a băncii, care îl poate percepe după bunul plac, fără nicio justificare.

De asemenea, conform art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Motivația perceperii acestor comisioane este vădit neclara si contrara principiilor bunei credințe întrucât nu a fost detaliata nici in cuprinsul condițiilor speciale ale convenției, nici in cuprinsul condițiilor generale, reclamanții fiind garanți ipotecari, astfel încât în optica lor, orice risc al contractului era deja acoperit prin constituirea garanției imobiliare.

Au mai arătat reclamanții faptul că aceștia nu au avut in niciun moment posibilitatea reala si efectiva de a modifica sau înlătura vreuna din clauzele contractului, întregul act juridic fiindu-le impus in forma redactată de banca parata, căreia ii revenea, însă, obligația de a negocia, în deplin acord cu buna credința contractuală, toate clauzele convenției.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 14.11.2014 pârâta a invocat excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc/administrare și dobânzi, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

În motivarea excepției a invocat dispozițiile art. 1 și art.7 din Decretul nr.167/1954.

Cu privire la fondul cauzei a arătat că alin.6 al art.4 din Legea nr.193/2000 exceptează de la analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale pe cele care definesc obiectul principal al contractului și pe cele care satisfac cerințele de preț și plata. Dobânda anuală și comisioanele prevăzute in mod expres in contract intră in noțiunea de preț a contractului de credit, de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în schimbul creditului acordat, conform art.2 pct.24 din OG nr.21/1992 și art.3 lit.g) si i) din directiva 2008/48/CE, transpusă în legislația națională prin adoptarea OUG nr.50/2010.

La momentul încheierii contractului de credit nu exista nicio interdicție legala care sa interzică perceperea unui astfel de comision de către bancă.

Contraprestația băncii pentru dobânda si comisionul încasat (deci pentru costul creditului pe care îl percepe) este chiar punerea la dispoziția consumatorului a creditului acordat pentru o perioada de timp determinata. Atâta timp cat clauzele cu privire la comisioane au fost clar exprimate si nu au fost ascunse de banca, iar consumatorul a avut posibilitatea sa constate ca aceste comisioane fac parte din D., nu se pune problema lipsei contraprestației băncii.

Legea nr. 193/2000 stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce a clauzelor contractuale, nu si necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii comisioanelor ori dobânzilor. Articolul 3.5 din condițiile generale prevede că pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutații vor plați băncii un comision de risc aplicabil la soldul creditului,care se plătește lunar, pe toata durata creditului. Rezultă că acest cost a fost stabilit încă de la data încheierii convenției, este clar precizat, este dimensionat in funcție de o valoare concreta - soldul creditului - are stabilita scadenta si este prevăzut in planul de rambursare.

A mai arătat pârâta faptul că, cunoscând foarte bine oferta de creditare a acesteia și având posibilitatea reală de a purta o negociere cu banca în privința condițiilor contractuale, reclamanții au ales să semneze convenția de credit nr._/DZ/22.08.2007.

Libertatea de acțiune și alegere a reclamanților, atât în privința instituției de credit cu care sa încheie o convenție de credit cât și în privința condițiilor contractuale conținute de convenția de credit, derivă atât din dispozițiile Constituției României art. 16 si art.44, cât și din dispozițiile Codului civil în vigoare in anul 2007 art.969 și urm. Așadar, reclamanții au avut, de la momentul semnării convenției de credit, prefigurarea clară atât a prestației pârâtei cat si a propriei contraprestații pe parcursul derulării convenției.

De asemenea, clauzele privind comisionul de risc nu sunt de natură să creeze un dezechilibru între drepturile si obligațiile părților, debitorul băncii suportând prețul creditului compus din cele două componente ale acestuia: dobânda si comisioanele.

În același timp, clauzele convențiilor de credit încheiate de V. România SA nu sunt identice, ci diferite între ele, în raport de aptitudinea fiecărui client de a-si negocia clauzele unui contract. Tocmai din diferențele substanțiale intre convențiile de credit încheiate de parata cu alte persoane fizice, rezulta posibilitatea reala a fiecărui client de a negocia conținutul convenției de credit si clauzele convenției de credit.

In ceea ce privește solicitarea reclamanților de a se constata ca fiind nule de drept prevederile referitoare la perceperea unui comision de administrare credit si obligarea pârâtei la returnarea comisionului de administrare credit, a arătat că, urmare a intrării in vigoare a dispozițiilor OUG nr 50/2010, pentru a întâmpina probleme de nelegalitate, banca a notificat fiecare client regăsit în parte, in vederea semnării actului adițional, ce avea ca obiect adaptarea convenției la dispozițiile OUG nr 50/2010. Această operațiune a fost obligatorie, atât pentru pârâtă cât și pentru clienții săi, având în vedere că modificările introduse de OUG 50/2010 erau în favoarea lor. Clienții aveau posibilitatea refuzului Actului Adițional prin comunicarea unei notificări către banca, dar reclamanții nu au refuzat semnarea actului adițional si nu au comunicat băncii o opinie diferita referitoare la conținutul actului adițional.

Potrivit dispozițiilor Art.95 din OUG 50/2010, anterior modificării prin Legea nr.288/2010, nesemnarea Actului Adițional echivala cu acceptarea tacită.

Pe fondul apariției legii nr.288/2010 reclamanții aveau posibilitatea de a solicita revenirea la condițiile inițiale de creditare convenite de parti, însă nu au utilizat această posibilitate legală.

Cât privește capătul de cerere privitor la obligarea la plata dobânzii, a arătat ca în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile OG 13/2011, pretențiile reclamanților neputându-se înscrie nici in noțiunea de „dobânda remuneratorie" și nici în cea de „dobânda penalizatoare”, întrucât, la acest moment nu exista vreo neîndeplinire a unei obligații de plata din partea paratei.

În drept, a invocat dispozițiile art.1 alin.5, art. 16 si art.44 din Constituția României, art. 2 lit. m din Legea nr 363/2007, cauzele Langguth(29 iunie 1995 C-456/93) Springenheide (16 iulie 1998 -C 210/1996) și Darbo (4 aprilie 2000 - C 465/98), Directiva 87/102/CE si ulterior Directiva 2008/48/CE., art.3 alin.l lit.g din Normele B.N.R. nr.l7/18.12.2003, art.126 al.1 din OUG nr.99/2006, art.1, art.4 alin.5 lit.b si art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, lit.b din Anexa legii nr.193/2000.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:

La data de 22.08.2007, reclamanții, în calitate de împrumutați au încheiat cu pârâta, ., convenția de credit nr._/DZ/22.08.2007, valoarea creditului fiind de 54.800 CHF, pe o durată de 252 de luni de la data încheierii convenției.

Instanța va respinge excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material privind restituirea sumelor achitate în baza clauzelor indicate ca fiind abuzive, invocată de pârâtă, prin întâmpinare, ca neîntemeiată, pe considerentul că acțiunea în restituirea prestațiilor, întemeiată pe plată nedatorată, este asimilabilă din punctul de vedere al începutului prescripției extinctive cu acțiunea în răspundere civilă delictuală, fiind incidente disp. art. 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât termenul de prescripție al dreptului de a solicita restituirea sumelor începe să curgă din momentul constatării caracterului abuziv al clauzelor și, implicit, al declarării nulității absolute a acestora prin hotărâre judecătorească definitivă, neîncepând ca atare să curgă în prezent, operând o distincție între restituirea prestațiilor ca urmare a desființării actului juridic și executarea prestațiilor în temeiul acestuia.

Pe fond, pentru a putea statua asupra caracterului abuziv al clauzelor invocate de reclamanți, în analiza sa, instanța se va raporta la dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, în varianta sa în vigoare la momentul încheierii contractului, în aplicarea principiului neretroactivității legii civile exprimat prin adagiul tempus regit actum, dat fiind faptul că validitatea actelor juridice și, implicit nulitatea acestora, se apreciază potrivit condițiilor stabilite de legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic.

Instanța constată că actul normativ specificat este incident raportului juridic stabilit între părți, având în vedere că reclamanții au calitatea de consumatori, în înțelesul disp. art. 2 alin. 1, iar pârâta este comerciant, perfectând contractul de credit în cadrul unei activități comerciale, potrivit disp. art. 2 alin. 2 din această lege.

În conformitate cu disp. art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, potrivit dispozițiilor alineatului 2 al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

În continuare, potrivit disp. art. 2 alin. 3 din lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Statuând asupra aplicării dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în cazul convențiilor de credit încheiat între părți, instanța constată indiscutabil că acest act juridic are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinței părților, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamanții, ci au fost preformulate de către bancă. Instanța nu poate considera că actul juridic încheiat între părți este un contract negociat, din moment ce în cazul acestuia părțile discută și negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinței lor să li se impună cu caracter obligatoriu vreo dispoziție contractuală. Aflat pe poziție diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parțial în întregime numai de către una dintre părțile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.

Procedând la analizarea clauzelor invocate de reclamanți ca fiind abuzive, instanța constată că acestea se înscriu în definiția legală stabilită de art. 4 alin. 1 din actul normativ indicat, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Clauză contractuală criticată ca fiind abuzivă este cuprinsă în art.5 lit.a din Condițiile speciale ale Convenției nr._/DZ/22.08.2007 și art.3.5 din condițiile generale ale convenției privind comisionul de risc.

Instanța reține că prevederea contractuală referitoare la comisionul de risc constituie o clauză standard preformulată, aspect care atrage incidența prezumției prevăzute de art. 4 alin. 2 din legea nr. 193/2000 de clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul. De asemenea, instanța constată că pârâta, căreia îi revenea sarcina de a proba că prevederea contractuală cuprinsă într-o clauză standard preformulată ar fi fost negociată direct cu consumatorul, potrivit mecanismului descris în precedent, nu a produs probe în acest sens, astfel că prezumția menționată s-a consolidat, având deplină aplicabilitate.

Clauza analizată are caracterul unui prevederi contractuale de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinței părților, nefiind negociată direct cu reclamanții, ci preformulată de către bancă

Instanța reține că simpla prezentare, în faza precontractuală, a condițiilor generale și a condițiilor speciale ale convenției de credit nu este de natură a conduce la concluzia negocierii directe a clauzei contractuale contestate.

Instanța are în vedere împrejurarea că simpla cunoaștere a clauzelor contractuale, în concordanță cu prescripțiile lit. b din anexa legii, fără posibilitatea modificării acestora de către reclamanți, nu echivalează cu negocierea lor, acesta având numai dreptul de a le accepta sau nu prin semnarea contractului.

Față de aceste aspecte, instanța reține că, deși legea nu interzice însăși încheierea de contracte preformulate, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit art. art.5 lit.a din condițiile speciale ale Convenției, banca are dreptul să perceapă un comision de risc în cuantum de 0,125% aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Instanța apreciază că dintr-o simplă lectură a clauzei analizate rezultă că riscul în legătură cu care banca percepe un comision nu este determinat sau determinabil, cu atât mai mult cu cât contractul de credit are caracter comutativ, iar nu aleatoriu. Astfel, în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către consumator, banca are dreptul de a recurge la executarea silită a bunurilor acestuia, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit și contractul de ipotecă, precum și obținerea de despăgubiri, astfel încât prejudiciul să fie acoperit. Terminologia folosită – comision de risc, nu este descrisă nici în cuprinsul condițiilor generale și nici în cuprinsul condițiilor speciale ale convenției de credit încheiate de pârâtă, astfel încât reclamanții să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc.

Or, clauza contractuală ar trebuie să configureze o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște, încă de la debutul perioadei contractuale, în ce condiții datorează comisionul de risc.

Totodată, condițiile perceperii comisionului de risc trebuie să fie suficient de clar arătate și determinate, astfel încât, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea situație, care atrage perceperea comisionului de risc s-a produs.

Cerințele arătate nu sunt îndeplinite în speță, câtă vreme sintagma comision de risc nu a fost raportată la elemente precise și individualizate. Ca atare, clauza contractuală analizată dă dreptul operatorului economic ..A. să perceapă un comision de risc fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

De asemenea, instanța constată că nu se poate considera că „redenumirea„ comisionului de risc în comision de administrare ar schimba situația de vreme ce acesta este suportat de către reclamanți în aceleași condiții cu cel de risc, comision apreciat nelegal de instanță.

Pe de altă parte, nu s-ar putea susține că prin constatarea caracterului abuziv al clauzelor s-ar produce o gravă încălcare a libertății contractuale, câtă vreme libertatea contractuală nu poate fi concepută și exercitată decât în limitele prevăzute de legislația în domeniul protecției consumatorilor, legislație ce prezintă un caracter restrictiv tocmai ca urmare a scopului său specific, acela de a restabili echilibrul contractual între părți aflate pe poziții inegale. Or, legislația în materie prevede în sarcina comerciantului obligația formulării unor clauze contractuale clare, fără echivoc și, de asemenea, obligația de a nu stipula clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, obligație nesocotită în speță de către pârâtă.

Instanța nu va reține apărarea pârâtei în sensul că prevederile contractuale contestate nu pot face obiectul analizei caracterului abuziv în raport de disp. art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, dispozițiile legale menționate prevăd că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil și au fost introduse prin Legea nr. 363/2007 începând cu data de 31.12.2007.

Mai mult decât atât, dispozițiile menționate nu pot primi interpretarea susținută de pârâtă câtă vreme alte dispoziții cuprinse în Legea nr. 193/2000 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 363/2007 prevăd în mod expres contrariul, respectiv pct. 1 lit. a teza I din Anexa nr. 1 a Legii nr. 193/2000 („Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul”) iar finalitatea lor este, neîndoielnic, aceea de a delimita analiza caracterului abuziv al unor clauze contractuale realizată conform disp. art. 4 alin. 5 din lege de aprecierea asupra echivalenței, sau, după caz disproporției între contraprestații.

În ceea ce privește acțiunea în restituirea prestațiilor, aceasta este întemeiată pe plată nedatorată, ca urmare a dispariției fundamentului executării prestației reclamanților, prin declararea caracterului abuziv al clauzelor contractuale în baza cărora aceștia și-au executat obligațiile, contractul fiind desființat parțial în privința acestor acestor clauze.

Raportând situația de fapt la disp. art. 992 și urm. C. civ., ce reglementează instituția plății nedatorate, instanța constată întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestațiile efectuate de reclamanți au avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective și că, în ipoteza restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute. De asemenea, instanța reține faptul că accipiensul (pârâta) a fost de rea – credință, cunoscând caracterul abuziv al clauzelor stipulate și prevederile Legii nr.193/2000 (nemo censetur ignorare legem) și este ținut astfel și la plata dobânzii legale.

Având în vedere că instanța a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în cuprinsul convenției de credit nr._/DZ/22.08.2007 la art. 5 lit. a din Condițiile Speciale ale Convenției și la art. 3.5 din Condițiile Generale ale Convenției, va obliga pârâta să emită un nou plan de rambursare a creditului fără perceperea comisionului de risc, redenumit comision de administrare.

În consecință instanța va admite cererea, va constata caracterul abuziv al clauzelor stipulate în art.5 lit.a din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/DZ/22.08.2007 și art.3.5 și art.3.6 din condițiile generale ale aceleiași convenții și va declara nulitatea absolută a acestor clauze; va obliga pârâta la restituirea către reclamanți a tuturor sumelor achitate cu titlu de comision de risc/de administrare, începând cu data de 17.09.2007 și până la zi, în echivalent lei la cursul BNR din data plății, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate, până la data plății efective a debitului restant și va obliga pârâta să emită un nou plan de rambursare a creditului fără perceperea comisionului de risc, redenumit comision de administrare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă.

Admite cererea formulată de reclamanții M. L. C. și M. A., ambii cu domiciliul ales la SCPA B. și B., în București, ., nr. 9, ., parter, ., împotriva pârâtei .>cu sediul în București ., . 10, sector 2.