Obligaţie de a face. Sentința nr. 02/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 02/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 02-12-2015 în dosarul nr. 13200/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
SECȚIA CIVILĂ
Sentința civilă nr._
Ședința publică din data de 02.12.2015
Instanța constituită din
PREȘEDINTE: P. V. L.
GREFIER: B. F.
Pe rol se află pronunțarea asupra cauzei civile, având ca obiect constatare nulitate clauze abuzive contract de credit și pretenții, privind pe reclamanta D. M. L. și pe pârâta S.C. V. R. S.A.
Dezbaterile pe fondul cauzei au avut loc în ședința publică de la termenul din data de 18.11.2015, care fac parte integrantă din prezenta, când instanța a amânat pronunțarea la data de 02.12.2015 conform art. 396 alin.1 C.pr.civ.
INSTANȚA
Asupra cauzei civile de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București în data de 17.04.2015, sub nr._ , si precizată la termenul din 18.11.2015, reclamanta D. M. L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. V. R. S.A., solicitând instanței de judecată ca prin hotărârea ce va pronunța să constate caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc stipulata în art. 5 lit. a din conditiile speciale si în art. 3.5/3.6 din conditiile generale ale conventiei de credit nr._/CM/09.03.2007, să constate nulitatea absoluta a acestei clauze, sa dispuna restituirea sumelor platite nedatorat ca si comision de risc/administrare în temeiul clauzei nule în perioada 17.04._10, respectiv suma de 2.208 CHF (9.052lei) la care sa se adauge dobanda legala de la data încasarii si pana la data restituirii, să constate caracterul abuziv al clauzei stipulata în art. 3 lit. d din conditiile speciale ale conventiei de credit nr._/CM/09.03.2007 atunci cand este interpretata prin raportare la art. 3.1.2 lit. c, art. 3.10,10.1 costuri suplimentare lit. i al definitiei notiunii de ,,schimbari semnificative’’, sa fie obligata pârâta sa aplice art. 3 lit. a privind dobanda fixa, sa fie obligata pârâta la restituirea sumelor ( actualizate) achitate abuziv ca diferenta dintre dobanda fixa de 4,25% si sumele efectiv încasate, să constate caracterul abuziv/nul al clauzei privind riscul valutar, art. 2.4 din conditiile generale privind efectuarea platilor în moneda creditului, stabilizarea (înghetarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnarii contractului – curs BNR 2,0298 lei/CHF-, curs care sa fie valabil pe toata perioada contractului, sa fie obligata pârâta la restituirea sumelor platite în plus, respectiv suma totala de 32.399,29 lei, actualizata cu dobanda legala plus 4 puncte procentuale si indicele de inflatie si obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata.
În motivarea cererii reclamanta a aratat ca a încheiat cu pârâta contractul de credit nr._/CM/09.03.2007. Cursul BNR L./CHF era de 2,0298 lei/1 CHF. A încheiat acest contract în considerarea cursului de schimb, dar si pentru ca nu putea obtine un împrumut în alta moneda. ( sustinerea bancii). Banca nu i-a dat împrumutul în CHF ci în EURO, creditul fiind folosit pentru acoperirea unui alt credit în EURO – contract nr. 955/09.03.2007.
Considera ca toate clauzele contestate sunt abuzive si discretionare în sunsul noilor viziuni ale CJUE, jurisprudentei romane, Legii nr. 193/2000 mod. prin Legea nr. 363/2007, Hotararilor 1 si 2 din 2014 ale CJUE si Directivei nr. 17/2014.
A notificat pârâta dupa aparitia OG 50/2010 în sensul eliminarii clauzelor abuzive, dar aceasta nu s-a conformat.
În drept au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000 modif., Hot. 1/2014 si Hot nr. 2/2014 ale CJUE, OG nr. 50/2010 si Directiva nr. 17/2014.
În probațiune s-a solicitat administrarea dovezii cu înscrisuri, la dosar fiind depuse, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, înscrisurile invocate, si expertiza de specialitate.
Pârâta, la data de 16.06.2015, a formulat întâmpinare prin care a invocat exceptia necompetentei materiale în raport de prevederile art. 94 si 95 C.pr.civ., exceptie respinsa de instanta la termenul de judecata din 18.11.2015 ca neîntemeiata, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea actiunii ca neîntemeiata si obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata.
A precizat notiunile de negociere tip dobanda fixa, dezechilibru contractual, cerinta bunuei-credinte, produs bancar/credit bancar, notiunea de cost si pret si a aratat ca petenta nu arata în mod concret în ce consta caracterul abuziv al clauzelor contestate, întrucât protectia consumatorului nu este una absoluta.
S-a concluzionat ca toate clauzele contestate se refera la obiectul contractului si/sau cerinte de pret si plata care sunt exceptate controlului judiciar prevazut de art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. Atat comisioanele cat si dobanda variabila sunt legate de costul total al creditului, iar clauzele contestate sunt exprimate într-un limbaj usor inteligibil. Nu exista dezechilibru semnificativ ca cerinta a constatarii caracterului abuziv al unei clauze, iar contractele de adeziune nu sunt prin ele însele abuzive.
Comisionul de administrare este permis de OUG 50/2010, iar partile au stabilit o dobanda variabila conform art. 3 lit. d din conditiile speciale, în raport de indicii de referinta – LIBOR si EURIBOR. Fluctuatia nivelului dobanzilor tine de specificul pietei bancare, iar controlul judiciar al acestei clauze este inadmisibil prin raportare la art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.
A aratat ca în contractul de credit nu este prevazuta clauza de risc valutar întrucat creditul a fost acordat în CHF, iar partile au stabilit restituirea acestuia tot în CHF, definitia riscului valutar neputand avea caracter abuziv. Reclamanta nu precizeaza temeiul de drept care obliga banca sa o consilieze cu privire la riscul de hiper-valorizare a CHF, iar în perioada 2005-2008 cursul de schimb CHF nu a variat foarte mult. Nu se poate pretinde bancii ca aceasta ar fi trebuit sa prevada în anul 2007 ce se va intampla în anul 2015. Nu se poate stabiliza / îngheta cursul de schimb CHF-leu la momentul contractarii creditului întrucat partile au stabilit ca orice plata se face în moneda creditului, cu exceptia cazurilor mentionate expres în conditiile speciale. Nu se poate retine caracterul abuziv cu privire la restituirea creditului în moneda acordata întrucat aceasta se raporteaza la cel de-al 13 considerent al Directivei 93/13 si la art. 1584 si 1578 cod civil de la 1864 aplicabil contractului. Banca nu impune realizarea schimbului valutar la unitatile sale lasand petentilor posibilitatea sa gaseasca cel mai bun schimb. Caracterul comutativ al prestatiilor nu este unul valabil întrucat întinderea prestatiilor se apreciaza în moneda creditului la momentul rambursarii efective conform art. 1578 alin. 2 Cod civil vechi, iar caracterul imprevizibil al cursului de schimb la data platii nu determina modificarea întinderilor prestatiilor cu atat mai mult cu cat rata de schimb nu este sub controlul bancii creditoare. In contract nu s-a prevazut nici o paritate CHF-leu pentru a se invoca ca s-au schimbat împrejurarile din momentul semnarii contractului, iar art. 970 alin. 2 Cod civil prevede ca ele ( conventiile) obliga nu numai la ceea ce este expres într-insele, dar la toate urmarile ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei, dupa natura sa. In acest sens, legea consacra principiul nominalismului monetar si restituirea unui împrumut în aceeasi moneda în care a fost acordat, iar echitatea trebuie sa vizeze analiza obligatiei de restituire prin prisma efectelor fata de ambele parti. Chiar daca restituirea împrumutului în CHF este împovoratore pentru reclamanta ea nu reprezinta un castig pentru banca. In schimb înghetarea cursului de schimb la data încheierii contractului ar reprezenta o pierdere pentru banca care ar înfrange principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 si 1584 Cod Civil de la 1864. Instanta nu poate aplica teoria previziunii prevazuta de art. 1271 Cod civil nou întrucat art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil prevede ca acest text legal se aplica doar contractelor încheiate dupa . Noului Cod civil. Denominarea platilor în moneda nationala nu-si gaseste temei în Legea nr. 193/2000, iar aceasta ar însemna introducerea unei noi clauze în contract, ceea ce nu este permis judecatorului, acesta neputand reforma contractul ci doar înlatura eventualele clauze abuzive. S-a aratat ca pornind de la interpretarea dreptului intern prin prisma celui comunitar ( cauza C-106/89) si avand în vedere chiar considerentele Directivei nr. 93/13, se constata ca dreptul national cu referire la contracte nu contine conditii de inechitabile. Dreptul national aplicabil consta în Legea nr. 289/2004, Codul Civil, OUG 99/2006, reglementarile bancare subsecvente si toate reglementarile din materia protectiei consumatorului.
S-a solicitat proba cu înscrisuri, fiind anexate în copie înscrisurile invocate si interogatoriul reclamantei.
In drept au fost invocate toate dispozitiile legale aplicabile în cauza si jurisprudenta CJUE .
La data de 13.11.2015 datoria ce provenea din contractul de credit nr._/09.03.2007 a fost diminuata cu suma de 2.208,93 CHF reprezentad contravaloarea sumelor încasate cu titlu de comision de risc/de administrare( filele 138-139).
S-a administrat proba cu înscrisuri.
Analizand actele dosarului, instanta retine ca avandu-se în vedere principiul autonomiei (libertatii) de vointa si limitele sale, contractul nu este doar un acord de vointa, ci vointele si interesele reunite ale partilor, ca acestea se fac pentru utilitatea lor, adica vointa este orientata catre ceva, pentru a satisface un interes, ca in contractele ne-voite nu exista vointa sau aceasta este limitata (contracte fortate sau reglementate, contracte de adeziune, contractele societatilor din grup, intre ele sau cu tertii). In mod traditional, contractele clasice (negociate) înseamna acordul de vointa al partilor. In realitate, contractul este un summum al vointelor si intereselor partilor. Acordul vointelor inseamna consimtamantul, adica vointa exprimata a partilor care au capacitatea juridica de a contracta. Continutul contractului inseamna obiectul acestuia (ce vor partile) si cauza incheierii lui (de ce vor partile), adica interesele partilor contractului. Definitia contractului ca acord de vointe si reunire de interese se potriveste doar contractelor negociate. Contractele in care sunt parte profesionistii foarte rar sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte fortate, contracte de adeziune), vointa uneia dintre parti sau a ambelor lipsind in totalitate, fiind limitata sau fiind alterata de imperativul economic sau psihologic al semnarii contractului. . multe contracte ale profesionistilor se incheie nu de voie, ci de nevoie. Cand vointa lipseste sau cand vointa este limitata ori este alterata, ceea ce ramane ca element contractual subiectiv si ceea ce da contractului utilitate este interesul partilor. Ca sa supravietuiasca în lumea globalizata in care traim si ca sa isi mentina calitatea de instrument al optiunii umane, prin care omul isi modifica permanent realitatea si viitorul, contractul trebuie vazut si tratat in utilitatea sa, care inseamna realizarea intereselor partilor. Interesele partilor trebuie conciliate, prestatiile partilor trebuie sa fie proportionale si coerente iar echilibrul contractual este o cerinta a obligatiilor contractuale implicite de buna credinta si echitate (art. 970 alin.1 si alin.2 din Codul Civil de la 1864) si al exercitiului util si rezonabil al dreptului (care isi gaseste contrariul in abuzul de drept sau, mai larg, in abuzul de putere economica) . Prin leziune plus clauze interzise/abuzive se intelege dezechibru contractual originar iar prin impreviziune se intelege dezechilibru contractual survenit incheierii contractului. Solidarismul contractual – contractul pe termen lung sau contractul cu prestatii succesive este un parteneriat intre parti in care acestea sunt solidar obligate sa asigure utilitatea contractului, fiecare parte fiind obligata sa puna co-contractantul in postura de a-si realiza interesele (emolumentul contractului) si, in acest fel, se asigura perenitatea contractului. Solidarismul contractual inseamna legatura contractuala intrinseca si profunda pe care contractul o creeaza intre partile contractului, care sunt in solidar obligate sa realizeze continutul contractului, adica interesele fiecareia dintre ele. In contractele pe termen lung sau cu executie succesiva, partile sunt adevarati parteneri la castig, fiecare dintre parti urmarind un emolument din incheierea si executarea contractului, dar si parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existenta sau executarea contractului. Fiecare dintre parti are obligatia de a-l pune pe celalalt in postura de a-si realiza interesul urmarit prin incheierea contractului. De aceea, fiecare parte a contractului are dreptul, in contraprestatie, la aceeasi atitudine din partea celuilalt. Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor partilor, care presupune o justa repartitie intre parti a sarcinilor, riscurilor si profiturilor generate de contract, adica echilibrul contractual. Pentru a concilia interesele partilor, continutul contractului trebuie sa raspunda efectiv exigentelor principiului proportionalitatii si principiului coerentei, iar partile sunt datoare la un comportament de natura a permite celuilalt sa isi atinga scopurile pentru care a incheiat contractul. Partile au în solidar obligatia de a prezerva utilitatea contractului pentru fiecare dintre ele, iar in acest scop ele sunt datoare sa asigure realizarea continutului contractului si, la nevoie, supravietuirea acestuia. Solidarismul contractual, astfel vazut, nu se confunda cu domeniul bunei-credinte, desi buna-credinta este, in dreptul nostru, un principiu cu consacrare normativa care poate fi un mijloc alternativ, dar eficient de aplicare a acestuia. De altfel, solidarismul contractual nu se confunda nici cu echitatea, cum nu se confunda nici cu abuzul de putere, care sunt fatete ale solidarismului contractual sau mijoace alternative legale si judiciare de aplicare a acestuia in dreptul nostru.La momentul incheierii contractului, solidarismul contractual legitimeaza cerinta construirii raporturilor contractuale pe fundamentul echilibrului prestatiilor reciproce, corectand dezechilibrul contractual originar (leziunea sau clauzele abuzive in contractele cu consumatorii). In perioada executarii contractului, solidarismul contractual fundamenteaza datoriile de cooperare si de coerenta ale partilor, vizand fie executarea contractului, fie terminarea sa. Solidarismul contractul este menit a prezerva si salva contractul, oferind solutii in acest scop atat in cazul dificultatilor in executarea contractului, cat si in cazul ne-executarii contractului (impreviziune, eroare, abuz de putere).Solidarismul contractual se opune doar aparent individualismului. De fapt, s-ar putea spune ca solidarismul contractual este un alt fel de individualism, ridicat de la nivelul partii, la nivelul parteneriatului pe care il creeaza contractul intre parti, adica un individualism bazat nu pe vointa individuala a partilor, ci pe interesele partilor contractuale, pentru realizarea caruia partile sunt solidar obligate. Asadar, nu este vorba de un individualism bazat pe libertatea absoluta de a contracta, pe interesul uneia dintre parti sau pe arbitrariul acesteia, ci de un individualism bazat pe utilitatea contractului pentru parti. In orice caz, solidarismul contractual nu se confunda cu solidarismul social, care tine de alt domeniu alt dreptului si care are, în multe privinte, un pronuntat caracter populist sau de fatada. Legislatia referitoare la clauzele abuzive este o aplicatie a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fateta specifica legislatiei protectiei consumatorului a leziunii, care este un dezechilibru contractual orginar si care potrivit art. 6 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt fara efect pentru consumator ( legea avand efect de levier pentru consumator). Mai mult, potrivit art. 4 si art. 14 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt nule, administratia sau sistemul judiciar avand atributia de a constata, chiar si din oficiu, aceasta nulitate (interventia judecatorului in contracte: judecatorul este competent nu numai sa constatate nulitatea clauzelor, ci si sa le inlocuiasca cu alte clauze contractuale, care sa corespunda cerintei echilibrului contractual si utilitatii pentru parti a contractului). Intreaga legislatie a protectiei consumatorului este de tip levier (“leverage”)iar efectele nefaste pentru partea slaba in contract ale principiului libertatii de vointa sunt corectate/atenuate de dispozitii legale de ordine publica menite a sprijini consumatorul . inegalitara, construita pe temeiul unei forte economice a comerciantului disproportionat de mare in raport cu consumatorul care, la data incheierii contractului are o libertate redusa de a contracta sau, in orice caz, o vointa alterata de imperativul psihologic sau economic al incheierii contractului. Cum comerciantul isi impune vointa printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, art. 969 C.civ. vechi nu isi gaseste aplicarea in toate consecintele sale, mai ales ca el trebuie corectat prin raportare la art. 5 C.civ (prin conventiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publica si bunele moravuri, fiind evident ca aceste doua elemente limiteaza libertatea de a contracta si circumscriu efectele contractului in spatiu si timp, in functie de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnarii contractului sau ulterior, in cursul executarii lor). Inegalitatea economica, tehnica si juridica între cei doi contractanti este situatia premisă care explică spiritul întregii legislatii privind protectia consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul incheierii contractului sau survenit incheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, actionind ca un levier (“leverage”) in favoarea consumatorului si, in acest fel, determinind un dezechilibru juridic în sens contrar. Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este în esența sa inegalitar, el aducând importante limite libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri. Prin efectul de levier, legea restabileste echilibrul în contract, suprimand sau atenuand vointa contractuala a profesionistului. Aceeasi competenta de re-echilibrare a prestatiilor partilor o au si instantele, adaptand contractele sau suplinind în contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist (partea puternica in contract), dar care îl protejează pe consumator sau clientul insignifiant (partea slaba in contract). Prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comerciantilor cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98) că protecția conferita consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Ca atare, faptul că aceste contract a fost executat ca atare sau partial de consumatori nu echivaleaza cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el contine clauze abuzive . Rațiunea acestui act normativ consta in poziția de inferioritate economica, juridic si tehnica a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifesta atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de informare. Această situație îl pune pe consumator în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor.
Legea interzice profesionistilor sa includa în contractele lor profesionale clauze abuzive. Legislatia chiar stabileste o lista de clauze considerate ab initio abuzive. In cazul in care, totusi, astfel de clauze sunt inscrise in contract, mai ales daca acesta este un contract pre-formulat, clauzele respective sunt considerate fara efect fata de consumator, pe langa faptul ca ele pot fi declarate nule de instanta, la sesizarea autoritatilor in domeniul protectiei consumatorului sau chiar a consumatorilor, actionand individual sau in asociatii. Conform art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fara efect pentru consumator, iar contractul va continua sa fie executat de parti doar daca, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat. Art. 4 si art. 13-14 din aceeasi Lege 193/2000 permit judecatorului sa intervina în contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, dupa ce, in prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicand sanctiunea nulitatii absolute a acestor clauze. Daca rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putand fi executat in continuare, judecatorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe pozitii echilibrate ale partilor. Contractele de credit de reatail sunt contracte pre-formulate, în baza unui model care se impune bancii romanesti – subsidiara a unei banci straine care, in calitate de societate dominanta, isi impune vointa, intersul si strategia, transportandu-le in contractele bancii cu tertii prin instrumentalizarea acesteia în vederea atingerii propriilor scopuri; vointa bancii romanesti – subsidiara a bancii straine nu este decat aparent vointa sa, iar interesul sau în contract este subsumat interesului general al grupului de societati din care face parte banca romaneasca. Regulamentul BNR nr.3/2007 prevede ca orice produs bancar nou este supus BNR, in vederea validarii, ca normele interne ale bancilor, inclusiv cele relative la circuitul contractului de credit de retail in interiorul bancii, in vederea tratarii lui din perspectiva riscului sunt, conform regulilor Basel II (implementate in dreptul bancar roman incepind cu decembrie 2006), supuse aprobarii prealabile a BNR, avand, asadar, de-a face cu un contract – tip, un standard pe care il valideaza BNR inainte de a fi pus in vinzare iar conditiile generale de afaceri, care sunt integrate oricarui contract luat in mod individual, sunt indubitabil contracte de adeziune, intrucit ele nu se negociaza, acceptarea lor fiind o conditie pentru a inchieia orice contracte cu banca. Contractul în sine este importat din sistemul informatic al bancii, unde este integrat un model de contract pe baza caruia se completeaza orice contract, sistemul informatic al bancii lasa in mod voit spatii goale in zona numelui si a altor date de identificare ale clientului, în zona dobanzii si în zona garantiilor suplimentare, iar toate celelalte clauze sunt importate din contractul tip, fixat în sistemul informatic al bancii, cel care vinde creditul neputand modifica acest contract-tip si, în consecinta, neputand negocia contractul cu clientul.
Vointa clientului se rezuma la a semna sau nu contractul, singura sa optiune fiind aceea de a alege între diferite tipuri standard de contracte, optiune care este si ea controlata de banca, întruciat banca este cea care stabileste scoringul/ratingul clientului, elemente în functie de care, dupa analiza dosarului (pentru care banca incaseaza un comision consistent), banca indica clientului tipul de credit in care se incadreaza conform ratingului. Vointa consumatorului, chiar atat de redusa ca optiuni, este în plus alterata de timpul scurt în care trebuie sa semneze contractul întrucat dupa aprobarea creditului de catre banca, aprobare care se da dupa „analiza dosarului” (ceea ce dureaza uneori 2-3 saptamani) mai raman clientului cateva zile sau ore pentru a analiza si eventual negocia, întrucat semnarea contractului de achizitie sau achizitia în sine este iminenta.
Banca însasi recunoaste ca acest contract este unul de adeziune, din documentele depuse la dosar rezultand ca toate riscurile contractului sunt în sarcina consumatorului. Toate pierderile, inclusiv cele care nu sunt din vina clientilor sunt suportate de client. Situatia initiala – si-asa afectata masiv de clauzele abuzive – s-a agravat dat fiind ca între timp s-a ivit criza economica, pentru care numai clientul a raspuns, nu si banca. Banca percepe un comision de administrare, de risc, de monitorizare a riscului sau de rezerva minima obligatorie, platibil lunar si aplicat la soldul creditului, percepe o taxa pentru o polita de asigurare emisa de o societate aleasa de banca, sunt constituite garantii, atat materiale, cat si personale sau constituite de terti, se cer garantii suplimentare în caz de devalorizare a celor initiale, se percep penalitati de întarziere, contractul de credit este titlu executoriu, ceea ce absolva banca de stresul unui proces de drept comun în care sa se obtina un titlu executoriu contra consumatorului, creditul este cesionabil catre recuperatorii de creanta, fara acordul clientului, iar în cazul în care cesionarul este o subsidiara sau o afiliata a bancii, nici macar nu mai este necesara notificarea clientului, pentru orice incident de plata, consumatorul este trimis pe lista neagra a debitorilor rau platnici, atat la Biroul de credit, cat si la Centrala Riscurilor Bancare de la BNR, cu consecinta excluderii clientului respectiv de la orice forma de creditare pe urmatorii 4-7 ani. Comisionul este o dobanda ascunsa, dovada fiind declaratia financiara a, unde comisionul este înregistrat la venituri din dobanzi iar comisionul nu poate fi considerat un pret al banilor, caci „pretul” banilor este dobanda. Iar daca acest comision ar fi considerat un pret al banilor, prezumtia de caracter abuziv ar fi si mai puternica, întrucat pentru aceeasi prestatie/serviciu, banca încaseaza doua preturi. Comisionul este platibil lunar (dar nu se stie daca este pe an sau pe luna ori pe zi; cu toata aceasta neclaritate, banca il incaseaza luna de luna, de la începutul contractului) si aplicat la valoarea la soldul creditului.
Prezumtia de clauza abuziva poate fi ridicata doar prin dovada scrisa, facuta de banca, a caracterului negociat al contractului, si nu doar a unuia sau altuia dintre detaliile contractului (art. 4 alin.3, teza a doua: daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe în acest sens; asadar, proba nu se poate face nici cu martori, nici cu interogatoriul si, cu atat mai putin, cu expertiza, caci acestea nu sunt probe prezentate de banca, ci provocate de banca; o proba nu poate fi prezentata daca nu pre-exista prezentarii). Nu intra sub incidenta prezumtiei de caracter abuziv clauzele referitoare la pretul marfii sau la tariful serviciului, cu conditia ca pretul sa fie clar si usor inteligibil pentru un om cu un nivel de cunostinte mediu – art. 4 alin.6; daca pretul nu e clar exprimat, atunci prezumtia redevine aplicabila; in orice caz, contractul de credit bancar este o varianta de imprumut; el nu are pret (pentru ca banii nu sunt marfa) si nici tarif (pentru ca imprumutul nu este un seriviciu prestat clientului) si, înconsecinta, nu se poate sustine excluderea acestuia de la aplicabilitatea art. 4.
Dobanda ar trebui sa fie fixa întrucat asa trebuie sa fie interpretat contractul („dobinda este fixa, pe toata perioada contractului”). Cand tipul de dobanda nu este clar specificat în contract, se prezuma ca dobanda este fixa, întrucat o astfel de interpretare este în favoarea celui care se obliga, iar comisionul de risc este abuziv întrucat este, de fapt, o dobanda mascata, este platit pentru aceeasi prestatie pentru care se plateste deja dobanda, este înregistrat ca atare în contabilitatea bancii, ca „venituri din dobanzi”, este menit sa asigure banca în contra riscului dat de portofoliul sau de credite neperformante, ceea ce înseamna ca riscul bancii din aceste credite neperformante nu este suportat nici de banca, nici de debitorii neperformanti, ci de debitorii bun-platnici, asa cum este si reclamanta
Prima clauza contractuală criticată ca fiind abuzivă este cuprinsă în art. 5 lit. a din Condițiile Speciale ale convenției de credit nr._/CM/09.03.2007 si în art. 3.5/3.6 din Condițiile Generale și vizează comisionul de risc, în conținutul său fiind prevăzut dreptul băncii de a percepe "un comision de risc de 0,1%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit”.
Instanța apreciază că riscul în legătură cu care banca percepe un comision nu este determinat sau determinabil, cu atât mai mult cu cât contractul de credit are caracter comutativ, iar nu aleatoriu, în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către consumator existând dreptul băncii de a recurge la executarea silită a bunurilor acestuia, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, precum și obținerea de despăgubiri, astfel încât prejudiciul să fie acoperit. Instanța constată că terminologia folosită – comision de risc, nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat de pârâtă pentru ca reclamanta să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc, din moment ce motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale convenției de credit.
Chiar dacă în actul adițional nu mai este reluată aceasta clauza, instanta constata ca notiunea de comision de risc a fost înlocuita cu cea de comision de administrare care, asa cum sustine si banca, înlocuieste comisionul de risc.
Instanta retine ca acest comision de administrare, calculat si perceput lunar, disimuleaza, de fapt, un procent consistent de dobanda, marind artificial costul efectiv al creditului si, în plus, creand bancii un avantaj concurential contrar uzantelor cinstite fata de celelalte banci. Acest comision nu reprezinta altceva decat o dobanda mascata care, pe langa faptul ca lezeaza interesele economice ale clientului, aduce atingere si mediului concurential al bancii, dezavantajand bancile concurente prin prezentarea unor dobanzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimuleaza un spor de dobanda sub denumirea de comision. Aceasta disimulare a dobanzii echivaleaza cu un dol întrucat, în mod evident, o dobanda (aparent) redusa atrage mai multi clienti si, deci, o cifra de afaceri mai mare raportata la ceea ce ar fi putut obtine banca în conditiile în care ar fi aratat în mod transparent costurile reale ale creditului (asa cum, de altfel, au facut o mare parte din bancile concurente illo temporis). Disimularea unei parti a dobanzii sub denumirea de comision este o dovada irefutabila a relei credinte a bancii care percepe un astfel de comision, întrucat, pe de o parte, reprezinta o modalitate de inducere în eroare a clientilor, prin prezentarea de dobanzi avantajoase în raport cu ofertele altor banci care actionau pe aceeasi piata relevanta cu banca respectiva (dar care, în realitate, datorita adaugarii la D. a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atat de avantajoase) si, pe de alta parte, reprezinta o modalitate de procurare a unui avantaj concurential contrar uzantelor cinstite ale comerciantilor.
Astfel, se impune constatarea caracterului abuziv al clauzelor care reglementeaza plata unui comision de administrare dar si pentru ca este interzis ca banca să introducă în contract un nou comision prevăzut de OUG 50/2010, dar pe care nu îl avea în contractul inițial.
Mai mult, OUG 50/2010 nu permite ca banca să însumeze valoarea comisionului de risc la comisionul de administrare iar majorarea valorii comisioanelor pe durata contractului este interzisă.
O altă clauză contractuală criticată ca fiind abuzivă este cuprinsă în art. 3 lit. d din Condițiile Speciale ale convenției de credit nr._/CM/09.03.2007 și vizează data ajustării dobânzii, în conținutul său fiind prevăzut că „Banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii; Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”.
În primul rând, instanța constată că părțile au stipulat în art. 3 lit. a din aceleași condiții speciale ale convenției de credit, clauza potrivit căreia rata dobânzii curente este de 4,25 % pe an - dobânda fixă. Ca atare, deși prin acordul lor concordant părțile au stabilit perceperea unei dobânzi procentuale fixe, banca a stipulat într-un paragraf ulterior dreptul său de a modifica rata dobânzii curente în ipoteza apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară. Această clauză de impreviziune a efectelor contractului în cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere la momentul încheierii sale, precum și clauza analizata anterior, neprobate de pârâta ca fiind negociate direct cu reclamanta, instanța le va aprecia ca fiind clauze standard preformulate, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000.
În al doilea rând, această clauză a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, oferind pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente și, implicit dreptul de a o încasa în detrimentul reclamantei, fără ca noua rată să fie negociată cu aceasta, deși efectele manifestării unilaterale de voință a pârâtei se repercutează în mod esențial asupra patrimoniului reclamantei. Astfel, în timp ce banca avea dreptul de a stabili în mod unilateral o dobândă majorată și de a solicita plata acesteia, singurul drept al reclamantei era acela de a fi informata asupra acestui fapt, urmând a se conforma, pe cale de consecință, prescripțiilor clauzei, fără a avea posibilitatea de a se opune sau de a modifica cuprinsul acesteia.
Potrivit prevederilor inserate la lit. a din anexa legii speciale, clauza care dă dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv, specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia, este considerată abuzivă ex lege.
Instanța apreciază că motivul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii, fără prezentarea altor elemente de identificare, nu este redactat în termeni clari și neechivoci, astfel încât se poate considera că acesta nu reprezintă un motiv în înțelesul Legii nr. 193/2000.
Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv de natură a conduce la revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște, din momentul încheierii contractului, aspectul majorării ratei dobânzii, în ipoteza producerii situației vizate.
Caracterul conștient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implică perfectarea sa, având reprezentarea corectă și determinată a consecințelor actului juridic pe care îl semnează. Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative și a regulii de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părților întocmai ca legea, având forță obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. 1 Cod civil de la 1864, se deprinde concluzia că și actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în ipoteza producerii situației.
Având în vedere că, pe de-o parte, piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează, precum și că, pe de altă parte, cuvântul semnificativ, caracterizând amplitudinea schimbării intervenite, nu conferă un criteriu determinat în mod obiectiv, nefiind de natură de acorde posibilitatea unui observator independent de a aprecia asupra incidenței situației vizate, instanța consideră că motivul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară nu este obiectiv determinat sau determinabil, astfel încât se poate susține că prevederea contractuală analizată menționa dreptul exclusiv și discreționar al băncii de a modifica rata dobânzii, fără stipularea unui motiv ce poate fi acceptat de consumator în deplină cunoștință de cauză.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția „motivului întemeiat”, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar trebui, conform art.1 lit.a din Anexa la Legea nr.193/2000, ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul: „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.”
O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul analizat, astfel că, indiferent de alte considerații, clauza analizată este abuzivă.
Ulterior banca a modificat rata dobanzii în raport de indicele Libor dar prin cresterea marjei fixe a facut ca dobanda sa nu scada niciodata, ceea ce întareste caracterul de clauza abuziva.
Considerând că toate clauzele analizate anterior au caracter abuziv, fiind contrare normelor edictate de Legea nr. 193/2000 pentru încheierea valabilă a actului dintre comerciant și consumator, instanța va declara nulitatea absolută a acestora, păstrând valabile restul prevederilor convenției de credit vizata.
Instanta nu poate retine caracterul abuziv al clauzei de risc valutar întrucat în contractul de credit nr._/CM/09.03.2007 nu este prevazuta o astfel de clauza pentru simplul motiv ca împrumutul a fost acordat în CHF, iar partile au stabilit restituirea acestuia tot în CHF, definitia riscului valutar neputand avea caracter abuziv.
Reclamanta nu precizeaza temeiul de drept care obliga banca sa o consilieze cu privire la riscul de hiper-valorizare a CHF, iar în perioada 2005-2008 cursul de schimb CHF nu a variat foarte mult, neputandu-se pretinde bancii ca aceasta ar fi trebuit sa prevada în anul 2007 ce se va întampla în anul 2015. Mai mult, din legislatia aplicabila în cauza rezulta ca banca are doar obligatia de informare, nu si obligatia de consiliere a clientilor.
Nu se poate stabiliza /îngheta cursul de schimb CHF-leu la momentul contractarii creditului întrucat partile au stabilit ca orice plata se face în moneda creditului, cu exceptia cazurilor mentionate expres în conditiile speciale si nici nu se poate retine caracterul abuziv cu privire la restituirea creditului în moneda acordata întrucat aceasta se raporteaza la cel de-al 13 considerent al Directivei 93/13 si la art. 1584 si 1578 din Codul civil de la 1864 aplicabil contractului .
Cum banca nu impune realizarea schimbului valutar la unitatile sale, lasand reclamantei posibilitatea sa gaseasca cel mai bun schimb valutar, este exclus a se consta ca restituirea creditului în moneda acordata are caracter abuziv.
Caracterul comutativ al prestatiilor nu este unul valabil întrucat intinderea prestatiilor se apreciaza în moneda creditului la momentul rambursarii efective conform art. 1578 alin. 2 Cod civil de la 1864, iar caracterul imprevizibil al cursului de schimb la data platii nu determina modificarea întinderilor prestatiilor cu atat mai mult cu cat rata de schimb nu este sub controlul bancii creditoare.
Referirea la principiul bunei-credinte prevazut de art. 970 Cod civil de la 1864 se face fortand limitele textului legal întrucat în contract nu s-a prevazut nici o paritate CHF-leu pentru a se invoca ca s-au schimbat împrejurarile din momentul semnarii contractului, iar art. 970 alin. 2 Cod civil de la 1864 prevede ca ele ( conventiile) “obliga nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmarile ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei, dupa natura sa”.
In acest sens, legea consacra principiul nominalismului monetar si restituirea unui împrumut în aceeasi moneda în care a fost acordat, iar echitatea trebuie sa vizeze analiza obligatiei de restituire prin prisma efectelor fata de ambele parti.
Chiar daca în prezent restituirea împrumutului în CHF este impovoratore pentru reclamanta ea nu reprezinta un castig pentru banca, în schimb înghetarea cursului de schimb valutar la data încheierii contractului ar reprezenta o pierdere pentru banca care ar înfrange principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 si 1584 Cod Civil de la 1864, aplicabil în cauza în raport de momentul încheierii contractului.
Instanta nu poate aplica teoria impreviziunii prevazuta de art. 1271 Cod civil nou întrucat art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului Civil prevede ca acest text legal se aplica doar contractelor încheiate dupa . Noului Cod civil.
Denominarea platilor în moneda nationala nu-si gaseste temei în Legea nr. 193/2000, iar aceasta ar însemna introducerea unei noi clauze în contract, ceea ce nu este permis judecatorului, acesta neputand reforma contractul peste vointa partilor ci doar înlatura eventualele clauze abuzive.
Regulamentul BNR nr. 4/2005 se refera la doua tipuri de operatiuni valutare- cele de capital si cele curente, iar rambursarea creditelor intra în categoria operatiunilor de capital. Art. 3 alin. 1 se refera la la operatiuni curente astfel încat nu poate fi retinut in cauza.
S-a avut în vedere si ca hotararea pronuntata de CJUE în cauza C-26/13 nu priveste si nu transeaza chestiunea riscului valutar, în aceasta cauza fiind vorba despre acordarea unui împrumut în moneda nationala care urma sa fie restituit în functie de CHF si nu ca în speta dedusa judecatii unde imprumutul a fost acordat în CHF.
În dreptul european, cadrul principal de reglementare este conferit de Directiva 1993/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Directiva 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori si de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului; Directiva 2009/22/CE privind acțiunile în încetare în ceea ce privește protecția intereselor consumatorilor. Anul acesta a fost adoptată Directiva 17/2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48 și 2013/36/UE și a Regulamentului UE nr. 1093/2010.
În dreptul intern, Directiva 1993/13/CEE a fost transpusă prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori. Ultima modificare a legii, adusă prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care a reglementat posibilitatea formulării așa-numitor acțiuni colective în încetare, a devenit aplicabilă începând cu data de 1 octombrie 2013. Directiva 2008/48/CE a fost transpusă prin OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Referitor la recenta Directiva 17/2004 invocata de reclamanta, se retine ca aceasta prevede ca până la data de 21 martie 2016, statele membre sunt obligate să transpună în legislația internă această directivă, aplicabilă însă numai contractelor de credit existente înainte de această dată. De asemenea, recenta modificare a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească, prin Legea nr. 296/2013, a creat cadrul pentru înființarea unor tribunale specializate să judece anumite litigii, inclusiv cele privind protecția consumatorilor.
În esență, asistăm în cadrul acestor reglementări europene și naționale la o îmbogățire a principiilor, precum și a mecanismelor juridice de protecție a consumatorilor, cu aplicație specială în materia contractelor de credit. În mod corespunzător, jurisprudența națională a statelor membre se confruntă cu probleme complexe legate de soluționarea litigiilor privind clauzele abuzive, reverberând, la nivelul jurisprudenței europene a Curții Europene de Justiție (CEJ), care, cu precădere în perioada 2010-2014 s-a pronunțat asupra mai multor probleme legate de interpretarea și aplicarea unor dispoziții din Directiva 93/13/CEE, pe calea procedurii întrebării preliminare (la care au recurs și unele instanțele din România ca instanțe de trimitere), cea mai recentă soluție fiind Hotărârea din 30 aprilie 2014, pronuntată în cauza Kasler contra OTP Ungaria (C-26/13).
Hotărârea pronuntată în cauza Kasler nu este nici favorabilă consumatorilor, nici defavorabilă băncilor. Este o hotarare “neutră” și binevenită, prin care instanta europeană explicitează unele noțiuni destul de generale și echivoce din Directiva 1993/13 CEE si lasă judecătorului național puterea de a aprecia cu privire la caracterul abuziv al unor clauze din contractele de credit în valută.
Contractul de credit în valută conține un element de risc valutar, însă acesta nu îl transformă automat într-un contract abuziv. Dimpotrivă. Semnificativ este faptul că atât Codul civil din 1864 cât și noul Cod civil consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația valorii acesteia.
Prin urmare, principiul nominalismului este tradițional în contractele de împrumut. În realitate, în cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezența niciunei clauze abuzive, pentru că nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuși legiuitorul. Nu se poate abdica de la acest principiu deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unei reguli tradiționale de funcționare ale unor instituții juridice. Chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea, preluarea principiului nominalismului consacrat de lege. De altfel, chiar CEJ s-a pronunțat în sensul că nu intră sub incidența evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, nu și dispozițiile legale. Astfel, prin Hotărârea CEJ din 30 aprilie 2014, pronunțată în procedura C 280/1, Barclays Bank contra S. Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, Curtea a reținut că: “Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii si principiile dreptului Uniunii referitoare la protectia consumatorilor si la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege si norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discutie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a continutului sau a domeniului de aplicare al acestora.”
Protecția consumatorilor poate să se realizeze și în cadrul contractelor de credit în monedă străină, dar calea nu este însă aceea a acțiunilor întemeiate pe Legea nr. 193/2000. Întrucât principiul nominalismului este unul legal, excepțiile de la acest principiu nu pot fi insituite pe cale jurisprudențială, ci doar pe cale legală. Nimic nu se opune ca legiuitorul să prevadă măsuri speciale de protecție a consumatorilor în cazul creditelor în valută. Transpunerea în legislația română a recentei Directive 17/2014 va constitui o ocazie foarte bună de a legifera în acest domeniu, având în vedere faptul că această directivă reglementează în Capitolul 9, art. 23 ”împrumuturile în monedă străină” și impune statelor membre să adopte un cadru de reglementare corespunzător care să permită “limitarea riscului ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul în temeiul contractului de credit”, prin convertirea creditului într-o monedă alternativă sau instituirea unui alt mecanism de adaptare a contractului. Rezultă că însăși Directiva nr. 17/2014 are ca premisă aplicarea principiului nominalismului (împrumutatul suportă riscul valutar), dar obligă statele membre să adopte o reglementare specială, derogatorie, de natură să asigure protecția consumatorilor, cu aplicabilitate numai pentru viitor, adică pentru contractele care vor fi încheiate sub imperiul unei asemenea reglementări.
In consecinta, instanta retine ca se justifică admiterea cererii în parte, reclamanta avand interes în constarea caracterului abuziv al clauzelor prevazute de art. 3 lit. d si art. 5 lit. a din conditiile speciale si de art. 3.5/3.6 ale conventiei de credit nr._/CM/09.03.2007 întrucat dreptul acesteia este actual din moment ce restituirea sumelor nelegal încasate trebuie să aibă temei juridic plata nedatorată, ca urmare a declarării nulității absolute a clauzelor abuzive cu referire la comisionul de risc/de administrare si dobanda variabila.
Instanta a avut în vedere si ca reclamanta nu se încadreaza în categoria consumatorilor medii astfel cum se prevede în legislatie – art. 2 lit.m din Legea nr. 363/2007 si cum aceasta notiune a fost avuta în vedere în cadrul dreptului comunitar al concurentei ( cauza CJCE din 18.03.1993 in cauza Yves Rocher) si în cadrul dreptului comunitar al afacerilor ( cauzele Langguth din 1995, Sprinheide din 1998 si Darbo din 2000) cand s-a avut în vedere ca un consumator mediu este unul care, în mod rezonabil, este atent si avizat, ca reclamanta nu confunda notiunea de „dezechilibru semnificativ” în acceptiunea normelor comunitare atunci cand se raporteaza la suma pe care ar trebui sa o plateasca, iar Banca interpreteaza eronat opinia CE în sensul ca exista dezechilibru semnificativ doar daca banca nu are nici o obligatie ( obligatia virarii sumei împrumutate în contul clientului si a adminstrarii creditului pe toata perioada derulari contractului nu pot fi apreciate ca si contraprestatie echivalenta obligatiilor impuse consumatorului).
In ceea ce priveste capatul de cerere avand ca obiect pretentii fundamentate pe plată nedatorată, ca urmare a dispariției fundamentului executării prestației reclamantei, prin declararea nulității clauzelor contractuale în baza cărora reclamanta și-a executat obligațiile, respectiv plata comisionului de risc si plata comisionului de administrare, instanta, avand în vedere ca banca a restituit reclamantei suma de 2.208,93 CHF la 13.11.2015, va respinge cererea privid restituirea sumei 2.208 CHF ( 9.052 lei) ca ramasa fara obiect.
Pentru considerentele expuse anterior va respinge ca neîntemeiata cererea privind restituirea sumei de 32.399,29 lei, reprezentand diferenta curs valutar CHF-RON si va admite cererea privind acordarea dobanzii legale pentru sumele încasate de banca cu titlu de comision de risc /de administrare de la data fiecarei plati si pana la data de 13.11.2015 si cererea privind restituirea sumelor încasate de banca cu titlu de dobanda peste dobanda fixa de 4,25%/an plus dobanda legala pentru fiecare suma încasata în plus de la data fiecarei plati si pana la data restituirii efective.
Instanta retine ca pretentiile acordate sunt fundamentate pe plată nedatorată, ca urmare a dispariției fundamentului executării prestației reclamanteio, prin declararea nulității clauzei contractuale în baza cărora reclamanta și-a executat obligațiile, respectiv plata dobanzii variabile impuse de banc si, raportând situația de fapt la disp. art. 992 și urm. din Codul civil de la 1864 si art. 1341-1344 Cod Civil nou, ce reglementează instituția plății nedatorate, constată întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de reclamanta – solvens cu privire la dobanda variabila a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzei contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulități absolute, și că, în ipoteza restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.
Instanta a retinut temeiul juridic al plati nedatorate atat în baza vechiului cod civil cat si în baza celui nou întrucat faptele juridice licite ca izvoare de obligatii, fiind fapte extracontractuale, cad sub incidenta regulii stabilite de art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, „obligatiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozitiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârsirii lor”, dar si a exceptiei de la aceasta, instituită prin art. 118 din aceeasi lege, conform căruia, ”obligatiile extracontractuale născute înainte de . Codului civil sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta”.
Pe cale de consecinta, plata nedatorată este guvernată de legea în vigoare la data la care a fost efectuată, adică la data la care solvensul a executat obligatia de care nu era tinut, iar în speta, reclamanta a achitat dobanda a carei restituire s-a dispus atat înainte de data de 01.11.2011 cat si ulterior.
Cu privire la dobânda legală remuneratorie si penalizatoare pentru obligatii banesti instanta retine ca la data de 01.09.2011 a intrat în vigoare OG 13/24.08.2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar publicata in Monitorul Oficial nr. 607 din 29 august 2011, aceasta abrogand Ordonanța Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești .
Potrivit OG 13/24.08.2011, dobânda remuneratorie este dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației iar dobândă penalizatoare este dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență.
În cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.
Dobanda legala remuneratorie, începand cu data de 01.10.2011 –data intrarii în vigoare a Noului Cod Civil, se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României iar dobânda legala penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale.
In raporturile civile, începand cu 01.10.2011, sintagma “în raporturile civile”se în locuieste cu sintagma “În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ” care in sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, constituie exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ cu exercitare sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, cu scop lucrativ.), rata dobanzii legale remuneratorii se stabileste la nivelul ratei dobanzii de referinta a BNR diminuat cu 20% iar rata dobanzii legale penalizatoare se stabileste la nivelul dobanzii de referinta plus 4 puncte procentuale, diminuat cu 20%.
Dispozitiile aplicabile dobanzii penalizatoare ce au intrat în vigoare la data de 01.10.2011 sunt dispozițiile art. 1.535 și art. 1.538 - 1.543 din Legea nr. 287/2009, republicată.
Potrivit art. 1.535 alin. 1 Cod civil, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.
Avand în vedere art. 451 si 453 C.pr.civ., instanța va lua act că reclamanta întelege să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea astfel cum a fost precizată de reclamanta D. M. L., CNP_, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedura în Bucuresti, . nr. 1, ., ., sector 3 împotriva pârâtei S.C. V. R. S.A, avand J_ si CUI_, cu sediul în Bucuresti, ., . 10, sector 2.
Constată caracterul abuziv al clauzelor înscrise în art. 3 lit. d si în art.5 lit. a din condițiile speciale si în art. 3.5/3.6 din condițiile generale ale convenției de credit nr._/CM/09.03.2007.
Constată nulitatea absolută a acestei clauze.
Respinge cererea cu privire la clauza de risc valutar, cu privire la stabilizarea/ înghețarea cursului de schimb CHF-L. la momentul semnării contractului și cu privire la denominarea în moneda națională a plătilor, ca neîntemeiată.
Respinge cererea reclamantei privind restituirea sumei de 2.208 CHF (9.052 lei), reprezentând comision de risc/de administrare achitat în perioada 17.04._10, ca rămasă fără obiect.
Obliga pârâta să plătească reclamantei dobânda legală ( calculată până la data de 31.08.2011 potrivit O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești și calculată potrivit O.G. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, încapand cu data de 01.09.2011) aferentă sumelor de bani plătite cu titlu de comision de risc/de administrare de la data achitării fiecărei sume de bani până la data de 13.11.2015.
Obligă pârâta să restituie reclamantei sumele încasate în plus peste dobanda de 4,25% prevazuta de art. 3 lit. a din din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/CM/09.03.2007.
Obliga pârâta să plătească reclamantei dobânda legală ( calculată până la data de 31.08.2011 potrivit O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești si calculată potrivit O.G. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, încapand cu data de 01.09.2011) aferentă sumelor de bani încasate în plus peste dobanda de 4,25% de la data achitării fiecărei sume și până la restiuirea integrala a acestor sume.
Respinge cererea privind restituirea sumei de 32.399,29 lei, reprezentând diferența curs valutar CHF-RON ca neîntemeiată.
Obligă pârâta să refacă graficul de rambursare dupa eliminarea clauzelor constatate ca fiind abuzive.
Ia act că reclamanta întelege să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 2 București.
Pronunțată în ședință publică, azi 02.12.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
P. V. L. B. F.
Red./th.re. P.V.L.
4 ex. 03.12.2015
| ← Uzucapiune. Încheierea nr. 16/2015. Judecătoria SECTORUL 2... | Modificare act constitutiv persoană juridică. Sentința nr.... → |
|---|
