Pretenţii. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 17-12-2015 în dosarul nr. 14368/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ Nr._/2015
Ședința publică din data de 17 decembrie 2015
Instanța constituită din:
JUDECĂTOR: M. C. F.
GREFIER: L. C.
Pe rol se afla soluționarea cauzei civile privind pe reclamanții G. I. și G. A. în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.A. și S.C. B. S.A. – S. O., având ca obiect acțiune în constatare, obligație de a face.
La apelul nominal făcut in ședința publica, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinita.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședința,după care.
Raportat la prevederile art. 237 alin. 1 Cod pr. civila, instanța constată că prezenta cauză se află în stare de judecată.
Instanța pune în discuție excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei S.C. B. S.A. – S. O., invocată de către pârâta S.C. B. S.A.
Instanța respinge excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei S.C. B. S.A. – S. O., invocată de către pârâta S.C. B. S.A. având în vedere că potrivit art. 56 alin. 2 din C.p.c., pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.
Instanța pune în discuție excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, invocată de către pârâta S.C. B. S.A. prin întâmpinare.
În temeiul art. 248 alin. 4 din C.p.c., instanța unește cu fondul excepția prescripției.
Instanța, in baza dispozițiilor art. 258 Cod pr. civila, raportat la art. art. 255 Cod pr.civila, incuviinteaza pentru ambele părți proba cu înscrisurile depuse la dosar, apreciind ca este legala, concludenta si pertinenta pentru justa soluționare a cauzei și respinge proba cu expertiza contabilă solicitată de către reclamanți apreciind că nu este utilă soluționării cauzei.
In temeiul art. 244 Cod pr. civila, instanța declară cercetarea procesului încheiată.
Instanța, in baza dispozițiilor art. 394 Cod pr. civila, constata că la dosar sunt suficiente probe pentru justa soluționare a cauzei si retine cauza in pronunțare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 06.04.2015 pe rolul acestei instanțe, sub nr. de mai sus, reclamanții G. I. și G. A. au solicitat instanței în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. – S. O.,
- să constate caracterul abuziv clauzelor cuprinse în art. 4.6, art. 4.10 lit. a și b, art. 5.2, art. 5.5, art. 8.1 alin. 3 din Contractul de credit ipotecar nr. HL14131 încheiat cu pârâta S.C. B. S.A. – S. O. la data de 13.07.2007 privind comisionul de acordare credit (1% din valoarea creditului) și comisionul de administrare lunară a creditului (0, 10% aplicat la valoarea soldului creditului) și, în consecință, să se constate nulitatea absolută a acestora și să se dispună modificarea Contractului de credit ipotecar HL14131/13.07.2007, în sensul înlăturării clauzelor abuzive cuprinse în art. 4.6, art. 4.10 lit. a și b, art. 5.2, art. 5.5, art. 8.1 alin. 3, cu menținerea celorlalte clauze ale Contractului de credit ipotecar;
- să constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 2.5.4 și art. 5.1 din Actul adițional nr. 1/03.11.2010 (condiții speciale de creditare) la Contractul de credit ipotecar nr. HL14131 privind comisionul de administrare a contului (1, 5 ron/lună) precum și în art. 11 din Actul adițional nr. 1/03.11.2010 (condiții generale de creditare) și, în consecință, să se constate nulitatea absolută a acestora și să se dispună modificarea Actului adițional nr. 1/03.11.2010 la Contractul de credit ipotecar nr. HL14131 în sensul înlăturării clauzelor abuzive cuprinse în art. 2.5.4 și 5.1 (condiții speciale) și art. 11 (condiții generale) cu menținerea celorlalte clauze ale Actului adițional nr. 1/03.11.2010;
- să fie obligată pârâta S.C. B. S.A. – S. O. la restituirea sumei încasată în mod abuziv de către aceasta, percepută în perioada 13.07.2007 – la zi, în condițiile eliminării clauzelor abuzive precizate la pct. 1 – 2, sume pe care le solicită împreună cu dobânda de referință a BNR, calculate de la data încasării sumelor și până la data plății efective;
- să se dispună restabilirea prestațiilor inerente Contractului de credit ipotecar nr. HL14131/13.07.2007, prin înghețarea cursului de schimb CHF – leu la valoarea de la data încheierii și semnării contractului;
- să se dispună calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în lei a francului elvețian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului și restituirea sumelor plătite în plus, sume pe care le solicită împreună cu dobânda de referință a BNR, calculate de la data încasării sumelor și până la data plății efective;
- să se dispună obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare în condițiile eliminării clauzelor abuzive;
- să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
Motivele cererii în fapt și în drept sunt expuse pe larg la fil. 4 – 9 din dosar.
Acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, în conformitate cu art. 29 alin. 1 lit. f din OUG 80/2013.
Pârâta S.C. B. S.A. a depus la data de 22.05.2015 întâmpinare (fil. 15-20) prin care a invocat, pe cale de excepție, lipsa calității procesuale a S.C. B. S.A. – S. O., excepția prescripției dreptului la acțiune și a solicitat respingerea acțiunii, ca netemeinică și nefondată.
Apărările intimatei, în fapt și în drept, sunt expuse pe larg la fil. 15-21 din dosar.
La data de 15.06.2015 reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare (fil. 28-32).
La data de 04.11.2015 reclamanții au depus precizare a cererii de chemare în judecată (fil. 49) prin care au arătat că, cheamă în judecată în calitate de pârâți atât pârâta creditoare S.C. B. S.A., cât și pârâta creditoare S.C. B. S.A. – S. O..
Reclamanții au anexat la cerere contractul de credit nr. HL14131/13.07.2007 și graficul de rambursare (fil. 52 – 73).
Analizând actele și materialul probator existent la dosarul cauzei, instanța reține următoarele:
În fapt, între pârâta S.C. B. S.A. – S. O., în calitate de bancă și reclamanta G. I., în calitate de împrumutat și reclamantul G. A., în calitate de codebitor s-a încheiat Contractul de credit nr. HL1131/13.07.2007, având ca obiect acordarea unui credit pentru nevoi personale - refinanțare în valoare de 68.175 CHF, pentru o perioadă de 240 de luni (fil. 52 – 61).
Conform art. 4.6 din Contractul de credit nr. HL1131/13.07.2007 ”Dobânda și comisionul de administrare se calculează și se încasează lunar la scadențele stabilite, odată cu rata de credit, direct din contul curent al împrumutatului”.
De asemenea, potrivit art. 4.10 lit. a și b din Contractul de credit nr. HL1131/13.07.2007, ”Pentru creditul acordat, Împrumutatul va plăti următoarele comisioane: a) comision de acordare de 1, 00%, calculat la valoarea creditului, plătibil o singură dată, la acordarea creditului; b) comision de administrare lunară a creditului de 0,10%, aplicat la valoarea soldului creditului.”
La art. 5.2 din Contractul de credit nr. HL1131/13.07.2007 se prevede că ”În perioada de grație menționată la art. 2.1. din Contract, Împrumutatul va plăti lunar dobânda și comision de administrare, calculate la soldul creditului, în conformitate cu graficul de rambursare. Rambursarea ratelor de credit (principal) se va face începând cu data de scadență următoare după finalizarea perioadei de grație.”
Art. 5.5 din Contractul de credit nr. HL1131/13.07.2007 dispune ”Împrumutatul va plăti lunar băncii rata de credit, ce cuprinde principal, dobânda și comision de administrare lunară datorată conform graficului de rambursare.”
Potrivit art. 8.1 alin. 3 din Contractul de credit nr. HL1131/13.07.2007, ”Împrumutatul și codebitorul se obligă: (...) să achite la termen comisioanele prevăzute la art. 4.10.”
Asupra excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, reține următoarele:
Pentru soluționarea acestei excepții trebuie stabilit dacă motivul privind caracterul abuziv al unei clauze este de nulitate absolută sau relativă sau, mai exact, dacă interesul ce se urmărește a fi protejat prin intermediul sancționării practicii abuzive a comercianților este unul general sau privat.
Legea 193/2000 și restul actelor normative europene sau române în materie nu stabilesc expres acest lucru, astfel încât este datoria instanțelor să aprecieze, pe baza trăsăturilor legislative ale acestui motiv.
Sub acest aspect, se reține posibilitatea (sau chiar obligația) instanțelor de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze din contractele cu consumatorii, stabilită în mai multe rânduri de Curtea de Justiție a U.E. (de exemplu, în prima dispoziție a hotărârii pronunțate în cauza Pohotovost v. Iveta Korckovska la data de 16.11.2010). Indubitabil, aceasta este o trăsătură specifică nulității absolute.
În al doilea rând, caracterul abuziv al unor clauze contractuale poate face obiectul unor verificări din partea unei autorități de stat (Agenția Națională pentru Protecția Consumatorilor), care poate lua măsuri sancționatorii împotriva comercianților care inserează astfel de clauze.
În al treilea rând, după cum a susținut chiar și pârâta din prezenta cauză, intervenția activă a statului în aceste probleme are, fără dubiu, un efect de ingerință în dreptul de proprietate și în dreptul la libertate economică al comercianților. Or, pentru a fi justificată sub aspectul drepturilor omului, o astfel de ingerință trebuie să aibă la bază un interes legitim, conform algoritmului promovat de instituțiile în materie (cea mai relevantă, fiind, evident, Curtea Europeană a Drepturilor Omului).
Un astfel de interes legitim, care să justifice o ingerință într-un drept fundamental al unei persoane, nu poate să fie decât unul public, fiind exclus ca un interes privat să poată justifica o astfel de ingerință.
În concluzie, pe baza acestor argumente, în opinia instanței, interesul proteguit prin intermediul legislației în materie de clauze abuzive (și protecție a consumatorilor, în general), este unul public, astfel încât motivul invocat în prezenta cauză este unul de nulitate absolută.
Prin urmare, în temeiul art. 2 din Decretul 167/1958, instanța va respinge ca neîntemeiată excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.
Analizând fondul cauzei, constată următoarele:
Este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâte intră sub incidența Legii nr.193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta S.C. B. S.A. – S. O.) și consumatori (reclamanții G. I. și G. A.), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.
În ceea ce privește susținerile pârâtei privind inadmisibilitatea analizării caracterului abuziv al clauzelor privind comisioanele deoarece acestea fac parte din obiectul principal al contractului, instanța arată că sunt neîntemeiate.
În drept, potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 ˝evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.˝
Dispoziția legală de mai sus ce se regăsește în legislația noastră a fost preluată din Directiva nr. 93/13/CEE, care, în art. 4 paragraful 2 stipulează că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Analizând cele două texte legale, instanța stabilește că nu ne aflăm în fața unui fine de neprimire în sensul unei veritabile interdicții de analiză a legalității deoarece nici una din cele două ipoteze nu o regăsim în speță. Contractul de împrumut are un obiect principal standard: acordarea cu titlu de împrumut a sumei de_ de CHF pe o perioadă de 240 de luni în schimbul plății unei rate lunare alcătuită din dobânda contractuală și alte comisioane.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cauza C143/13 a fost sesizată de Tribunalul Specializat Cluj cu o cerere privind interpretarea art. 4 alin. 2 din Directiva 93/137CEE sub aspectul calificării comisionului de risc din perspectiva definirii obiectului contractului, iar, pe de altă parte, sub aspectul legalității clauzei ce permite băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii.
În cuprinsul acestei hotărâri, la pct. 54 Curtea a statuat următoarele: ˝clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii ˝obiectul principal al contractului˝ în sensul art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului. ˝
Astfel, instanța, statuând asupra admisibilității analizei caracterului abuziv al comisioanelor, în cauza C143/13 Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în mod cert faptul că în privința comisionului de risc, clauzele care prevăd un asemenea comision nu intră în nici una din cele două categorii de excluderi prevăzute la articolul 4 alineatul 2 din Directiva 93/13( pct. 64 al acestei hotărâri), fiind așadar admisibilă analiza caracterului abuziv al comisioanelor prevăzute în contractul de credit și de garanție nr. NPCG 352/_ din 14.12.2007.
Față de hotărârea Curții, obligatorie pentru judecătorul național, instanța apreciază că sunt nefondate criticile pârâtei privind inadmisibilitatea analizării caracterului abuziv al clauzelor privind comisioanele, fiind rezonabil a interpreta că aceste costuri privesc un serviciu adiacente obiectului principal al contractului.
Potrivit art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A..2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Conform cu art. 6 din Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare în prezent): Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
În ceea ce privește prima cerință, a lipsei oricărei negocieri a părților contractante cu privire la clauzele pretins abuzive instanța constată că toate clauzele supuse analizei au un caracter preformulat, astfel că, în conformitate cu art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, pârâtei îi revine obligația de a proba faptul că aceste clauze au fost negociate. În speță, instanța apreciază că o asemenea probă nu a fost făcută, astfel că va considera clauzele în discuție ca nefiind negociate cu consumatorul.
În ceea ce privește faptul că banca doar propune anumite condiții, în vreme ce consumatorul are posibilitatea de a negocia clauzele esențiale, cum ar fi suma împrumutată, durata, tipul dobânzii sau valuta, instanța reține că posibilitatea negocierii se referă la fiecare clauză în parte— a se vedea art. 4 al. 3 din Legea nr. 193/2000. Prin urmare, câtă vreme pârâta nu a făcut dovada faptului că reclamanții au avut posibilitatea de a negocia clauzele supuse analizei, este fără relevanță că acesta au putut negocia alte clauze. De asemenea, este irelevant faptul că consumatorul nu a obiectat împotriva acestor clauze la momentul încheierii contractului, câtă vreme pârâta nu a făcut proba că o asemenea obiecțiune ar fi putut influența includerea clauzelor în discuție în contract. Totodată, pentru aplicarea al. 2 al art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ipoteza unor clauze contractuale preformulate este suficientă lipsa negocierii—legea nu impune ca banca să fi refuzat o ofertă de negociere venită din partea consumatorilor, prin urmare o clauză contracuală preformulată va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorii indiferent dacă, în concret, a existat sau nu o încercare de negociere din partea consumatorilor, câtă vreme nu se dovedește că a existat o negociere.
Simplul fapt că reclamantul nu este consumator captiv și că a putut evalua ofertele mai multor instituții de credit (sau chiar alte oferte ale pârâtei) nu este de natură să conducă la ideea că, clauza în discuție a fost una negociată. Astfel, posibilitatea de a decide încheierea unui contract cu o anumită instituție de credit sau de a renunța la încheierea acestuia nu echivalează în niciun caz cu posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract. A negocia o clauză contractuală înseamnă a se oferi consumatorului posibilitatea de a își spune opinia cu privire la o anumită clauză, precum și șanse rezonabile ca prin aceasta să ducă la modificarea clauzei, ceea ce în speță nu s-a dovedit că s-ar fi întâmplat.
Pe de altă parte, cei care sunt obligați a respecta rigorile Legii nr. 193/2000 sunt profesioniștii, iar nu consumatorii. Cu alte cuvinte, dacă un profesionist oferă împrumuturi bănești materializate în diverse produse bancare, nu se poate imputa consumatorului faptul că a acceptat semnarea unui asemenea contract de împrumut, respectiv că a ales varianta cea mai avantajoasă din punct de vedere financiar pentru acesta, ci profesionistul trebuie să se asigure, în respectarea dispozițiilor Legii 193/2000, că toate și fiecare în parte din contractele de împrumut pe care le oferă clienților, fie au fost negociate cu împrumutații, fie, deși nu au fost negociate, nu conțin clauze abuzive.
Pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale art. 4 din Legea nr. 193/2000 impune ca acea clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În ceea ce privește clauza prevăzută de art. 4.10. lit. a din cadrul Contractului de credit nr. HL1131/13.07.2007, privind comisionul de acordare, instanța reține faptul că potrivit acestei dispoziții contractuale pentru creditul acordat împrumutătorul are obligația de a plăti un comision de 1%, calculat la valoarea creditului, plătibil o singură dată, la acordarea creditului.
Analizând această prevedere contractuală, instanța reține în primul rând că această clauză nu poate fi considerată ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului, prin urmare poate fi analizată din punct de vedere al caracterului abuziv, chiar dacă este exprimată în mod clar și inteligibil. După cum s-a arătat deja, în speță nu s-a făcut proba negocierii acestei clauze.
Raportat la cerința ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că această condiție nu este îndeplinită. Lipsa caracterului abuziv al comisionului de acordare credit rezultă din faptul că acesta a fost perceput o singură dată, respectiv la data acordării creditului, reclamanții fiind pe deplin conștienți de întinderea acestei obligații dat fiind caracterul clar și neechivoc prin care această obligație a împrumutaților a fost prevăzută în contract.
Acest comision de acordare reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în analiza documentației referitoare la contractul de credit. Prețul serviciului este cunoscut consumatorului chiar de la momentul încheierii contractului și este unul fix, iar clauza este redactată clar și fără echivoc, atât sub aspectul cuantumului acestui comision, cât și sub aspectul modului în care va fi plătit. Or, indiferent cât de crescut ar fi prețul acestui serviciu, trebuie reamintit că atunci când analizează caracterul abuziv al unei clauze instanța nu este chemată să analizeze existența proporționalității între prețul plătit și produsul sau serviciul oferit. Cu alte cuvinte, faptul că un profesionist vinde un produs sau un serviciu la un preț prea mare nu constituie, per se, un comportament abuziv, cât timp acest preț este stabilit cu claritate în contract și nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator, acesta fiind, de altfel, și sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Raportat la faptul că comisionul în discuție a fost reținut din credit, instanța reține că fiind vorba despre o sumă de bani pe care consumatorul o datora băncii, modul în care aceasta a fost plătită este indiferent și nu poate în niciun caz să transforme clauza analizată într-o clauză abuzivă. Astfel, chiar dacă suma a fost reținută din credit, cu siguranță consumatorul ar fi avut posibilitatea să acopere din fonduri proprii această sumă (eventual sub forma rambursării anticipate a părții corespunzătoare din credit), chiar la momentul de început al derulării contractului, ceea ce ar fi însemnat că asupra ei nu s-ar mai fi perceput dobânzi. Alegând să nu facă acest lucru și să acopere datoria către bancă chiar din creditul acordat, consumatorul și-a asumat, ca în cazul oricărei alte datorii ce ar putea fi acoperită din suma obținută cu titlu de credit, să plătească dobânzile aferente.
Totodată, față de cele reținute de instanță este evident că perceperea acestui comision nu este lipsită de cauză (comisionul a fost perceput pentru serviciul constând în analiza documentației referitoare la contractul de credit), iar cauza astfel identificată nu este nici ilicită, nici falsă. Perceperea acestui comision nu poate fi privită ca o încălcare a principiului egalității părților la încheierea actelor juridice de drept privat, întrucât, astfel cum s-a arătat, și reclamanții au beneficiat de un serviciu în schimbul plății acestui comision.
Pentru aceste motive instanța va respinge ca neîntemeiată cererea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit.
În ceea ce privește comisionul de administrare de 0, 1% lunar, aplicat la valoarea soldului creditului și perceput împreună cu rata, prevăzut la art. 4.10 lit. b din contractul de credit nr. HL1131/13.07.2007, instanța reține că acesta nu are un caracter abuziv.
Această clauză contractuală prin care se stabilește comisionul de administrare nu determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, deoarece valoarea comisionului ce se achita lunar, pe toată durata creditului, se raportează la soldul creditului, ceea ce conduce la plata unei sume ce este corelată cu valoarea soldului rămas de achitat în fiecare lună de plată a respectivului comision. Instanța arată că scopul comisionului este acela de a acoperi cheltuieli de monitorizare a creditului, astfel cum au exemplificate de către pârâtă în cuprinsul întâmpinării, care în mod firesc scad progresiv cu fiecare rată lunară achitată.
Cu privire la cererea reclamanților de a se constata caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 2.5.4 și art. 5.1 din Actul adițional nr. 1/03.11.2010 (condiții speciale de creditare) la Contractul de credit ipotecar nr. HL14131 privind comisionul de administrare a contului (1, 5 ron/lună) precum și în art. 11 din Actul adițional nr. 1/03.11.2010 (condiții generale de creditare) și, în consecință, să se constate nulitatea absolută a acestora și să se dispună modificarea Actului adițional nr. 1/03.11.2010 la Contractul de credit ipotecar nr. HL14131 în sensul înlăturării clauzelor abuzive cuprinse în art. 2.5.4 și 5.1 (condiții speciale) și art. 11 (condiții generale) cu menținerea celorlalte clauze ale Actului adițional nr. 1/03.11.2010, instanța reține că reclamanții nu au depus la dosar Actul adițional nr. 1/03.11.2010. Astfel, din înscrisurile depus la dosar nu reiese că s-ar fi încheiat Actul aditional nr. 1/03.11.2010. Oricum, dacă între părți s-a încheiat Actul adițional nr. 1/03.11.2010 prin care s-a stabilit perceperea de către pârâte a unui comision de administrare de 1, 5 ron/lună, instanța arată că acesta nu are un caracter abuziv pentru aceleași considerente ca și cele expuse mai sus cu privire la clauza prev. la art. 4.10 lit. b din Contractul de credit nr. HL1131/13.07.2007.
Referitor la cererea reclamanților de restabilire a prestațiilor inerente Contractului de credit nr. HL1131/13.07.2007, prin înghețarea cursului de schimb CHF – leu la valoarea de la data încheierii și semnării contractului și să se dispună calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, instanța reține că este neîntemeiată.
În art. 5.1. din Contractul de credit nr. HL1131/13.07.2007 se prevede că ”Rambursarea ratelor lunare se face în moneda în care s-a acordat creditul (...)”
Instanța considera ca moneda creditului, convenita de către parti a fi in CHF, este un element esențial al contractului, constituind însuși obiectul actului juridic, condiție in lipsa căreia nu poate exista contractul de împrumut.
Obiectul actului juridic civil a fost definit, in doctrina, ca fiind conduita partilor stabilita prin acel act juridic, actiunile sau inactiunile la care sunt indreptatite ori de care sunt tinute partile. In ceea ce priveste contractul de imprumut, aceste actiuni la care sunt obligate si, in acelasi timp, indreptatite partile, sunt reglementate in cuprinsul art. 1576 din Codul Civil, dispozitii legale in baza carora: „Împrumutul este un contract prin care una din părți da celeilalte oarecare catime de lucru, cu îndatorire pentru dânsa de-a restitui tot atâtea lucruri, de aceeași specie și calitate”.
Dupa cum, in mod corect, a ilustrat parata prin intampinarea depusa la dosar, la momentul contractarii imprumutului, reclamantii au putut opta intre un imprumut acordat in Lei cu o dobanda mai mare sau un imprumut in valuta forte (EURO sau F.) cu o dobanda mai mica. Din moment ce au ales sa solicite acordarea unui imprumut in CHF, avand avantaje in ceea ce priveste obligatiile financiare ale creditului, respectiv dobanda imputata de catre Banca, imprumutati sunt tinuti sa achite ratele la cursul de schimb de la data plății, ce a fost asumat in mod expres, in cuprinsul art. 5.1 din contract. Conform normelor legale ce reglementeaza contractul de imprumut, imprumutatii trebuie, deci, sa restituie aceeasi suma de bani, precum cea care le-a fost acordata, aceeasi specie de bunuri, anume suma de bani acordata in CHF.
Prin chiar conventia de credit, reclamantii si-au asumat obligația de a achita ratele lunare în moneda în care s-a acordat creditul si, fata de maniera imperativa de exprimare a disp. art. 969 din Codul Civil, ce reglementeaza principiul fortei obligatorii a contractului, care se impune atat partilor contractante, cat si organului judiciar chemat sa aplice legea, imprumutatii sunt tinuti sa-si respecte obligatia asumata, de rambursare a creditului in valuta ce le-a fost imprumutata, atat timp cat nu poate fi identificata in cauza niciuna dintre cauzele de nulitate prevazute de lege. Nu se justifica aplicarea sanctiunii de drept civil a nulitatii absolute, din moment ce au fost respectate dispozitiile legale referitoare la conditiile de validitate ale actului juridic.
Referitor la inexistenta vreunei cauze de nulitate, care sa lipseasca de efecte juridice clauzele contractuale contestate in speta, instanta mai arata si imprejurarea ca nu a existat un dezechilibru contractual inca din momentul incheierii contractului, dezechilibru de natura a justifica lipsa cauzei, in sensul disp. art. 966 din Codul Civil. La momentul incheierii conventiei, prestatiile partilor au fost convenite de catre parti, ca fiind specifice unui contract de imprumut, echilibrate si expres asumate de catre reclamantii imprumutati, care au acceptat sa ramburseze imprumutul primit in moneda creditului, adica CHF.
Dezechilibrul contractual a survenit pe parcursul derularii contractului, fiind rezultatul unui element imprevizibil si strain de vointa partilor: paritatea valutara. In acest sens, instanta constata ca diferenta de curs valutar dintre F. si L. in ultimii 6 ani se datoreaza colapsului monedei nationale, datorata instabilitatii mediului social-politic din Romania, politicilor economice incoerente si nu in ultimul rand crizei financiare din perioada 2009-2011, insa, in perioada 2007-2008, cand criza financiara ce avea sa afecteze intreaga lume nu putea fi anticipata, majoritatea bancilor din spatiul UE unde nu era implementata moneda EURO acordau dobanzi avantajoase pentru imprumuturi in Franci Elvetieni sau EURO, in raport cu diversele monede nationale.
Dezechilibrul prestatiilor partilor ar fi specific „teoriei impreviziunii”, insa atat timp cat partile nu au convenit o clauza de impreviziune de care sa se poata prevala reclamantii, in exercitarea unui drept de modificare a contractului, data fiind data incheierii contractului, ce situeaza actul juridic sub imperiul Codului civil de la 1864, instanta nu poate interveni in conventia partilor si nu poate modifica clauzele contractuale, in maniera invederata prin actiunea introductiva.
Mai mult, instanta considera ca exista o cauza licita si morala a clauzei privind suportarea riscului valutar, ce se considera de catre reclamanti a fi lovita de nulitate absoluta, din moment ce nu a fost dovedita lipsa bunei-credinte a bancii imprumutatoare, dupa cum alega reclamantii, iar buna-credinta a bancii se prezuma si nu a fost facuta dovada contrara, reclamantii neproband sustinerea cu privire la cunoasterea de catre banca a colapsului financiar ce ar fi urmat imediat dupa incheierea contractului si care ar fi determinat fluctuatiile de pe piata monetara, ce au condus la cresterea substantiala a valorii CHF, insa, cu rea-credinta, nu i-a informat in acest sens.
Asadar, instanta considera ca efectuarea platilor in moneda creditului nu are caracter abuziv si reprezinta doar transpunerea in plan contractual a principiului nominalismului monetar, impus in cuprinsul art. 1578 din Codul Civil. Aceste prevederi legale stipuleaza, fara urma de echivoc, imprejurarea ca obligația ce rezulta dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași suma numerică arătată în contract. Arata legiuitorul ca: “Intamplandu-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie sa restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui aceasta suma decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.”
F. de cuprinsul Conventiei de Credit nr. HL1131/13.07.2007, instanta considera ca, la data contractarii imprumutului, reclamantii au fost informati, in mod clar si inteligibil, cu privire la acordarea imprumutului in moneda straina si obligatia de rambursare in aceeasi moneda, moneda creditului definind insusi obiectul principal al creditului, astfel ca a fost stabilit, in mod neechivoc si cu caracter esential, obligatoriu, genul bunurilor imprumutate si care vor trebui restituite.
In consecinta, instanta considera ca nu sunt intemeiate sustinerile reclamantilor cu privire la nulitatea absoluta a clauzelor cuprinse in art. 5.1 din Contractul de credit nr. HL1131/13.07.2007 si, cat timp conventia partilor este valabila, fata de principiul fortei obligatorii a actului juridic civil, reclamantii erau tinuti sa-si indeplineasca intocmai obligatia de restituire a imprumutului in moneda creditului, adica in CHF.
Referitor la cheltuielile de judecată, instanța arată că potrivit art. 451 alin.(1), Cod proc. civilă, „cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului.”
În conformitate cu prevederile art. 452 C. proc. civilă, „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”, iar potrivit art. 453 alin.(1) C.proc. civilă, „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.
Având în vedere soluția dată cererii principale, instanța va respinge și cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată și va lua act că pârâtele nu au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta S.C. B. S.A. prin întâmpinare.
Respinge acțiunea formulată și precizată de reclamanții G. I. și G. A., ambii cu domiciliul în Slatina, .. 14, ., parter, . și sediul procesual ales la Cabinet avocat C. Sârsan din Slatina, ., jud. O. în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.A., cu sediul în București, .. 6A, sector 2 și S.C. B. S.A. – S. O., cu sediul în Slatina, .. 26, jud. O..
Respinge cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată și ia act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cerere care se va depune la Judecătoria Sectorului 2 București.
Pronunțată în ședință publică azi, 17.12.2015.
JUDECĂTOR,GREFIER,
M. C. FINTOCLUPU C.
Red.Dact/MCF/6 ex/07.01.2016
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 9620/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 2... → |
|---|
