Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 19/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 19/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 19-11-2015 în dosarul nr. 16392/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTOR 3 BUCUREȘTI
Secția Civilă
SENTINȚĂ CIVILĂ NR._
Ședința publică din 19.11.2015
Instanța constituită din:
Președinte: D. A.
Grefier: C. N.
Pe rol judecarea cauzei civile formulată de reclamanții B. A. și B. N., în contradictoriu cu pârâta . SA, având ca obiect contestație la executare, suspendare executare.
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din 05.11.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea data, parte integranta din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de azi, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA,
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a civilă la data de 09.07.2014, cu numărul de mai sus, reclamanții B. A. și B. N. au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța în contradictoriu cu pârâții . SA și B. Națională a României, să dispună constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, clauză prevăzută la pct. 24 ”Clauze Speciale” și respectiv pct. 4 - pct. 4.1 ”Rambursarea împrumutului și plata dobânzilor” din Condiții Generale de creditare, inserată în contactul de credit încheiat și eliminarea acesteia; stabilizarea cursului de schimb Euro-L. la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, respectiv 1 EURO=4.1020 lei, curs BNR; denominarea în moneda națională a plăților, având la bază principiul consacrat de regulamentul valutar, în concret individualizarea în lei a ratei pe care urmează să o achite lunar; constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul lunar de administrare clauză prevăzută la pct. 9A1-a și respectiv pct. 3 - pct. 3.3 ”Comisioane/Costuri” din Condiții-Generale de creditare inserată în contractul de credit încheiat și eliminarea acesteia; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, la data de 24.03.2011, au încheiat, în calitate de împrumutați cu pârâta . SA, în calitate de împrumutător, contractul de credit bancar nr._ având ca obiect acordarea unui credit de consum în cuantum de 30.000 Euro, rambursabil în 300 de luni.
Față de analiza întreprinsă de operatorul economico-financiar de la care au contractat împrumutul, anterior momentului perfectării convenției de creditare, raportat la veniturile lunare pe care le înregistrau, dar și la nivelul dobânzii percepute, reclamanții au fost declarați eligibili de către pârâtă prin îndeplinirea cumulativă a condițiilor pentru acordarea unui credit bancar în moneda euro. Ca atare s-au obligat să restituie creditul contractat la termenele și în cuantumul precizat în contract și în măsura capacității lor de a înțelege clauzele contractuale și a implicațiilor acestora pe termen lung.
Reclamanții au învederat instanței să observe că, în prezent, obligațiile care cad în sarcina lor în calitate de consumatori-împrumutați sunt vădit disproporționale prin raportare la cele față de care s-au angajat juridic prin exprimarea consimțământului la momentul încheierii contractului, creșterea valorii euro față de moneda națională are, fără dar și poate, implicații nefaste, în mod direct, asupra costurilor împrumutului contractat care se răsfrâng asupra ratelor precum și a comisioanelor de schimb valutar, determinând în această ipoteză o schimbare radicală a condițiilor contractuale de la data contractării creditului.
Față de prevederile expres implementate de dispozițiile art. 18 din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor raportat și la dispozițiile art. 57 din OG nr. 50/2010, operatorul economic, în speță banca-pârâtă, care are oricum o poziție dominantă față de consumator, are obligația de informare în mod complet, corect și precis a celui care se împrumută cu privire la aspectele esențiale ale produsului, respectiv creditului contractat, cu referire la implicațiile îndatoririi și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, fiind de notorietate faptul că reclamantul-împrumutat, în raport cu pârâta-operator bancar, acționează de pe poziții de inegalitate, dar și în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractele de credit.
Clauza de risc valutar este o clauză abuzivă față de faptul că riscul valutar este suportat în mod exclusiv de consumatorul-împrumutat, determinând, în aceste condiții, un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de către părți, toate consecințele negative ale variației cursului de schimb valutar fiind în sarcina consumatorului. Caracterul abuziv al acestei clauze rezidă și în natura prestabilită și impusă consumatorului, fără a-i acorda posibilitatea influențării acesteia, practic, consumatorul este forțat să se supună unor condiții contractuale asupra cărora nu a fost informat. Este cert faptul că pârâta a încălcat flagrant obligația de transparență contractuală instituită în sarcina sa, ca operator bancar, prin faptul că pârâta se circumscrie exigențelor de informare și protecție inerente dreptului consumatorului, scopul urmărit constând în a înțelege prevederile și efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie. În calitate de consumatori, nu au avut oportunitatea certă de a discuta și de a negocia efectiv conținutul contractului încheiat, vizând, în special, clauza de risc a schimbului valutar, fiind determinată prin modul de redactare a contractului de credit la acceptarea condițiilor și clauzelor implementate, astfel cum au fost prestabilite, fiind un contract standard, prestabilit.
Față de dezechilibrul contractual produs ca urmare a inserării clauzei de risc valutar, se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat, prin înghețarea cursului de schimb Euro-L., la momentul semnării contractului, asigurându-se o proporționalitate a prestațiilor.
În lipsa unui acord expres al părților, față de caracteristica contractului de credit, prin care părțile să-și manifeste consimțământul și să-și asume în același timp și un câștig cât și o pierdere, contractul nu poate fi interpretat ca fiind aleatoriu, cu consecința asumării de către reclamanți a riscului generat de schimbul valutar.
În prezenta speță, eficiența juridică trebuie manifestată cu precădere și asupra teoriei impreviziunii, având în vedere că împrejurările de la momentul încheierii contractului s-au schimbat și drept urmare, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele asupra cărora, părțile au convenit și le-au stabilit în mod expres prin contract, motiv pentru care pârâta este obligată să modifice, într-un fel sau altul, efectele contractului.
Față de faptul că, părțile s-au obligat în condițiile economice existente la data contractării, când euro avea o valoare mai mult decât acceptabilă și accesibilă față de moneda națională, este necesar în atare împrejurări ca, urmare a schimbării intervenite, și contractul să fie adaptat noilor condiții economice, prin stabilizarea cursului valutar la momentul semnării contractului și denominarea plății, în susținerea teoriei și principiului revizuirii efectelor contractului. Aplicarea teoriei precizate este permisă și chiar corespunde acordului de voință al părților.
În sarcina consumatorului sunt stabilite comisioanele de schimb valutar, în atare condiții efectele plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare care sunt împovărătoare, obligația asumată de împrumutatul-consumator fiind excesivă, circumstanța care contravine principiului echității și al bunei-credințe, principii care trebuie să guverneze contractul de credit.
De asemenea, conform art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar: ”Plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2”.
Achitarea ratelor lunare în temeiul unui contract de credit nu este prevăzută în anexa nr. 2 a Regulamentului valutar astfel încât se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în moneda națională.
Curtea de Justiție a UE a statuat în cauza Kasler vs. Ungaria C-26/13, pct. 57-59, că plata unui credit în monedă străină la un curs majorat față de cel de la data acordării împrumutului nu face parte din preț, drept pentru care nu poate fi interpretată ca fiind o remunerație a creditorului. Curtea menționează că pârâta nu este un speculator și nici nu trebuie să fie un speculator, față de diferența de schimb valutar, cel puțin nu în relațiile cu consumatorii, speculația pe diferența de curs valutar nu este o remunerație.
În drept, reclamanții au invocat în susținerea cererii următoarele acte normative: art. 4 din Legea nr. 193/2000; OG nr. 50/2010; directivele 93/13/CEE și 87/102/CEE/Consiliul Europei.
La data de 07.08.2014, reclamanții B. A. și B. N. au formulat precizări (f. 25 dosar Tribunalul București) în sensul modificării cadrului procesual al raportului juridic dedus judecății, sub raport subiectiv, prin renunțarea la pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată împotriva pârâtei B. Națională a României.
La data de 28.10.2014, pârâta B. Națională a României – Sucursala Regională București a formulat întâmpinare (f. 49, dosar Tribunalul București) prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
La data de 29.10.2014, pârâta . SA a formulat întâmpinare (f. 53 dosar Tribunalul București) prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți.
Pârâta a invocat excepția prescripției dreptului de a solicita anularea clauzelor indicate la capetele 1 și 4. În temeiul art. 3 alin. 1 din Decret nr. 167 din 10 aprilie 1958 privitor la prescripția extinctivă - în măsura în care se invocă legislația specială din domeniul protecției consumatorului și având în vedere că sancțiunea ce se cere a fi reținută este nulitatea relativă (supusă termenului de prescripție general de 3 ani, și care începe să curgă la data încheierii contractului - 24.03.2011 și se împlinește la data de 24.03.2014).
Pârâta a invocat excepția lipsei de interes legitim a reclamanților la formularea cererii de chemare în judecată. În motivare, a susținut că solicitarea reclamanților este atât inadmisibilă deoarece este interzisă de principii fundamentale de drept civil - principiul forței obligatorii a contractului, principiul interzicerii îmbogățirii fără justă cauză și principiul executării cu bună/credință a obligațiilor contractuale, cât și ilicită, deoarece tinde la eludarea unor norme imperative, în special cele din domeniul bancar. Finalitatea urmărită nu este pur și simplu legitimă. Este o încercare de îmbogățire fără justă cauză pe seama creditorului care nu a acordat împrumutul în lei, ci în Euro, și nu într-un cuantum redus.
În susținerea excepției inadmisibilității cererii de modificare a contractului cu exonerarea reclamanților de la obligația de restituire a întregii sume contractate și încasate, pârâta a susținut, în esență, că o astfel de modificare încalcă grav principiul forței obligatorii a contractului reglementat de art. 969 cod civil în materia actului juridic și de art. 1578 Cod civil în materia specifică a contractului de credit, neputând fi primită de instanța de judecată chiar sub temeiul legislației protecției consumatorilor, legislație care nu derogă de la dreptul comun când e vorba de forța obligatorie a contractului, ci doar îi adăuga exigențe de natură formală. O astfel de modificare a obiectului contractului ar duce la lipsirea contractului de credit de cauză în ceea ce privește poziția Subscriselor în contract, deoarece ar duce nu doar la modificarea convențiilor în discuție, modificare nepermisă de lege, dar și transformarea acestora în contracte cu titlu gratuit deoarece ar determina îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților corelativă pierderilor materiale semnificative pentru pârâtă, deși câștigul din operațiunea de creditare este un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. Restituirea în echivalent Lei (la cursul de schimb de la data tragerii) nu echivalează cu restituirea integrală a creditului. B. ar avea o pierdere fără o justă cauză dacă se procedează la o astfel îndeplinire parțială a obligației.
În susținerea excepției inadmisibilității cererii de constatare a caracterului abuziv a unor clauze contractuale prevăzute în temeiul legii, a arătat, în esență, că un contract de credit este un contract de împrumut de consumație (împrumutul propriu-zis). A., obiectul contractului îl formează lucruri fungibile (de gen) și consumptibile potrivit naturii lor, împrumutatul devine proprietar și suportă riscurile (art. 1577 Cod civil), iar principala obligație a împrumutatului este obligația de restituire la scadență lucruri de același gen, în aceeași cantitate și de aceeași calitate (art. 1584 Cod civil). Fiind, așadar, clauze care prevăd obligații legale esențiale ale reclamanților, Legea nr. 193/2000 nu este aplicabilă, astfel cum prevede expres art. 3 alin. 2 din această lege, astfel că instanța trebuie să rețină inadmisibilitatea acțiunii în constatare caracterului abuziv introdusă în cauză.
Pe fondul cauzei, a susținut, în esență, că, din redactarea clauzelor contractuale și din structura contractului de credit reiese clară și neechivocă fiecare componentă de cost. Între acestea comisionul de administrare apare cu o determinare concretă, ușor de înțeles și de verificat, de către orice client al băncii / de omul cu înțelegere medie și diligență medie.
Pentru comisioane, banca prestează servicii, ele reprezentând o plată și nu un fruct civil. Cauzele juridice sunt, așadar, în mod necesar, diferite.
Jurisprudența comunitară nu a clarificat până în acest moment problema interpretării art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CE în sensul că toate clauzele care fac vorbire de o componentă de cost sunt excluse din sfera de aplicare a criteriilor în baza cărora o clauză contractuală oarecare poate fi considerată abuzivă, pentru a fi lovită de sancțiunea juridică a nulității.
În anul 2011, după . Tratatului de la Lisabona și după publicarea în jurnalul Oficial a Directivei 2011/83/UE, se rețineau și nuanțări. Dacă în 2009, pentru cauza Caja de Ahorros, la nivel principial, accentul cădea pe posibilitatea limitării principiului autonomiei de voință a părților la contract, în sfârșitul anului 2011, pentru cauza Perenicova, accentul a fost mutat pe reafirmarea principiului autonomiei de voință cu aplicația sa de libertate contractuală, vorbindu-se, chiar, de prezervarea / apărarea securității juridice a raporturilor născute din contractele încheiate cu consumatorii.
Pârâta a arătat că această recentrare spre apărarea securității juridice trebuie urmată și de instanțele naționale pentru că, însăși CJUE a constatat în jurisprudența sa, că se pot produce derive prin absolutizarea protecției consumatorilor. A adăugat la aceasta și faptul că, între timp, Tratatul de la Lisabona cu partajarea competențelor UE - S. Membre și cu reinterpretarea principiului subsidiarității în domeniile de competență partajată de la art. 4 pct. 2 literele a și f din TFUE a intrat în vigoare (1 dec. 2009) și cu respectarea noii logici a fost deja publicată Directiva 2011/83/UE, ca dovadă a unei logici cu totul de sens contrar jurisprudenței CJUE de până la cauza Perenicova. Avocatul general de la Luxembourg, Verica Trstenjak a citit, fără îndoială, considerentele 6, 7 și 65 din preambulul, împreună cu art. 4 „Nivelul de armonizare” din Directiva 2011/83/UE și a observat și adăugarea art. 8.a. în Directiva 93/13/CEE.
O schimbare de optică la nivel comunitar a intervenit, deci și ea trebuie urmată și de instanțele naționale.
Din practia instanțelor din alte state, pârâta a subliniat și decizia Curții Supreme a Germaniei nr. XI ZR 167/96, care a aplicat dispoziția corespunzătoare din legislația apliabilă și a considerat că nu poate verifica caracterul abuziv al unor comisioane de retragere de la bancomat și al clauzei prin care B. își rezervă dreptul de a modifica aceste comisioane în mod unilateral, considerând că aceste clauze fac parte din obiectul însuși al Contractului și, mai mult, din prețul contractului.
Astfel, în cazul unui contract de împrumut, acele sume care sunt percepute de bancă, dobânda variabilă ca fruct civil, iar comisioanele ca preț al serviciilor prestate de bancă, fac parte din noțiunea de „preț”, astfel cum este definită în art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CE.
Pârâta a susținut că art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 trebuie să oprească instanța de fond de la a face analiza caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare.
Clauzele contractuale care consacră comisionul de administrare au o redactare clară și inteligibilă, fără utilizarea unor termeni ambivalenți, sau echivoci. Ele reiau conținutul reglementar al art. 36 alin. 3 din OUG 50/2010 care prevede în mod expres condițiile de percepere a comisionului de administrare de către orice instituție de credit. Mai mult chiar, ele cuprind și cifre exprimate matematic, în modul cel mai simplu și concis.
Realitatea contractuală scoate la iveală faptul că aceste clauze au fost negociate cu reclamanții, aceștia având posibilitatea de a influența „conținutul” lor (așa cum cere art. 3 alin. 3 din Directiva 93/13/CEE); au fost introduse în contracte, cu bună credință, raportat la legile și practicile comercial-bancare atunci în vigoare în România și ele nu produc un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților.
Or, nu poate fi pierdut din vedere că, raportat la situația de fapt dedusă judecății, creditul a fost acordat doar la cererea expresă a reclamanților; prin punerea la dispoziție a draft-ului de contract, consumatorul a putut parcurge conținutul lui pentru fiecare componentă de cost; reclamanții nu au fost convinși să încheie contractul de credit pe baza unei erori sau ca urmare a întreprinderii de către bancă a oricăror manopere dolozive cu privire la oferta comercială a băncii; banca a luat în considerare interesele legitime ale împrumutatului, raportând cuantumul sumei împrumutate la posibilitățile de rambursare ale acestuia, precum și cuantumul ratelor lunare.
Pârâta a îndeplinit obligațiile de informare și consiliere a reclamanților cu privire la mecanismul clauzei de la art. 4.1. din Condițiile Generale.
Obligația de a rambursa ceea ce s-a primit cu titlu de împrumut - suma împrumutată - nu este sau nu ar trebui să fie o surpriză, pentru nicio persoană cu capacitate de exercițiu deplină - cazul împrumutaților din cauză. Ea impune, normal și firesc, împrumutatului obligația și responsabilitatea de a achiziționa la data scadenței valuta împrumutată în cuantumul ratei datorate - bun fungibil și consumptibil - și de a restitui această sumă băncii creditoare. Mai mult, această obligație este prevăzută la Capitolul VI intitulat Rambursarea din Condițiile speciale din contractele de credit.
Faptul că riscul valutar s-a produs într-o pondere mai mare decât a sperat împrumutatul, nu înseamnă că nu era prevăzut și conștientizat de către împrumutat.
La nivelul jurisprudenței CJUE s-a stabilit că și că obligația de informare are niște limite reprezentate de condițiile unei bune funcționări a pieței. Astfel, în cauza C-264/02, Cofinoga Mérignac SA /Sylvain Sachithanathan, s-a menționat că din punct de vedere al cantității și al conținutului, informațiile furnizate nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru reglarea optimă a mecanismelor pieței.
Obligația de informare privind riscul valutar nu era reglementată în mod expres de legislația consumeristă în vigoare la momentul încheierii contractului de credit (2009).
Obligația de informare nu poartă asupra informațiilor accesibile împrumutaților. Consumatorii au cunoscut avertismentele cu privire la posibilitatea producerii unui risc valutar important în cazul produsului de creditare în Euro. Eroarea sau inducerea în eroare a debitorului nu poate exista cu privire la un fapt de notorietate.
Analize și avertismente cu privire la riscul valutar la creditele în valută în general și în Euro în particular au existat în presă atât în perioada acordării creditelor analizate în cauză, cât și în prezent. Cu alte cuvinte, riscul valutar și probabilitatea acestuia - informație necesară consumatorilor pentru a lua o decizie avizată la cumpărare - era publică și cunoscută tuturor.
În plus, din evoluția statistică a cursului Euro de pe site-ul BNR (a se vedea Anexa din perioada 2005-2014 reiese volatilitatea cursului Euro/Ron și înainte și după 2011, orice datorie contractată în Euro fiind însoțită de riscul valutar aferent, manifestat în ambele sensuri.
Obligația de informare nu poartă asupra informațiilor necunoscute chiar creditorului.
Pârâta a mai arătat că nu putea previziona cursul Euro/Lei decât în raport de factori previzibili. C. financiară și consecințele nefaste ale acesteia erau necunoscute și imposibil de determinat/estimat de analiști de renume și foruri importante pe piață. La aprobarea fiecărui credit banca a parcurs o procedură de evaluare a riscului de neplată cu respectarea tuturor exigențelor BNR și ale propriilor proceduri interne. Prin urmare, nu se poate considera că ar fi avut mai multe informații privind evoluția cursului de schimb al Euro pe care l-ar fi ascuns viitorilor săi debitori.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000 coroborat cu prevederile art. 4 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, ale Legii nr. 296/2004 din_ privind Codul consumului, cu dispozițiile Legii nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractului de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice în vigoare la momentul încheierii contractului, art. 969 și urm. C.Civ., Decretul nr. 167/1958, precum și dispozițiile corespunzătoare indicate în cuprinsul luncrării, din Noul Cod Civil și din Noul Cod de Procedură Civilă.
Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, prin sentința civilă nr. 290/23.01.2015, a dispus admiterea excepției de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții B. A. și B. N. în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul JS3 sub același număr la data de 29.04.2015.
Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 27.05.2015 (f. 13 vol I), instanța, în temeiul art. 204 alin. 1 NCPC, a luat act de cererea modificatoare a reclamanților depusă la data de 07.08.2014 și a dispus scoaterea pârâtei B. Națională a României din cauză și rectificarea citativului, a calificat cele două excepții, respectiv excepția lipsei de interes și a inadmisibilității cererii, drept apărări de fond și a dispus unirea cu fondul a excepției prescripției invocată prin întâmpinare.
În cauză, au fost administrate probe cu înscrisuri și interogatorii.
Analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului de a solicita anularea clauzelor, excepție invocată de pârâtă, instanța reține că Legea 193/2000 protejează interese de ordin public în condițiile în care a fost adoptată pentru a proteja consumatorul în general, nu un anumit consumator în particular. Însăși CJUE a arătat în jurisprundența sa (inclusiv în cea depusă și invocată chiar de către pârâtă) că Directiva 93/13 are un obiectiv pe termen lung – respectiv crearea unui efect descurajator asupra vânzătorilor sau furnizorilor care includ în contractele cu consumatorii clauze abuzive. Pe cale de consecință, este evident că nu se poate vorbi despre o nulitate relativă de ordin privat, ci despre o nulitate absolută de natură să asigure protecția unui interes general, astfel că excepția prescripției dreptului material la promovarea acțiunii în nulitatea absolută este neîntemeiată, motiv pentru care va fi respinsă ca atare.
Analizând cauza pe fond, prin prisma probelor administrate, instanța reține:
În drept, conform Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.(…) Se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii” și definește consumatorul ca fiind orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale; iar profesionistul ca orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.
În speță, reclamanții sunt persoane fizice, iar pârâta are calitatea de profesionist (fost comerciant), persoană juridică autorizată să desfășoare activitate financiar-bancară, inclusiv sub forma încheierii contractelor de credit cu persoane fizice, astfel că contractul care face obiectul prezentei cauze intră sub incidența Legii 193/2000 și, pe cale de consecință, pârâtei îi incumba obligația de a nu fi inserat clauze abuzive în contractul încheiat cu reclamanta
I.) În ceea ce privește pretinsul caracter abuziv al clauzei de risc valutar, clauză prevăzută la pct. 24 ”Clauze Speciale” și respectiv pct. 4 - pct. 4.1 din Condiții Generale de creditare, instanța îl va analiza împreună cu capetele doi și trei de cerere având ca obiect „stabilizarea cursului de schimb euro-leu la momentul semnării contractului; „denominarea în moneda națională a plăților”, reținând că potrivit Legii 348/2004, denominarea reprezintă acțiunea de reducere a valorii nominale a însemnelor monetare, adică a bancnotelor de polimer și a monedelor metalice (așa numita „tăiere a zerourilor”); denominarea nu reprezintă o reducere a valorii nominale înseși a unei monede naționale sau internaționale, nici o transformare a unei monede de circulație internațională, în moneda națională sau invers. Dar, în ciuda modului de formulare a capetelor de cerere, din acțiunea formulată rezultă că primele trei capete de cerere sunt subsumate de fapt unei singure problematici, respectiv reclamanții solicită practic intervenția instanței de judecată în contractul de credit încheiat între părți, în sensul eliminării obligației de rambursare a creditului în moneda euro în care le-a fost acordat, obligație pretins abuzivă și stabilirea obligației de rambursare a sumei împrumutate în euro în moneda națională, în plus, prin raportare la cursul de schimb existent la data încheierii convenției de credit, nu la data plăților efective.
Analizând acest aspect, instanța reține că, potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, pentru a considera drept abuzivă o anumită clauză contractuală, trebuie îndeplinite trei condiții cumulative: - clauza nu a fost negociată direct cu consumatorul; - prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza creează, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; - prin inserarea acestei clauze s-au încălcat cerințele bunei-credințe.
1.În ceea ce privește condiția lipsei unei negocieri pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzei, art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 stabilește că nu este negociată direct cu consumatorul acea clauză care a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura acesteia, precum contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Profesionistului îi revine obligația să facă dovada caracterului negociat al unei clauze, iar, în prezenta cauză, Pârâta a făcut această dovadă în ceea ce privește clauzele privind pretinsul risc valutar
Astfel, Clauzele generale sunt clauze standard, preformulate și integrate în fiecare contract individual, constituind corpul comun care dau specificitate produsului bancar. Dar chiar Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele acordate peroanelor fizice prevede că „Împrumutătorii desfășoară activitatea de creditare a persoanelor fizice pe baza reglementărilor proprii validate de B. Națională a României - Direcția supraveghere. Orice modificare ulterioară a reglementărilor proprii se notifică Băncii Naționale a României și devine aplicabilă numai după validarea acesteia de către Direcția supraveghere”, iar pârâta este o societate comerciala ce funcționează în scopul obținerii unui profit și este autorizată să desfășoare activitate de creditare de către B. Naționala a României.
În cauză, reclamanții au recunoscut la interogatoriu că inițiativa contractului le-a aparținut (f. 3, 5 vol II). Reclamanții nu numai că nu au făcut dovada, dar nici nu au invocat că ar fi făcut cel puțin o contraofertă la oferta primită. Or, contrar susținerilor de la interogatoriu (răspuns 13), B. nu are obligația să propună sau să solicite expres consumatorului să înceapă o negociere de la oferta pe care le-o face. Dreptul consumatorului la negocierea clauzelor presupune și obligația acestuia de a negocia clauzele ceea ce presupune nu numai să formuleze o cerere de creditare și să accepte ceea ce i se oferă de către bancă, ci și să inițieze o negociere sau să continue o negociere după primirea unei oferte, prin depunerea unei contraoferte. Nemanifestarea intenției de negociere și acceptarea pură și simplă de bună voie a ofertei băncii nu poate fi imputată pârâtei, negocierea presupunând prin definiție discuții din ambele părți.
De asemenea, reclamanții au recunoscut că, la momentul contractării cu Pârâta, aveau un alt credit tot în euro. Prin urmare, contractul încheiat cu BCR nu a fost primul contract de creditare cu o bancă pentru reclamanți și, implicit, nu a reprezentat o noutate totală în viața financiară a reclamanților de natură a duce la concluzia că aceștia nu aveau posibilitatea să prevadă, anterior datei de 24.03.2011, cum urma să arate contractul de credit cu grafic de rambursare pe care urma să îl semneze cu BCR și să apeleze la consiliere avizată de la un avocat personal la semnarea contractului sau să solicite explicații suplimentare de la bancă în măsura în care încă mai aveau nelămuriri raportat și la experiența cu contractul anterior.
Dimpotrivă, la interogatoriu (răspuns 9 f. 4, 6) reclamantul B. A. a recunoscut că, la momentul încheierii contractului, a fost mulțumit de condițiile agreate cu banca, iar reclamanta B. că nu a fost mulțumită 100%, dar „a fost nevoită” să semneze (f. 6). Or, numai prin luarea la cunoștință de condițiile de creditare la momentul contractării o persoană se poate considera „mulțumită/nemulțumită” cu privire la condițiile creditului la momentul contractării. Totodată, trebuie să existe un nivel minim de conștientizare și în sarcina consumatorului care nu poate profita de această calitate și nici nu poate invoca un eventual grad de instruire sub medie pentru a obține beneficii în cuantum de 30.000 euro fără a se gândi însă și la obligațiile aferente. Obligația Băncii de negociere a clauzelor contractuale nu trebuie văzută ca o obligație a Băncii de educare a consumatorului cu privire la contractul ce urmează a fi încheiat, iar banca nu trebuie să se transforme în consilierul sau avocatul consumatorului.
De altfel, discuțiile dintre reclamanți și bancă cu privire la acest credit au avut loc și anterior datei de 24.03.2011.
Reclamantul a formulat cerere din 15.02.2011. Un Raport de credit a fost întocmit din 15.02.2011 (f. 96 verso), iar în data de 16.02.2011, adică cu mai mult de o lună anterior încheierii Contractului, reclamantului B. A. i s-au predat în scris „Informații standard la nivel european privind creditul pentru consumatori” (f. 155 – 159) în care erau cuprinse pe scurt elementele esențiale ale contractului printre care si suma ce urma a fi împrumutată și valoarea ratei lunare totale de rambursare în euro, precum și dreptul reclamantului de a se retrage de la ofertă în 14 zile (f. 155). Situația serviciului datorii a fost verificată de Bancă din 24.02.2011 (f. 83 vol.II). B. a procedat la evaluarea imobilului oferit ca și garanție a creditului și a întocmit raport de evaluare cu anexe și cu planșe foto din interior încă din 25.02.2011 (f. 52, 59-60 vol. II).
Față de toate aceste elemente, nu se poate reține lipsa caracterului negociat al contractului.
2. Contrar susținerilor de rea credință ale reclamanților clauzele de la pct. 4.1, 21 sunt exprimate într-un limbaj inteligibil, foarte clar fără a putea genera „interpretări echivoce” (f. 3 verso dosar TB), reclamanții cunoscând încă de la data încheierii convenției faptul plata urma a se face în moneda creditului, respectiv în euro. De altfel, reclamanții înșiși au recunoscut la interogatoriu că, de la încheierea contractului și până în 2014 când au decis să promoveze prezenta acțiune, au și făcut plăți în contul acestui contract, prin urmare au și dovedit că au înțeles perfect aceste clauze privind moneda de restituire a creditului.
3. Susținerile reclamanților în sensul că instituția financiară nu a procedat la informarea lor corespunzătoare cu privire la riscul valutar nu pot fi primite.
Variația cursului de schimb al valutelor este o chestiune general cunoscută, putându-se susține că orice persoană de pregătire chiar sub medie, cu capacitate de exercițiu și prezumată astfel a avea discernământ, cunoaște posibilitatea creșterii/scăderii valorii acestora și, implicit, că un consumator, chiar mai puțin avizat, își asumă riscul aferent.
În prezenta cauză, reclamanții cunoșteau acest lucru cu atât mai mult cu cât, anterior încheierii Convenției care face obiectul prezentului dosar au mai încheiat și alt contract de credit în valuta Euro, așa cum rezultă din răspunsul la interogatoriu, astfel că pot fi în cadrați în categoria consumatorului mediu astfel cum este definit de art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007 „consumator mediu - consumatorul considerat ca fiind rezonabil informat, atent și precaut, ținând seama de factorii sociali, culturali și lingvistici.” Prin urmare, reclamanții au fost și singuri în măsură să evalueze avantajele și dezavantajele unui credit în euro față de cele ale unui credit în altă valută sau în moneda națională, reclamanta B. N. recunoscând chiar la interogatoriu că s-au și gândit la fluctuațiile anterioare ale cursului euro-leu și la posibilitatea ca și pe viitor să fie înregistrate variații (răspuns 6 – f. 5 vol.II)
Reclamanții au ales să se împrumute pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, diferită de cea în care obțineau veniturile din salariu, prin urmare împrumutații și-au asumat și riscul fluctuațiilor monedei contractului și riscul schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului, precum pretinsa diminuare a salariilor (diminuare, de altfel, nici dovedită în cauză), iar în măsura în care nu doreau să își asume acest risc, aveau posibilitatea să refuze oferta de creditare în euro făcută de bancă, așa cum am arătat mai sus, în „Informațiile” comunicate în februarie 2011 cu mai mult de o lună anterior încheierii contractului fiind stipulat expres și dreptul lor de a se retrage de la ofertă în 14 zile. Pretinsa „nevoie” de a încheia contractul în euro (invocată la interogatoriu) nu a fost dovedită ca fiind o „nevoie” impusă de Bancă sau creată de Bancă, astfel că nu poate fi privită decât ca o „nevoie” determinată de situația particulară, familială, personală a reclamanților și, implicit, nu poate fi imputată pârâtei.
4. Contrar susținerilor reclamanților, acordarea creditelor în valută nu a fost și nu este interzisă de lege, chiar prevederile Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar emis de B. Națională a României invocat de către reclamanți stabilind expres prin art. 2 că operațiunile valutare curente și de capital, așa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenți și nerezidenți și în valută. De asemenea, contrar susținerilor reclamanților, și în Anexa 2 prin lit. d) se prevede expres că inclusiv plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii reglementate de art. 3 din Regulament, se pot face în valută dacă este vorba despre operațiuni stipulate de prevederi legale exprese. Or, chiar OUG 99 din 2006 reglementa expres prin art. 18 ca obiect de activitate al instituțiilor de creditare tranzacționarea în cont propriu și/sau pe contul clienților, în condițiile legii, cu valută, iar art. 304 reglementa expres și o obligație suplimentară în cazul contractelor de economisire-creditare încheiate în valută pentru băncile de economisire și creditare în domeniul locativ, respectiv de a forma mase de repartizare separate în valutele în care s-a realizat economisirea. De asemenea și Regulamentul BNR 3/2007 prin modificările aduse din 2008 a avut în vedere și moneda de exprimare a creditului, prin urmare, evident, a recunoscut o dată în plus expres posibilitate de acordare a creditelor și în altă monedă decât ROL/RON.
În plus, și dacă acordarea creditului în valută ar fi fost nelegală, invocarea de către reclamanți a caracterul nelegal al unui astfel de contract după acceptarea pe deplin asumată a creditului în valută (recunoscută expres și la interogatoriu și evidentă din întregul dosar) reprezintă de fapt o invocare a propriei turpitudini, inadmisibilă în dreptul român.
5. Contrar susținerilor reclamanților, stipularea creditului în valută nu transformă contractul de credit într-un contract aleatoriu pentru că întinderea drepturilor și a obligațiilor părților a fost clar determinată de la momentul încheierii contractului – 30.000 euro credit, 35.286,88 euro cost total al creditului (f. 10 verso), valoare totală plătibilă de împrumutat 65.286,88 euro (f. 11) restituire în 300 rate lunare.
6. În ceea ce privește solicitarea de schimbare a monedei de plată a creditului, instanța reține și faptul că, conform art. 6 din legea 193/2000, clauzele abuzive cuprinse in contracte și constate ca fiind abuzive nu vor produce efecte asupra consumatorului, adică sancțiunea care operează este cea a nulității absolute a clauzei respective.
Nicio prevedere legală nu permite instanței să modifice o clauză constatată ca fiind abuzivă în sensul dorit de o parte, în contra voinței celeilalte părți contractante întrucât s-ar încălca principiul libertății contractuale. Nici jurisprudența comunitară nu permite o asemenea soluție din partea instanțelor de judecată. Prin Decizia din cauza A. Kaslar H. Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt (decizie care nu are legătură cu fondul prezentei cauze cum vom arăta mai jos) CJUE a arătat clar și expres că art. 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv. Or, nu există o normă în dreptul național român care să permită instanței să înlocuiască clauze din contract în lipsa acordului celeilalte părți.
Totodată, în materia contractului de împrumut de consumație, ca și contract de drept comun și pentru contractul de credit în lipsa unor dispoziții contrare, legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar, fără ca evoluțiile cursului valutar să influențeze obligațiile asumate de împrumutat. Astfel, conform art. 1578 din Codul civil de la 1864 (aplicabil contractului dedus judecății, față de data încheierii acestuia) „Obligația ce rezultă din împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății”.
Prin urmare, obligația reclamanților de a restitui suma împrumutată în euro are nu este doar o obligație contractuală, ci și o obligație legală. Iar cererea reclamanților presupune de fapt o derogare de la dispozițiile legale, o „eliminare” a unor dispoziții legale, ceea ce este inadmisibil.
Cauza C-26/13 A. Kaslar H. Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt invocată de reclamanți nu are nicio legătură cu fondul propriu-zis al prezentei cauze. În cauza Kaslar s-a analizat caracterul abuziv al unei clauze prin care împrumutații au fost obligați să suporte o diferență de curs valutar rezultată din cursul valutar la cumpărare și cursul valutar la vânzare. Din considerentul nr. 26 al hotărârii se poate observa că aspectele reclamate de împrumutați în speța respectivă au fost legate de caracterul abuziv al unei clauze din contract prin care împrumutații erau obligați să plătească ratele lunare de rambursare scadente pe baza cursului de schimb la vânzarea monedei străine aplicat de bancă, deși cuantumul împrumutului deblocat fusese stabilit de aceasta din urmă pe baza cursului de schimb la cumpărare aplicat valutei respective, ceea a conferit băncii un avantaj unilateral și nejustificat în sensul articolului 209 din Codul civil maghiar.
Or, în prezenta cauză nu se pune în discuție suportarea de către reclamanți a vreunei diferențe de curs valutar dintre cel valabil la cumpărare și cel valabil la vânzare, creditul fiind acordat în euro, iar obligația de a rambursa ratele de credit fiind stipulată în aceeași monedă, situație față de care nu se pune problema efectuării unei operațiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutaților, cum se susține prin cererea de chemare în judecată.
Nici o prevedere din Contract, cu atât mai puțin cele care fac obiectul cauzei, nu obligă reclamanții să utilizeze cursul de schimb al băncii pârâte în vederea alimentării contului, art. 24 din Condițiile generale referindu-se la diferențele de curs valutar care se puteau înregistra pe tot parcursul contractului analizate mai sus. Reclamanții au recunoscut la interogatoriu că au făcut plăți voluntar în contul contractului până la introducerea acțiunii (răspuns 12 – f. 4,6) și nu au invocat nici în cererea de chemare în judecată că ar fi făcut plăți în lei pentru ca B. să fi procedat ulterior la transformare valutară pentru acoperirea ratelor în euro așa cum erau stipulate în graficul de rambursare, la un curs stabilit de Bancă, nu de BNR. În plus, și dacă reclamanții ar fi făcut plata în lei și B. ar fi procedat ulterior la schimbarea valutară în euro la un curs al Băncii, aceasta ține de executarea contractului, nu de valabilitatea contractului care se poate analiza numai în funcție de respectarea sau nu a dispozițiilor legale la momentul încheierii lui. Mai mult, consecințele pentru eventuala achitare a ratelor în lei și transformarea în euro de către Bancă nu pot fi suportate decât de către reclamanți, aceștia putând evita ca B. însăși să facă acest schimb valutar prin efectuarea plăților în euro, cu alegerea de către ei a băncii de la care să obțină valută, a zilei, a orei la care să facă schimbul valutar cât mai favorabile lor.
7. Contrar susținerilor reclamanților în cauză nu sunt incidente dispozițiile din materia teoriei impreviziunii, a revizuirii efectelor contractului, aceasta teorie fiind reglementată doar de Noul Cod Civil aplicabil, conform art. 102 din Legea 71/2011 numai contractelor încheiate după . Noului Cod civil, adică după data de 01.10.2011, prin urmare nu și contractului care face obiectul prezentei cauze încheiat în 24.03.2011.
Într-adevăr, reclamanții nu au invocat prevederile Noului Cod, dar neindicarea Noului Cod nu face ca această teorie a impreviziunii să poată fi analizată în prezentul dosar atâta timp cât ea nu are nicio susținere în drept, reclamanții neindicând niciun alt temei de drept în susținerea incidenței acestei teorii.
Totodată, clauzele prin care s-a instituit obligația împrumutaților de a rambursa ratele de credit în euro nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind stipulate exclusiv în favoarea instituției de credit, în condițiile în care, în baza aceleiași clauze, în cazul variațiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferența în minus urma a fi suportată de Bancă. De exemplu, după o medie a cursului BNR euro/leu pe luna martie 2011 de 4,164 lei, pe luna aprilie 2011, cursul mediu BNR a fost de 4,099 de lei, adică mai favorabil reclamanților și nefavorabil Băncii. Astfel că nu se poate considera că reclamanții ar fi fost, prin chiar încheierea contractului, cei care urma să suporte riscul valutar.
În plus, de la un curs de 4,1020 de lei la data de 24.03.2011 când a fost încheiat contractul, la un curs de 4,3920 lei la data de 09.07.2014 când a fost introdusă prezenta acțiune (f. 1, 38 dosar TB), adică o diferență de 0,29 de lei pe euro în trei ani și patru luni nu poate fi considerată un dezechilibru semnificativ între părți.
Față de considerentele expuse, instanța constată că nu există temei legal ori contractual pentru ca instanța de judecată să intervină în contractul dedus judecății prin modificarea monedei creditului, capetele de cerere având ca obiect constarea caracterului abuziv al clauzelor 24, respectiv 4-4.1, „denominarea în moneda națională a plăților” și „stabilizarea cursului de schimb euro-leu la momentul semnării contractului” fiind neîntemeiate.
II.) Analizând capătul de cerere având ca obiect comisionul de administrare, prin raportare, cu prioritate, la dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000, invocate de pârâtă, care reglementează excepția de la posibilitatea analizării caracterului pretins abuziv al clauzelor care țin de prețul contractului, instanța reține că un comision nu tine de esența și nici de natura unui contract de credit bancar, astfel că o clauză care stipulează comisioane nu intră sub incidența excepției prevăzute de art. 4 alin. 6. In plus, nici obiectul și prețul contractului nu sunt excluse oricărei analize și cenzuri a instanței, ci doar definirea obiectului contractului, respectiv caracterul adecvat al prețului și doar în ipoteza în care acele clauze care se referă la obiect sau preț sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Prin urmare, cu atât mai mult, o clauză privind comisioanele aferente unui credit poate face obiectul analizei unei instanțe de judecată.
Prin art. 9 lit. a) din Contract acest comision de administrare a fost perceput pentru „monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către Bancă în scopul utilizării/rambursării creditului” (f. 10 dosar TB).
Instanțe reține, în primul rând, că acest comision este inserat cu caractere cursive în cuprinsul Contractului și nu a fost menționat și în „Informații standard la nivel european privind creditul pentru consumatori” puse la dispoziția reclamanților din februarie 2011, în aceste Informații fiind doar date referitoare la debit, dobânda, rate, comision prestare servicii la cerere de 10 euro, comision rambursare anticipată, taxe notariale, dobânda penalizatoare, cost evaluare, cost aviz legalitate, cheltuieli notariale, tarif înscriere AEGRM, taxă înregistrare avize garanție, (f. 155 – 159), iar pârâta nu a făcut dovada că perceperea acestui comision ar fi fost adusă la cunoștința reclamanților anterior încheierii contractului în martie 2011. La interogatoriu, reclamanții au arătat că nu știau despre acest comision, respectiv că știau despre „un comision”. Or, în contract sunt prevăzute mai multe comisioane, nu doar acest comision, alte comisioane care fuseseră aduse la cunoștință și prin înscrisul „Informații”.
Astfel că, spre deosebire de situația de la pct. I. 1 și clauzele privind moneda creditului și moneda de restituire a creditului, nu se poate reține că pârâta a făcut dovada caracterului negociat și al acestei clauze, faptul că reclamanții ar fi avut posibilitatea să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire nu numai la motivele pentru care este perceput acest comision de administrare, dar nici măcar cu privire la faptul că urma să li se perceapă acest comision.
Totodată, pretinsa definire a acestui comision din Contract este vagă „monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către Bancă în scopul utilizării/rambursării creditului” nearătând de fapt ce trebuia să acopere în concret. Conform contractului, B. urma să perceapă acest comision lunar în cuantum fix fără raportare la operațiunea efectiv prestată, la numărul de operațiuni efectiv prestate subsumate „monitorizării/înregistrării/ efectuării de operațiuni de către Bancă în scopul utilizării/rambursării creditului”. Conform susținerilor reclamanților și necontestate de pârâtă, acest comision a și fost încasat lună de lună, dar B. nu a făcut dovada care au și fost acele operațiuni efectuate în contul acestui comision pe fiecare lună până la introducerea acțiunii (dacă a fost efectuată vreo astfel de operațiune).
Pentru aceste motive, reținând că sunt întrunite cerințele cumulative prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193 din 2000, respectiv în primul rând lipsa dovezii caracterului negociat al acestei clauze, dar și faptul că această clauză nu a fost exprimată în mod clar și inteligibil pentru a permite stabilirea exactă a serviciilor prestate în contul acestui comisiona, instanța va admite în parte cererea de chemare în judecată, va constata caracterul abuziv și nulitatea art. 9.A1.a din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice_, respectiv art. 3 – 3.3 din Condițiile generale de creditare aferente Contractului de credit bancar pentru persoane fizice_.
III.) În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța va respinge cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată (f. 2 verso dosar TB) ca neîntemeiată, reclamanții nefăcând dovada pretinselor cheltuieli.
În temeiul art. 453 alin.2 C.pr.civ., instanța va obliga reclamanții să plătească pârâtei suma de 2859,86 de lei, jumătate din cheltuielile de judecată efectuate. Așa cum am arătat mai sus, primele trei capete de cerere au fost interdependente, iar dosarul a presupus analiza în fapt și drept a două problematici, astfel că prin admiterea cererii doar în parte pe una din problematicile invocate, pe cea de a doua problematică invocată și dovedită a fi neîntemeiată, reclamanții sunt deopotrivă în culpă procesuală și în același procent trebuie să suporte și cheltuielile de judecată făcute de pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată.
Admite în parte cererea formulată de reclamanții B. A. (CNP_) cu domiciliul în Râmnicu Sărat, .. 56A, județul B. și B. N. (CNP_) cu domiciliul în Râmnicu Sărat, .. 56A, județul B., ambii cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat P. E. L., în B., ., ., ., în contradictoriu cu pârâta . SA (J_, CUI_) cu sediul social în București, .. 5, sectorul 3 și cu sediul ales la SCA N. D. Kingston Petersen, în București, .. 1A, Complexul Bucharest Business Park, ., sectorul 1.
Constată caracterul abuziv și nulitatea art. 9.A1.a din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice_, respectiv art. 3 – 3.3 din Condițiile generale de creditare aferente Contractului de credit bancar pentru persoane fizice_.
Respinge cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Obligă reclamanții să plătească pârâtei suma de 2859,86 de lei, parte din cheltuielile de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, apel care se depune la Judecătoria sector 3 București.
Pronunțată în ședință publică azi, 19.11.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
D. A. C. N.
DA/DA/5ex/17.12.2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 04/2015. Judecătoria... | Încuviinţare executare silită. Sentința nr. 18/2015.... → |
|---|
