Contestaţie la executare. Sentința nr. 3992/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3992/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 23-03-2015 în dosarul nr. 3992/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 3 BUCUREȘTI
SECTIA CIVILA
SENTINTA CIVILA Nr. 3992/2015
Ședința publică de la 23 Martie 2015
Completul compus din:
Președinte I. D.
Grefier G. D.
Pe rol judecarea cauzei civile, formulata contestatoarea A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR in contradictoriu cu intimatii M. I., L. O., M. S., C. L. M., având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezinta partile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de sedinta, dupa care:
Instanța, potrivit art. 131, alin. 1 NCPC, verificând din oficiu competența, constată că este competentă general, in temeiul art. 126 din Constitutia Romaniei, material, în temeiul art. 94, pct. 1, lit. j NCPC, teritorial in temeiul art. 650, 713 rap. la art.25 alin. 2 NCPC.
Instanța, considerând proba cu înscrisurile depuse de parti la dosar, ca fiind admisibila și concludentă, putând duce la dezlegarea în fond a cauzei, în temeiul art. 237 al. 2 pct. 7 coroborat cu art. 255 C.p.c. rap. la art. 258 C.p.c., o încuviințează. Respinge proba testimoniala solicitata de petenta, ca inutila.
Instanța, considerându-se lămurită, reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată de către contestatoare, A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR, în contradictoriu cu intimații, M. I., L. O., M. S., C. L. M., s-a solicitat ca prin hotărârea care va fi pronunțată să se dispună anularea actelor de executare emise în dosarul de executare 104/2014 al B. Staiculescu și Z., precum și suspendarea executării silite.
În motivare, contestatoarea a arătat că prin înștiințarea din 14.08.2014 a fost înștiințată că are de achitat creditorilor suma de 167.952,66 lei, reprezentând despăgubiri la care se adaugă actualizarea și cheltuielile de executare, în baza titlului executoriu reprezentat de Hotărârea 672/15.10.2009 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii 290/2003.
Contestatoarea a invocat dispozițiile O.G. nr. 22/2002 care prevăd un termen de 6 luni în care instituția este obligată să dispună măsurile ce se impun pentru efectuarea plății sumelor de bani stabilite prin titluri executorii, termen ce nu a fost respectat de creditor.
Astfel, contestatoarea susține că în baza articolului 18 alineatul (5) din Hotărârea Guvernului 1120/2006 compensațiile se achită în limita sumelor prevăzute cu această destinație în bugetul de stat, fără a se aduce astfel nicio restrângere drepturilor persoanelor, întrucât nu se refuză plata despăgubirilor, ci se asigură plata în condiții de solvabilitate, care nu este interzisă în nici un mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului. Statul nu contestă existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la CEDO, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor și nu refuză plata acestora.
În subsidiar, contestatoarea arată că în realizarea funcțiilor sale, gestionează, coordonează și controlează procesul de restituire a proprietăților și de acordare a despăgubirilor pentru proprietățile preluate abuziv de către regimul comunist și trebuie să prevină eventualele prejudicii care ar putea fi aduse bugetului statului. De asemenea, contestatoarea semnalează adoptarea Ordonanței de Urgență a Guvernului 10/2014 și precizează că onorariul de avocat în cuantum de 1.240 lei este nejustificat.
În drept, contestatoarea a invocat art. 711, 700 alin. 1 și 3 C., Legea nr. 290/2003, H.G. nr. 1120/2006.
Contestatoarea a depus înscrisuri în dovedirea cererii.
Intimații au depus întâmpinare solicitând respingerea contestației la executare ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
Se arată că legislația de reparație prevede obligația de achitare a despăgubirilor în două tranșe ale căror date scadente sunt precis determinate, punctul de vedere al contestatoarei reprezentând o încălcare a articolului 1 din Protocolul 1, expunându-se jurisprudența europeană relevantă privind obligația autorităților de executare a obligațiilor pe care le au față de particulari.
Intimata arată că debitoarea nu a făcut dovada lipsei de fonduri pentru a se putea prevala de dispozițiile Ordonanței Guvernului 22/2002, nefiind dispusă nicio măsură pentru achitarea despăgubirilor cu toate că dosarul de despăgubire a fost înregistrat în evidențele ANRP din 2010.
Asupra Ordonanței de Urgență a Guvernului 10/2014 se susține intenția legiuitorului la data adoptării actului normativ nu a fost să suspende executarea silită, de asemenea acesta neputând fi aplicat retroactiv, respectiv nu poate fi incident unei proceduri începute înainte de adoptarea reglementării.
În cauză a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța retine următoarele:
Prin Hotărârea 672/15.10.2009 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii 290/2003, contestatoarea a acordat cu titlu de despăgubiri suma totală de 760.999,89 lei.
Prin cerere adresată B. Staiculescu și Z., s-a solicitat punerea în executare a titlului executoriu anterior menționat pentru suma de 152.199,97 lei, executarea silită fiind încuviințată de Judecătoria Sectorului 3 la data de 10.06.2014.
Se constată că Ordonanța de Urgență a Guvernului 10/2014 nu poate avea niciun efect privind legalitatea executării silite întrucât domeniul de aplicare al actului normativ este reprezentat de plata voluntară a despăgubirilor, fără a include procedurile precum cea analizată în prezentul dosar.
Cu privire la exigențele europene în materia executării hotărârilor și a altor titluri, instanța reține că art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală. Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive. Însă Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).
Statul și instituțiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art.6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (a se vedea cauzele Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Ș. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României).
De asemenea, în Cauza Ș. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească, ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi”. Curtea a reamintit că nu este oportun să ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție. Curtea a concluzionat că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiție în faza de executare, fiind încălcat art.6 alin.1 din Convenție.
Așadar, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie și o atingere adusă dreptului ce decurge din art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art.6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a da curs hotărârilor judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanței pe care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerință în dreptul său la recunoașterea bunurilor.
Curtea Europeană, în jurisprudența sa (Cauza Burdov contra Rusiei din 2002), a statuat că, deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepțional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanțe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil. Această întârziere nu trebuie să se eternizeze, astfel încât să aducă atingere substanței înseși a dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.” De la Cauza Burdov contra Rusiei (2002), jurisprudența Curții de la Strasbourg a evoluat în sensul arătat mai sus, în Cauza Ș. contra României (2005), lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
În ce privește motivul contestației la executare legat de nerespectarea disp. OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, prin care se arată faptul că în cadrul procedurii nu a fost respectat termenul de grație de 6 luni care operează legal în beneficiul contestatoarei, instanța are în vedere următoarele:
Potrivit art. 2 din actul normativ menționat „dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”, iar potrivit art. 3 “în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie”.
Procedura de executare ce rezultă din textele legale menționate este următoarea: obținerea unui titlu executoriu, intenția instituției publice de a executa de bunăvoie, constatarea lipsei de fonduri pentru executarea benevolă a obligației, somația de plată comunicată prin executor judecătoresc, la cererea creditorului, termenul de 6 luni în care debitorul urmează să facă demersuri pentru obținerea fondurilor, demararea procedurii de executare silită într-una din formele prevăzute de codul de procedură civilă, mobiliară, imobiliară sau poprire.
Din coroborarea dispozițiilor art. 2, 3 din OG nr. 22/2002 și art. 667 C.pr.civ., reiese că executarea silită a sumelor înscrise în titlurile executorii emise împotriva instituțiilor publice începe și se realizează potrivit normelor generale înscrise în Codul de procedură civilă. Dispozițiile legale speciale impun creditorului un termen de 6 luni de așteptare, în cazul în care instituția publică se află în imposibilitate obiectivă de a plăti, din lipsă de fonduri. În cazul în care instituția publică nu execută obligația de bunăvoie, creditorul se poate adresa unui organ competent de executare, solicitându-i urmărirea silită a sumelor din titlul executoriu. Dacă instituția publică urmărită dovedește că nu are fonduri, la început de executare ori în cursul acesteia, OG nr. 22/2002 instituie pentru creditorul instituției publice obligația de a aștepta 6 luni de zile până la continuarea executării silite.
Astfel, se constată că beneficiul termenului de 6 luni în favoarea instituțiilor publice este condiționat de dovada neexecutării benevole a obligației din cauza lipsei de fonduri, dar și de dovada demersurilor făcute pentru obținerea fondurilor necesare achitării obligațiilor. O atare interpretare este în concordanță cu dispozițiile art. 11 al. 2 din Constituția României („tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”), și art. 20 al. 2 („dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”), dispoziții care atrag prioritatea în soluționarea cauzei de față a Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții în această materie, în ceea ce privește respectarea art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.
Astfel, deși dreptul creditoarei la acordarea de despăgubiri a fost stabilit prin hotărâre emisă în 2009, se constată că până la data formulării cererii de executare silită nu a existat niciun demers din partea debitoarei pentru achitarea benevolă a obligației stabilită prin titlul executoriu, la scadența sa, de altfel, după înființarea popririi debitul fiind achitat, astfel cum rezultă din recipisa de consemnare din data de 18.12.2014 aflată în dosarul de executare.
De asemenea, se constată că onorariul de avocat nu este disproporționat prin raportare la munca depusă în dosar pentru că acesta a desfășurat o activitate de informare și de acordare a asistenței juridice pentru mai multe persoane, pe o durată de 7 luni, onorariul total de 1.240 lei nefiind excesiv, cu atât mai mult cu cât această sumă se reduce cu cuantumurile aferente contribuțiilor cuvenite baroului și bugetului de stat.
În ceea ce privește cererea de suspendare a executării, dat fiind că măsura suspendării executării are efect numai până la pronunțarea asupra fondului contestației, instanța constată că a rămas fără obiect și o va respinge în consecință.
Pentru toate aceste considerente, apreciind că, în cauză, contestatoarea, în calitatea sa de instituție publică, nu se poate prevala în prezentul dosar de prevederile legale interne menționate pentru a nu executa un titlu și că neexecutarea îi este imputabilă, iar celelalte motive de invocate nu au temei legal, instanța va respinge prezenta contestație ca neîntemeiată.
Cu privire la cheltuielile de judecată, față de prevederile articolului 453 alineatul (1) potrivit căruia se acordă numai la cerere, împotriva părții care a pierdut procesul, instanța va dispune respingerea cererii intimaților ca neîntemeiată întrucât la dosar nu a fost depusă dovada achitării unor sume cu acest titlu.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge contestația la executare formulata contestatoarea A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR - sector 1, București, CALEA FLOREASCA, nr. 202, CUI_ in contradictoriu cu intimatii M. I., L. O., M. S., C. L. M. toti cu domiciliul ales - sector 2, București, .. 24, ..
Respinge cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.
Respinge cererea intimaților de obligare a contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.
Cu drept de a se formula cerere de apel la această instanță, în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23.03.2015.
P. GREFIER
I. D. G. D.
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 5350/2015. Judecătoria... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 3981/2015.... → |
|---|
