Acţiune în constatare. Sentința nr. 3455/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3455/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 07-05-2015 în dosarul nr. 3455/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 5 BUCUREȘTI
SECȚIA A II-A CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3455/2015
Ședința publică de la 07 Mai 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: A. S.
GREFIER: M. – D. I.
Pe rol judecarea cauzei privind pe reclamantul - pârât G. M. I. și pe pârâta B. C. R. SA, având ca obiect acțiune în constatare.
Dezbaterile au avut loc in ședința publică din data de 23.04.2015, fiind consemnate in încheierea de ședință de la acea dată și care face parte din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării la datele de 30.04. și 07.05.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 19.09.2014, sub nr._, reclamantul G. M. I. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. C. R. SA, pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate: caracterul abuziv al clauzelor prevăzute in Contractul de Credit Bancar nr. 631/08.11.2007- art. 3, punctele c. si f., cât și al prevederilor articolelor 2.10.a, 3.7 si 7.4.g) si h) din Condițiile Generale de Creditare - anexa la contract, caracterul abuziv al modificărilor făcute la contract prin includerea comisionului de risc în comisionul de administrare fără consultarea și primirea acordului din partea subsemnatului, prin act adițional, așa cum se prevede chiar in art. 5 din prezentul contract, iar ca o consecința a constatării caracterului abuziv al clauzelor mai sus menționate să se constate nulitatea absoluta a acestora, cu obligarea pârâtei la restituirea sumelor abuziv încasate in temeiul clauzelor nule, respectiv suma de 46.81,38 euro (sumă plătită până in luna august 2014, urmând a fi actualizată până la data plății efective. Totodată, s-a solicitat plata cheltuielilor de judecată.
In motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că între părțile în litigiu a intervenit la data de 08.11.2007 Contractul de Credit Bancar pentru persoane fizice nr. 631 prin care reclamantul a împrumutat suma de 17.300 Euro pe o perioada de 120 de luni.
La momentul semnării contractului a fost stabilit un comision de administrare credit de 8,65 Euro lunar cât și un comision de urmărire riscuri de 48,44 Euro lunar, conform literelor c) si f) din art. 3 al contractului. Conform art. 5 din contract, contractul “poate fi modificat si/sau completat numai cu acordul ambelor părți, prin acte adiționale”.
Având în vedere caracterul abuziv al clauzelor contractuale mai sus menționate cât și faptul pârâta a modificat clauzele contractuale fără consultarea reclamantului, reclamantul a solicitat în scris, în repetate rânduri instituției bancare în cauza . comisionului de administrare la valoarea agreata inițial de 8,65 Euro (neavând la momentul acela cunoștință ca si comisionul de administrare reprezintă tot o clauza abuziva), eliminarea comisionului de risc de 48,44 Euro si restituirea sumelor încasate anterior in baza acestui comision. BCR nu a răspuns niciodată la obiect, nu a soluționat problemele menționate si nu a fost reprezentata nici in cadrul procedurii prealabile de mediere.
S-a arătat că reclamantul este consumator in sensul legislației protecției consumatorilor în timp ce pârâta este comerciant in sensul aceleiași legislații a protecției consumatorului iar calificarea raportului juridic dintre cele doua părți ca fiind unul aflat sub incidența legislației ce privește protecția consumatorilor, atrage în sarcina comerciantului (atât in faza precontractuala cat si in cea a executării contractului încheiat cu consumatorul) o . obligații specifice, printre care si pe aceea de a se abține de la a insera in contractele cu consumatorii a unor clauze abuzive.
In situația în care într-un contract sunt inserate clauze abuzive legislația in domeniu da posibilitatea consumatorilor să solicite în instanța constatarea acestor clauze abuzive, constatarea faptului ca aceste clauze nu ar trebui sa producă efecte împotriva consumatorilor, modificarea acestor clauze sau, după caz, rezilierea contractului cu daune-interese (art. 6,1, 13 din Legea nr. 193/2000).
Referitor la caracterul abuziv al comisioanelor de administrare si urmărire riscuri, reclamantul a arătat că, Comisionul de administrare calculat, conform art. 3, litera c. din Contractul de credit, la valoarea creditului contractat nu reprezintă altceva decât o dobândă mascata la fel ca si comisionul de risc.
Se poate observa ca acest comision, calculat si perceput la valoarea inițiala a creditului si nu la soldul acestuia, va face, in cazul creditelor ipotecare, acordate pe mai mult de 25 de ani, ca dobânda (aplicata la soldul creditului) sa ajungă sa fie chiar mai mica decât comisionul (care se va aplica la suma inițiala împrumutată, indiferent de valoarea din credit rambursata deja la un moment dat). Astfel, așa cum si practica judecătoreasca a stabilit - a se vedea hotărârile pronunțate de către instanțele de judecata, inclusiv înalta Curte de Casație si Justiție, in cadrul Dosarului nr._/3/2011 (dosar in care a fost supus judecații un contract de creditare semnat intre aceeași instituție bacara, BCR si o persoana fizica, întocmai ca in cazul de fata), se impune constatarea caracterului abuziv al clauzelor care reglementează plata unui comision de administrare calculat la valoarea inițiala a creditului, excluderea acesteia din contract si rambursarea sumelor încasate in baza acestui comision.
Comisionul de urmărire riscuri prevăzut in art. 3, alin. f din Contractul de credit bancar si in art. 3.8 din Condițiile generale de creditare - anexa la contract este, de asemenea, abuziv deoarece, încă de la început se pornește de la prezumția ca împrumutatul nu își va respecta obligațiile contractuale si, drept urmare, acest risc trebuie acoperit printr-un cost suplimentar. In realitate, comportamentul contractual al consumatorului nu este cunoscut de la început de către banca astfel ca încasarea unui astfel de comision de la o persoana care fiind verificata in evidentele incidentelor de plați nu oferă nicio suspiciune cu privire la seriozitatea sa, este abuziva. Cel mult, un astfel de comision ar fi putut fi prevăzut in contract si perceput ulterior in cazul unor întârzieri repetate la plata ratelor, in urma calificării clientului . de risc.
Din acest punct de vedere comisionul de risc este, așadar, necuvenit, neavând nicio justificare economica. Mai mult decât atât, consumatorul este oricum obligat sa aducă garanții (art. 5 - Condiții Generale de Creditare) pentru plata creditului, sa încheie asigurări împotriva tuturor riscurilor pentru bunurile aduse in garanție cat si pentru bunurile achiziționate din credit, sa cesioneze in favoarea băncii drepturile de încasat din polițele de asigurare cat si sa încheie asigurare de viața (art. 6, art. 7 alin 1 litera i, - Condiții Generale de Creditare).
Riscul deprecierii garanțiilor si al neîncasării valorii in cazul vânzării este, de asemenea, suportat de către împrumutat care, in situația aceasta, va răspunde cu toate bunurile sale.
D. urmare, riscul de neplata este acoperit cu prisosința si este suportat in totalitate de către împrumutat, cu bunurile sale si pe cheltuiala sa, astfel ca, un comision in plus pentru aceleași motive este total nejustificat, introducerea acestui comision fiind abuziva.
Referitor la riscul de piața, acesta in mod normal ar trebui sa fie asumat de către ambele părți, atât de către banca - jucător profesionist pe aceasta piața - cat si de consumator.
Prin perceperea comisionului de risc, însă, banca își acoperă propriul risc astfel încât consumatorul suporta atât propriul risc (in cazul in care cursul valutar ar creste in defavoarea monedei naționale) cat si pe cel al băncii (in cazul contrar).
S-a mai arătat că deși în perioada 2007-2009 riscul de piața s-a materializat in defavoarea consumatorului, banca a impus si a încasat acest comision de risc.
S-a concluzionat astfel că toate riscuri sunt suportate de către consumator prin intermediul unor clauze abuzive impuse de care banca printr-un contract de adeziune, ceea ce întărește ideea ca aceste clauze trebuiesc excluse din contractul in cauza iar sumele de bani încasate in temeiul acestor clauze trebuiesc restituite.
Totodată, s-a solicitat ca instanța sa constate caracterul abuziv si sa dispună excluderea din contract si in cazul următoarelor clauze:
- art. 2.10.a. din Condițiile Generale de Creditare care precizează faptul ca “pe parcursul derulării creditului banca poate modifica dobânda, fara consimțământul împrumutatului, in funcție de costul resurselor de creditare”.
- art. 3.7 din Condițiile Generale de Creditare care spune ca “Pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica nivelul comisioanelorin funcție de evoluția pieței financiar - bancare. (deci fără consultarea si acordul clientului) In cazul modificării nivelului comisioanelor in sensul majorării acestora, banca va notifica împrumutatul ... prin afișare la sediul băncii sau prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire (deci banca nu își asuma in mod ferm nici măcar obligația de a anunța clienții prin scrisoare cu confirmare de primire)”.
- art. 7.4.g) si h) din Condițiile Generale de Creditare care dau dreptul băncii sa declare scadente si plătibile toate celelalte credite acordate de banca (deci care nu au nicio legătură cu prezentul contract) in cazul in care împrumutatul nu își îndeplinește oricare din obligațiile asumate prin prezentul contract, cat si sa declare scadent prezentul credit... in cazul in care împrumutatul nu își îndeplinește oricare din obligațiile asumate prin celelalte contracte de credit încheiate sau care se vor încheia cu banca.
In drept, au fost invocate prevederile Legii 193/2000, Legii 296/2004 ale OG nr. 21/1992 modificata si completata prin OG nr. 58/2000, Ordinul ANPC nr. 92/2007, Directiva nr. 93/13/CEE, art. 111 /C. proc. cv.
La data de 10.12.2014, prin serviciul registratură, pârâta a depus întâmpinare și cerere reconvențională.
Pe cale de întâmpinare pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca prescrisă, urmare împlinirii termenului de 3 ani pentru invocarea nulității relative a pretinselor clauze abuzive din contractul de credit și admiterea excepției inadmisibilității capătului de cerere privind restituirea prestațiilor, întrucât sancțiunea sui generis din domeniul protecției consumatorilor operează ex nunc și nu permite restabilirea situație anterioare.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Pe cale reconvențională, pârâta – reclamantă a solicitat înlocuirea clauzelor constatate ca fiind abuzive cu dispozițiile legale aplicabile cu luarea in considerare a următoarei oferte comerciale: dobândă fixă 10,9 %, menținerea valorii procentuale a comisioanelor de administrare și urmărire riscuri, dar cu aplicarea acestora la soldul creditului.
Totodată, s-a solicitat obligarea părții reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
Prealabil, pârâta – reclamantă a solicitat suspendarea acțiunii pentru neprecizarea valorii capătului I de cerere privind anularea clauzei 2.10a din Condițiile generale de creditoare, precizare fără de care instanța nu poate să își verifice din oficiu competența materială in funcție de valoare la primul termen de judecată cu părțile legal citate, in condițiile art. 131 C..
Referitor la prescripția dreptului reclamantului la acțiunea in anularea clauzelor, pârâta a apreciat că normele Legii nr. 193/2000 nu ocrotesc un interes general, ci unul particular, fiind astfel vorba de o nulitate relativă. În ipoteza în care nulitatea intervenită ar fi fost cea absolută, consumatorul nu ar putea niciodată, chiar de comun acord cu banca, să confirme clauza lovită de nulitate absolută. Această soluție este evident contrară scopului legislației consumatorilor și a realității contractuale dintre părți, care de multe ori au încheiat acte adiționale pentru a confirma clauzele contestate a fi abuzive. Contractul de credit ce face obiectul cauzei a fost încheiat de părți la 08.11.2007, moment de la care curge și termenul de prescripție de 3 ani în care anularea clauzelor din contractul de credit inițial poate fi cerută pe cale de acțiune, acesta fiind momentul la care reclamantul a cunoscut pretinsa cauză de nulitate relativă, prescripția împlinindu-se la data 08.11.2010, mult înainte de introducerea prezentei acțiuni.
Cu privire la excepția inadmisibilității capătului de cerere privind restituirea sumelor plătite cu titlu de comisioane, pârâta reclamantă a susținut că contractele de credit reprezintă contracte reale, cu titlu oneros, unilaterale, cu executare succesivă din partea împrumutatului, deoarece obligația acestuia se execută în timp, prin rate succesive. Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea/modificarea/încetarea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive. Caracterul inadmisibil al cererii vizând restituirea sumelor plătite cu titlu de comisioane este întărit de reglementările speciale din dreptul consumului, care prevăd o sancțiune specifică, distinctă de nulitate, care nu operează cu efect retroactiv și care, prin urmare, nu permite restabilirea situației anterioare. Astfel, sancțiunea ce poate interveni în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale constă în încetarea producerii pentru viitor a efectelor acelor clauze, fără a se repune în discuție prestațiile deja executate, cum se întâmplă în cazul nulității.
Pe fondul cauzei, pârâta – reclamantă a susținut că toate clauzele contestate nu intră in domeniul de aplicare a legislației speciale incidente in materia protecției consumatorului.
Clauzele privind dobânda și comisioanele vizează în opinia pârâtei reclamante componente ale prețului contractului iar legislația comunitară și cea națională nu au prevăzut posibilitatea analizării caracterului abuziv prin prisma cuantumului prețului, modalității de stabilire a acestuia și nici oportunitatea/justețea prețului prin raportare la serviciile prestate. A arătat pârâta reclamantă că în sensul tezei anterioare este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.
De asemenea, clauzele contractuale supuse analizei sunt clare. Astfel: dobânda este variabilă și se calculează în funcție de dobânda de referință variabilă a băncii, potrivit mecanismului prevăzut de contract (dobânda de referință variabilă + 2,05 p.p.); pentru creditul pus la dispoziție, banca percepe comision de rambursare anticipată, de acordare credit, de administrare, de transformare pentru prima solicitare, comision de transformare pentru următoarele solicitări și comision de urmărire riscuri; cuantumul acestor comisioane este prevăzut sub formă procentuală și valorică și se percep fie lunar, fie o dată pentru fiecare solicitare a împrumutatului; scopul comisioanelor si modalitatea de calcul/percepere sunt explicate clar în Condițiile generale.
A mai arătat reclamanta – pârâtă că respectivele clauze nu sunt abuzive, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, reclamantului incumbându-i sarcina probei în sensul că respectivele articole contestate nu au putut fi/ nu au fost negociate de reclamant cu subscrisa, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și au fost introduse în contract contrar cerințelor bunei-credințe.
Totodată, clauzele contestate au fost negociate sau ar fi putut fi negociate de către un consumator diligent. În aceste context, pârâta – reclamantă a învederat faptul că atât în perioada precontractuală, când au avut loc întâlniri între viitorul împrumutat și reprezentanții Băncii, în care a fost întocmit dosarul de creditare și au fost definitivate forma și conținutul final al contractului, cât și în momentul încheierii contractului, reprezentanții Băncii au prezentat și explicat reclamantului toate costurile prevăzute de clauzele Contractului de credit. Așa fiind, în măsura în care reclamantul nu era de acord cu unele dintre clauzele contractuale, putea să obiecteze față de inserarea acestora în contract sau să propună un alt cuantum al acestora. Așa cum s-a arătat anterior, cererea de acordare credit a fost semnată pe 05.11.2007, iar contractul a fost semnat pe 08.11.2007, prin urmare reclamantul a avut suficient timp la dispoziție pentru a studia proiectul de contract de credit și să propună o contraofertă.
În ce privește pretinsul caracter preformulat al contractului, s-a arătat că la încheierea Convențiilor de Credit, clienților Băncii li se comunică Condițiile Generale și se discută și se negociază Condițiile Speciale, care conțin și obligațiile cele mai importante ale clienților.
Și contractul de credit care formează obiectul prezentului litigiu are această structură duală, fiind format din: Condițiile generale, care vizează toate tipurile de credit puse la dispoziția consumatorilor de subscrisa, care sunt afișate la sediul și pe paginile de internet ale băncii, și din Condițiile speciale, particularizate la situația clientului, negociate de părți, adaptate situației concrete în care se află solicitanții creditului. Condițiile speciale în schimb sunt diferite pentru fiecare consumator în parte, fiind adaptate la nevoile respectivului consumator: depind de tipul și nivelul veniturilor obținute de consumator (salariu, dividende, chirii etc.), de perioada de creditare (stabilită în funcție de solicitarea și eventual de vârsta consumatorului), de posibilitățile de rambursare, garanțiile oferite etc. Într-adevăr, clauzele cuprinse în Condițiile Speciale sunt diferite de la un client la altul, o simplă privire asupra Convențiilor de credit atestând această situație (cu titlu de exemplu menționăm că în unele contracte marja fixă a ratei dobânzii este de 2; 2,5; 3 etc. astfel încât debitorul care are maria fixă de 2.05, cum a fost în cazul de față, a negociat mai bine decât cel care are maria fixă de 3.5).
A susținut pârâta reclamantă că este perfect normal să pună la dispoziția consumatorului un model de contract preconstituit, reprezentând punctul de plecare în negocierea condițiilor de creditare, oferind ulterior consumatorului posibilitatea de creditare etc.). În final, s-a afirmat că banca are doar o obligație de informare, nu și de consiliere, nefiind avocatul clientului.
A mai arătat pârâta – reclamantă că respectivele clauze contestate nu sunt nici contrare bunei – credințe. Astfel, din faptul propunerii unui draft de contract supus mai apoi atenției viitorului cocontractant, nu poate fi reținută de plano ideea că inserarea clauzelor a fost făcută cu rea-credință.
S-a afirmat că, în cauza de față, clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și că anularea acestor clauze ar determina un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii din moment ce ar conduce la acordarea unui credit și prestarea unor servicii conexe cu titlu gratuit.
Cu privire la clauza 2.10.a privind dobânda, s-a arătat că aceasta nu creează un dezechilibru semnificativ iar rigoarea cu care trebuie analizat algoritmul de calcul al dobânzii trebuie să integreze ideea libertății de inițiativă economică consacrată constituțional (art. 135 alin. 1 din Constituția României revizuită) și ideea deplinei libertăți contractuale. Dezechilibrul se poate reține numai dacă cuantumul dobânzii este disproporționat față de utilitatea sumei de bani pusă la dispoziție împrumutatului, de către bancă. In cazul de față, nivelul dobânzii percepute în baza contractului dedus judecății este la un nivel comparabil cu nivelul de dobândă practicat de alți prestatori de servicii financiare, fiind evident că acesta este unul rezonabil și justificat de costul resurselor de creditare. Astfel, după cum rezultă din prevederile contractelor deduse judecății, posibilitatea de modificare a dobânzii de către bancă fără consimțământul împrumutatului operează nu în mod arbitrar, ci doar în funcție de dobânda de referință a Băncii, care la rândul său variază în funcție de costul resurselor de creditare. La rândul său, acest cost se stabilește și are la bază Reglementări ale BNR.
A mai arătat pârâta – reclamantă că, prin Condițiile Speciale ale fiecărei Convenții, părțile stabilesc un anumit tip de rată a dobânzii curente care poate fi fixă sau variabilă, în funcție de anumiți indici: LIBOR, EURIBOR sau dobânda de referință BCR, în funcție de opțiunea clientului. Părțile, prin convenția de creditare au convenit o dobândă curentă variabilă raportată la variația dobânzii de referință a BCR. Cât timp dobânda de referință a BCR este făcută publică prin afișare, este evident că și reclamantul a avut cunoștință de ea încă de la momentul semnării contractului putând estima oricând costurile creditului. Aceasta cu atât mai mult cu cât acest indice nu a variat decât în limite foarte mici, în funcție exclusiv de costul resurselor de creditare. Or, potrivit art. 1, alin. 1 litera a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, o astfel de variație este permisă iar în contract există baza necesară determinării dobânzii la un moment dat. Mai mult, dobânda de referință nu a variat doar în sens crescător, ci și descrescător, așa cum reiese din Scara de dobânzi și Adresa DI -_ i/25.09.2014 emisă de BCR - Direcția juridică cu privire la evoluția dobânzii de referință variabilă. Nu în ultimul rând, așa cum reiese din simularea de dobândă anexată întâmpinării, diferența de dobândă dintre cea percepută conform contractului si cea care ar fi fost percepută dacă dobânda ar fi rămas cea inițială (10.9%) este de doar 349,20 EUR.
Cu privire la clauzele privind comisioanele, s-a susținut că acestea nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor. Astfel, comisioanele defăimate ca abuzive cunosc o reglementare legală și vin să acopere costurile operațiunilor conexe creditării, fiind percepute în coordonate similare de către toți prestatorii de servicii financiar-bancare.
Toate comisioanele sunt percepute de bancă în contra-partida unei prestații efectuate în favoarea reclamantului. Astfel, conform adresei BCR nr. 06/08.01.2013 referitoare Ia Explicații pentru servicii prestate de către Bancă ce intră în componența comisioanelor aplicabile creditelor, serviciile pentru care se percep comisioanele ce formează obiectul prezentului litigiu sunt următoarele: comisionul de administrare se percepe pentru activități de administrare a contului de credit și cuprinde costuri cu operațiunile bancare privind întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului și informarea permanentă a clientului cu privire la modificările costurilor creditului atât la inițiativa Băncii, cât și impuse de legislația românească;comisionul de urmărire riscuri se percepe exclusiv pentru creditele fără garanții reale ori personale, în condiții de existență a riscului de credit și se percepe pentru servicii care implică gestiunea riscului de credit.
Prin urmare, comisioanele sunt percepute în contra-partida unor prestații efectuate în favoarea reclamantului de către Bancă. Cât privește susținerea reclamantului privind lipsa unei definiții a acestora în cuprinsul contractului de credit, pârâta reclamantă a arătat că nu există nici un temei legal care să impună definirea lor.
S-a mai arătat că o parte din operațiunile de administrare sunt exemplificate chiar în contractul de credit încheiat. De exemplu, la art. 7.2 și 7.3 din Contract se prevede că clientul are dreptul să fie informat în scris despre modificarea dobânzii anuale, să obțină extrase de cont etc.
Consumatorul cu înțelegere medie, nemaivorbind de cei avizați, putea înțelege că toate aceste componente de cost țin de riscuri legate de persoana sa, în timp ce piața bancară are și ea riscurile ei, pe întreaga perioadă de rambursare putând apărea modificări ale anumitor parametri bancari, dintre care măcar unul este de o notorietate incontestabilă și anume evoluția cursului leu / euro, leu / dolar.
Operațiunile efectuate de bancă pe întreaga durată de viață a unui credit (de la efectuarea primei trageri, și până la integrala sa rambursare) sunt în tot acest răstimp, aceleași, cu variațiunile inerente impuse de lege. De asemenea, diligențele cu care banca se îngrijește ca rambursarea creditului să aibă loc în mod corect (ratele să fie calculate corect, scadențele să fie respectate, notificările și raportările către cei abilitați și către instituțiile de reglementare competente în domeniu să fie făcute la timp etc.) sunt exact aceleași pe toată perioada de derulare a creditului, indiferent dacă soldul creditului scade sau nu.
În plus, echilibrul contractual este menținut și din perspectiva frecvenței prestațiilor ambelor părți. Astfel, după cum reclamantul are obligația de a plăti lunar comisioanele și B., la rândul ei, execută prestațiile de administrare a contului în mod continuu, zi de zi. Așa fiind, valoarea totală a comisioanelor pentru întreaga perioadă de creditare este nerelevantă, din moment ce aceasta are corespondent în prestații succesive ale Băncii, ceea ce impune concluzia că obligațiile părților sunt perfect echilibrate.
S-a susținut în întâmpinare că sunt neîntemeiate și susținerile potrivit cărora dezechilibrul semnificativ ar fi determinat de împrejurarea că valoarea totală a comisioanelor pe toată durata derulării contractului este una însemnată.
Astfel, condiția dezechilibrului, așa cum este ea consacrată la art. 4 din Legea nr. 193/2000 are în vedere drepturi și obligații contractuale și nu componenta lor economică, reflectată în preț/cuantumul prețului, asupra prețului instanța neavând drept de ingerință.
Aprecierea dezechilibrului contractual se face prin compararea obligațiilor reciproce și corelative ale părților. Or, astfel cum s-a explicat mai sus, obligației reclamantului de plată a comisioanelor îi corespund prestații clar determinate din partea Băncii.
Nu în ultimul rând, cuantumul comisioanelor a rămas constant pe întreaga perioadă de creditare, astfel încât solicitarea reclamantului de anulare a clauzei 3.7 din Condițiile generale apare ca lipsită de interes.
De asemenea, clauzele contractuale privind scadența anticipată sunt validate și recunoscute de sistemul de drept civil, nefiind dezechilibrate.
Clauzele de la 7.4 lit. g) și h) din Condițiile generale nu instituie niciun drept excesiv în favoarea băncii, ci numai drepturile obișnuite pe care orice creditor le are în raport cu debitorul său rău - platnic. Clauza este de fapt un pact comisoriu de grad II, pact comisoriu recunoscut și validat de Codul civil încă de la începuturi.
Nu se poate considera că, odată cu . Legii 193/2000, legiuitorul a înțeles să răstoarne ordinea de drept civil consolidată până atunci. De altfel, așa cum se arată în art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, dispozițiile legii nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative, precum este și clauzele prevăzute la art. 7.4 lit. g) și h) ce reiau dispozițiile vechiului cod civil privind rezoluțiunea contractelor și pacte comisorii.
Pe cale reconvențională, pârâta – reclamantă a solicitat in temeiul art. 102 alin. 2 di Legea nr. 71/2011, art. 6 alin. 5 NCC și art. 1255 alin. 3 NCC și Legea nr. 193/2000, înlocuirea clauzelor constate ca fiind abuzive cu dispozițiile legale aplicabile cu luarea in considerare a următoarei oferte comerciale: dobândă fixă 10,9%, menținerea valorii procentuale a comisioanelor de administrare și urmărire riscuri, dar cu aplicarea acestora la soldul creditului.
In drept, au fost invocate dispozițiile: art. 1 din Legea nr. 193/2000 coroborat cu prevederile art. 4 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, art. 4 din Legea 193/2000, dispozițiile Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului, cu dispozițiile Legii nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice în vigoare la momentul încheierii contractului, art. 39 din Legea nr. 288/2010 de aprobare a OUG nr. 50/2010, art. 969 și urm C.civ, precum și principiile de drept incidente și dispozițiile legale în care își are sediul materia.
La data de reclamantul – pârât a formulat răspuns la întâmpinare: filele 368-369.
Au fost depuse la dosar, in fotocopii, înscrisuri reprezentând: contractul de Credit Bancar nr. 631/08.11.2007, anexe, practică judiciară internă și comunitară, extrase din acte normative, corespondență electronică a părților in litigiu.
La termenul de judecată din data de 23.04.2015 instanța a respins ca neîntemeiate excepția prescripției și excepția inadmisibilității invocate de pârâta reclamantă prin întâmpinare.
La același termen de judecată instanța a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei nr. 2.10 din condițiile generale de creditare ce vizează dobânda, precum și de modificare obiectul cererii reconvenționale în consecință, prin renunțarea la solicitarea de a se dispune înlocuirea clauzelor ce vizează dobânda.
Instanța a încuviințat in prezenta cauză proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamantului.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Între părțile litigiului s-a încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 631/08.11.2007 (f.10-15) în baza căruia pârâta a acordat reclamantului un împrumut de 17.300 euro pe o perioadă de 120 luni.
Legea nr. 193/2000 a transpus în dreptul intern dispozițiile conținute de Directiva 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii,a cărei scop este armonizarea legislației statelor membre ale Uniunii Europene, în domeniul protejării consumatorilor împotriva clauzelor abuzive conținute de contractele încheiate cu profesioniștii.
Domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 este fixat de dispozițiile conținute de art. 2 alin. (1) și alin. (2) care definesc noțiunea de consumator și profesionist. Toate contractele încheiate între consumatori și profesioniști, astfel cum aceste noțiuni au fost definite de legiuitor, intră sub incidența normelor referitoare la protecția consumatorului împotriva clauzelor abuzive, cu excepțiile prevăzute de lege – concluzie ce rezultă din coroborarea art. 1, art. 2 și art. 3 din Legea nr. 193/2000.
Reclamantul se circumscrie noțiunii de consumator așa cum a fost aceasta definită la art. 2 alin.1 din Legea nr.193/2000, respectiv „prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”, deoarece acesta este o persoană fizică, ce a încheiat un contract de credit pentru satisfacerea unor nevoi persoanele, aspect ce rezultă din art. 1 din contract (f.12).
Pe de altă parte, pârâta . un profesionist în sensul Legii nr. 193/2000, fiind o persoană juridică care a încheiat în realizarea obiectului ei de activitate contractul de credit cu reclamantul.
Legea nr. 193/2000 definește noțiunea de clauză abuzivă ca fiind o dispoziție contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților – art. 4 alin. (1) din lege.
Prin urmare, o clauză contractuală este abuzivă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: 1.clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, 2. clauza să încalce exigențele bunei-credințe; 3. clauza, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În ceea ce privește prima condiție, a lipsei negocierii directe, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 stabilește că o clauză se consideră a nu fi negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, indicându-se ca exemplu cazul contractelor standard preformulate.
Fiind evident faptul că, în cauza de față, contractul încheiat de părți este unul preformulat, respectiv clauzele acestuia au fost stabilite unilateral și anterior de către banca pârâtă, instanța reține incidența art. 4 alin . (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, care prevede: „dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens ”.
Prin urmare, incumba pârâtei să facă dovada că au fost negociate direct cu partea reclamantă clauzele criticate de aceasta din urmă, însă în cauză pârâta nu a fost în măsură să-și probeze aceste susțineri, context în care instanța reține că aceste clauze contractuale nu au fost negociate direct cu reclamantul.
Odată stabilite dispozițiile legale aplicabile contractului și caracterul nenegociat al acestuia, instanța va analiza, în cele ce urmează, pe rând, clauzele contractuale contestate și solicitările reclamantului.
Prin art. 3 lit. c) din convenția de credit nr. 631/08.11.2007 s-a stabilit în sarcina reclamantului obligația de plată, pentru toată durata contractului, a unui comision de administrare de 8,65 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului iar prin art. 3 lit. f) din aceeași convenție s-a stabilit în sarcina reclamantului obligația de plată, pentru toată durata contractului, a unui comision de urmărire riscuri de 48,44 euro, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului.
De asemenea, prin art. 3.7 din Condițiile generale - anexă la convenția de credit, banca și-a rezervat dreptul de a modifica pe parcursul derulării contractului nivelul comisioanelor percepute, în funcție de evoluția pieței financiar –bancare.
Preliminar, instanța reține că este neîntemeiată invocarea de către pârâtă a prevederilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 în materia clauzelor privind comisioanele, întrucât reclamantul nu consideră ca fiind abuziv prețul serviciilor de care a beneficiat, ci faptul că este obligat să plătească, pe lângă prețul reprezentat de dobânda lunară, diferite comisioane, clauza prin care sunt stabilite obligații de plată suplimentare prețului reprezentat de dobânda curentă nefiind exclusă de la verificarea caracterului abuziv.
În ceea ce privește clauza prin care a fost stabilit comisionul de administrare, instanța are în primul rând în vedere că, spre deosebire de clauzele privind dobânda, care sunt de esența contractului de credit bancar, clauzele privind comisioanelereprezintă clauze de natura contractelor de credit bancar și sunt percepute pentru acoperirea costurilor cu serviciilor prestate de bancă, în legătură încheierea și executarea unui contract de credit bancar concret. Comisioanele presupun așadar un serviciu prestat efectiv de bancă, aceasta din urmă neavând obligația a acoperi toate costurile încheierii și executării contractului din sumele percepute cu titlu de dobândă.
Comisionul de administrare a creditului este frecvent întâlnit în practică, prin el acoperindu-se costurile legate de activitatea curentă a băncii, fiind de notorietate că pârâtă are o rețea de puncte de lucru și un serviciu telefonic și mail de relații cu clienții, aceștia din urmă putând obține informații și realiza diverse operațiuni, în legătură cu executarea contractelor, folosindu-se de această infrastructură.
Astfel, instanța reține că nu are caracter abuziv clauza inclusă în art. 3 lit. f din contract privind perceperea unui comision de administrare de 8,65 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului, deoarece această clauză nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, acest comision reprezentând prețul pe care împrumutatul îl plătește pentru serviciile prestate de bancă în legătură cu administrarea contului de credit și încasarea ratelor lunare, aceste servicii fiind distincte de serviciile de creditare. În acest sens, instanța are în vedere și faptul că valoarea acestui comision este relativ redusă raportat la valoarea totală a creditului acordat.
În final, cu referire la criticile reclamantului privind calcularea și perceperea comisionului de administrare la valoare inițială a creditului, instanța apreciază că serviciile pe care banca trebuie să le presteze în relațiile cu clientul sunt aceleași pe toată perioada de derulare a convenției, independent de soldul creditului rămas de achitat, astfel că este justificată perceperea unui comision de administrare în cuantum fix.
Pentru aceste considerente, nu se poate reține caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare.
În ceea ce privește însă comisionul de urmărire a riscurilor prevăzut de art. 3 lit. f), instanța constată că acest comision este perceput fără a exista niciun fel de serviciu concret prestat clientului, cea ce însemnă că, în realitate, sumele percepute de bancă cu acest titlu reprezintă o veritabilă dobândă mascată.
Prin introducerea unui comision de urmărire riscuri în cuantum lunar de 48,44 euro ( comision a cărui valoare totală, astfel cum rezultă din graficul de rambursare inițial de la filele 15-16, depășește 50% din valoarea totală a dobânzii ce urmează a fi plătită de reclamant) s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților este evident, întrucât împrumutatul plătește lunar o sumă de bani deloc neglijabilă pentru servicii care nu au fost prestate de către unitatea bancară în legătură cu contractul de credit bancar angajat.
Comisionul de urmărire a riscului nu este definit în condițiile generale de creditare și nu sunt cuprinse mențiuni cu privire la fundamentul perceperii ori destinației acestui comision, iar din apărările formulate de către pârâtă reiese că acesta este perceput pentru acoperirea riscurilor înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului. În concret, unitatea bancară nu a suportat asemenea costuri, nefiind învederată nicio situație de întârziere a îndeplinirii obligației de plată a ratelor de către reclamant, ceea ce înseamnă că suma de 48,44 euro lei a fost percepută lunar, fără nicio justificare, reprezentând un profit suplimentar obținut de bancă, pe lângă dobânda curentă, singura care ar trebui să acopere prețul serviciilor de creditare. Mai mult, comisionul de urmărire riscuri a fost stabilit în sumă fixă, reprezentând un procent din creditul acordat, nefiind redus pe măsura restituirii sumei împrumutate și reducerii riscului ce se presupune că ar fi garantat.
În ce privește condiția privind încălcarea exigențelor bunei-credințe, se reține că includerea în contractul de credit a clauzei prin care s-a stabilit obligația împrumutatului de plată lunară a comisionului de urmărire riscuri contravine flagrant cerințelor bunei-credințe, unitatea bancară urmărind încasarea unui preț pentru servicii care nu sunt prestate și pentru costuri care nu sunt determinate de reclamant.
În final, instanța mai reține că este înșelătoare clauza privind comisionul de urmărire a riscurilor, întrucât din semantica denumirii „urmărire a riscului” clientului i se induce ideea că banca ar desfășura o activitate specifică în legătură cu controlarea riscurilor contractului, cea ce este necorespunzător realității.
Pentru toate considerentele anterior expuse, instanța va constata nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 3 lit. f (comision de urmărire riscuri de 48,44 euro, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 631/08.11.2007.
Referitor la cererea de constatare a caracterului abuziv al modificărilor aduse contractului prin includerea comisionului de risc în comisionul de administrare, instanța constată că, sub pretextul aplicării prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, pârâta a modificat unilateral contractul de credit prin actul adițional de la filele 287-294.
Potrivit art. 7 lit. a din actul adițional la contractul de credit nr. 631/08.11.2007, dispozițiile din contract cu privire la comisioane/costuri se vor modifica și vor avea următorul conținut: de la data intrării în vigoare a prezentului act adițional, pentru creditul pus la dispoziție banca va percepe un comision lunar de administrare credit în valoare de 57,09 euro, reprezentând însumare comisioanelor lunare prevăzute în contractul de credit (f. 288-289).
În ceea ce privește caracterul abuziv al acestei clauze, instanța constată că este mai mult decât evident că această clauză cuprinsă în actul adițional întocmit în mod unilateral de bancă nu a făcut obiectul unei negocieri directe cu reclamantul.
Prin această clauză pârâta a inclus comisionul de urmărire riscuri în comisionul de administrare, sub pretextul aplicării prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, deși acestea interzic în mod expres, prin art. 35 lit. a, majorarea nivelului comisioanelor, tarifelor și spezelor bancare, cu excepția costurilor impuse prin legislație (dispozițiile anterior menționate din O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt însă aplicabile contractului de credit încheiat între părți la data de 08.11.2007).
Reținând că prin introducerea acestei clauze pârâta a acționat cu o vădită rea-credință, încercând să mascheze astfel comisionul de urmărire riscuri introdus prin clauza prevăzută la 3 lit. f din contract, comision ce, astfel cum mai sus s-a arătat, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța urmează să constate în consecință că și clauza referitoare la majorarea comisionului de administrare prin includerea în comisionul de administrare a comisionului de urmărire riscuri, conținută de art. 7 lit. a) din actul adițional la convenția de credit nr. 631/08.11.2007 are caracter abuziv, fiind nulă absolut.
În ceea ce privește susținerile pârâtei în sensul că actul adițional și-a încetat efectele prin denunțarea unilaterală a acestuia, instanța reține că, într-adevăr, actul adițional a fost denunțat unilateral de către pârâtă (f.295), însă acest aspect nu împiedică constatarea caracterului abuziv al clauzelor conținute de acesta întrucât el a produs efecte în perioada în care a fost în vigoare, o dovadă în acest sens fiind faptul că în temeiul actului adițional pârâta a emis un nou grafic de rambursare (f.18) în care nu mai este prevăzut comisionul de urmărire riscuri, însă comisionul de administrare lunar este în valoare de 57,09 euro, sumă ce reprezintă valoarea cumulată a celor două comisioane stabilite inițial în contract (8,65 euro+48,44euro).
În concluzie, reținând că, spre deosebire de denunțarea unilaterală care produce efecte doar pentru viitor, nulitatea absolută produce efecte retroactiv, instanța consideră că reclamantul are interes să solicite și constatarea nulității clauzei prin care comisionul de urmărire riscuri a fost inclus în cel de administrare, folosul practic fiind acela de a obține restituirea atât a sumelor plătite lunar cu titlu de comision urmărire riscuri, cât și a sumelor achitate în perioada în care actul adițional și-a produs efectele, sume deghizate în comision de administrare, dar care reprezentau în fapt același comision de urmărire riscuri.
În continuare, se constată că prin clauza prevăzută la art. 3 .7 din Condițiile generale banca pârâtă și-a rezervat dreptul de a modifica nivelul comisioanelor în funcție de evoluția pieței financiar-bancare, în temeiul acestei prevederi banca având posibilitatea juridică de a micșora cuantumul comisioanelor prevăzute în contract sau de a mări valoarea acestora, în mod unilateral.
Clauza are o exprimare echivocă deoarece noțiunea de evoluție a pieței financiar-bancare nu este definită în contract și nu se înțelege semnificația acesteia. În condițiile în care clauzele contractuale nu prevăd o limită maximă până la care pot fi majorate comisioanele iar factorul de referință în funcție de care se pot modifica comisioanele este o noțiune intangibilă, această clauză permite băncii o marjă de apreciere exorbitantă în stabilirea valorii comisioanelor.
Prin urmare, instanța reține că prin prevederea contractuală care permite băncii să majoreze unilateral și nelimitat comisioanele, fără un reper obiectiv la care să se raporteze această posibilitate, pârâta și-a rezervat un drept potestativ, contrar bunei credințe. Acest drept potestativ creează în detrimentul consumatorului un dezavantaj economic semnificativ, motiv pentru care prevederea contractuală ce permite băncii majorarea comisioanelor are caracter abuziv.
Având însă în vedere că prevederea contractuală înscrisă în art. 3 .7 din Condițiile generale se caracterizează printre altele printr-un posibil efect concret dual, în sensul că în temeiul acestei clauze comisioanele ar putea să crească ori să scadă peste cuantumul fixat în contract, iar doar stipulațiile privind posibilitatea majorării comisioanelor au caracter abuziv, instanța urmează să constate nulitatea parțială a clauzei contractuale conținută de art. 3 punctul 7 din condițiile generale de creditare – anexa la contractul de credit bancar nr. 631/08.11.2007, doar în ceea ce privește posibilitatea pârâtei de a majora unilateral nivelul comisioanelor în funcție de evoluția pieței financiar bancare.
Declararea nulității parțiale al acestei clauze complexe, având în vedere caracterul abuziv al clauzei, nu reprezintă o modificare a clauzei și nici a contractului, ci reprezintă efectul propriu al nulității de lipsire de efecte juridice.
Privitor la clauzele înscrise la art. 7 pct. 4 lit. g și f din condițiile generale, se constată că potrivit acestora banca are dreptul de a declara scadente și plătibile toate celelalte credite acordate consumatorului, împreună cu toate dobânzile și alte costuri aferente creditelor, în cazul în care consumatorul nu își îndeplinește oricare dintre obligațiile asumate prin contractul de credit nr. 631/08.11.2007. De asemenea, în temeiul acelorași clauze, banca are dreptul de a declara scadent prin contractul de credit nr. 631/08.11.2007, în cazul în care reclamantul nu își îndeplinește oricare dintre obligațiile asumate prin contractele încheiate sau care se vor încheia cu banca pârâtă.
Se constată că încheierea contractului de credit în discuție reclamantul și-a asumat o sumedenie de obligații, unele dintre aceste având însă un caracter neesențial în opinia instanței (de exemplu, potrivit pct. 7.1 lit. f din condițiile generale consumatorul este obligat să înștiințeze banca în termen de 5 zile de la data modificării/schimbării locului de muncă). Or, faptul că prin clauzele analizate banca pârâtă și-a creat dreptul de a rezilia contractul pentru neîndeplinirea oricărei obligații, lasă acesteia o plajă foarte largă de apreciere în materia declarării scadenței anticipate a creditului. Astfel, prin această clauză banca își rezervă dreptul ca, atunci când are interes, să sancționeze prin declarare scadenței anticipate a creditului orice abatere de la prevederile contractului, oricât de minoră ar fi aceasta, în timp ce consumatorul nu are la dispoziție potrivit clauzelor contractuale mijloace de constrângere în relația cu banca pârâtă în ipoteza în care cea din urmă nu-și execută corespunzător obligațiile.
Mai mult, prevederile art. 7 lit. g și f din condițiile generale fac referire și la alte convenții, care nu privesc raporturile din convenția criticată, chiar la convenții viitoare, aspect ce conferă acestor clauze un grad ridicat de imprevizibilitate. Se constată totodată că această condiționare operează doar în favoarea băncii și implicit în detrimentul consumatorului, doar cea dintâi având posibilitatea de a sancționa neîndeplinirea obligațiilor născute din alte contracte, în timp ce clientul nu are posibilitatea de a subordona executarea obligațiilor sale izvorâte dintr-o anumită convenție de credit de îndeplinire de către pârâtă a obligațiilor izvorâte din alte convenții încheiate între părți.
Reținându-se că aceste clauze creează, contrar bunei-credințe, un dezechilibru economic semnificativ între cele două părți, întrucât în timp ce banca pârâtă are facultatea de a rezilia contractul (cu consecința directă și foarte importantă pentru client ca debitul să devină anticipat exigibil integral) pentru orice neexecutare sau executare necorespunzătoare din partea clientului, independent dacă respectiva neexecutare ar reprezenta din perspectiva unui observator independent un caz temeinic de reziliere, consumatorul nu beneficiază de drepturi echivalente, instanța urmează să constate că aceste clauze sunt abuzive și, în consecință, nule absolut.
În privința solicitărilor subsidiare ale pârâtei-reclamante, instanța reține că prin cererea reconvențională, astfel cum a fost modificată la termenul de judecată din data de 23.04.2015, pârâta-reclamantă a solicitat înlocuirea clauzelor constatate ca abuzive privind comisioanele, prin menținere valorii procentuale a comisionului de administrare și urmărire riscuri, dar cu aplicarea acestora la soldul scadent.
În lumina celor reținute în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, solicitarea pârâtei reclamante apare ca neîntemeiată, întrucât este contrar principiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii ca instanțele naționale să procedeze la modificarea clauzelor abuzive.
În acest sens, instanța are în vedere cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Banco Espanol de Credito SA vs. Joaquin Calderon Camino, hotărâre în care s-a reținut că instanțele naționale nu au dreptul să procedeze la modificarea clauzelor constatate ca fiind abuzive, ci acestea vor fi eliminate în integralitatea lor, în scopul asigurării unei protecții maxime consumatorilor (paragraful 73 din hotărâre).
Ca atare, reținând că doar părțile convenției au posibilitatea modificării clauzelor contractuale prin acordul lor de voință, cererea reconvențională urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
În ceea ce privește solicitarea reclamantului de restituire a sumelor încasate de pârâtă cu titlu de comision de administrare și comisiona urmărire riscuri, actualizate până la data restituirii efective, aceasta va fi admisă în parte.
Astfel, ca urmare a constatării nulității absolute a clauzei prevăzute la art. 3 lit. f din contractul de credit, plata de către reclamant a unor sume cu titlul de comision de urmărire riscuri a devenit nejustificată, motiv pentru care, reținând caracterul retroactiv al efectelor nulității, va dispune obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumelor plătite cu acest titlu. Contrar susținerilor pârâtei, instanța apreciază că se justifică obligarea sa la restituirea sumelor încasate în temeiul unei clauze abuzive. Aceasta întrucât efectul nulității absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să rețină sumele încasate în plus. Pe de altă parte, această măsură se justifică și din prisma atingerii scopului legislației consumatorului, care este acela de a asigura repararea prejudiciului suferit de consumator, respectiv prevenirea inserării în continuare de către profesionist a clauzelor abuzive în contracte.
B. va fi obligată la restituirea către reclamant a sumei de 3.972,08 euro reprezentând suma plătită de reclamant cu titlu de comision de urmărire riscuri până în luna august 2014 inclusiv. Această sumă urmează a fi actualizată cu rata inflației, calculată de la data plăților efectuate de reclamant pentru fiecare dintre ratele în care a fost achitată această sumă și până la data rambursării efective.
În ceea ce privește solicitarea pârâtei-reclamante de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.535,98 lei reprezentând onorariu avocat, reținând că cererea reclamantului va fi admisă în cea mai mare parte iar cerere reconvențională urmează a fi respinsă, în temeiul art. 453 alin. 1 și 2 C.pr.cv, va fi respinsă ca nefondată această solicitare.
Cererea de restituire a taxei judiciare de timbru în valoare de 20 de lei formulată de pârâta-reclamantă va fi admisă în temeiul art. 45 alin. 1 lit. a din O.U.G 80/2013, reținându-se că deși pârâta-reclamantă a timbrat încă de la momentul depunerii cererea reconvențională în mod corespunzător cu suma de 20 lei (f. 43-44), prin rezoluția de stabilire a primului termen de judecată s-a stabilit în sarcina pârâtei-reclamante obligația de a achita o taxă de timbru în cuantum de 20 de lei aferentă cererii reconvenționale iar pârâta-reclamantă s-a conformat acestei dispoziții, achitând o nouă taxă judiciară de timbru în valoare de 20 de lei, astfel cum rezultă din chitanța nr._/02.03.2015 de la fila 373. În aceste condiții, se constată că cea de-a doua taxă judiciară de timbru achitată nu era datorată, cererea de restituire a acesteia apărând ca întemeiată.
Pentru toate considerentele expuse anterior, soluția instanței de fond va fi în sensul dispozitivului mai jos redactat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea principală formulată de reclamantul - pârât G. M. I., CNP_, cu domiciliul procesual ales la cab.av. S. R., cu sediul profesional in București, sector 4, ., ., . in contradictoriu cu pârâta B. C. R. SA, înregistrată in Registrul Comerțului sub nr. J_, CUI_, cu sediul procesual ales la SCA N. N. D. Kingston Petersen, cu sediul profesional in Bucharest Business Park, ..1A,., sector 1.
Constată nulitatea clauzei referitoare la comisionul de urmărire riscuri conținută de art. 3 lit. f) din convenția de credit nr. 631/08.11.2007.
Constată nulitatea clauzei referitoare la majorarea comisionului de administrare prin includerea în comisionul de administrare a comisionului de urmărire riscuri, conținută de art. 7 lit. a) din actul adițional la convenția de credit nr. 631/08.11.2007.
Constată nulitatea parțială a clauzei contractuale conținută de art. 3 punctul 7 din condițiile generale de creditare – anexa la contractul de credit bancar nr. 631/08.11.2007, referitoare la posibilitatea pârâtei de a majora unilateral nivelul comisioanelor în funcție de evoluția pieței financiar bancare.
Constată nulitatea clauzelor conținute de art. 7 punctul 4 lit. g) și h) din condițiile generale de creditare – anexa la contractul de credit bancar nr. 631/08.11.2007.
Obligă pârâta la restituirea către reclamant a sumei de 3.972,08 euro reprezentând echivalentul comisionului de urmărire riscuri achitat de reclamant și declarat nul, sumă ce urmează a fi actualizată cu rata inflației, de la data plăților efectuate de reclamant pentru fiecare dintre ratele în care a fost achitată această sumă și până la data rambursării efective.
Respinge, în rest, cererea principală.
Respinge cererea reconvențională, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.
Ia act că reclamantul își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Respinge cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Dispune restituirea către pârâtă a taxei judiciare de timbru în valoare de 20 de lei achitate prin chitanța nr._/02.03.2015 de la fila 373.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 5 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07.05.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
| ← Obligaţie de a face. Sentința nr. 3458/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 3541/2015. Judecătoria SECTORUL 5... → |
|---|
