Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 3685/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3685/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 15-05-2015 în dosarul nr. 3685/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
Sentinta civila nr. 3685/2015
Ședința din camera de consiliu din data de_
Instanța de judecată constituită din:
Președinte: A. M. S.
Grefier: D. E. M.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamantul II L. P. și pe pârâta M. V., având ca obiect cerere de valoare redusă.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 08.05.2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la termenul respectiv, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de astazi, când, in aceeasi constituire, a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberand asupra cauzei de fata, instanta retine urmatoarele:
Prin cererea de chemare in judecata inregistrata pe rolul Judecatoriei Sector 5 Bucuresti la data de 27.03.2015 sub nr._, reclamantul II L. P. a solicitat instanței in contradictoriu cu pârâta M. V., obligarea acesteia la plata sumei de 2240 lei – valoarea obligatiei principale, a dobanzii contractuale in cuantum de 0,3% din valoarea debitului restant pentru fiecare zi de intarziere (daune moratorii) calculate incepand cu 17.03.2014, in cuantum de 2352 lei si a cheltuielilor de judecata in cuantum de 448 lei.
In motivare, reclamantul a aratat ca intre parti s-a incheiat contractul de vanzare cumparare cu plata in rate nr. 164/19.05.2013, in baza caruia reclamantul a pus la dispozitia pârâtei marfa vanduta, insa pârâta nu si-a indeplinit obligatia de plata a pretului. Reclamantul a precizat ca pârâta a achitat suma de 600 lei, ramanand un rest de plata de 2240 lei la care se adauga daunele moratorii.
In sustinere, reclamantul a depus al dosar inscrisuri, in copii certificate pentru conformitate cu originalul, f. 3-8.
Cererea de chemare in judecată a fost legal timbrată, dovada achitarii taxei judiciare de timbru in cuantum de 200 lei fiind atasata la dosar, f. 9.
Pârâta nu a răspuns pretențiilor solicitate de către reclamantă prin completarea formularului de răspuns sau prin alt mijloc adecvat.
Sub aspectul probatoriului, instanța a incuviintat si administrat pentru reclamant proba cu inscrisuri, respectiv cele aflate la dosarul cauzei.
Analizând cererea formulată în raport de materialul probator administrat in cauza, instanța reține următoarele:
În temeiul dispozițiilor conținute de Titlul X cu denumirea marginală „Procedura cu privire la cererile de valoare redusă” din Cartea a VI-a „Proceduri speciale” Codul de procedură civilă, creditorii pot obține obligarea debitorilor la executarea obligațiilor prin parcurgerea unei proceduri judiciare simplificate, ce se caracterizează, în principal, prin caracterul scris al procedurii, celeritate în soluționarea cererii și caracterul executoriu al sentinței pronunțate în primă instanță.
Prezenta cerere îndeplinește condițiile de admisibilitate reglementate de dispozițiile art. 1.025 C.. referitoare la domeniul de aplicare, cuantumul creanței fiind sub 10.000 lei, iar izvorul obligației nu se circumscrie materiilor excluse de la aplicarea procedurii speciale a cererilor de valoare redusă.
În continuare, instanța reține că între părțile litigante s-au derulat raporturi juridice de natură contractuală, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1611/9.05.2013 (fila 3 - 4).
În baza contractului cadru mai sus amintit, reclamanta a emis factura fiscală C 926/9.05.2013 (fila 5).
Potrivit art. 1.270 C.civ. contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, text de lege care dincolo de a fi o metaforă încorporează un principiu de bază al materiei contractuale, și anume forța obligatorie a contractelor, astfel cum rezultă și din denumirea marginală a articolului.
În temeiul acestei reguli de drept instanța apreciază pretențiile reclamantei ca fiind întemeiate.
Din punct de vedere probatoriu, instanța reține că în materie contractuală sarcina probei este împărțită între creditor și debitor, în sensul că reclamantul are sarcina de a proba existența convenție, moment în care se prezumă faptul neexecutării culpabile din partea debitorului, care poate proba contrariul fie prin actul juridic al plății sau un alt mod de stingere a obligațiilor reglementat de lege, fie caracterul neculpabil al neîndeplinirii obligațiilor conținute de contract ori o cauză justificativă de neexecutare.
Pârâta datorează suma de 2.240 lei, cu titlu de debit principal, reprezentând contravaloarea parțială facturii fiscale.
Debitoarea nu va fi însă obligată la plata penalităților convenționale de întârziere în considerarea caracterului abuziv (nul) al acestei clauze.
Legea nr. 193/2000 definește noțiunea de clauză abuzivă ca fiind o dispoziție contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților – art. 4 alin. (1) din lege.
Așadar, clauza abuzivă se caracterizează prin trei elemente definitorii: 1. nu a fost negociată direct cu consumatorul 2. creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților 3. profesionistul nu a respectat cerințele bunei-credințe.
Cu privire la prima cerință, a lipsei negocierii directe, art. 4 alin. (2) stabilește că o clauză se consideră a nu fi negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, indicându-se ca exemplu cazul contractelor standard preformulate. O importanță practică deosebită o prezintă și regula conținută de art. 4 alin . (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, care prevede: „dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens ”.
Efectul constatării/declarării ca abuzive a unei clauze contractuale a unei clauze contractuale este nulitatea absolută parțială sau totală, cu consecința lipsirii dispoziției contractuale abuzive de efecte juridice.
Art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede textual „clauzele cuprinse în contract (…) nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului (cazul nulității parțiale), numai dacă după eliminarea mai poate continua (cazul nulității totale)”.
Astfel, noțiunea de nu creează obligații pentru consumator conținută de art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii („Member States shall ley down that unfair terms (…) not be binding on the consumer (…) ” – varianta în limba engleză), a fost receptată în dreptul intern ca reprezentând un motiv de nulitate parțială sau totală a contractului.
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-618/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art. 267 TFUE de Audencia Provincial de Barcelona (Spania), în procedura Banco Espanol de Credito SA vs. Joaquin Calderon Camino, a marcat o evoluție a jurisprudenței instanței europene în materia efectelor generate de constatarea caracterului abuziv al unei clauze conținută de un contract încheiat între un profesionist și un consumator.
Problema de drept supusă analizei instanței europene se referea, în esență, la posibilitatea instanțelor naționale de a modifica clauzele abuzive, în sensul unei recalibrări a efectelor produse de aceste dispoziții contractuale, în scopul eliminării caracterului abuziv al clauzei.
CJUE a reiterat că, principial, sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiilor redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea influența asupra conținutului acestora (fiind amintite hotărârile Oceano Grupo Editorial si Salvat Editores, Mostaza Claro, Asturcom Telecomunicaciones).
De asemenea, instanța europeană reamintește că instanțele naționale sunt obligate să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale și să suplinească dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor (par. 42).
Prin argumentele expuse în cadrul par. 65 și urm., Curtea stabilește că instanțele naționale nu pot modifica clauzele contractuale, în vederea eliminării caracterului abuziv, ci clauzele urmează a fi eliminate integral, iar contractul va continua să producă efecte doar dacă legislația internă permite acest lucru.
Raportat la datele concrete ale speței, instanța reține că: 1. pârâta are calitatea de consumator, iar reclamanta are calitatea de profesionist; 2. contractul încheiat de părți intră în sfera de reglementare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privind protecția consumatorilor; 3. contractul nu a fost negociat direct de părți, ci este un contract preformulat la care pârâta a aderat; 4. clauza referitoare la penalitățile convenționale de întârziere în cuantum procentual de 2% pe zi de întârziere generează un dezechilibru economic semnificativ, în considerarea faptului că penalitățile de întârziere sunt mult peste dobânda legală stabilită de BNR, iar dispozițiile contractuale nu prevăd nicio limitare a acestor penalități.
În speță, nu prezintă o relevanță deosebită faptul că reclamanta a solicitat penalități convenționale de întârziere în cuantum de doar 0,3 % pe zi. Astfel, principiul procesual al disponibilității nu poate valida o clauză nulă din perspectiva dreptului substanțial.
Analizând cererea accesorie a reclamantei, prin care solicită obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cereri, instanța reține că aceasta este întemeiată. În adevăr, dispozițiile conținute de art. 1.031 C.. prevăd „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cererea celeilalte părți, la plata cheltuielilor de judecată”. Obligația de plată a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina pârâtei este în cuantum de 224 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocat, redusă proporțional cu partea din cerere respinsă.
Pentru aceste considerente instanța va admite în parte cererea, cu cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea de valoare redusă formulata de reclamantul II L. P., C. RO_, F_/2005, cu sediul in . in contradictoriu cu pârâta M. V., CNP_, cu domiciliul in sector 5, București, ..
Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.240 lei, reprezentând obligații contractuale neonorate.
Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 224 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Executorie.
Cu apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel se va depune la Judecătoria Sectorului 5 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15.05.2015.
P. GREFIER
A. M. S. D. E. M.
D.M. 02 Iunie 2015
A.S. 15.06.2015
| ← Actiune in regres. Sentința nr. 3681/2015. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 3570/2015. Judecătoria... → |
|---|
