Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 28/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 28/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 28-10-2015 în dosarul nr. 11146/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI
- SECȚIA CIVILĂ -
SENTINȚA CIVILĂ NR._
Ședința publică din data de 28.10.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. B. A.
GREFIER: V. N. E.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect ordonanță președințială – obligație de a face, formulată de reclamanții W. S. SRL și P. D., în contradictoriu cu pârâta A. S. SRL.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au răspuns reclamantul W. S. SRL prin avocat A. F., cu împuternicire avocațială la dosar (f.60) și pârâta prin avocat Z. R., care depune împuternicire avocațială, lipsind pârâtul P. D..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul cauzei, stadiul judecății, modalitatea îndeplinirii procedurii de citare, după care:
Pârâta, prin avocat, depune la dosar întâmpinare și un set de înscrisuri.
Potrivit art. 131 alin 1 C.proc.civ., instanța pune în discuția părților competența soluționării pricinii.
Reclamantul W. S. SRL, prin avocat, apreciază că Judecătoria Sectorului 2 București este competentă să soluționeze cauza potrivit art. 94 pct. 1 lit. h C.proc.civ., având în vedere că dosarul are ca obiect obligație de a face/de a nu face neevaluabilă în bani, precizând că art. 95 pct. 1 C.proc.civ. nu se aplică în speță
Prin raportare la Legea nr. 350/2007 coroborată cu art. 95 pct. 1 C.proc.civ., instanța invocă din oficiu și pune în discuția părților excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București.
Reclamanta W. S. SRL, prin avocat, arată că este de acord cu declinarea soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București.
Pârâta, prin avocat arată că lasă la aprecierea instanței soluționarea excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București.
Instanța rămâne în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Sector 2 București.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe în data de 25.09.2015, sub nr._, reclamanții W. S. SRL și P. D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S. SRL, ca instanța, pe calea ordonanței președințiale, să dispună următoarele:
- obligarea pârâtei să înceteze orice act care are drept scop folosirea, oferirea spre vânzare, inclusiv promovarea, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirea spre vânzare sau utilizarea gratuită ori vânzarea către terți a oricăror aplicații pentru telefonul mobil (i.e. destinate atât clienților cât și furnizorilor), inclusiv prin intermediul site-ului www.virtualcards.ro, care cuprind, drept element esențial al acestora, comunicarea dintre emitenții cardurilor si utilizatorii aplicațiilor telefoanelor mobile privind ofertele furnizorilor etc. (i.e. Sistemul pentru gestionarea cardurilor de membru (”Sistemul”) conform Modelului de utilitate certificat sub nr. RO 2012_ din data de 22.03.2012, a cărui exploatare aparține EXCLUSIV subscrisei).
- obligarea pârâtei să ofere informațiile corecte privind proveniența Sistemului pentru utilizarea cardurilor de membru prin referire explicită la titularul Sistemului, respectiv subscrisa, în calitate de titular al dreptului de utilizare a Modelului de utilitate certificat sub nr. RO 2012_ din data de 22.03.2012, precum și la site-ul originar al Sistemului, respectiv www.readmycard.. pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamanții au invocat art. 978 și urm. Cod procedură civilă, art. 5 și urm. din Legea nr. 350/2007, iar în probațiune au depus o . înscrisuri.
La termenul de judecată din 28.10.2015 pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii de emitere a ordonanței președințiale formulată de reclamanți ca urmare a neîndeplinirii condițiilor cerute de lege și, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, invocată din oficiu, instanța constată următoarele:
Potrivit art. 248 alin. 1 C.proc.civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Totodată, art. 22 alin. 1 teza I C.proc.civ. impune în sarcina judecătorului obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
În aceste condiții, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, excepție de procedură, absolută și dilatorie, pe care o va admite, cu următoarea motivare:
Competența materială presupune o delimitare între instanțe de grad diferit. Normele de competență materială sunt stabilite sub aspect funcțional (după felul atribuțiilor jurisdicționale) și sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura cererii) în codul de procedură civilă și în alte acte normative speciale.
Competența materială funcțională este aceea care determină și precizează funcția și rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanțelor judecătorești, iar competența materială procesuală este aceea care determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o categorie de instanțe judecătorești.
Normele care reglementează competența materială sunt norme de ordine publică, acestea având caracter absolut, astfel încât părțile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanței. În acest sens sunt și dispozițiile art. 129 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ, care statuează că necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad.
De asemenea, instanța reține că necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, conform art. 130 alin. 2 C.proc.civ., la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul fiind obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate, potrivit art. 131 alin. 1 C.proc.civ.
Astfel, conform art. 998 C.proc.civ., cererea de ordonanță președințială se va introduce la instanța competentă să se pronunțe în primă instanță asupra fondului dreptului.
Totodată, potrivit art. 95 pct. 1 C.proc.civ., tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe. Textul legal antemenționat consacră noua optică pe care legiuitorul a adoptat-o cu privire la judecata în primă instanță, stabilind că tribunalul are plenitudine de jurisdicție pentru judecata în primă instanță. Deci, ori de câte ori legea nu prevede competența altei instanțe, tribunalului îi revine competența de a soluționa pricina în primă instanță.
Așadar, adoptând această soluție, legiuitorul a urmărit să înglobeze într-un singur text competențele enumerate anterior în mod expres (art. 2 C.proc.civ. 1865) și nu se poate susține cu temeinicie că s-ar fi intenționat, în vreun fel, limitarea sau excluderea competenței tribunalului în materiile anterior expres enunțate de lege, cum ar fi litigiile de muncă și de asigurări sociale, exproprierea sau proprietatea intelectuală. În atare condiții, aceste cereri trebuie să fie privite ca fiind de competența tribunalului, în virtutea plenitudinii de competență a acestei instanțe, conform art. 95 pct. 1 C.proc.civ.
În doctrina juridică, fie că este vorba despre practicieni sau teoreticieni, s-a reținut că tribunalul este competent să judece cererile în materie de invenții (Legea nr. 64/1991), mărci și indicații geografice (Legea nr. 84/1998), desene și modele industriale (Legea nr. 129/1992), drepturi de autor și drepturi conexe (Legea nr. 8/1996), respectiv modele de utilitate (Legea nr. 350/2007).
Conform art. 28 din Legea nr. 350/2007, dispozițiile Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, republicată, referitoare la: a) definiții; b) dreptul la brevet; c) înregistrarea și examinarea cererii de brevet, inclusiv la priorități, și la retragerea cererii;
d) drepturile conferite de brevet și obligațiile corelative, precum și drepturile de folosire anterioară; e) transmiterea drepturilor; f) apărarea drepturilor, se aplică prin analogie modelelor de utilitate și în conformitate cu regulamentul de aplicare a prezentei legi.
Astfel, potrivit art. 63 din Legea nr. 64/1991, litigiile cu privire la calitatea de inventator, de titular de brevet sau cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul de invenție, inclusiv drepturile patrimoniale ale inventatorului din contractele de cesiune și licență sunt de competența instanțelor judecătorești. Totodată, se prevede prin art. 67 alin. 1 din Legea nr. 64/1991 că, la cererea instanței judecătorești, OSIM este obligat să înainteze actele, documentele și informațiile necesare judecării cauzei cu care a fost învestită, recuperând aceste acte în final, iar citarea în instanță se va face numai în acest scop.
Într-adevăr, în cuprinsul Legii nr. 64/1991 legiuitorul a făcut vorbire în general despre instanțe judecătorești (art. 63, 64, 67) și a făcut referiri punctuale la Tribunalul București și Curtea de Apel București (art. 46, 57).
Desigur, în reglementarea anterioară nu exista nici un dubiu cu privire la competența tribunalului de a judeca în primă instanță procesele și cererile în materie de creație intelectuală și de proprietate industrială (art. 2 pct. 1 lit. e C.proc.civ. 1865).
În schimb, actuala reglementare pare, la prima vedere, să dea loc echivocului în ceea ce privește competența soluționării în primă instanță a litigiilor întemeiate pe Legea nr. 350/2007, în referire la Legea nr. 64/1991.
Prezentul litigiu are ca obiect obligații de a nu face și de a face, neevaluabile în bani.
Conform art. 94 pct. 1 lit. h C.proc.civ., judecătoriile judecă în primă instanță cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe.
Cu toate acestea, dintr-o interpretare sistemică și istorico-teleologică rezultă că litigiile de proprietate intelectuală au fost și sunt de competența în primă instanță a tribunalului.
Astfel, conform art. 35 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, în cadrul curților de apel funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părților, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, societăți, registrul comerțului, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime și fluviale.
În același sens, art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 prevede că în cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părților, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, societăți, registrul comerțului, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime și fluviale.
În atare condiții, cel puțin la nivelul Tribunalului București și Curții de Apel București s-au constituit complete specializate în soluționarea cauzelor de proprietate intelectuală, măsură absolut firească și de natură a conduce la o mai bună înfăptuire a justiției, dată fiind amploarea litigiilor de proprietate intelectuală. Totodată, la nivelul Înaltei Curți de Justiție și Casație una dintre cele două secții civile a avut și denumirea de proprietate intelectuală, în structura sa existând complete specializate în materia proprietății intelectuale.
Rațiunea de a fi a completelor specializate de judecată este aceea de a asigura o mai bună înfăptuire a justiției prin soluționarea unor litigii în domenii strict specializate de judecători care au o pregătire în acele domenii.
Or, la nivelul judecătoriilor nu există complete specializate în materie de proprietate intelectuală și este greu de conceput faptul că legiuitorul, prin adoptarea actualului Cod de procedură civilă, a intenționat să atribuie în competența judecătoriilor litigii de proprietate intelectuală. Desigur, în momentul în care adopți un act normativ de o asemenea amploare, cum este Codul de procedură civilă, este posibil, dacă nu chiar foarte probabil, să omiți anumite aspecte, dar aici intervine rolul instanțelor de judecată care trebuie să corecteze aceste derapaje și să stabilească voința reală a legiuitorului, ținând cont și de principiile generale ale dreptului, care constituie izvoare ale dreptului civil, conform art. 1 alin. 1 C.civ.
Interpretarea oricărui text legal reprezintă un proces complex, dar întotdeauna trebuie să se înceapă cu stabilirea scopului reglementării legale, respectiv care a fost intenția reală a legiuitorului în momentul în care a edictat textul legal. De altfel, este îndeobște cunoscut că interpretarea trebuie să se facă în spiritul și nu doar în litera legii, iar în momentul în care un text legal nu este suficient de clar interpretarea acestuia trebuie să țină cont și de principiile generale ale dreptului.
Or, nu se poate susține cu temeinicie că prin actualul Cod de procedură civilă s-ar fi intenționat, în vreun fel, limitarea sau excluderea competenței tribunalului în materia soluționării litigiilor de proprietatea intelectuală în primă instanță.
O interpretare contrară ar goli de conținut rațiunea de a fi a completelor specializate în materia litigiilor de proprietate intelectuală care există cel puțin la nivelul Tribunalului București și Curții de Apel București, iar instanța apreciază că nu aceasta a fost intenția legiuitorului.
Având în vedere toate aspectele de fapt și de drept reținute, în temeiul art. 95 pct. 1 C.proc.civ., în referire la art. 129 alin. 2 pct. 2 și art. 130 alin. 2, instanța va admite excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, invocată din oficiu.
Totodată, făcând aplicarea dispozițiilor art. 132 alin. 1 și 3 C.proc.civ., instanța va declina competența soluționării prezentei cauze în favoarea Tribunalului București, căruia îi va trimite de îndată dosarul, spre competentă soluționare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE:
Admite excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, invocată din oficiu de către instanță.
Declină competența soluționării cauzei privind pe reclamanții W. S. SRL și P. D., ambii cu sediul/domiciliul în cu sediul în București, .. 10, ., ., în contradictoriu cu pârâta A. S. SRL, cu sediul în cu sediul în București, bld. P. de Coubertin, nr. 3-5, Office Building, secțiunea 1, ., în favoarea Tribunalului București.
Trimite de îndată dosarul către Tribunalul București, spre competentă soluționare.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28.10.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
A. B. A. V. N. E.
Red. / Tehnored. ABA/VNE
29.10.2015 / 5 ex.
| ← Cerere de valoare redusă. Hotărâre din 14-12-2015,... | Întoarcere executare. Încheierea nr. 14/2015. Judecătoria... → |
|---|
