Contestaţie la executare. Sentința nr. 9839/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 9839/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 14-07-2015 în dosarul nr. 9839/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECATORIA SECTORULUI 3 BUCURESTI
SECȚIA CIVILĂ
Sentința civila nr. 9839
Ședința publica de la 14.07.2015
Instanța constituită din:
Președinte – I. D.
Grefier – D. I.
Pe rol soluționarea cauzei civile formulată de contestatoarea DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 5 A FINANȚELOR PUBLICE, în contradictoriu cu intimatul V. D., având ca obiect contestație la executare + suspendare executare.
La apelul nominal făcut in ședință publică, la prima și la a doua strigare a cauzei, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinita.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședința în cuprinsul căruia se învederează că s-a depus la dosar copia dosarului de executare nr. 698/I/2014 al B. D. I., L. C.-Gigel, V. A.-M., M. R.-M., după care:
Instanța, deliberând, in temeiul art. 258 coroborat cu art. 255 C.pr.civ., încuviințează proba cu înscrisurile de la dosar, apreciind-o admisibilă și ducând la soluționarea cauzei.
Instanța constata terminată cercetarea judecătoreasca potrivit art. 244 C.pr.civ. și reține cauza spre soluționare.
INSTANTA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată de către contestatoare, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în contradictoriu cu intimatul, V. D., s-a solicitat ca prin hotărârea care va fi pronunțată să se dispună anularea actelor de executare emise în dosarul de executare 698/L/2014 al B. D. I., L. C. Gigel, V. A. M., M. R. M. precum și suspendarea executării silite.
În motivare, contestatoarea a arătat că prin somația înregistrată la 23.12.2014 a fost înștiințată că are de achitat creditorului suma de 4.629,06 lei, reprezentând debit restant și cheltuieli de executare, în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă 3538/18.06.2013 a Tribunalului București.
Contestatoarea a menționat că, în speță, creanța nu poate fi valorificată potrivit dreptului comun, fiind instituită o procedură specială de valorificare instituită potrivit articolului 117 din Codul de procedură fiscală și reglementată amănunțit în cadrul OMFP 1899/2004, în esență, acest din urmă act normativ prevăzând obligativitatea depunerii unei cereri la organul fiscal care are obligația restituirii sumelor în termen de 45 de zile.
Contestatoarea a mai invocat dispozițiile O.G. nr. 22/2002 care prevăd un termen de 6 luni în care instituția este obligată să dispună măsurile ce se impun pentru efectuarea plății sumelor de bani stabilite prin titluri executorii, termen ce nu a fost respectat de creditor.
De asemenea, s-a mai indicat că executorul judecătoresc a stabilit onorariul maxim care este disproporționat față de munca efectuată în dosar.
În drept, contestatoarea a invocat art. 711 și urm. C., articolul 117 din Codul de procedură fiscală și OMFP 1899/2004.
Contestatoarea a depus înscrisuri în dovedirea cererii.
Intimatul nu a depus întâmpinare.
În cauză a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța retine următoarele:
Prin decizia civilă 5653/30.06.2014 a Curții de Apel București, contestatoarea a fost obligată să achite intimatului suma de 3.841 lei restituire taxă de primă înmatriculare și 39,3 lei cheltuieli de judecată.
Prin cerere adresată B. D. I., L. C. Gigel, V. A. M., M. R. M., s-a solicitat punerea în executare a titlului executoriu menționat, executarea silită fiind încuviințată de executorul judecătoresc la data de 15.12.2014.
Somația de executare a fost recepționată de către contestatoare la data de 19.12.2014, alături de încheierea privind încuviințarea executării silite și copia titlului executoriu.
La data de 18.03.2015, executorul judecătoresc a emis adresa de înființare a popririi la Trezoreria Municipiului București, adresa de înștiințare privind instituirea măsurii fiind recepționată de intimată la data de 19.03.2015, tot la această dată adresa de poprirei parvenind terțului poprit.
Cu privire la exigențele europene în materia executării hotărârilor și a altor titluri, instanța reține că art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală. Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive. Însă Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).
Statul și instituțiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art.6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (a se vedea cauzele Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Ș. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României).
De asemenea, în Cauza Ș. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească, ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi”. Curtea a reamintit că nu este oportun să ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție. Curtea a concluzionat că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiție în faza de executare, fiind încălcat art.6 alin.1 din Convenție.
Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanței pe care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerință în dreptul său la recunoașterea bunurilor.
Curtea Europeană, în jurisprudența sa (Cauza Burdov contra Rusiei din 2002), a statuat că, deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepțional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanțe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil. Această întârziere nu trebuie să se eternizeze, astfel încât să aducă atingere substanței înseși a dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.” De la Cauza Burdov contra Rusiei (2002), jurisprudența Curții de la Strasbourg a evoluat în sensul arătat mai sus, în Cauza Ș. contra României (2005), lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
În ce privește motivul contestației la executare legat de nerespectarea disp. OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, prin care se arată faptul că în cadrul procedurii nu a fost respectat termenul de grație de 6 luni care operează legal în beneficiul contestatoarei, instanța are în vedere următoarele:
Potrivit art. 2 din actul normativ menționat „dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”, iar potrivit art. 3 “în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie”.
Procedura de executare ce rezultă din textele legale menționate este următoarea: obținerea unui titlu executoriu, intenția instituției publice de a executa de bunăvoie, constatarea lipsei de fonduri pentru executarea benevolă a obligației, somația de plată comunicată prin executor judecătoresc, la cererea creditorului, termenul de 6 luni în care debitorul urmează să facă demersuri pentru obținerea fondurilor, demararea procedurii de executare silită într-una din formele prevăzute de codul de procedură civilă, mobiliară, imobiliară sau poprire.
Din coroborarea dispozițiilor art. 2, 3 din OG nr. 22/2002 și art. 667 C.pr.civ., reiese că executarea silită a sumelor înscrise în titlurile executorii emise împotriva instituțiilor publice începe și se realizează potrivit normelor generale înscrise în Codul de procedură civilă. Dispozițiile legale speciale impun creditorului un termen de 6 luni de așteptare, în cazul în care instituția publică se află în imposibilitate obiectivă de a plăti, din lipsă de fonduri. În cazul în care instituția publică nu execută obligația de bunăvoie, creditorul se poate adresa unui organ competent de executare, solicitându-i urmărirea silită a sumelor din titlul executoriu. Dacă instituția publică urmărită dovedește că nu are fonduri, la început de executare ori în cursul acesteia, OG nr. 22/2002 instituie pentru creditorul instituției publice obligația de a aștepta 6 luni de zile până la continuarea executării silite.
Astfel, se constată că beneficiul termenului de 6 luni în favoarea instituțiilor publice este condiționat de dovada neexecutării benevole a obligației din cauza lipsei de fonduri, dar și de dovada demersurilor făcute pentru obținerea fondurilor necesare achitării obligațiilor. O atare interpretare este în concordanță cu dispozițiile art. 11 al. 2 din Constituția României („tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”), și art. 20 al. 2 („dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”), dispoziții care atrag prioritatea în soluționarea cauzei de față a Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții în această materie, în ceea ce privește respectarea art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.
Astfel, deși dreptul creditoarei la acordarea de despăgubiri a fost stabilit prin decizia civilă din data de 30.06.2014, se constată că până la data formulării de către creditor a cererii de executare silită nu a existat niciun demers din partea debitoarei pentru achitarea benevolă a obligației stabilită prin titlul executoriu, iar în lipsa demersurilor necesare pentru obținerea fondurilor, simpla lipsă de lichidități învederată în contestația la executare, nu o poate scuti pe debitoare de executarea silită.
În ceea ce privește nerespectarea OMFP 1899/2004 care instituie obligativitatea depunerii unei cereri de restituire la organul fiscal, instanța reține în primul rând că instituirea acestui mecanism este impus de formalitățile inerente legislației finanțelor publice în cadrul căreia orice cheltuială efectuată de către stat presupune o alocare bugetară cu o destinație precisă.
Se reține că actul normativ indicat în paragraful de mai sus instituie un termen de 45 de zile de la data depunerii cererii. În aprecierea instanței, față de finalitatea acestei proceduri de asigurare a indemnizării creditorilor statului într-un termen redus, singurele sume susceptibile de a fi puse în discuție de acest argument al contestatoarei sunt cheltuielile de executare.
Instanța apreciază disproporționată anularea tuturor actelor de executare, adică și a actelor privind valorificarea debitului principal, întrucât s-ar deturna finalitatea procedurii instituite de OMFP 1899/2004, care este întocmai o metodă de realizare a drepturilor intimatului caracterizată de celeritate, termenul asumat de actul normativ fiind de 45 de zile.
Cu privire la cheltuielile de executare, se apreciază însă că acestea nu sunt invalidate automat. În concret, trebuie observat că deși somația de executare a fost comunicată la data de 19.12.2014, iar termenul de 45 de zile a expirat la data de 2.02.2015, din dosarul de executare și din înscrisurile depuse de către contestatoare nu reiese niciun demers al acesteia de achitarea a sumelor cuvenite creditorului, adresa de poprire fiind emisă după acest moment, respectiv la data de 18.03.2015 și comunicată terțului poprit la data de 19.03.2015.
În acest context, se constată că dacă s-ar da efect procedurii instituite prin OMFP 1899/2004 anulându-se actele de executare, s-ar realiza o piedică de ordin formal dreptului creditorului de a își valorifica drepturile, în condițiile în care se constată din piesele dosarului că termenul de 45 de zile de la înaintarea somației a expirat fără ca debitul să fie achitat. În aceste condiții, rezultă temeinicia obligării contestatoarei și la plata cheltuielilor de executare întrucât aceasta a recurs la invocarea formală, declarativă a unui act normativ fără a dovedi că în concret a depus diligențele prevăzute de acest Ordin.
De asemenea, se constată că nici onorariul executorului judecătoresc nu este disproporționat avându-se în vedere numărul actelor de executare, totalitatea demersurilor efectuate de către acesta și timpul petrecut între depunerea cererii de executare silită și data depunerii dosarului de executare, cu atât mai mult cu cât la data pronunțării sentinței civile executarea silită nu era integral realizată.
În ceea ce privește cererea de suspendare a executării, dat fiind că măsura suspendării executării are efect numai până la pronunțarea asupra fondului contestației, instanța constată că a rămas fără obiect și o va respinge în consecință.
Pentru toate aceste considerente, apreciind că, în cauză, contestatoarea, în calitatea sa de instituție publică, nu se poate prevala în prezentul dosar de prevederile legale interne menționate pentru a nu executa un titlu și că neexecutarea îi este imputabilă, iar celelalte motive de invocate nu au temei legal, instanța va respinge prezenta contestație ca neîntemeiată.
Cu privire la cheltuielile de judecată, față de prevederile articolului 453 alineatul (1) potrivit căruia se acordă numai la cerere, împotriva părții care a pierdut procesul, instanța va lua act că în prezentul dosar nu există nicio solicitare în acest sens.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTARASTE:
Respinge contestația la executare formulată de contestatoarea DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 5 A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 2, în contradictoriu cu intimatul V. D., cu domiciliul ales la CA C. M. V., cu sediul în București, Calea Rahovei nr. 266-268, clădire 60, ., sector 5, ca neîntemeiată.
Respinge cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.
Obligă contestatoarea la plata către B. D. I., L. C. Gigel, V. A. M., M. R. M. a sumei de 48,36 lei, reprezentând contravaloarea fotocopierii dosarului de executare.
Cu drept de a se formula cerere de apel la această instanță, în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14.07.2015.
P.,GREFIER,
I. DîrzeanuDoina I.
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 9889/2015. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 9878/2015. Judecătoria... → |
|---|
