Contestaţie la executare. Încheierea nr. 14/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Încheierea nr. 14/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 14-05-2015 în dosarul nr. 3650/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 5 BUCUREȘTI
SECȚIA A II-A CIVILĂ
Dosar nr._
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 14 Mai 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: A. S.
GREFIER: M. – D. I.
Pe rol judecarea cauzei privind pe contestatorul S. R. prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE și pe intimatele B. C., S. M. și B. C., având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns contestatorul, prin consilier juridic, și intimatele, prin apărător ales, cu delegație, respectiv împuternicire avocațială in dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Instanța pune în discuție excepția tardivității formulări contestației împotriva executării silite înseși invocată din oficiu.
Contestatorul, prin consilier juridic, solicită respingerea excepției invocate, arătând toate actele de executare au fost contestate cu respectarea termenului prevăzut de lege.
Intimații, prin apărător ales, solicită admiterea acestei excepții și respingerea contestației ca tardivă.
Instanța acordă părților cuvântul pe fond, urmând a rămâne în pronunțare atât pe excepțiile invocate, cât și pe fondul cauzei.
Contestatorul, prin consilier juridic, solicită admiterea contestației astfel cum a fost modificată și completată.
Intimatele, prin avocat, solicită respingerea cererii, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Instanța rămâne in pronunțare asupra excepției formulări contestației împotriva executării silite înseși invocată din oficiu, asupra excepția tardivității formulării contestației împotriva încheierii de stabilirea a cheltuielilor de executare întocmită la data de 24.10.2014 invocată de intimați, cât și pe fondul cauzei.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, instanța constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 28.11.2014, sub nr._, astfel cum a fost modificată, contestatorul S. R. prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE a formulat, în contradictoriu cu intimatele B. C., S. M., B. C., contestație la executare împotriva actelor de executare silită emise de către B. B. C., în dosarul de executare nr. 1339/2014. Totodată, s-a solicitat suspendarea executării silite, până la soluționarea prezentei contestații, în temeiul art. 718 alin. 1 Cod proced.civilă.
În motivarea în fapt contestatorul a arătat că, la data de 20.11.2014 contestatoarea a primit actele de executare emise în dosarul nr. 1339/2014, prin care se solicita plata sumei totale de 573.144, 47 lei.
Cu referire la cererea de suspendare a executării silite s-a susținut faptul că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de dispozițiile legale s-a împlinit la data de 21.02.2009, având in vedere că data pronunțării hotărârii definitive și executorii este 21.02.2006. Astfel, creditorii nu mai pot cere punerea in executare a titlului executoriu, dreptul acestora fiind prescris.
De asemenea, prin sentința nr. 249/20.09.2004 pronunțată de Tribunalul Gorj in dosarul nr. 7002/2001, se constată un drept la despăgubiri al reclamanților dar nu se reține in sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de a plăti aceste despăgubiri.
Pe de altă parte, Ministerul Finanțelor Publice in raport de dispozitivul sentinței nr. 249/20.09.2004, a depus diligențe in vedere acordării măsurilor reparatorii in cuantumul stabilit de instanță către reclamanți.
De asemenea, contestatorul a afirmat că prin continuarea executării silite, instituția este grav prejudiciată, atâta vreme cât în disprețul dispozițiilor art. 2 din OG 22/2001, există riscul executării silite în ceea ce privește cheltuielile de executare, deși legiuitorul a stabilit un termen de grație de 6 luni pentru plata debitului, in interiorul căruia se pot lua măsurile necesare pentru a se îndeplini obligația.
Pe fondul cauzei, s-a precizat, pe de o parte, că intimatele nu au făcut dovada încheierii de încuviințare a executării silite împotriva Ministerului Finanțelor Publice, iar pe de altă parte dreptul creditorilor de a cere executarea silită, in contextul prevederilor art. 705 Ncpc, respectiv ale art. 405 Vechiul Cod de procedură civilă este prescris. A susținut contestatoarea că termenul de prescriptie a dreptului de a cere executarea silita a titlului executoriu a inceput să curgă de la data de 21.02.2006 (data ramanerii defintive a sentintei civile nr. 249/20.09.2004 a Tribunalului Gorj prin Decizia civila nr. 157/21.02.2006 a Curtii de Apel C.) și s-a implinit la data de 21.02.2009.
S-a susținut totodată că prin sentința nr. 249/20.09.2004 pronunțată de Tribunalul Gorj in dosarul nr. 7002/2001 nu s-a reținut în sarcina Ministerul Finanțelor Publice obligația de plată a măsurilor reparatorii în echivalent astfel încât acesta nu are calitatea de debitor.
Mai arata contestatoarea ca inceperea executarii silite este nelegala, deoarece actele de executare – somatia si poprirea – efectuate, au incalcat dispozitiile imperative ale OG 22/2002, dispozitii ce stabilesc pentru institutiile publice un regim special si derogatoriu de la normele generale. Astfel, prin art. 2 din OG 22/2002 a fost acordata posibilitatea debitorilor din categoria institutiilor publice de a executa obligatiile de plata a sumelor de bani ce le revin, in temeiul unor titluri executorii, voluntar, . 6 luni, de la data la care au primit somatia de plata comunicata de creditor. D. in masura in care institutiile publice debitoare nu isi indeplinesc obligatia de plata in termenul de 6 luni, creditorul va putea trece la executarea silita potrivit C.p.c.. Asadar, termenul de 6 luni acordat de legiuitor, ca termen de gratie pentru executarea voluntara a titlurilor executorii, este perioada in care institutiile publice pot face rectificarile bugetare, in vederea introducerii la titlurile de cheltuieli a sumelor necesare onorarii titlurilor executorii.
In consecintă, se poate constata că au fost incalcate dispozitiile imperative ale OG 22/2002, cu modificarile si completarile ulterioare, motiv pentru care solicita admiterea acestuia motiv de nulitate si anularea actelor de executare.
In subsidiar, s-a solicitat cenzurarea cheltuielilor de executare, cuantumul acestora nerespectând dispozițiile Legii nr. 188/2001, și nici pe cele ale Ordinului nr. 2550/2006 astfel cum a fost modificat prin OMJ nr. 2561/2012.
În drept, au fost invocate disp. art. 711 și urm. Cod proced.civilă, OG nr. 22/2002. Totodată, în temeiul art. 411 Cod proc.civ., s-a solicitat judecarea cauzei in lipsă.
În susținerea cererii, au fost atașată la dosar, în fotocopie, adresa de înființare a proprii( f.17).
La data de 09.12.2014 contestatorul a depus o cerere modificatoare prin care a arătat că înțelege să conteste și somația și încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare emise în dosarul de executare nr. 1339/2014 și comunicate Ministerului Finanțelor Publice la data de 03.12.2014 pentru aceleași motive expuse în cererea introductivă.
S-a precizat totodată că prezenta contestație la executare este formulată de Statul Român prin Ministerului Finanțelor Publice și nu de Ministerului Finanțelor Publice în nume propriu.
La data de 06.01.2015, intimatii au depus întâmpinare( f. 92-100), prin care au solicitat respingerea contestației la executare, cu obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată.
În susținere, intimatele au arătat, în esență,că dreptul acestora de a cere executarea silită nu este prescris, conform disp. art. 405 ind. 2 alin. 1 Vcpc, cursul prescripției întrerupându-se cu data de 02.04.2008, de recunoașterea Ministerului Finanțelor Publice a datoriei. De asemenea, prin decesul creditorului S. D. și succedarea acestuia de către moștenitorii legali S. M. și B. C. cursul prescripției s-a suspendat între 07.04.2008 și 10.04.2009.
Au mai arătat intimatele că a mai avut loc o suspendare a cursului prescripției începând cu 01.07.2010 până la 15.05.2013, când procedura de acordare a despăgubirilor in numerar a fost suspendată prin adoptarea mai multor acte normative, respectiv OUG nr. 62/2010, OUG nr. 4/2012 și Legea nr. 117/2012.
Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată, arătând că, așa cum rezultă din analiza practicii judiciare CEDO, cu aplicabilitate prioritară față de dreptul intern, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie și o atingere adusă dreptului prevăzut de art. I Protocolul I, satul neputând să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor hotărâri irevocabile lipsa fondurilor nefiind un motiv justificat pentru întârziere.
S-a invocat totodată prin întâmpinare excepția tardivității formulării contestației împotriva încheierii de stabilirea a cheltuielilor de executare întocmită la data de 24.10.2014.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 Cod proced.civilă.
La data de 16.02.2015, prin serviciul registratură, contestatorul a formulat răspuns la întâmpinare.
La data de 19.03.2015, prin același serviciu, contestatorul a depus o cerere modificatoare prin care a arătat că înțelege să conteste și încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare silită din data de 27.01.2015, întrucât nu au fost respectate disp. Legii nr. 188/2000, și nici cele ale Regulamentului de punere in aplicare a Legii nr. 188/2000.
Ulterior solicitării instanței, a fost atașat în fotocopie dosarul de executare nr. 1339/2014 al B. B. C..
Sub aspectul probatoriului, a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri.
Examinând cu prioritate excepția tardivității formulări contestației împotriva executării silite înseși invocată din oficiu și excepția tardivității formulării contestației împotriva încheierii de stabilirea a cheltuielilor de executare întocmită la data de 24.10.2014 în dosarul de executare nr. 1339/2014 al B. B. C. invocată prin întâmpinare, instanța reține că acestea sunt neîntemeiate.
Astfel, conform art. 714 alin. 1 pct. 3 C., contestația se poate face în termen de 15 zile de la data când debitorul care contestă executarea însăși a primit încheierea de încuviințare a executării sau somația ori de la data când a luat cunoștință de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit încheierea de încuviințare a executării și nici somația sau executarea se face fără somație.
Potrivit art. 714 alin. 2 C.pr.cv., în forma în vigoare la data începerii executării silite (anterior intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014), contestația împotriva încheierilor executorului judecătoresc, în cazurile în care acestea nu sunt potrivit legii definitive, se poate face în termen de 5 zile de la comunicare.
Așa cum rezultă din actele dosarului de executare, contestatorului i s-a comunicat adresa de înființarea a popririi, împreună cu încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare silită din data de 24.10.2014 abia la data de 20.11.2014 (f.227), întrucât la data de 29.10.2014, așa cum rezultă din procesul verbal de înmânare de la fila 215 s-a încercat fără rezultat comunicare actelor de executare către contestator. Abia la data de 03.12.2014 B. B. C. a procedat la comunicarea somație către contestator (f.231).
Cererea introductivă, prin care contestatorul a contestat atât încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare silită din data de 24.10.2014, cât și executarea silită înseși, a fost depusă la poștă la data de 26.11.2014 (f.60) astfel încât, făcând aplicarea art. 181 alin. 1 pct 2 C.pr.cv. și art. 183 alin. 1 C.pr.cv., se concluzionează că partea contestatoare a respectat termenele prevăzute de art. 714 C.pr.cv. pentru formularea contestației, excepțiile invocate fiind neîntemeiate.
Cu privire la fondul cauzei, analizând actele dosarului prin prisma motivelor invocate de contestatoare, instanța apreciază ca fiind neîntemeiată contestația la executare.
Executarea silită contestată a început ca urmare a cererii înregistrate de intimați la data de 29.09.2014 pe rolul B. B. C. (f. 184). Titlul executoriu în temeiul căruia a demarat executarea silită este reprezentat de sentința civilă nr. 249/20.09.2004, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. 7002/2001 (fila 185 -187). Sentința a rămas definitivă prin respingerea apelului, Curtea de Apel C. pronunțând decizia nr. 157/21.02.2006 (fila 188 - 192). Decizia a rămas irevocabilă prin respingerea recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție pronunțându-se prin decizia nr. 3502/30.04.2007 (fila 193 - 195).
În primul rând, contrar susținerilor contestatorului, instanța reține că executarea silită a sentinței civile nr. 249/20.09.2004 împotriva Ministerului Finanțelor Publice a fost încuviințată prin încheierea din data de 21.10.2014 a Judecătoriei sector 5 București pronunțată în dosarul nr._/302/2014 (f. 216). Astfel, este neîntemeiată susținerea contestatorului conform căreia nu a fost încuviințată de instanță executarea sa silită.
În ceea ce privește prescripția dreptului creditorilor de a cere executare silită, instanța constată că în acord cu dispozițiile conținute de art. 374 alin. (1) raportat la art. 376 alin. (1) coroborat cu art. 377 alin. (1) pct. 3 din C.. 1865, dreptul de a cere executarea silită în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 249/20.09.2004, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. 7002/2001, s-a născut la data de 21.02.2006, dată la care hotărârea a rămas definitivă. Cererea de începere a executării silite a fost înregistrată pe rolul B. B. C. la data de 29.09.2014.
Instanța reține că prin sentința civilă nr. 249/20.09.2004, astfel cum a rămas aceasta irevocabilă, a fost admisă acțiunea reclamanților S. D. (autorul intimatelor S. M. și B. C.) și B. C. formulată în contradictoriu cu S. R.- Ministerului Finanțelor Publice, Administrația Financiară și A., constatându-se că reclamanții sunt îndreptățiți să primească măsuri reparatorii în echivalent în valoare de 3._ rol pentru terenul din Tg-J. . și 1._ rol pentru terenul din Tg-J. .. 20.
Indiferent de poziția adoptată de instanță raportat la aspectele învederate de către intimați, cu privire la întreruperea și suspendarea prescripției, instanța constată că, prin jurisprudența curții europene de contencios privind drepturile omului, s-a stabilit, cu titlu de principiu, că „nu este oportun a se cere (persoanei titular al creanței împotriva statului) recurgerea la procedura de executare”.
Art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale prevede dreptul persoanelor fizice sau juridice la un proces echitabil. Potrivit hotărârii pronunțate în cauza Hornsby vs. G. din 19.03.1997, garanțiile prevăzute la art. 6 din Convenție sunt aplicabile și în faza executării silite a hotărârii judecătorești întrucât procesul civil include și etapa executării silite, având în vedere că în caz contrar, respectiv dacă ordinea juridică a unui stat ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți, dreptul de acces la o instanță ar deveni iluzoriu.
Astfel, în cauza Ș. împotriva României, Curtea a statuat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces”, în sensul articolului 6 paragr. 1 din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. De asemenea, Curtea a mai precizat ca administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției.
Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească, sau întârzie în executarea acesteia, garanțiile articolului 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. În plus, Curtea nu a subscris la teza Guvernului conform căreia reclamanta ar fi trebuit să recurgă la executarea silită a sentinței, întrucât nu este oportun să-i ceri unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție, Curtea concluzionând că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, iar articolul 6 par. 1 din Convenție a fost încălcat.
Totodată, în cauza S. P. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că cele obligate să îl pună în posesie pe reclamant erau autoritățile, în temeiul unei hotărâri care îi stabilise acestuia dreptul de proprietate. În consecință, obligația de a acționa incumba autorităților, iar nu reclamantului și a-i cere acestuia să facă alte demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv, și anume ca instanța să dispună încă o dată autorității administrative competente să execute o hotărâre judecătorească definitivă, ar fi prea oneros și nu ar corespunde cerințelor art. 35 alin. 1 din Convenție.
Curtea a amintit că dreptul de acces la justiție, garantat de art. 6 din Convenție, protejează și executarea hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii și, în consecință, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv. În consecință, a statuat Curtea că hotărârea judecătorească dată în favoarea reclamantului nu a fost executată conform dispozitivului său și neexecutarea sa este imputabilă exclusiv autorităților administrative competente, iar imposibilitatea pentru reclamant de a obține executarea completă constituie o ingerință în dreptul său la respectarea bunurilor, așa cum este prevăzut de prima frază a primului alineat al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Pentru toate aceste considerente, apreciind ca, în cauza, contestatoarea, în calitatea sa de instituție publica, nu se poate prevala de prevederile legale interne menționate pentru a nu executa o hotărâre judecătorească și că neexecutarea îi este imputabilă, întrucât dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului au prioritate de aplicare și incidență directa în speță.
Aplicând principiile expuse în cauză, instanța constată că intimatele au depus suficiente diligențe pentru a solicita organelor statului să își îndeplinească obligațiile rezultate din hotărârile amintite (solicitând atât plata sumelor stabilite – f 101-112, cât și apelând la procedura instituită prin Legea nr 165/2013) iar neexecutarea acestora până în prezent este imputabilă autorităților, ceea ce împiedică statul să invoce cu succes prescripția dreptului de a cere executarea silită.
Cât privește susținerea contestatorului potrivit căreia, prin sentința referită, nu a fost obligată la plata vreunei sume de bani, hotărârea rezumându-se la a constata faptul că intimații sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii, instanța reține că, deși dispozitivul hotărârii ce constituie titlu executoriu pare a susține argumentele contestatoarei, acesta face corp comun cu considerentele pe care se sprijină, Tribunalul reținând că reclamanții din acțiunea respectivă au solicitat obligarea pârâților la plata unor sume de bani, neexistând nicio mențiune privind modificarea acțiunii dintr-una în realizare a dreptului, în una în constatare. Mai mult, instanța reține că forma specifică a dispozitivului este explicabilă prin cadrul legislativ aferent momentului în care a fost emisă sentința nr 249/20.09.2004, cadru legislativ care permitea măsuri reparatorii în echivalent atât prin emiterea de titluri de proprietate asupra altor imobile decât cele de care au fost deposedate persoanele îndreptățite, cât și prin plata unei sume de bani egală. Întrucât de la momentul edictării hotărârii posibilitatea de a dispune măsuri reparatorii prin emiterea de titluri de proprietate a dispărut, rezultă că obligația alternativă a devenit, de drept, una pură și simplă, astfel încât contestatoarea este ținută să execute dispozitivul prin plata sumei stabilite. O interpretare contrară a efectelor suprimării posibilității de a dispune măsuri reparatorii alternative plății unei sume de bani ar încălca atât art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale (prin aceea că ar lipsi persoana de bunul reprezentat de creanța sa stabilită prin hotărâre judecătorească) cât și art 1 al (4) din Constituția României (prin aceea că, printr-un act legislativ ulterior, s-ar lăsa fără efecte o hotărâre judecătorească ce nu mai poate fi reformată).
În ceea ce privește susținerea contestatorului referitoare la dispozițiile OUG nr 22/2002, instanța reține în primul rând că, raportat la hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Ș. vs. România, dispozițiile art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, care instituie un termen de 6 luni în favoarea debitorului instituție publică, pentru a-și îndeplini obligația de plată, termen în care debitorul nu poate fi supus executării silite, chiar condiționat de probarea lipsei fondurilor alocate pentru executarea obligației de plată, constituie o încălcare a dreptului creditorului la un proces echitabil, contrară prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.
D. urmare, constatând existența unui conflict între dispozițiile art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 și prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, instanța, în baza art. 11 și 20 alin. 2 din Constituție, având în vedere forța supralegislativă a tratatelor internaționale în materia drepturilor omului în dreptul intern, va înlătura de la aplicare dispozițiile art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002.
În al doilea rând, se reține că partea contestatoare nu a făcut nici dovada ca nu are fondurile necesare acoperirii creanței, caz în care termenul de 6 luni prevăzut de Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 nu este incident în speță.
Cât privește aspectele menționate în răspunsul la întâmpinare, referitoare la incidența Legii nr 165/2013, instanța reamintește că, urmare a modificărilor legale intervenite ulterior pronunțării sentinței civile ce constituie titlu executoriu, singura modalitate de a pune în aplicare dispozițiile obligatorii ale acestuia îl constituie plata sumelor la care intimații sunt îndreptățiți. În acest context, aspectul că intimații au apelat și la procedura specială instituită prin Legea nr 165/2013 nu relevă reaua lor credință, ci face parte din măsurile rezonabile pe care o persoană le poate întreprinde, făcând inoportună obligarea sa la a recurge la executarea silită împotriva organelor statului. Cu toate acestea, instanța reamintește că standardul de protecție al drepturilor omului descris anterior are doar semnificația că statul nu poate opune pasivitatea creditorului său doar pentru că nu a apelat la executare silită, nu și că persoanei i-ar fi închisă posibilitatea executării silite.
Cu privire la onorariul executorului judecătoresc, instanța reține că sumele plătite cu titlu de onorariu pentru executorul judecătoresc reprezintă cheltuieli ocazionate de efectuarea executării silite și față de dispozițiile art.39 alin. 1 din Legea nr.188/2000, în cazul obligațiilor având ca obiect plata unei sume de bani, onorariul executorului nu poate depăși un anumit plafon determinat prin raportare la cuantumul obligației de plată a cărei executare se urmărește.
La onorariile astfel calculate, unii executori judecătorești au obligația calculării și reținerii TVA-ului, taxă ce este suportată potrivit Codului fiscal de destinatarul final, în cazul de față: debitorul obligat a rambursa cheltuielile de executare. Din verificarea onorariului calculat în dosarul de executare analizat, instanța constată că executorul a respectat prevederile legale, calculând onorariul în raport de valoarea urmărită, în limita plafonului impus de art. 39 alin. 1 lit. d din Legea nr.188/2000, la acest onorariu calculând și percepând TVA-ul. În consecință, instanța apreciază că nu se impune diminuarea onorariului executorului judecătoresc.
În ceea ce privește onorariul de avocat în sumă de 1.500 lei TVA inclus (f.230 și 231) instanța apreciază că această sumă este rezonabilă în raport cu activitatea prestată de avocat în faza executării silite (consultanță oferită intimaților, formulare de cererii adresate executorului judecătoresc), cât și prin raportare la valoarea creanței urmărite.
Pentru toate considerentele anterior reținute, contestația la executare va fi respinsă ca neîntemeiată.
Întrucât instanța a rămas în pronunțare, la același termen, atât pe contestația la executare, cât și pe cererea de suspendare a executării silite, va respinge această din urmă cerere ca rămasă fără obiect, în condițiile în care, în conformitate cu dispozițiile art. 719 alin.1 C.pr.civ., suspendarea executării silite se poate dispune până la soluționarea contestației la executare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE:
Respinge ca neîntemeiată excepția tardivității formulări contestației împotriva executării silite înseși invocată din oficiu.
Respinge ca neîntemeiată excepția tardivității formulării contestației împotriva încheierii de stabilirea a cheltuielilor de executare întocmită la data de 24.10.2014 în dosarul de executare nr. 1339/2014 al B. B. C..
Respinge contestația la executare formulată de contestatorul S. R. prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, cu sediul in București, sector 5, . împotriva intimatelor B. C.(CNP_), S. M. (CNP_)și B. C.(CNP_8), cu domiciliul procesual ales la procurator B. A., având domiciliul in mun. Slatina, Al. Muncii, nr. 15, ., ., ca neîntemeiată.
Respinge ca rămas fără obiect capătul de cerere privind suspendarea executării silite
Respinge cererea de suspendare a executării silite ca rămasă fără obiect.
Cu drept de apel in termen de 10 zile de la comunicare.
Cererea de apel se va depune la Judecătoria sectorului 5 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14.05.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
M.I. 02 Iunie 2015
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 1190/2015. Judecătoria... | Rectificare carte funciară. Sentința nr. 3661/2015.... → |
|---|
