Plângere contravenţională. Sentința nr. 11/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 11/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 11-11-2015 în dosarul nr. 12138/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI
- SECȚIA CIVILĂ -
SENTINȚA CIVILĂ NR._
Ședința publică din data de 11.11.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. B. A.
GREFIER: V. N. E.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect plângere contravențională, formulată de petentul P. V. T. în contradictoriu cu intimata Direcția Generală de Poliție a Municipiului București.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza a fost lăsată la a doua strigare potrivit dispozițiilor art. 104 din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanțelor de Judecată adoptat prin Hotărârea CSM nr. 387/2005.
La a doua strigare a cauzei, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul cauzei, stadiul judecății, modalitatea îndeplinirii procedurii de citare, după care,
Verificându-și din oficiu competența, potrivit art. 131 alin 1 C.proc.civ., instanța constată că este competentă din punct de vedere general, material și teritorial să soluționeze pricina, potrivit art. 118 alin. 1 din OUG 195/2002.
Având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 258 alin. 1 C.proc.civ., încuviințează proba cu înscrisuri, ca fiind pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei.
Nefiind alte cereri formulate sau alte probe de administrat, instanța declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare, conform art. 394 C.proc.civ.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București în data de 29.08.2015 sub nr._/4/2014, petentul P. V. T. a formulat plângere împotriva procesului verbal contravențional . nr._/24.07.2014, solicitând anularea acestuia și exonerarea de la plata amenzii, iar în subsidiar înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a avertismentului.
În motivarea în fapt a plângerii, petentul a susținut, în esență, următoarele:
În data de 24.07.2014, în jurul orei 19.00, a fost oprit de un agent de poliție pe Calea Moșilor, fiind sancționat contravențional motivat de faptul că nu purta centura de siguranță.
Procesul verbal contravențional este netemeinic întrucât și-a decuplat centura de siguranță pentru a-și scoate portofelul din buzunar în timp ce staționa la semafor, astfel că nu a condus fără a purta centura de siguranță.
Sancțiunea trebuie individualizată, iar fapta contravențională a adus o minimă atingere normei rutiere, sancțiunea fiind disproporționată.
În data de 1401.2015, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanței, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea plângerii contravențional.
În esență, intimata a susținut că:
- prin procesul-verbal contestat întrunește condițiile de formă prevăzute de art. 17 din OG nr. 2/2001;
- actul constatator al contravenției cuprinde numele, prenumele, calitatea agentului constatator, numele, prenumele contravenientului, fapt săvârșită, data comiterii acesteia și semnătura agentului constatator;
- abaterea a fost constatată în mod direct și personal de polițistul rutier, conform prevederilor art. 109 alin. 1 din OUG 195/2002, în cauză nefiind întocmite alte acte de constatare;
- conform art. 36 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 conducătorii de autovehicul și persoanele care ocupă locuri prevăzute prin construcție cu centuri sau dispozitive de siguranță omologată trebuie să le poarte în timpul circulației pe drumurile publice, cu excepția cazurilor prevăzute de regulament;
- procesul verbal contestat se bucură de prezumția relativă de legalitate și temeinicie;
- sancțiunea contravențională a fost aplicată în limitele prevăzute de actul normativ sancționator și în special, a fost aplicată astfel încât să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptelor săvârșite;
- simpla negare a petentului, în sensul că fapta reținută în sarcina sa nu corespunde realității, nu îl exonerează de răspundere și nu înseamnă că nu a săvârșit contravenția;
- polițiști rutieri sunt ofițeri și agenți de poliție specializați și anume desemnați să constate și sancționeze abaterile participanților la trafic, având obligația legală să sancționeze toate abaterile de al regimul circulației, sancțiunea acestora având un rol represiv în raport cu contravenția deja comisă, cât și un rol preventiv;
- la momentul încheierii procesului verbal petentul nu a avut obiecțiuni sau mențiuni, asumându-și cele consemnate, aspect confirmat prin semnătură.
Prin sentința civilă nr. 3409/18.03.2015, Judecătoria Sectorului 4 București și-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe în data de 21.08.2015, sub nr._ .
Analizând cauza de față, prin prisma motivelor formulate, a apărărilor invocate și a probelor administrate, instanța reține următoarele:
În fapt, prin procesul verbal contravențional . nr._/24.07.2014, petentul a fost sancționat contravențional cu amendă în cuantum de 180 lei, cu titlu de sancțiune principală, respectiv două puncte-penalizare, cu titlu de sancțiune complementară, întrucât în ziua de 24.07.2014, acesta a condus auto cu nr. de înmatriculare_, pe Calea Moșilor fără a purta centură de siguranță
Astfel, s-a reținut în sarcina petentului comiterea contravențiilor prevăzute și pedepsite de art. 108 alin. 1 lit. a pct. 3 din OUG nr. 195/2002.
În acest sens, potrivit art. 108 alin. 1 lit. a pct. 3 din OUG nr. 195/2002, constituie contravenție și se sancționează cu amenda contravențională prevăzută la art. 99 alin. 1, respectiv cea prevăzută în clasa întâi de sancțiuni, 2 sau 3 puncte amendă ( art. 98 alin. 4 lit. a), cu titlu de sancțiune principală, precum și cu două puncte de penalizare, cu titlu de sancțiune complementară, nerespectarea obligației de a purta, în timpul circulației pe drumurile publice, centura de siguranță, petentului aplicându-i-se sancțiunea principală a avertismentului și sancțiunea complementară cu două puncte de penalizare.
Conform dispozițiilor art. 34 alin. 1 din OG nr. 2/2001, procesul-verbal de contravenție este supus controlului de legalitate și temeinicie al instanței.
Cu privire la controlul de legalitate, instanța constată că în cauză nu este incident niciunul dintre motivele de nulitate absolută, prevăzute în mod expres de art. 17 din OG nr. 2/2001, procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor conținând mențiunile privitoare la numele, prenumele și calitatea agentului constatator, numele și prenumele contravenientului, descrierea faptei săvârșite, data comiterii acesteia și semnătura agentului constatator.
De altfel, petentul nu a invocat nici un motiv de nelegalitate a procesului verbal contravențional, astfel că instanța constată că procesul verbal în discuție a fost întocmit în mod legal.
Sub aspectul temeiniciei procesului verbal contestat, instanța, luând în considerare probatoriul administrat, constată că procesul verbal în discuție a fost întocmit în mod temeinic.
Instanța, reține că procesul verbal contestat a fost încheiat în urma constatărilor efectuate ex propriis sensibus -„cu propriile simțuri”- de către agenții din cadrul intimatei, astfel încât actul administrativ în discuție se bucură de prezumția de legalitate, însemnând că actul a fost emis cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege, asociată cu prezumția de autenticitate, respectiv actul emană în mod real de la cine se spune că emană, precum și cu prezumția de veridicitate, adică actul reflectă în mod real ceea ce a stabilit autoritatea emitentă.
Motivul pentru care actele administrative se bucură de tripla prezumție de legalitate, autenticitate și veridicitate este încrederea că autoritatea statală, recte agentul constatator, consemnează cu exactitate și în mod obiectiv faptele pe care le constată, fără a denatura realitatea prin consemnarea părtinitoare sau neconformă adevărului a unor fapte.
Sub aspectul prezumției de nevinovăție și al sarcinii probei în materie contravențională, instanța reține că în legislația româneasca, ca și în cea a altor state europene (spre exemplu, Germania, Slovacia), contravențiile au fost scoase de sub incidenta legii penale și suspuse unui regim administrativ.
În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (citată în continuare CEDO) a statuat că nimic nu împiedică statele să-și îndeplinească rolul lor de gardieni ai interesului public, prin stabilirea sau menținerea unei distincții între diferitele tipuri de infracțiuni.
De asemenea, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (citată în continuare Convenția) nu se opune, în principiu, tendinței de „dezincriminare” existente în statele membre ale Consiliului Europei.
Cu toate acestea, așa cum s-a arătat în hotărârea din 21.02.1994, în cauza Ozturk împotriva Germaniei, faptele contravenționale intră sub incidența art. 6 al Convenției. Pentru a se face această aplicare a prevederilor art. 6 din Convenție, CEDO consideră că este necesar să fie avute în vedere trei criterii, respectiv:
a) caracterizarea faptei în dreptul național;
b) natura faptei;
c) natura și gradul de gravitate ale sancțiunii care ar putea fi aplicată persoanei în cauză.
În același sens, CEDO s-a pronunțat, de pilda, în cauzele Garyfallou AEBE împotriva Greciei (Hotărârea din 24 septembrie 1997), Lauko împotriva Slovaciei și Kadubec împotriva Slovaciei (hotărârile din 2 septembrie 1998).
În aprecierea acestor criterii, CEDO a stabilit că modul de definire a faptelor de către dreptul intern nu are decât o valoare relativă, esențială fiind natura faptei și a sancțiunii.
Cu toate acestea, CEDO a considerat drept pozitive masurile din legislațiile naționale referitoare la dezincriminarea unor infracțiuni mai puțin grave în "interesul individului". CEDO a avut în vedere faptul ca sancțiunile administrative nu privesc un grup de persoane, ci se adresează tuturor cetățenilor în vederea realizării scopului preventiv și represiv al sancțiunii, ceea ce conferă faptei natură penală.
În aceste condiții, distincția realizată de statele europene între crime, delicte și contravenții nu este operantă, în sensul art. 6 din Convenție, toate având caracter penal. Tocmai de aceea prevederile acestui articol garantează oricărui acuzat dreptul la un proces echitabil, inclusiv prezumția de nevinovăție, indiferent de calificarea faptei din dreptul intern.
În acest sens, instanța reține că potrivit jurisprudenței CEDO în materie penală, jurisprudență care este obligatorie pentru instanțele naționale, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, administrarea probelor trebuie privită în lumina paragrafelor 2 și 3 ale art. 6 din Convenție. Primul consacră principiul prezumției de nevinovăție și implică, printre altele, ca în exercitarea funcțiilor lor membrii tribunalului să nu plece de la ideea preconcepută că acuzatul a comis actul incriminat; sarcina probei aparține acuzării și dubiul profită celui acuzat. Printre altele, trebuie să i se indice celui vizat acuzațiile aduse pentru a i se oferi posibilitatea de a-și pregăti și prezenta apărarea în cunoștință de cauză, și de a-i oferi probe suficiente pentru a susține un verdict de vinovăție.
De asemenea, combinat cu paragraful 3, paragraful 1 al art. 6 din Convenție obligă printre altele statele contractante la măsuri pozitive. Acestea constau în obligația de a informa acuzatul, în cel mai scurt timp, despre natura și cauza acuzației ce îi este adusă, în obligația de a-i acorda timpul și facilitățile necesare pentru a-și pregăti apărarea și de a-i garanta dreptul de a se apăra, el însuși sau cu asistența unui avocat, de a-i permite să pună întrebări personal martorilor acuzării sau să obțină interogarea acestora, dar și de a obține citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării. Acest din urmă drept implică nu doar existența în această materie a unui echilibru între acuzare și apărare dar și ca audierea martorilor să aibă în general un caracter contradictoriu.
Cu toate acestea, în cauza A. împotriva României, CEDO a precizat că nu este interzis sistemelor interne să prevadă și să opereze cu ajutorul prezumțiilor, însă în materie penală statele sunt obligate să nu depășească o limită proporțională și rezonabilă a modalității în care funcționează respectiva prezumție raportată la gravitatea sancțiunii la care este expus acuzatul/petentul. Totodată, în exercitarea atribuțiilor pe care le au, judecătorii trebuie să facă aplicarea prezumției de nevinovăție a petentului și nu trebuie să pornească de la ideea preconcepută că acesta a săvârșit fapta de care este acuzat, sarcina probei incumbând intimatei, orice îndoială trebuind să profite contestatorului.
Considerând că legislația contravențională română este calificată „penală”, în înțelesul european autonom al CEDO și recunoscând prezumția de nevinovăție a petentului, instanța constată că aceasta a fost răsturnată prin prezumția de veridicitate, a cărei aplicare nu este interzisă de CEDO, decât în ipoteza utilizării acesteia în mod nerezonabil. De altfel, CEDO a confirmat, prin decizia de inadmisibilitate pronunțată în cauza I. P. împotriva României, că faptele contravenționale prevăzute și sancționate de OUG nr. 195/2002 intră sub incidența „acuzației în materie penală” în sensul art. 6 din Convenție.
În cazul de față, având în vedere faptul că din procesul verbal rezultă că organul constatator a constatat prin propriile simțuri săvârșirea faptei, văzând și natura sancțiunii aplicată petentului, instanța apreciază că prezumția de veridicitate poate fi aplicată fără a se încălca prin aceasta prezumția de nevinovăție a contestatorului. A considera că inclusiv în ipoteza în care fapta contravențională este constatată prin propriile simțuri de către reprezentanții autorității statale, prezumția de veridicitate nu este suficientă pentru a dovedi vinovăția contestatorului - bineînțeles în ipoteza în care acesta nu face dovada contrară respectivei prezumții - ar însemna a crea practic situații de impunitate, ca urmare a imposibilității obiective a administrării altor mijloace de probă de către intimat, aspect ce nu poate fi conceput.
Instanța apreciază că sarcina probei revine intimatului exclusiv în ipoteza în care fapta reținută în sarcina contravenientului nu a fost percepută prin propriile simțuri de către agentul constatator, ci pe baza altor elemente, cum ar fi de exemplu declarațiile unor martori, de altfel aceasta fiind interpretarea ce rezultă din cauza A. împotriva României.
Recunoscând prezumția de veridicitate de care se bucură prezentul proces verbal, instanța apreciază că sarcina probei, prin care să se tindă la combaterea efectelor generate de aplicarea acestei prezumții, incumbă petentului.
Or, petentul nu a fost în măsură să probeze contrariul, ci s-a mulțumit să indice faptul că înțelege să conteste declarația martorului asistent. Astfel, rolul martorului asistent este acela de a confirma modalitatea de întocmire a procesului verbal și faptul că la întocmirea acestuia contravenientul nu era prezent sau a refuzat să semneze, asigurându-se astfel un plus de protecție a drepturilor contravenientului, neexistând obligația de a proba prin martori fapta contravenientului, dacă această faptă a fost constatată personal de agentul constatator.
Dincolo de faptul că alegația petentului privind faptul că și-a decuplat centura de siguranță pentru a-și scoate portofelul din buzunar este lipsită de orice suport probator, această împrejurare nu este de natură să atragă exonerarea petentului de răspundere contravențională.
De asemenea, este nefondată susținerea petentului privind faptul că nu a condus fără a avea centură de siguranță ca urmare a faptului că și-a decuplat centura în momentul în care staționa la semafor, întrucât inclusiv staționarea la semafor, ca efect al respectării unei reguli de circulație, reprezintă activitatea de a conduce, în sens general.
Sub aspectul sancțiunii aplicate petentului, instanța, făcând aplicarea dispozițiilor art. 34 alin. 1, în referire la art. 5 alin. 5, coroborat cu art. 21 alin. 3 din OG nr. 2/2001, apreciază că sancțiunea ce a fost aplicată este proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, avându-se în vedere împrejurările în care a fost săvârșită fapta – contravenție la regimul circulației rutiere, modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, scopul urmărit – eludarea dispozițiilor legale, urmarea produsă – crearea unei stări de pericol pentru siguranța circulației rutiere, precum și circumstanțele personale ale contravenientului.
Având în vedere toate aspectele de fapt și de drept reținute, în temeiul art. 34 din OG nr. 2/2001, instanța va respinge plângerea contravențională formulată de petent, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge plângerea contravențională formulată de petentul P. V. T., CNP_, cu domiciliul în București, ., nr. 81, ., ., sector 5, în contradictoriu cu intimata Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, cu sediul în București, Calea Victoriei, nr. 19, sector 3, ca neîntemeiată.
Cu drept de apel, în termen de 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la prezenta instanță.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11.11.2015.
Președinte, Grefier,
A. B. A. V. N. E.
Red./Tehnored. ABA/VNE
04.12.2015/4 ex.
| ← Întoarcere executare. Sentința nr. 11/2015. Judecătoria... | Acţiune în constatare. Sentința nr. 11/2015. Judecătoria... → |
|---|
