Contestaţie la executare. Sentința nr. 7058/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7058/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 06-10-2015 în dosarul nr. 7058/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 5 BUCUREȘTI
SECTIA A II-A CIVILĂ
Sentința Civilă Nr. 7058/2015
Ședința publică de la 06.10.2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: C. L.
GREFIER: E. G.
Pe rol judecarea cauzei Civile privind pe contestatoarea AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ și pe intimata S. E., debitor Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S., având ca obiect contestație la executare suspendarea executarii silite.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că partea contestatoare a depus la dosar copia sentinței civile nr.5658/17.06.2013, după care:
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
creditoarea solicitând judecarea cauzei în lipsă, conf.art.242 al.2 C..,
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 4 București la data de 25.03.2015 sub nr._ contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat în contradictoriu cu intimata S. E. contestație la executare, prin care a solicitat anularea adresei de înființare a popririi și a tuturor actelor de executare emise de B. CASAGRANDA S. A. în dosarul de executare nr. 885/2012, solicitând anularea actelor de executare și suspendarea executării silite.
În motivare, contestatoarea a arătat că în fapt, la data de 18.03.2015, a fost înregistrată la Agenția Națională de Administrare Fiscală adresa de înființare a popririi întocmită în dosarul de executare nr. 885/2012, însoțită de procesul-verbal de cheltuieli de executare silită, prin care se solicită executarea silită a Direcției Generale a Finanțelor Publice C.-S., în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința Civilă nr. 1843/21.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._, până la concurența creanței în valoare de 35.947 de RON.
Contestatoarea a menționat faptul că Agenția Națională de Administrare Fiscală nu are calitatea de terț poprit pentru direcțiile generale ale finanțelor publice județene sau a municipiului București, cu atât mai mult pentru Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S., atâta timp câte există bugete separate pentru fiecare ordonator de credite în parte, în acest sens fiind și prevederile Legii nr. 500/2002.
Potrivit prevederilor art. 5, alin.1 din OUG nr. 146/2002, ,, Instituțiile publice, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, efectuează operațiunile de încasări și plăți prin unitățile trezoreriei statului în a căror rază sunt înregistrate fiscal, cu excepția instituțiilor publice ai căror conducători au calitatea de ordonatori principali și secundari de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetelor fondurilor speciale și instituțiilor publice autonome cu sediul în municipiul București, precum și a Consiliului General al Municipiului București, care efectuează operațiunile de încasări și plăți prin Trezoreria Municipiului București”.
Prin trezoreria operativă centrală se efectuează doar operațiunile de încasări și plăți dispuse de Ministerul Finanțelor Publice în contul și în numele statului.
În același act normativ, prin art.2, alin.1, litera a se stabilește faptul că ,, 1) Prin trezoreria statului se derulează operațiunile de încasări și plăți privind fonduri publice care privesc, după caz, fără a se limita la acestea:
a) veniturile și cheltuielile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale, bugetului trezoreriei statului.
Sumele derulate prin trezorerie sunt venituri bugetare, care potrivit art. 139, din C.proc.fiscală ,,Impozitele, taxele, contribuțiile și orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de niciun creditor pentru nicio categorie de creanțe în cadrul procedurii de executare silită”.
S-a mai arătat că ANAF nu datorează către DGFP C.-S. sume de bani care să poată fi indisponibilizate, în raport cu prevederile Legii nr. 500/2001 și ale Legii nr. 293/2011.
În conformitate cu dispozițiile art. 4, alin.3 din Legea nr. 500/2002, ,, Angajarea cheltuielilor din aceste bugete se face numai în limita creditelor bugetare aprobate, iar potrivit alin. 4 din același act normativ ,, Angajarea și utilizarea creditelor bugetare în alte scopuri decât cele aprobate atrag răspunderea celor vinovați, în condițiile legii”.
Potrivit art.11, alin.1 din Legea nr. 500/2002, ,, Veniturile și cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care corespunde exercițiului bugetar”, iar potrivit prevederilor art. 12 din același act normativ ,, Veniturile și cheltuielile bugetare se înscriu și se aprobă în buget pe surse de proveniență și, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică și destinația acestora, potrivit clasificației bugetare”.
În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 500/2002, ,, Cheltuielile bugetare au destinație precisă și limitată și sunt determinate de autorizările conținute în legi specifice și în legile bugetare anuale”, iar alin. 3 dispune în sensul că ,, Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanță și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare”.
Pe cale de excepție, a fost invocată prescripția dreptului de a cere executarea silită, având în vedere că dreptul de a cere executarea silită a Sentinței Civile nr. 1843/28.10.2008 a început să curgă la data de 18.10.2008 și s-a împlinit la data de 28.10.2011, la data emiterii adresei de înființare a popririi dreptul de a cere executarea silită era prescris.
Sumele calificate de executorul judecătoresc cu titlu de debit, indicate prin adresa de înființare a popririi, nu se regăsesc în Sentința Civilă nr. 1843/28.10.2008, ci sunt sume stabilite extrajudiciar, neîncuviințate de instanța de judecată.
În temeiul art. 399, s-a solicitat anularea încheierii privind învestirea cu formulă executorie, motivată de faptul că a fost pronunțată cu încălcarea condițiilor legale, fiind admisă cererea de încuviințare a executării silite a unei hotărâri judecătorești care nu conține o creanță certă, lichidă și exigibilă.
Contestatoarea a mai invocat încălcarea dispozițiilor OG nr.22/2002, având în vedere că înainte de a formula adresa de înființare a popririi, executorul nu a comunicat instituției somația prevăzută de art. 2 din OG nr.22/2002.
În mod nelegal și nejustificat au fost stabilite cheltuieli de executare prin procesul-verbal contestat, fiind abuzivă pretenția intimatei de a se achita atât onorariul executorului cât și celelalte cheltuieli de executare legate de întocmirea actelor de executare, iar în privința onorariului de avocat, nu există documente justificative în acest sens.
Stabilirea onorariului de executare pentru două acte de executare este vădit disproporționată și exagerată.
În subsidiar, dacă s-ar aprecia că sumele sunt datorate, instanța nu ar putea să oblige debitorul, respectiv terțul poprit, la plata de îndată și în întregime a drepturilor salariale, întrucât există o procedură legală specială, derogatorie de la dreptul comun, prevăzută de dispozițiile OUG nr. 71/2009, fiind invocată în acest sens jurisprudența CEDO în cauza D. C.României.
Contestatoarea a arătat în esență faptul că având în vedere că prin Sentința Civilă nr.2136/30.09.2012, Judecătoria Reșița a admis contestația la executare formulată de Ministerul Finanțelor Publice pentru Direcția Generală a Finanțelor Publice C. S. și a dispus anularea actelor de executare efectuate în dosarul de executare nr. 123/2012, titlul de creanță nu mai poate fi opus debitoarei, prin urmare, este nelegal ca terțul poprit să fie executat pentru debitor.
Prin această sentință, Judecătoria Reșița a reținut faptul că Sentința Civilă nr.1843/23.10.2008, pronunțată de Tribunalul C. S. în dosarul nr._ nu cuprinde o creanță certă, lichidă și exigibilă.
Prin urmare, executarea silită prin poprire a fost efectuată cu încălcarea dispozițiilor art. 379, alin.1 C.proc.civilă, potrivit cărora nici o urmărire nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă.
S-a solicitat instanței să dispună suspendarea executării silite.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 711 și urm.C., și art. 7 din OG nr.22/2002.
S-a solicitat judecarea prezentei cauze și în lipsă, în baza art.223 al.3 C..
Contestatoarea a depus la dosar un set de înscrisuri, în copie, respectiv: adresa de înființare a popririi din 12.03.2015, Sentința Civilă nr.1843/23.10.2008, pronunțată de Tribunalul C. S. în dosarul nr._, încheiere de încuviințare a executării silite din 03.09.2012 pronunțată de Judecătoria sector 5, proces verbal de cheltuieli de executare din 08.10.2012.
Deși legal citată, intimata nu a formulat întâmpinare.
Ca urmare a adresei instanței, au fost înaintate toate actele de executare din dosarul de executare nr. 885/2012, al B. Casagranda S. A..
La termenul de judecată din data de 25.05.2015, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 4 București.
Prin sentința civilă nr.6820/25.05.2015, instanța admite excepția necompetenței teritoriale a instanței, declină competența de soluționare a cauzei formulată de contestatoarea AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, în contradictoriu cu intimata S. E., în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 17.06.2015 sub același nr._ .
Prin încheierea de ședință din data de 14.07.2015, instanța, față de obiectul cauzei, în baza rolului său activ reglementat de disp.art.129 C.., a dispus citarea în cauză a debitorului Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S..
Sub aspectul probatoriului a fost administrată proba cu înscrisuri, în cadrul căreia contestatoarea a depus la dosar copia sentinței civile nr.5658/17.06.2013.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține:
Prin sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S. – Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal în dosar nr._, definitivă și irevocabilă la data de 02.04.2009 prin respingerea recursului, învestită cu formulă executorie, instanța a admis acțiunea formulată de reclamanta, intimata în prezenta cauză, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. și a obligat-o pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. la plata către reclamant a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate.
Creditoarea intimată a formulat cerere de executare silită a sentinței menționate, cerere pe care a depus-o la Biroul Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A. și prin care a solicitat ca executarea silită să se realizeze prin poprire asupra sumelor de bani datorate debitoarei Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. de către Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală.
Cererea de executare silită a fost înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A. sub nr. 885/2012, constituindu-se astfel pe rolul acestui Birou dosarul de executare nr. 885/2012.
Prin încheierea din03.09.2012, pronunțată de Judecătoria sector 5 București în dosar nr._/302/2012, instanța, la solicitarea Biroului Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A., a încuviințat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C. S. în dosar nr._ .
În baza acestei încheieri, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare și altor bunuri mobile incorporale datorate de Agenția Națională de Administrare Fiscală debitorului Direcția Generală a Finanțelor Publice C. S., Adresa de înființare a popririi a fost comunicată Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
În ceea ce privește aspectele de nelegalitate a executării silite demarate împotriva sa, invocate de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, instanța reține următoarele:
Față de apărarea contestatoarei conform căreia instituțiile publice beneficiază de un termen de 6 luni de la primirea unei somații și nu pot fi supuse direct unei executări silite prin poprire, instanța reține că, în temeiul art. 2 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
Instanța constată că textul de lege se referă la condițiile în care poate fi aplicat, respectiv atunci când se constată o lipsă de fonduri, din cauza căreia instituția debitoare nu își poate executa obligațiile. D. în acest caz este necesar ca executorul judecătoresc să comunice o somație instituției, iar de la data primirii somației, instituția trebuie să ia toate măsurile necesare pentru asigurarea fondurilor necesare. Or, în prezenta speță contestatoarea terț poprit nu a făcut în vreun fel dovada lipsei de fonduri, o asemenea situație nefiind oricum susținută de nici un mijloc de probă, prin urmare prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002 nu sunt aplicabile, iar termenul de 6 luni invocat de contestatoare nu este incident în speță. Pe cale de consecință, nu există nici un impediment pentru recurgerea la executarea silită prin poprire, fără emiterea unei somații și fără a se aștepta trecerea unui termen de 6 luni.
Cu privire la faptul că petenta nu datorează sume de bani către D.G.F.P. C. S., instanța reține că direcțiile generale ale finanțelor publice județene se află în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în baza art. 2 din HG nr. 109/2009 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală. De asemenea, în baza art. 4 alin. (3) pct. 4 lit. e) din același act normativ, Agenția Națională de Administrare Fiscală deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator terțiar de credite. Instanța reține că ministrul finanțelor publice deține calitatea de ordonator principal de credite, președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală deține calitatea de ordonator secundar de credite, iar directorii direcțiilor județene ale finanțelor publice au calitatea de ordonatori terțiari de credite. În acest sistem de organizare, fondurile necesare pentru buna funcționare a Agenției Naționale de Administrare Fiscală și a direcțiilor subordonate provin de la Ministerul Finanțelor Publice. La rândul său, Agenția Națională de Administrare Fiscală, din fondurile care îi sunt repartizate, își organizează propria activitate, dar totodată distribuie fondurile necesare către direcțiile județene ale finanțelor publice. Prin urmare, nu se poate reține că Agenția Națională de Administrare Fiscală nu ar datora sume de bani către DGFP C. S.. Din contră, DGFP C. S. se administrează chiar din fondurile pe care i le alocă Agenția.
Contestatoarea a mai arătat în cerere că prevederile art. 139 din Codul de procedură fiscală, conform cărora impozitele, taxele, contribuțiile și orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de nici un creditor pentru nici o categorie de creanțe în cadrul procedurii de executare silită.
Instanța reține că prevederile art. 139 Cod procedură fiscală nu sunt aplicabile în prezenta cauză, acestea referindu-se la executarea creanțelor fiscale. Or, în prezenta cauză se execută o creanță a unui creditor persoană privată împotriva unui debitor instituție publică, deci nu este vorba, în nici un caz, despre o creanță fiscală.
Instanța reține că sunt irelevante motivele invocate de contestatoare conform căreia creditoarea nu este angajată a Agenției Naționale de Administrare Fiscală sau conform căreia titlul executoriu în discuție nu o vizează, ceea ce interesează este dacă intimata a fost angajata Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S. în perioada pentru care se datorează drepturi salariale restante și dacă Agenția Națională de Administrare Fiscală datorează sume de bani Direcției Generale a Finanțelor Publice C. S.. În acest context, instanța reține că a fost consfințit cu caracter definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S., că intimata a fost angajata Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S.. De asemenea, instanța a arătat mai sus care sunt temeiurile legale în baza cărora Agenția Națională de Administrare Fiscală datorează sume de bani Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S..
Față de susținerile contestatoarei conform căreia cheltuielile bugetare au o destinație precisă și limitată, veniturile și cheltuielile bugetare fiind aprobate prin lege, instanța reține că prevederile legale menționate nu trebuie interpretate în sensul că instituțiile publice își execută obligațiile stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile doar dacă legea permite acest lucru prin mențiuni speciale inserate în actul normativ care reglementează bugetul instituțiilor respective. O asemenea interpretare ar crea premisele unei reale „imunități la executare” a instituțiilor publice, statul putând astfel oricând să ignore dispozițiile din hotărâri judecătorești prin nefinanțarea cheltuielilor izvorâte din titlurile executorii pronunțate de instanțele judecătorești. În această manieră s-ar ignora principiul securității raporturilor juridice și forța obligatorie a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile. Într-adevăr, instituțiile publice pot antrena cheltuieli doar conform destinației stabilite prin bugetul anual. Tocmai de aceea, pentru a nu se ajunge în situația unei „imunități la executare”, este necesar ca bugetul anual să conțină un capitol distinct pentru executarea obligațiilor izvorâte din hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În cazul în care bugetul anual nu conține un asemenea capitol ori fondurile alocate acelui capitol sunt insuficiente, atunci instituția publică are obligația de a solicita fonduri suplimentare ori de a redistribui fondurile între capitolele bugetului, astfel încât aspectele statuate în mod definitiv și irevocabil de o instanță de judecată să fie pe deplin respectate. În cazul în care aceste măsuri nu sunt luate, creditorul este pe deplin îndreptățit să procedeze la executarea silită a obligației, chiar și prin poprirea conturilor instituției publice, tocmai pentru respectarea securității raporturilor juridice, dar și pentru că instituțiile publice trebuie să ofere un exemplu de bună conduită în raporturile cu creditorii săi, prin asigurarea fondurilor necesare plății acestora și apoi prin plata benevolă. Or, dacă instituția publică nu efectuează demersuri pentru asigurarea fondurilor necesare plății creditorilor săi, atunci îndatorirea sa de plată benevolă este încălcată, iar creditorul poate urmări silit oricare din veniturile instituției publice, cu excepția celor indicate expres de legiuitor.
Privind apărările contestatoarei conform căreia instanța nu a cuantificat suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, instanța reține că aceste drepturi salariale restante sunt ușor determinabile, prin aplicarea procentului de 25% la salariul de bază încasat de intimată. De altfel, debitoarea chiar a cuantificat drepturile intimatei, iar această cuantificare s-a realizat conform legii, iar nu conform unei „modalității proprii de evaluare” a debitoarei, cum a menționat contestatoarea. Alte aspecte invocate de contestatoare, legate de legalitatea acordării suplimentelor respective, exced analizei instanței în prezenta cauză și nu pot fi repuse în discuție, de vreme ce ele au fost deja analizate definitiv și irevocabil de către o instanță de judecată.
Față de aspectele privind nulitate executării invocate de contestatoare pe motiv că nu a fost emisă somația prevăzută de art. 387 C. proc. civ., instanța reține că, în temeiul art. 454 alin. (1) C. proc. civ., poprirea se înființează fără somație. De asemenea, prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002 nu sunt aplicabile în prezenta cauză, din motivele arătate mai sus.
Apărările contestatoarei fondate pe aspectele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Z. și alții împotriva României sunt irelevante în prezenta speță, deoarece în cauza Z. și alții a fost analizată cererea unor reclamanți cărora instanțele interne nu le-au recunoscut drepturi salariale restante, situație diametral opusă față de cea din prezentul dosar.
De asemenea, contestatoarea invocă decizia nr. 20/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, însă analizarea acestei decizii ar implica o nouă statuare asupra fondului cauzei, în condițiile în care creditoarea beneficiază de o hotărâre definitivă și irevocabilă, care nu mai poate fi repusă în discuție. De altfel, decizia nr. 20/2009 a fost pronunțată ulterior sentinței pe care se întemeiază creditorul, iar deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii nu pot aduce atingere hotărârilor definitive și irevocabile deja pronunțate. În plus, faptul că, în concret, calcularea drepturilor salariale restante se realizează în temeiul unor dispoziții legale abrogate nu constituie un viciu al executării, deoarece titlul executoriu pe care se întemeiază creditoarea, respectiv hotărârea judecătorească, a statuat în mod definitiv și irevocabil că acele prevederi legale, chiar abrogate la acest moment, îi sunt aplicabile creditorului. O statuare a instanței de executare în sens contrar ar echivala cu o ignorare a autorității de lucru judecat a titlului executoriu pe care se întemeiază intimatul.
În ceea ce privește invocarea nulității actelor de executare aferente, față de lipsa documentelor justificative pentru cheltuielile de executare stabilite de executorul judecătoresc, instanța reține că toate cheltuielile solicitate de executorul judecătoresc sunt justificate prin actele pe care acesta le-a efectuat în dosarul de executare silită. În ceea ce privește onorariul avocatului din faza de executare silită, acesta este, de asemenea, justificat și nu este vorba despre cheltuieli de judecată, așa cum susține contestatoarea, ci chiar despre cheltuieli de executare efectuate de creditor în faza de executare silită. De asemenea, instanța reține că onorariul avocatului nu este deloc excesiv, așa cum apreciază contestatoarea, ci într-un cuantum absolut rezonabil, față de activitățile pe care avocatul trebuie să le desfășoare în faza de executare silită. Instanța observă că nici onorariul executorului judecătoresc nu este exorbitant sau nejustificat, cum susține contestatoarea. Din contră, acesta este în limitele prevăzute de lege și este perfect justificat prin munca depusă de executor: primire cerere de executare, solicitarea încuviințării silite, emiterea adreselor de înființare a popririi, purtarea corespondenței cu Ministerul Finanțelor Publice, etc.
Cu privire la incidența în cauză a prevederilor OUG nr. 71/2009, instanța reține că în prezenta cauză contestatoarea nu a făcut dovada că intimatei i s-a plătit, până la acest moment, vreo sumă de bani din titlul executoriu pe care aceasta se întemeiază, deși este vorba despre un titlu executoriu care a devenit irevocabil în urmă cu 4 ani, iar în baza art. 1 alin. (1) și (2) din OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Cu privire la decizia de inadmisibilitate a Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012 pronunțată în cauza D. și alții c. României (cererea nr._/08), invocată în cauza de față, se rețin următoarele:
În această cauză au fost respinse plângerile formulate de trei creditori, prin care aceștia invocau plata cu întârziere de către Statul Român a drepturilor lor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești interne. Curtea Europeană a apreciat că nu a existat o încălcare a art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, cât timp a fost păstrat un echilibru între interesele particulare aflate în joc și interesul general, eșalonarea de către debitor a plăților nefiind un argument suficient pentru o constatare a încălcării drepturilor amintite, în condițiile în care calendarul plăților a fost respectat și nu există indicii cum că nu va fi respectat pe viitor. În fapt, în cauza respectivă reclamanții au obținut în fața instanțelor interne recunoașterea unor drepturi salariale. Curtea a reținut, pe baza probelor existente la dosarul cauzei, că se încasase în cursul anului 2008 un procent de 30% din drepturile recunoscute de instanțele interne prin hotărâri definitive și irevocabile. De asemenea, în cursul anului 2010, s-a obținut 25% din tranșa a doua, reprezentând 34% din totalul datorat de Guvern, situație premisă diferită față de cea în speță. După eșalonările intervenite prin O.U.G. nr. 71/2009 și O.U.G. nr. 45/2010, Curtea a reținut că sumele cuvenite magistraților urmează să fie achitate după un calendar al plăților în cinci tranșe stabilit potrivit Legii nr. 230/2011: prima de 5% în 2012, a doua de 10% în 2013, a treia de 25% în 2014, a patra de 25% în 2015 și ultima de 35% în 2016. În drept, reclamanții s-au plâns de încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), dată fiind întârzierea în punerea în executare a hotărârilor judecătorești interne ce le recunosc drepturi de natură salarială.
Trecând la analizarea proporționalității acestor măsuri cu scopul urmărit – menținerea echilibrului bugetar, cu evitarea degradării situației sociale a persoanelor vizate de respectivele măsuri – Curtea a constatat următoarele:
În legătură cu drepturile salariale cuvenite, Guvernul a stabilit un mecanism de eșalonare a plăților care, deși a suferit unele modificări pe parcurs, a fost respectat de către autoritățile interne, autorități care au manifestat diligență în executarea hotărârilor menționate.
În cauza dedusă CEDO, reclamanții au încasat mai mult de o treime din suma totală, restul sumelor urmând a fi virate până în 2016, ceea ce nu este cazul în speța de față.
În jurisprudența sa anterioară, Curtea a sancționat neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de instanțele interne, apreciind că faza executării unei hotărâri face parte din „proces”, în sensul articolului 6 din Convenție. Totodată, în măsura în care s-a considerat că o creanță recunoscută printr-o hotărâre judecătorească îndeplinea condițiile pentru a fi considerată un ”bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce protejează dreptul la proprietate (a se vedea cauza Bourdov c. Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002).
Obligația de a pune în executare hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești interne a fost analizată cu o exigență sporită în cazul în care debitor al obligațiilor ce rezultau din hotărâre era Statul însuși, prin instituțiile sale (a se vedea cauza Bourdov, citată anterior, dar și o . hotărâri pronunțate împotriva României: S. – hotărârea din 29 septembrie 2005, Miclici – hotărârea din 20 decembrie 2007, O. – hotărârea din 29 iulie 2008, T. – hotărârea din 29 iulie 2008, N. – hotărârea din 21 aprilie 2009 etc.).
Curtea a sancționat, astfel, nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate.
În cauza D. și alții, Curtea a analizat proporționalitatea măsurii de eșalonare de către Stat a plății drepturilor bănești cuvenite reclamanților și a luat în considerare două aspecte importante: criza economică și financiară cu care se confruntă România din 2009 și care a necesitat luarea unor măsuri pentru păstrarea echilibrului bugetar; în al doilea rând, s-a apreciat, pe baza probelor existente la dosar, că debitorul, Statul român, a depus diligențe rezonabile pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, achitând acestora o parte semnificativă din sumele cuvenite și respectând calendarul eșalonărilor.
În concluzie, în cauza D. și alții, cererea reclamanților a fost respinsă tocmai pentru că s-a reținut plata deja a mai mult de o treime din debitul datorat, ceea ce reprezintă o dovadă rezonabilă pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, alta fiind situația premisă în speța de față, de unde rezultă că această cauza nu se aplică în acest dosar.
În speța de față, debitoarea nu a făcut dovada plații nici măcar parțiale a debitului datorat încă din 2008 (nu a atașat la dosar nici un act din care să rezulte că a realizat parțial plata, nu există în dosarul de executare vreo dovadă de plată, în plus, suma pentru care se face executarea este suma totală din titlul executoriu), data rămânerii definitive a titlului executoriu. Creditoarea sau terțul nu a depus înscrisuri prin care să dovedească faptul că ar fi achitat cel puțin o parte din acest debit, deși au trecut 5 ani de la rămânerea definitivă a sentinței civile. Din adresa de înființare a popririi rezultă că această măsură de executare silită a fost dispusă pentru întreaga sumă, aceasta reprezentând o dovadă în plus a faptului că nu s-a achitat nici o sumă din debitul datorat.
În cauza de față, nu rezultă că a existat din partea contestatorului o asemenea diligență rezonabilă, căci din 2008 și până în prezent, 2013, în 5 ani, contestatorul nu a achitat nici măcar o parte din suma totală datorată, ceea ce dovedește încă o dată că în nici un caz nu poate fi vorba despre păstrarea unui echilibru între interesele particulare aflate în joc și interesul general. Timp de 5 ani, debitorul a avut la dispoziție suficient timp pentru executarea benevolă a acestui titlu executoriu sau măcar pentru respectarea prevederilor legale/a mecanismului de eșalonare a plăților. Cu toate acestea, nu a înțeles să respecte dispozițiile legale și să achite eșalonat, în procentele stabilite lege, sumele datorate intimatei.
Cu privire la prescrierea executării invocate de contestatoare, referitor la data formulării cererii de executare de către creditoare și data de la care a devenit executorie creanța intimatului-creditor, instanța reține, față de argumentele prezentate de contestatoare referitoare la aplicarea prevederilor O.U.G. 71/2009, că actul normativ pe care își susține contestatoarea apărările, suspendă efectele prescripției executării, prin însăși efectele produse.
Pentru toate aceste motive, instanța va respinge excepția prescripției și pe fond, contestația, ca neîntemeiată.
Cu privire la cererea de suspendare a executării silite, instanța reține că, potrivit art. 403 alin. 1 Cod procedură civilă, până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune în cuantumul fixat de instanță, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Potrivit acestui text de lege suspendarea executării poate fi pronunțată doar până la soluționarea contestației la executare în primă instanță, hotărârea astfel pronunțată fiind definitivă și executorie, potrivit art. 377 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă. Având în vedere că, odată cu soluționarea cereri de suspendare a executării silite, a fost respinsă și contestația la executare, instanța constată că prima a rămas fără obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca neîntemeiată contestația la executare formulată de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu sediul în București, ., sector 5, în contradictoriu cu intimata S. E., cu domiciliul ales în București, ., ., ., debitor Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S., cu sediul în Reșița, .. 2, J. C. S..
Respinge ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării silite.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi 06.10.2015.
PREȘEDINTE,GREFIER,
Red.jud.C.L./5 ex
Th.red./E.G. 15 Octombrie 2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 7054/2015. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 7084/2015. Judecătoria... → |
|---|
