Pretenţii. Hotărâre din 18-11-2015, Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 18-11-2015 în dosarul nr. 12577/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI
București, Sector 3, Bvd. Unirii nr. 37
Tel._,_,_
Fax. :_;_; e-mail:_
operator de date cu caracter personal nr. 2891
prezentul document conține date cu caracter personal aflate sub incidența Legii nr. 677/2001
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINTA CIVILA NR._
Ședința publică din data de 18.11.2015
Instanța constituită din:
Președinte: G. V.
Grefier: A. N. C.
Pe rolul se află pronunțarea asupra cauzei civile, având ca obiect „acțiune în constatare – clauze abuzive, pretenții” și privind pe reclamanții M. R.-C. și M. E., în contradictoriu cu pârâta .>
Dezbaterile în fond au avut loc în ședință publică din data de 09.11.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integranta din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 18.11.2015.
După ce a deliberat în secret în Camera de Consiliu, conform art. 395 NCPC, instanța a adoptat următoarea hotărâre:
INSTANȚA
I. PROCEDURA
A. Cererea de chemare în judecată
1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București, la data de 08.05.2015, sub nr._, având ca obiect „constatare nulitate absolută – clauze abuzive”, reclamanții M. R.-C. și M. E. au solicitat instanței de judecată, în contradictoriu cu pârâta ., prin hotărârea pe care o va pronunța: 1) să constate caracterul abuziv al următoarelor clauze ale Contractului de Credit nr.HL16499/02.10.2007:art.4.10 lit.a, referitor la comisionul de acordare de 1%, calculat la valoarea creditului, art.4.10 lit.b, referitor la comisionul de administrare lunară a creditului, art.4.2, referitor la modalitatea de calcul a dobanzii curente fixe pentru perioada de 12 luni, art.4.1 teza a II a și 4.5. referitor la nivelul dobanzii aplicabil creditului, ulterior primelor 12 luni, art.5.2. referitor la perioada de grație; 2) să dispună obligarea pârâtei la restituirea următoarelor sume, actualizate cu dobânda penalizatoare în cuantum de 5 p.p. pe an, stabilită de pârâtă: a) 616 CHF (2.616 lei) reprezentând contravaloarea comisionului de acordare; b) 2.640,63 CHF (11.213 lei) reprezentând contravaloarea comisionului de administrare încasat în perioada octombrie 2007 – mai 2011; c) 9.176,73 CHF (38.966 lei) reprezentand contravaloarea dobanzilor încasate in perioada noiembrie 2008 – mai 2011; d) – în principal, 1.655,67 CHF (7.030 lei) reprezentând contravaloarea dobânzilor încasate în perioada noiembrie 2007 – martie 2008, iar în subsidiar, 191,66 CHF (814 lei) reprezentând diferența dintre dobanda perceputa de bancă, în concret, și dobanda stabilită prin contractul de credit, în perioada noiembrie 2007 – octombrie 2008, cu cheltuieli de judecată.
2. În motivarea acțiunii, reclamanții au învederat instanței de judecată în esență că în fapt, la data de 02.10.2007, au contractat un credit în valoare de 61.600 CHF, în condițiile prestabilite de către pârâtă și fără a avea posibilitatea de a negocia clauzele contractuale. Cu privire la Art.4.10 lit.a) din Contractul de credit au învederat pârâții că la momentul semnării acestuia, S.C. B. S.A., i-a obligat la plata unui ”comision de acordare”, în procent de 1%, calculat la valoarea creditului, fără o justificare certă și fără a preciza obligația corelativă pe care aceasta și-a asumat-o. S-a arătat totodată că
nu a fost angajat personal special pentru întocmirea dosarului nostru de credit și nici nu au fost necesare costuri suplimentare, care să justifice perceperea unui comision de acordare, în procent de 1% din valoarea creditului. Cu privire la Art.4.10 lit.b) din Contract, s-a precizat că, la încheierea sa, instituția de credit a stabilit, în mod unilateral, încasarea unui „comision de administrare lunară”, în procent de 0,10%, fără o justificare certă și contrar prevederilor legale, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților (art.4 din Legea nr.193/2000) și fără a stabili eventuale condiții în care acesta îmi va fi returnat. Au mai precizat reclamanții că în cuprinsul convenției de credit nu există o definire a activităților pe care pârâta le prestează în schimbul comisionului de administrare, clauza nu respectă exigențele bunei-credințe, inserarea acestui comisionului vătămând interesele patrimoniale ale subsemnaților, urmărindu-se, în realitate obținerea unui avantaj disproporționat față de prestația efectuată de către instituția de credit, stabilirea comisionului în discuție reprezentând o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menționată cu acest titlu în contract. Cu alte cuvinte, nu există în cuprinsul contractului o obligație corelativă a instituției bancare, care să justifice încasarea unui comision lunar de administrare a creditului, în procent de 0,1%, motiv pentru care se impune constatarea nulității absolute a clauzei cuprinse în Art.4.10 lit.b din Contractul de Credit nr.HL16499/02.10.2007.
3. În continuare, s-a învederat faptul că potrivit primei teze a art.4.2 coroborat cu art.4.1. din Contractul de credit: ”Pentru perioada cuprinsa intre data primei trageri din contul de credit și 12 luni, rata dobanzii este fixă... respectiv de 5.90% pe an”. Teza a doua a art.4.1 din Contractul de credit: ”După această perioadă, dobânda este indexabilă”, precum si art.4.5 din Contractul de credit: ”Pe parcursul derulării contractului, cu excepția perioadei menționate la pct.4.1., banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile și comisioanele bancare...” sunt, fără îndoială, clauze abuzive în sensul art.4 alin.1 și 2 din Legea nr.193/2000, deoarece, fără a prezenta date concrete în funcție de care subsemnații să putem cunoaște cuantumul dobânzii percepute, instituția de credit a stabilit-o unilateral și numai în funcție de propriile sale aprecieri.
4. Cu privire la art.5.2. din Contractul de credit: ”În perioada de grație menționată la art.2.1. din Contract, Împrumutatul va plăti lunar dobânda și comision de administrare, calculate la soldul creditului, în conformitate cu graficul de rambursare. Rambursarea ratelor de credit (principal) se va face începând cu data de scadentă următoare după finalizarea perioadei de grație”, instanța va constata caracterul abuziv al clauzei, prin raportare la art.4 din Legea nr.193/2000, reclamanții au arătat că aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile noastre, ale părților contractante, dovada în acest sens fiind, fără îndoială, modalitatea de stabilire a condițiilor de restituire a creditului.
5. Reclamanții au mai precizat în cererea introductivă de instanță că urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor din primul petit al cererii, se impune obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în temeiul art.4.10 lit.a și lit.b, art.4.1., art.4.2., art.4.5. și art.5.2. din Contractul de credit nr.HL16499/02.10.2007.
6. În dovedire, reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și orice alte probe se vor dovedi necesare pentru justa soluționare a cauzei.
7. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art.33 și urm. C.proc.civ., Legea nr.193/200
B. Apărările formulate
8. Pârâta B. SA a formulat întâmpinare la dosarul cauzei, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată. Intimata s-a apărat invocând faptul că reclamanții au avut posibilitatea reală de a lua cunoștință despre fiecare dintre clauzele și costurile cu privire la care ar fi avut nelămuriri sau dubii, niciuna dintre clauzele contractuale neobligând pe consumator la suportarea unor condiții contractuale despre care să nu fi avut cunoștință sau să nu fi putut să ia cunoștință la momentul semnării contractului.
9. În apărare, pârâta a solicitat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
C.Probe
10. În ședința de judecată din data de 09.11.2014 instanța a încuviințat pentru reclamantă proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Instanța a dispus decăderea pârâtei din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în temeiul disp. art. 208 alin. (2) C.proc.civ, raportat la depunerea tardivă a întâmpinării la dosarul cauzei.
II. ÎN FAPT
11. Analizând materialul probator existent la dosarul cauzei, instanța reține următoarea situație de fapt:
12. Între reclamanți în calitate de împrumutați consumatori și pârâtă s-a încheiat conventia de credit consum nr. HL_ din data de 02.10.2007, având ca obiect acordarea unui credit de nevoi personale în valoare de_.00 CHF (nevoi personale nenominalizate).
III. ÎN D.
- Reglementări incidente
13. Instanța va avea în vedere la soluționarea cauzei de față prevederile legale din materie, urmând a verifica dacă în cauză suntem în prezenta unor clauze abuzive.
14. Art. 4 din Legea nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori prevede că:
„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”
15. Conform art. 6 și 7 din același act normativ, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua, iar, în măsura în care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, și daune-interese.
16. Legea nr. 193 din 2000 transpune Directiva 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și potrivit art. 4 alin. 2 din această normă a Uniunii Europene: „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”
B.Soluția instanței de judecată
17. Analizând materialul probator existent la dosarul cauzei, instanța apreciază că acțiunea formulată de către reclamnații M. R.-C. și M. E. este întemeiată în parte, motiv pentru care o va admite în parte. Soluția instanței de judecată se întemeiază pe următoarele argumente, hotărâtoare în formarea convingerii instanței de judecată:
18. În ceea ce privește aspectele de ordin teoretic legate de clauzele abuzive, instanța reține că, avându-se în vedere principiul autonomiei (libertății) de voință și limitele sale, contractul nu este doar un acord de voință, ci reprezintă voințele și interesele reunite ale părților. De regulă, contractele clasice (negociate) înseamnă acordul de voință al părților. În realitate, contractul este un summum al voințelor și intereselor părților. Definiția contractului ca acord de voințe si reunire de interese se potriveste doar contractelor negociate, căci contractele în care sunt parte profesioniștii arareori sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte forțate, contracte de adeziune), voința uneia dintre părti sau a ambelor lipsind în totalitate, fiind limitată sau alterată de imperativul economic sau psihologic al semnarii contractului.
19. Interesele părților trebuie conciliate, prestatiile părților trebuie să fie proporționale și coerente, iar echilibrul contractual este o cerință a obligațiilor contractuale implicite de bună credință și echitate (art. 970 C.civ. 1864) și al exercițiului util și rezonabil al dreptului (care își găsește contrariul în abuzul de drept sau, mai larg, în abuzul de putere economică). Solidarismul contractual înseamnă legătura contractuală intrinsecă și profundă pe care contractul o creeaza între părți, care sunt în solidar obligate să realizeze conținutul contractului, adică interesele fiecăreia dintre ele. În contractele pe termen lung, părțile sunt adevărați parteneri la câștig, fiecare dintre părți urmărind un emolument din încheierea și executarea contractului, dar și parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existența sau executarea contractului.
Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor părților, ceea ce presupune o justă repartiție între părți a sarcinilor, riscurilor și profiturilor generate de contract, adică echilibrul contractual, iar pentru a concilia interesele părților, conținutul contractului trebuie să raspundă efectiv exigențelor principiului proporționalității și principiului coerenței, părțile fiind datoare la un comportament de natura a permite celuilalt să își atingă scopurile pentru care a incheiat contractul.
20. Legislatia referitoare la clauzele abuzive este o aplicație a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fațetă specifică legislației protecției consumatorului împotriva leziunii, care reprezintă un dezechilibru contractual orginar și care, potrivit art. 6 din Legea 193/2000, sunt fără efect pentru consumator (legea avand efect de levier pentru consumator). Mai mult, potrivit art. 4 si art. 14 din Lege, clauzele abuzive sunt nule, administrația sau sistemul judiciar având nu doar dreptul, ci și obligația de a constata, chiar și din oficiu, această nulitate.
21. Cum comerciantul își impune voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, art. 969 C.civ. 1864 nu își găsește aplicarea în totalitatea consecințelor sale, mai ales că acesta text legal trebuie corectat prin raportare la art. 5 C.civ. 1864 (prin convențiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publică și bunele moravuri, fiind evident că aceste doua elemente limitează libertatea de a contracta și circumscriu efectele contractului în spațiu și timp, în functie de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnarii contractului sau ulterior, în cursul executării sale). Inegalitatea economică, tehnică și juridică între cei doi contractanți este situația premisă care explică spiritul întregii legislații privind protecția consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit ulterior incheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, acționind ca un levier (“leverage”) în favoarea consumatorului și, în acest fel, determinând un dezechilibru juridic în sens contrar.
22. Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este în esența sa inegalitar, el aducând importante limite libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri.
23. Prin Legea nr. 193/2000 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate de comercianți cu consumatorii. Interpretând această directivă, CJUE a stabilit, în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98), că protecția conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.
24. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Așadar, faptul că aceste contract a fost executat ca atare de consumator nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive.
25. Cu referire la cerințele calificării unei clauze contractuale drept ”abuzive”, instanța constată că potrivit art. 4 alin. 1 și alin. 2 din Lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, ”o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
26. De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege (în forma în vigoare la data încheierii contractului), evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
27. Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. 3 din Lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, iar dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
28. Totodată, art. 1 alin. 1 din Lege prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
29. Potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, ”aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
30. Sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C 168/05, R.., p. I_, punctul 25, Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C 243/08, Rep., p. I 4713, punctul 22, și Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C 40/08, Rep., p. I 9579, punctul 29).
31. Așadar, o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește, în mod cumulativ, următoarele condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.
32. Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanța reține că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor contractanți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.
33. Convenția de credit în discuție, încheiată între părți, are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. 3 din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menționate: între reclamantă, partea contractantă aflată în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanta; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamantul doar manifestându-și voința de a încheia convenția. Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte) și nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a alege între mai multe „produse predefinite” și „contracte de credit standardizate”, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamanta a avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deși sarcina acestei probe îi incumbă, potrivit 4 alin. 3 teza a II-a din Lege.
34. Faptul că reclamanții au acceptat să semneze convenția de credit în condițiile impuse de pârâtă nu înseamnă că a renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor. Cu toate acestea, în ceea ce privește moneda creditului, instanța nu are absolut niciun dubiu că reclamanții au ales, în deplină cunoștință de cauză, să contracteze împrumutul într-o monedă străină, respectiv CHF, iar nu în moneda națională. Pentru motivele de fapt și de drept anterior menționate, instanța reține, în principiu, caracterul de adeziune al convenția de credit analizate, și deci caracterul nenegociat al clauzelor contestate de către reclamantă.
Clauzele contractuale criticate de reclamantă
Prin art. 4.10 lit. a din contract s-a prevăzut: un comision de acordare de 1% din valoarea creditului ,iar prin art. 4.10 lit. b pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti comision de administrare lunară a creditului de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului.
35. Mai trebuie arătat că, prin art. 4.6 din contract, s-a prevăzut că dobânda și comisionul de administrare se calculează și se încasează lunar la scadențele stabilite, odată cu rata de credit, direct din contul curent al împrumutatului, iar formula de calcul a comisionului de administrare este: produsul dintre soldul creditului, rata actualizată a comisionului de administrare și numărul de zile scurse de la data scadenței anterioare împărțit la 360 zile. Chiar dacă se reține că nu ar fi fost negociată direct cu reclamanții, clauza reglementând comisionul de administrare a fost clar redactată, atât sub aspectul motivului pentru care este perceput (administrarea lunară a creditului), cât și a procentului aplicabil (0,10% din valoarea soldului creditului), a formulei de calcul (produsul dintre soldul creditului, rata actualizată a comisionului de administrare și numărul de zile scurse de la data scadenței anterioare împărțit la 360 zile) și a datelor la care este calculat și perceput (se calculează și se încasează lunar, la scadențele stabilite, odată cu rata de credit).
36. Mai mult decât atât, prin art. 36 din OUG nr. 50/2010 a fost prevăzută expres posibilitatea perceperii comisionului de administrare credit. Textul legal antemenționat nu a validat practica unor instituții bancare privind perceperea unui comision de administrare, dar reprezintă un element demn de luat în considerare, neputându-se face abstracție de faptul că acest comision nu a fost interzis de legiuitor, spre deosebire de comisionul de risc. Cuantumul comisionului de administrare, reprezentând 0,1%, este stabilit prin raportare la valoarea soldului creditului, iar nu la valoarea totală a creditului, astfel că nu este vădit disproporționat în raport cu rata de credit și cu dobânda.
37. Aceste constatări reprezintă tot atâtea argumente pentru care nu pot fi reținute susținerile reclamanților, clauza în discuție nefiind de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe. În consecință, instanța va reține caracterul neîntemeiat al acțiunii cu privire la comisionul de acordare și de administrare. În mod subsecvent, nu se impune restituirea prestațiilor executate de reclamantă cu privire la comisionul de administrare, potrivit art. 1092 C.civ. 1864, care se referă la plata nedatorată, întrucât reclamanții a avut și continuă să aibă obligația de a plăti comision de administrare, nefiind în prezența unei plăți nedatorate, sens în care instanța constată că și al doilea capăt de cerere este neîntemeiat.
38. Conform art. 4.5 din contract, pe parcursul derulării contractului, cu excepția perioadei menționate la pct. 4.1, banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile și comisioanele bancare, modificarea dobânzii urmând a fi operată în luna de referință la data scadenței prevăzută în contractul de credit. Înștiințarea împrumutatului privind modificarea dobânzii și comisioanelor bancare se face de către bancă prin afișare la sediul unității sau prin notificare scrisă. În cazul modificării dobânzilor se modifică și graficul de rambursare. Împrumutatul poate accepta sau refuza modificarea. Neprecizarea punctului de vedere până la următoarea scadență a creditului de la data modificării dobânzii și comisioanelor bancare se consideră acceptare tacită. În situația neacceptării de către împrumutat a modificării dobânzii și comisioanelor bancare, acesta are dreptul să denunțe unilateral contractul, rambursând în avans creditul, comisioanele și dobânzile aferente.
39. De asemenea, art. 4.1. prevede că, pentru perioada cuprinsă între data primei trageri din contul de credit și 12 luni, rata dobânzii este fixă, iar după această perioadă dobânda este indexabilă. Prin art. 4.2. s-a stipulat că, la data semnării contractului, dobânda curentă este de 5,90% pe an, în timp ce art. 4.3. prevede că formula de calcul a dobânzii este: produsul dintre soldul creditului, rata dobânzii procentuale și numărul de zile scurse de la data la care a fost datorată rata anterioară împărțit la 360 zile.
40. Caracterul nenegociat al clauzei prevăzute de art. 4.5 din contract reiese din formularea utilizată de bancă, deoarece reclamanții nu au avut posibilitatea de a negocia prevederea din moment ce aceasta nu a fost clar exprimată (prin ipoteză, reclamanții nu puteau face judecăți de valoare cu privire la o dispoziție contractuală pe care nu au putut-o înțelege). Instanța constată că reclamanții au putut afla de la data încheierii convenției numai caracterul indexabil al dobânzii ulterior expirării primelor 12 luni contractuale (art. 4.1. din contract), câtă vreme condițiile în care modificarea dobânzii urma să aibă loc (elementele în raport cu care nivelul dobânzii urma să fie modificat) nu au fost reglementate expres, neechivoc, în contract menționându-se doar cu titlu general că „banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile”.
41. Cazurile în care o convenție poate fi amendată prin manifestarea de voință a unei singure părți trebuie să fie clar exprimate, neechivoce, astfel încât clientul să aibă posibilitatea de a-și prefigura de la început condițiile în care o astfel de modificare poate interveni, iar instanța să aibă posibilitatea ca, la cerere, să poată aprecia asupra existenței și temeiniciei acestora. Având în vedere formularea deosebit de generală, instanța consideră că art. 4.5 din convenția de credit nu este clar, fără echivoc, ci permite pârâtei să modifice discreționar rata dobânzii curente pentru motive necunoscute de reclamantă, care scapă aprecierii acestora și eventualului control al instanței, contrar principiului bunei-credințe și creând un vădit dezechilibru contractual.
42. Instanța are în vedere și faptul că pârâta nu a fost în măsură să indice în concret nicio explicație pentru majorarea dobânzii în perioada cuprinsă între data încheierii convenției de credit și până în prezent. Pârâta a făcut doar referiri generice.
43. Clauza care conferă băncii dreptul de a modifica (crește) dobânda în funcții de criterii lăsate exclusiv la aprecierea sa, neprevăzute în contract și care scapă controlului debitorilor și instanței, este contrară bunei–credințe și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, banca având întotdeauna interesul de a modifica dobânda în sensul creșterii valorii acesteia. Dobânda este inclusă în prețul contractului, însă clauza contractuală care o reglementează nu a fost exprimată „clar și inteligibil”, astfel că această clauză nu este scoasă din sfera analizei caracterului abuziv, conform art. 4 alin. 2 din Directiva nr.93/13/CEE Instanța are în vedere și art. 10 lit. b din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, potrivit căruia consumatorul are, la încheierea contractelor, dreptul de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, inclusiv a celor privind caracteristicile calitative și condițiile de garanție, indicarea exactă a prețului sau tarifului, precum și stabilirea cu exactitate a condițiilor de credit și a dobânzilor
44. Art. 4.5 din convenția de credit reprezintă o clauză abuzivă și potrivit lit. a din Anexa la Lege, clauza dând dreptul comerciantului (profesionistului) de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.
45. Concluzionând, instanța apreciază că art. 4.5 din convenția de credit reprezintă o clauză abuzivă.
Sancțiunea incidentă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale:
46. Potrivit art. 6 din Lege, ”clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate […] prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului”, iar sancțiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parțial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea.
47. Instanța apreciază că prevederile Legii nu ocrotesc doar interesele particulare ale consumatorilor, ci interese generale (protecția consumatorilor împotriva tendinței comercianților de a abuza de poziția dominantă economic a acestora), având un evident caracter imperativ, iar sancțiunea prevăzută de art.6 în cazul stipulării de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este nulitatea absolută.
48. În ceea ce privește celelalte clauze în privința cărora s-a solicitat constatarea nulității absolute, instanța reține că cererea reclamanților este neîntemeiată, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile pentru a le putea califica drept abuzive.
49. Față de considerentele de mai sus, instanța va constata caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit HL_/02.102.007 încheiat între părti, respectiv al clauzelor prev. de art. 4.1.teza a II-a și 4.5 si în consecintă va declara nulitatea absolută a acestor clauze. Având drept temei plata nedatorată, instanța va obliga pârâta la restituirea către reclamanți a tuturor sumelor achitate cu titlu de dobândă plătită în excedent față de dobânda de 5,90% pe an, fără a fi fost datorate, de la data încheierii convenției de credit la zi.
Asupra cheltuielilor de judecată
50. Instanța reține că, fiind expresia principiului disponibilității, cheltuielile de judecată nu se acordă din oficiu, ci numai la cerere, astfel cum prevede de altfel și art. 453 alin. (1) NCPC. Cheltuielile de judecată se acordă numai în măsura în care au fost dovedite. În acest caz, partea îndreptățită va depune acte doveditoare. Pentru ca instanța să poată dispune acordarea cheltuielilor de judecată, partea trebuie să facă dovada a) existenței lor și b) a întinderii acestora.
51. Instanța reține că pârâta este în culpă procesuală proporțional cu admiterea acțiunii, față de soluția de admitere în parte a acțiunii, astfel că reclamanții sunt îndreptățiți la rambursarea cheltuielilor de judecată. Instanța constată că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, dar în cadrul concluziilor pe fond avocatul reclamanților a solicitat instanței de judecată să ia act că se vor solicita cheltuieli pe cale separată. Instanța constată că aceasta echivalează cu o veritabilă cerere de renunțare la capătul de cerere din întâmpinare privind acordarea cheltuielilor de judecată. Instanța reține că nu poate lua act de cererea de renunțare, act de dispoziție, formulată de către avocat în calitate de mandatar al părții în lipsa unui mandat special sau a depunerii la dosarul cauzei a contractului de asistență juridică din care să rezulte dreptul avocatului de a face acte de dispoziție în numele părții (renunțarea la o cerere reprezintă un act de dispoziție și nu poate fi făcut decât prin mandatar cu procură specială).
52. Față de considerentele de mai sus, instanța se va pronunța și cu privire la cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată și va respinge cererea ca neîntemeiată, față de prevederile art. 452 C.proc.civ, întrucât nu s-a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
JUDECĂTORIA
HOTĂRĂȘTE:
1.Admite în parte actiunea formulată de către reclamanții M. R.-C., CNP_ și M. E., CNP_, ambii cu domiciliul în București, ., ..1, rt.3, . și cu domiciliul ales la SPARL N. & Asociații, din București, . B, ., ., sector 4, în contradictoriu cu pârâta .>cu sediul în București, .. 6 A, sector 2, J_, C._.
2.Constată caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit HL_/02.102.007 încheiat între părti, respectiv al clauzelor prev. de art. 4.1.teza a II-a și 4.5 si în consecință declară nulitatea absolută a acestor clauze.
3. Respinge cererea în ceea ce privește constatarea nulității absolute a celorlalte clauze contractuale ca neîntemeiată.
4. Obligă pârâta la restituirea către reclamanți a tuturor sumelor achitate cu titlu de dobândă plătită în excedent față de dobânda de 5,90% pe an, fără a fi fost datorate, de la data încheierii convenției de credit la zi, cu dobânda legală aferentă calculată de data achitării fiecărei sume nedatorate si până la achitarea efectivă a debitului.
5. Respinge cererea formulată de avocatul reclamanților de a se lua act de solicitarea pe cale separată a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
6. Respinge cererea reclamanților privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca fiind neîntemeiată.
7. Cu drept de apel în 30 zile de la comunicare, conform art. 466 alin. (1) NCPC raportat la art. 468 alin. (1) NCPC.
8. Apelul se va depune la Judecătoria Sectorului 2 București.
9. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18.11.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
G. V. A. N. C.
Redactat/Tehnoredactat G.V/C.A.N. 5 ex. imprimate la data de 20.11.2015
| ← Plângere contravenţională. Hotărâre din 18-11-2015,... | Acţiune în constatare. Hotărâre din 18-11-2015, Judecătoria... → |
|---|
