Pretenţii. Încheierea nr. 07/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Încheierea nr. 07/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 04-11-2015 în dosarul nr. 11752/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
INCHEIERE
Ședința publică din data de 07.10.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: L. V.
GREFIER: F. T.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect „acțiune in constatare clauze abuzive,”formulată de reclamanta L. M. M., în contradictoriu cu pârâta B. SA.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile. Cauza a fost lăsată, conform Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, la sfârșitul ședinței.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței obiectul cauzei, stadiul judecății, modalitatea îndeplinirii procedurii de citare, după care:
În baza art. 131 C.pr.civ., instanța se declara competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta cauză, conform art. 94 pct.1 lit.j si art.107 Ncpc.
Instanța respinge excepția prescripției invocata de parata prin întâmpinare având in vedere că acțiunea în restituirea prestațiilor efectuate în baza unui act juridic anulat este prescriptibilă, dar termenul de prescripție de 3 ani pentru acțiunea în valorificarea dreptului de creanță al reclamantului începe să curgă la data constatării de către instanță a caracterului abuziv al clauzei și a anulării acestei clauze, acesta fiind momentul nașterii dreptului la acțiune iar nu data încheierii convenției de credit.
Instanța având in vedere că s-a solicitat de către reclamanta, judecarea cauzei în lipsă, în temeiul art. 255 Ncpc., socotind pertinente, concludente și utile probele solicitate încuviințează parților proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respinge probele cu expertiza contabila si interogatoriul paratei solicitate de reclamant ca neutile soluționării cauzei fata de poziția procesuala a paratei exprimata prin întâmpinare, constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării.
INSTANȚA
Având nevoie de timp pentru a delibera, va amâna pronunțarea, sens in care:
DISPUNE
Amână pronunțarea la data de 21.10.2015.
Pronunțată în ședință publică azi, 07.10.2015.
Președinte Grefier
L. V. F. T.
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
INCHEIERE
Ședința publică din data de 21.10.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: L. V.
GREFIER: F. T.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect „acțiune in constatare clauze abuzive,”formulată de reclamanta L. M. M., în contradictoriu cu pârâta B. SA.
Dezbaterile asupra fondului cererii au avut loc în ședința publică de la data de 07.10.2015, consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când, instanța, având nevoie de timp, a amânat pronunțarea la 21.10.2015, când, in aceiași compunere si pentru aceleași considerente,
INSTANȚA
Având nevoie de timp pentru a delibera, va amâna pronunțarea, sens in care:
DISPUNE
Amână pronunțarea la data de 04.11.2015.
Pronunțată în ședință publică azi, 21.10.2015.
Președinte Grefier
L. V. F. T.
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
SENTINTA CIVILA NR._
Ședința publică din data de 04.11.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: L. V.
GREFIER: F. T.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect „acțiune in constatare clauze abuzive,”formulată de reclamanta L. M. M., în contradictoriu cu pârâta B. SA.
Dezbaterile asupra fondului cererii au avut loc în ședința publică de la data de 07.10.2015, consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când, instanța, având nevoie de timp, a amânat succesiv pronunțarea la 21.10.2015 si 04.11.2015, când, in aceiași compunere si pentru aceleași considerente, a pronunțată următoarea sentință
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 2 București la data de 06.04.2015, sub nr._ /2014, reclamanta L. M. M., a chemat in judecată parata . instanței să constate caracterul nul absolut si abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art.4.1, art. 4.3 din contractul de credit de consum nr.724CE_ din data de 13.06.2006; art. 2.1 lit. (ii) si art. 2.8.3 din actul adițional nr. 724RES_ încheiat la data de 14.07.2011; obligarea paratei la recalcularea si perceperea dobânzii începând cu data 13.06.2007 in funcție de evoluția indicelui EURIBOR la 3 luni si valoarea marjei băncii, adică Dobânda = Euribor la 3 L + M 0.00%, ca dobânda variabila; restituirea tuturor sumelor percepute in baza clauzelor contractuale nule si abuzive, sau fără temei legal, cu titlu de comision de administrare si cu titlu de dobânda excedentara; plata sumei de 10.000 EUR (44.061 RON) cu titlu de daune morale;
În motivare a arătat in principal că, convenția de credit nr. 724CE_/13.06.2006, a fost încheiată cu inculcarea dispozițiilor Legii nr.193/2000, republicată si a Directivei 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive in contractele încheiate cu consumatorii.
In drept s-au invocat Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți si consumați, OG nr.21/1992 privind protecția consumatorilor republicata;OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, cu modificările si completările ulterioare; OUG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea OG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consuma, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților in relația cu consumatorii si armonizarea reglementarilor cu legislația europeana privind protecția consumatorilor, art.15 din Constituția României, art.194 si urm Ncpc, art. 480, 992 Vechiul Cod Civil, Directiva nr. 93/13/CEE. art.276 din TFUE.
A anexat înscrisuri.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției extinctive a dreptului de a formula acțiune cu privire la restituirea sumelor încasate de parata in temeiul clauzelor pretins a fi nelegale pentru sumele achitate cu peste 3 ani înaintea formulării acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea cererii.
Cu privire la plata sumei de 10.000 EUR daune morale solicita respingerea capătului de cerere ca neîntemeiat, având in vedere că pretenția reclamantei este nedovedita si nu a suferit nici un prejudiciu moral ca urmare a acestor clauze contractuale, mai mult decât atât, aceasta a fost informata asupra cuprinsului contractului, si si-a exprimat liber consimțământul la momentul semnării.
In drept a invocat disp. art. 93 lit. d) teza I din OG nr. 21/1992, art. 36 alin.(3) din OUG nr.50/2010, art. 56 alin. (1), alin. (3) teza I, art. 205 - art. 208 din noul Cod de procedura civila.
S-a administrat proba cu înscrisuri.
Excepția prescripției invocată de parată a fost respinsă pentru motivele arătate in încheierea de ședință din 07.10.2015.
Analizând cauza de față prin prisma probelor administrate, instanța reține următoarele:
În fapt, între reclamanta L. M. M., în calitate de împrumutat, respectiv pârâta B. SA, în calitate de împrumutător, s-a încheiat convenția de credit nr. 724CE_/13.06.2006 având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 5000 euro, cu obligația rambursării în 120 de luni, modificat prin actul adițional din data de 14.07.2011 (f. 14-24).
Potrivit art. 4.1 din contract, creditul se acordă cu o dobândă de 11.95% pe an și următoarele comisioane: comision de acordare a creditului de 3.90% din valoarea creditului și comision de constituire garanții de 5.70 % aplicat la valoarea creditului.
Conform art. 4.3 din contract, pe parcursul derulării contractului, banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile si comisioanele bancare.
Potrivit actului aditional din 14.07.2011, rata anuală a dobanzii incepand cu rata a 13 a de la data semnării contractului a fost stabilită după formula Euribor la 3 luni+ marja fixă de 8.63%. Totodată a fost stabilit valoarea comisionului de administrare la 0,41% lunar.
Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori (citată în continuare Lege), întrucât reclamanta are calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din Lege, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activităților sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta are calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din Lege, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate.
La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va avea în vedere Legea nr. 193/2000 în forma republicată în Monitorul Oficial nr. 1014/20.12.2006, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției).
Aplicarea în cauză a Directivei nr. 93/13/CEE:
Ca regulă generală, directiva nu este direct aplicabilă în dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună printr-o lege națională.
Pentru ca o directivă să beneficieze totuși de efect direct (înțeles ca posibilitatea invocării unei norme de drept comunitar într-un litigiu aflat pe rolul instanțelor naționale), în situația în care nu a fost implementată sau a fost implementată incorect, trebuie să fie întrunite trei cerințe: 1) termenul stabilit pentru transpunerea directivei să fi expirat, iar statul să nu fi transpus directiva sau să o fi transpus-o incorect; 2) prevederea invocată să fie clară, precisă, necondiționată de adoptarea unor măsuri de implementare; 3) partea împotriva căreia este invocată este o autoritate statală, astfel cum a aceasta a fost definită în cauza C-188/89 Foster. Aceste cerințe au fost stabilite de Curtea Europeană de Justiție în mai multe cauze: C – 41/74 V. Duyn, C-148/78 Ratti, C-152/84 Marshall I. În cauză însă, niciuna dintre părți nu are calitatea de autoritate statală, astfel că pârâta nu se poate prevala de efectul direct al Directivei nr.93/13/CEE.
Cu toate acestea, instanța va analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale și prin prisma art. 4 alin. 2 din Directiva anterior identificată, potrivit principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar (chiar și prin prisma unei directive necorespunzător transpuse la momentul încheierii contractului), statuat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-106/89 Marleasing.
Legiuitorul român a ales să scoată din sfera analizei caracterului abuziv clauzele ce se referă la definirea obiectului principal al contractului sau calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, respectiv produsele și serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Totodată, prin hotărârea pronunțată în cauza C-602/10, . împotriva Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor – Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Călărași (CJPC), CJUE a reținut că articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să impună instituțiilor de credit obligații, care nu sunt prevăzute de directiva menționată, în ceea ce privește tipurile de comisioane pe care acestea le pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum care intră în domeniul de aplicare al respectivei măsuri, precum și că normele din Tratatul FUE în materie de liberă prestare a serviciilor trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei dispoziții de drept național prin care instituțiilor de credit li se interzice să perceapă anumite comisioane bancare.
Prin urmare, instanța poate analiza din punct de vedere al caracterului abuziv clauzele deduse judecății în prezenta cauză, având în vedere considerentele expuse mai sus, precum și dispozițiile art. 20 din Constituția României.
Definiția contractului ca acord de voințe si reunire de interese se potriveste doar contractelor negociate, căci contractele în care sunt parte profesioniștii rareori sunt contracte negociate.
Legislatia referitoare la clauzele abuzive este o aplicație a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fațetă specifică legislației protecției consumatorului împotriva leziunii, care reprezintă un dezechilibru contractual orginar și care, potrivit art. 6 din Legea 193/2000, sunt fără efect pentru consumator (legea avand efect de levier pentru consumator). Mai mult, potrivit art. 4 si art. 14 din Lege, clauzele abuzive sunt nule, administrația sau sistemul judiciar având nu doar dreptul, ci și obligația de a constata, chiar și din oficiu, această nulitate.
Cum comerciantul își impune voința printr-un contract de adeziune, art. 969 C.civ. 1864 nu își găsește aplicarea în totalitatea consecințelor sale, mai ales că acesta text legal trebuie corectat prin raportare la art. 5 C.civ. 1864 -prin convențiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publică și bunele moravuri, fiind evident că aceste doua elemente limitează libertatea de a contracta și circumscriu efectele contractului în spațiu și timp, în functie de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnarii contractului sau ulterior, în cursul executării sale.
Prin Legea nr. 193/2000 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate de comercianți cu consumatorii. Interpretând această directivă, CJUE a stabilit, în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98), că protecția conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.
Potrivit art. 4 alin. 1 și alin. 2 din Lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, ”o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege (în forma în vigoare la data încheierii contractului), evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. 3 din Lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, iar dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Totodată, art. 1 alin. 1 din Lege prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, ”aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C 168/05, R.., p. I_, punctul 25, Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C 243/08, Rep., p. I 4713, punctul 22, și Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C 40/08, Rep., p. I 9579, punctul 29).
Așadar, o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește, în mod cumulativ, următoarele condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanța reține că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor contractanți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.
Convenția de credit în discuție, încheiată între părți, are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. 3 din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menționate: între reclamantă, partea contractantă aflată în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanta; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamantul doar manifestându-și voința de a încheia convenția.
Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte) și nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a alege între mai multe „produse predefinite” și „contracte de credit standardizate”, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamanta a avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deși sarcina acestei probe îi incumbă, potrivit 4 alin. 3 teza a II-a din Lege.
Faptul că reclamanta a acceptat să semneze convenția de credit în condițiile impuse de pârâtă nu înseamnă că a renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.
Pentru motivele de fapt și de drept anterior menționate, instanța reține, în principiu, caracterul de adeziune al convenția de credit analizate.
Cu privire la clauza prevăzută de art. 4.1 si 4.3 din conventie de credit 724CE_/13.06.2006:
Potrivit art. 4.1 creditul se acordă cu o dobândă de 11.95% pe an.
Reclamanta nu a formulat critici concrete cu privire la prima clauză contractuală, iar instanța constată prin raportare la criteriile stabilite de disp. art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 și față de probatoriu administrat, că nu s-a facut dovada unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin stabilirea dobanzii anuale fixe de 11,95%, fără indicarea formulei de calcul, așa incat instanța apreciază neîntemeiat acest capăt de cerere.
Conform art. 4.3 din contract, pe parcursul derulării contractului, banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile, comisioanele și taxele bancare. Înștiințarea împrumutatului privind modificarea dobânzilor, comisioanelor și taxelor bancare se face prin afișare la sediul unității și prin notificare scrisă.
Caracterul nenegociat al clauzei prevăzute de art. 4.3 din contract reiese din formularea utilizată de bancă, deoarece reclamanta nu au avut posibilitatea de a negocia prevederea din moment ce aceasta nu a fost clar exprimată (prin ipoteză, reclamanta nu puteau face judecăți de valoare cu privire la o dispoziție contractuală pe care nu au putut-o înțelege).
Instanța constată că reclamanta a putut afla de la data încheierii convenției numai caracterul indexabil al dobânzii, câtă vreme condițiile în care modificarea dobânzii urma să aibă loc (elementele în raport cu care nivelul dobânzii urma să fie modificat) nu au fost reglementate expres, neechivoc, în contract menționându-se doar cu titlu general că „banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile”.
Cazurile în care o convenție poate fi amendată prin manifestarea de voință a unei singure părți trebuie să fie clar exprimate, neechivoce, astfel încât clientul să aibă posibilitatea de a-și prefigura de la început condițiile în care o astfel de modificare poate interveni, iar instanța să aibă posibilitatea ca, la cerere, să poată aprecia asupra existenței și temeiniciei acestora. Având în vedere formularea deosebit de generală, instanța consideră că art. 4.3 din convenția de credit nu este clar, fără echivoc, ci permite pârâtei să modifice discreționar rata dobânzii curente pentru motive necunoscute de reclamantă, care scapă aprecierii acestora și eventualului control al instanței, contrar principiului bunei-credințe și creând un vădit dezechilibru contractual.
Clauza care conferă băncii dreptul de a modifica (crește) dobânda în funcții de criterii lăsate exclusiv la aprecierea sa, neprevăzute în contract și care scapă controlului debitorilor și instanței, este contrară bunei–credințe și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, banca având întotdeauna interesul de a modifica dobânda în sensul creșterii valorii acesteia.
Dobânda este inclusă în prețul contractului, însă clauza contractuală care o reglementează nu a fost exprimată „clar și inteligibil”, astfel că această clauză nu este scoasă din sfera analizei caracterului abuziv, conform art. 4 alin. 2 din Directiva nr.93/13/CEE
Instanța are în vedere și art. 10 lit. b din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, potrivit căruia consumatorul are, la încheierea contractelor, dreptul de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, inclusiv a celor privind caracteristicile calitative și condițiile de garanție, indicarea exactă a prețului sau tarifului, precum și stabilirea cu exactitate a condițiilor de credit și a dobânzilor
Art. 4.3 din convenția de credit reprezintă o clauză abuzivă și potrivit lit. a din Anexa la Lege, clauza dând dreptul comerciantului (profesionistului) de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.
Concluzionând, instanța apreciază că art. 4.3 din convenția de credit reprezintă o clauză abuzivă.
Cu privire la art. 2.8.3 din actul adițional nr. 724RES_/14.07.2011 la contract:
Potrivit acestei dispozitii contractuale pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti comision de administrare lunară a creditului de 0,41% lunar la soldul creditului.
Chiar dacă se reține că nu ar fi fost negociată direct cu reclamanta, clauza reglementând comisionul de administrare a fost clar redactată, atât sub aspectul motivului pentru care este perceput (administrarea lunară a creditului), cât și a procentului aplicabil (0,41% din valoarea soldului creditului), precum și a datelor la care este calculat și perceput, respectiv lunar.
Art.36 din OUG nr. 50/2010 a prevăzut expres posibilitatea perceperii comisionului de administrare credit, așa încât acest comision nu a fost interzis de legiuitor, spre deosebire de comisionul de risc.
Cuantumul comisionului de administrare, reprezentând 0,41%, este stabilit prin raportare la valoarea soldului creditului, iar nu la valoarea totală a creditului, astfel că nu este vădit disproporționat în raport cu rata de credit și cu dobânda.
Aceste constatări reprezintă tot atâtea argumente pentru care nu pot fi reținute susținerile reclamantei, clauza în discuție nefiind de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
În consecință, instanța va reține caracterul neîntemeiat al primului capăt de cerere privind constatarea caracterului abuziv și declararea nulității absolute a clauzei privind comisionul de administrare.
În mod subsecvent, nu se impune restituirea prestațiilor executate de reclamantă cu privire la comisionul de administrare, potrivit art. 1092 C.civ. 1864, care se referă la plata nedatorată, întrucât reclamanta a avut și continuă să aibă obligația de a plăti comision de administrare, nefiind în prezența unei plăți nedatorate, sens în care instanța constată că și acest capăt de cerere este neîntemeiat.
Cu privire la restituirea sumelor percepute de pârâtă cu titlu de dobândă plătită în excedent față de dobânda stabilită prin raportarea la o valoare fixă a marjei băncii de 0.00% + euribor la 3 luni
La data acordării creditului valoarea dobânzii a fost de 11,95%, fără a fi aplicat indicatorul de referință Euribor. Cum nu există niciun alt element în funcție de care să fie calculată dobânda percepută de pârâtă, calculul realizat de către reclamantă nu reprezintă altceva decât o pură speculație, de vreme ce nu s-a prevăzut în contract care este marja băncii și care este indicele de referință în funcție de care de stabilește cuantumul dobânzii.
Așadar, doar cuantumul de 11,95% pe an menționat în art. 4.1 din contract reprezintă elementul concret ce trebuie să fie luat în considerare.
Astfel fiind, capătul de cerere referitor la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă plătită în excedent este neîntemeiat.
Cu privire la clauza prevăzută de art. 2.1 pct. ii din actul aditional la contract:
Conform art. 2.1 lit. ii rata anuală a dobânzii incepand cu luna a 13 a, dobanda va deveni variabilă și este calculată în functie de Euribor la 3 luni+ marja fixă de 8.63%:
Reclamanta sustine că parata in mod nelegal a modificat marja fixă a băncii de la 0.00 la 8.63.
Așa cum instanța a retinut anterior, părtile nu au stabilit in convenția inițială nicio marja fixa a băncii, așa incât susținerile reclamantei sunt neîntemeiate, acest capăt de cerere urmând a fi respins ca neintemeiat.
Cu privire la daunele morale în sumă de 10.000 euro:
Avand in vedere ca din probatoriul administrat, respectiv, inscrisurile depuse la dosar, nu s-a facut dovada vreunui prejudiciului moral suferit de reclamantă ca urmare a derularii raporturilor pe care aceasta le-au avut cu banca, deși, prejudiciul, fie el moral sau material, este supus cerinței dovedirii în condițiile art. 10 Cod proc. Civ., și astfel constatând neîndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a pârâtei(fapta ilicita, prejudiciu, vinovăție, raport de cauzalitate) reglementate de art. 1357 Cod civil, urmează să respingă ca neîntemeiat acest capăt de cerere.
Având în vedere toate aspectele de fapt și de drept reținute, instanța va admite, în parte, cererea și va constata caracterul abuziv al clauzei stipulate in convenția de credit nr. 724CE_/13.06.2006 la art. 4.3 și declară nulitatea absolută a clauzei, urmând a respinge cererea în rest, ca neîntemeiată.
Cu privire la obligarea pârâtei la cheltuielile de judecată, instanța va respinge cererea având în vedere că nu s-a făcut dovada realizării acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta L. M. M., cu domiciliul București, .. 130-132, ., ., sector 4, în contradictoriu cu pârâta B. SA, cu sediul in București, .. 6A, sector 2.
Constată caracterul abuziv al clauzei stipulate in convenția de credit nr. 724CE_/13.06.2006 la art. 4.3 și declară nulitatea absolută a clauzei.
Respinge in rest acțiunea ca neîntemeiată.
Respinge cererea de obligarea a paratei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Cu apel in 30 de zile de la comunicare.
Cererea se depune la această instanță.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04.11.2015.
Președinte Grefier
L. V. F. T.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 25/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI | Plângere contravenţională. Încheierea nr. 07/2015.... → |
|---|
