Contestaţie la executare. Sentința nr. 1114/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1114/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 10-02-2015 în dosarul nr. 1114/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI
SECȚIA A II-A CIVILĂ
Sentință civilă nr.1114/2015
Ședința publică de la data de 10.02.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C. L.
GREFIER: E. G.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe contestatoarea A. N. pentru Restituirea Proprietatilor și pe intimatul A. V., având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimatul, prin avocat, care depune împuternicire avocațială la dosar, lipsind contestatoarea.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință, care referă instanței depunerea dosarului de executare, după care:
Intimatul, prin avocat, arată că nu are alte probe de administrat.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Intimatul, prin avocat, solicită respingerea contestației, arătând că nu se invocă vicii de procedură care să ducă la amânarea executării silite. Nu s-a făcut dovada incapacității de plată. Solicită respingerea cererii de suspendare a executării silite ca rămasă fără obiect, arătând că s-a executat prima tranșă. Va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Instanța reține dosarul în pronunțare.
INSTANȚA
Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 11.06.2014, sub nr._, contestatoarea A. N. pentru Restituirea Proprietatilor a formulat, în contradictoriu cu intimatul A. V., contestatie la executare prin care a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:
- anularea executării silite dispusă prin dosarul de executare nr.298/2014.
- suspendarea tuturor actelor de executare silită dispuse;
- suspendarea executării silite dispusă prin dosarul de executare nr.298/2014 întocmit de SCPEJ D. C. și D. A. C. în temeiul art.700 alin.1 și 3 C.p.c. până la soluționarea prezentei cauze;
În motivare, se arată de către contestatoare că modalitatea de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene pentru aplicarea Legii nr.290/2003 este prevăzută de art.18 al.5 din HG nr.1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.290/2003, respectiv „compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei ori a municipiului București pentru aplicarea Legii nr.290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr.290/2003, (...) se achită beneficiarilor, (...), astfel: - a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei; - b) eșalonat în 2 tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei; - c) eșalonat în 2 tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor depășește 100.001 lei”, iar achitarea acestor compensații este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație.
Menționează contestatoarea că ignorarea acestor prevederi legale poate duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și are drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.
Mai arată contestatoarea că SCPEJ D. C. și D. A. C. a încălcat prevederile OG 22/2002, care stipulează expres procedura executării obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
Se precizează că, prin continuarea procedurii de executare silită demarată, se poate crea un prejudiciu bugetului de despăgubiri al ANRP.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe disp.art.711 și următoarele C.p.c, Legea nr.290/2003 cu modificările și completările ulterioare și HG nr.1120/2006 modificată prin HG nr.57/2008.
Contestatoarea a solicitat judecarea cauzei în lipsă conf.art.223 al.3 C..
În susținerea cererii de chemare în judecată au fost depuse la dosar, în fotocopie, următoarele înscrisuri: Decizia nr.307/29.05.2012, Ordinul nr.438/09.12.2013, Ordinul nr.80/13.02.2014, somație, înștiințare adresată ANRP, încheiere B. din 05.06.2014, Hotărârea nr.1583/25.02.2013, încheiere de încuviințare a executării silite din data de 22.05.2014 pronunțată de Judecătoria sector 5.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul a solicitat respingerea contestatiei ca neîntemeiată, arătând că, criticile aduse de contestatoare nu vizează nici caracterul de titlu executoriu al Hotărârii nr.1583/25.02.2013, nici faptul că creanța nu ar fi certă lichidă și exigibilă, și nici vicii de procedură de natură să ducă la anularea executării.
În drept, au fost invocate disp.art.205 și urm.C..
La solicitarea instanței, au fost atasate la dosar toate actele de executare intocmite in dosarul nr.298/2014 al S.C.P.E.J. „D. C. și D. A. C.”.
S-a administrat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
La data de 25.02.2013, Comisia pentru aplicarea legii nr.9/1998, a legii nr.290/2003 și a legii nr.393/2006 a emis în favoarea petentului Hotărârea nr.1583/25.02.2013 prin care i s-a recunoscut acestuia dreptul la despăgubiri bănești în cuantum de 599.153,20 lei.
Ca urmare a cererii creditorului-intimat de punere în executare a titlului executoriu menționat anterior, împotriva debitoarei-contestatoare A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, depusă la data de 12.05.2014 la S.C.P.E.J. „D. C. și D. A. C.”, prin încheierea emisă în aceeași zi de către executorul judecătoresc, s-a format dosarul de executare nr. 298/2014, pentru recuperarea sumei de 239.661,28 lei, reprezentând a doua tranșă din compensație, din totalul despăgubirilor stabilite prin titlul executoriu.
Prin încheierea din camera de consiliu din data de 12.05.2014, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București în dosar nr._/302/2014, s-a încuviințat executarea silită a titlului executoriu sus-menționat.
Prin încheierile din 05.06.2014, executorul judecătoresc a stabilit cheltuielile de executare silită în cuantum de 9.811,81 lei.
În aceeași zi a fost emisă somația către debitoare, fiind înștiințată debitoarea conform procesului verbal de înmânare.
Potrivit art. 711 alin. 1 Cod procedură civilă, împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare. De asemenea, se poate face contestație la executare și în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condițiile legii.
În susținerea contestației la executare, contestatoarea a invocat disp. art. 18 (5) din HG nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor romani pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau ramase in Basarabia, Bucovina de Nord si Ținutul Herta, ca urmare a stării de război si a aplicării Tratatului de P. intre Romania si Puterile Aliate si Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările si completările ulterioare.
Potrivit acestor dispoziții, compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în cazul contestațiilor, sau hotărârea judecătorească definitivă, învestită cu formulă executorie, după caz, se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel:
a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei;
b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei;
c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei.
Contestatoarea apreciază că prin sintagma “în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat” se înțelege că achitarea acelor sume este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație, iar în lipsa unor asemenea sume, nu se procedează la eliberarea vreunei sume de bani. Ignorarea acestor prevederi legale putând duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și ar avea drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.
Analizând actele de executare efectuate în dosarul execuțional sus-menționat, în ceea ce privește motivele indicate de contestatoare, instanța arată că acestea sunt neîntemeiate. Astfel, instanța arată că contestatoarea, ca organ al statului, nu poate invoca în favoarea sa, pentru a justifica neexecutarea unui act emis de un organ al statului cu atribuții jurisdicționale, o astfel de interpretare a prevederilor art. 18 alin. 5 din HG nr. 1120/2006, potrivit cărora despăgubirile se achită beneficiarilor, numai în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat.
Pe de o parte, contestatoarea nu a făcut dovada sumelor aprobate anual cu această destinație, încă din anul 2009, de când este titlul executoriu.
Pe de alta parte, dispozițiile normative de mai sus, care creează un avantaj discriminatoriu al instituțiilor publice fată de o persoană fizică sau juridică obișnuită, trebuie privite în lumina jurisprudenței recente a Curții Europene a Drepturilor Omului și ținând seama de prevederile art. 20 din Constituția României, care consacră principiul priorității convențiilor internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, pentru a se preveni încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a articolului 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, având în vedere faptul că debitorul este o instituție publică și are îndatorirea, ca reprezentantă a statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie și cu promptitudine o un act administrativ emis de o instituție a statului. Creanța intimatei pentru a cărei realizare s-a început procedura de executare silită a fost obținută într-o procedură administrativ-jurisdicțională desfășurată în fata instituțiilor statului.
Art. 20 din Constituție prevede că în cazul în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale prevede dreptul persoanelor fizice sau juridice la un proces echitabil. Potrivit hotărârii pronunțate în cauza Hornsby vs. G. din 19.03.1997, garanțiile prevăzute la art. 6 din Convenție sunt aplicabile și în faza executării silite a hotărârii judecătorești întrucât procesul civil include și etapa executării silite, având în vedere că în caz contrar, respectiv dacă ordinea juridică a unui stat ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți, dreptul de acces la o instanță ar deveni iluzoriu.
Astfel, în cauza Ș. împotriva României, Curtea a statuat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces”, în sensul articolului 6 paragraf 1 din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. De asemenea, Curtea a mai precizat ca administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției.
Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească, sau întârzie în executarea acesteia, garanțiile articolului 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. În plus, Curtea nu a subscris la teza Guvernului conform căreia reclamanta ar fi trebuit să recurgă la executarea silită a sentinței, întrucât nu este oportun să-i ceri unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție, Curtea concluzionând că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, iar articolul 6 par. 1 din Convenție a fost încălcat.
Totodată, în cauza S. P. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că cele obligate să îl pună în posesie pe reclamant erau autoritățile, în temeiul unei hotărâri care îi stabilise acestuia dreptul de proprietate. În consecință, obligația de a acționa incumba autorităților, iar nu reclamantului și a-i cere acestuia să facă alte demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv, și anume ca instanța să dispună încă o dată autorității administrative competente să execute o hotărâre judecătorească definitivă, ar fi prea oneros și nu ar corespunde cerințelor art. 35 alin. 1 din Convenție.
Curtea a amintit că dreptul de acces la justiție, garantat de art. 6 din Convenție, protejează și executarea hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii și, în consecință, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv. În consecință, a statuat Curtea că hotărârea judecătorească dată în favoarea reclamantului nu a fost executată conform dispozitivului său și neexecutarea sa este imputabilă exclusiv autorităților administrative competente, iar imposibilitatea pentru reclamant de a obține executarea completă constituie o ingerință în dreptul său la respectarea bunurilor, așa cum este prevăzut de prima frază a primului alineat al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Se reține și faptul că s-a stabilit în repetate rânduri de către Curte că statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării unei creanțe stabilite împotriva sa și în favoarea unei persoane, aceasta constituind o ingerință în dreptul la recunoașterea bunurilor în sensul Convenției, incompatibilă cu prevederile acesteia (cauza Katsyuk împotriva Ucrainei).
Mai mult, în cauza M. A. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat: ”faptul că reclamantele nu au primit încă o despăgubire și nu au nicio garanție cu privire la data la care o vor putea primi le-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr.1”, în condițiile în care Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată justifica inefectivitatea dreptului reclamantelor la despăgubire.
Pentru toate aceste considerente, apreciind ca, în cauza, contestatoarea, în calitatea sa de instituție publica, nu se poate prevala de prevederile legale interne menționate pentru a nu executa o hotărâre judecătorească și că neexecutarea îi este imputabilă, întrucât dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului au prioritate de aplicare și incidență directa în speță.
Raportat la hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Ș. vs. România, instanța apreciază că dispozițiile art. 18 alin. 5 din HG nr. 1120/2006, astfel cum au fost modificate, care instituie plata despăgubirilor în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, constituie o încălcare a dreptului creditorului la un proces echitabil, contrară prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.
D. urmare, constatând existenta unui conflict între dispozițiile art. 18 din HG nr. 1120/2006 și prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, instanța, în baza art. 11 și 20 alin. 2 din Constituție, având în vedere forța supra legislativă a tratatelor internaționale în materia drepturilor omului în dreptul intern, va înlătura de la aplicare dispozițiile menționate anterior.
Instanța nu este de acord cu alegația contestatoarei potrivit cu care nesocotirea disp. art. 18 alin. 5 din HG nr. 1120/2006 ar avea drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.
Este de notorietate practica constantă din ultimii ani de executare silită pe calea popririi și existența numărului foarte mare de popriri dispuse, care au drept consecință blocarea conturilor contestatoarei, fapt ce pune instituția în imposibilitatea de a plăti voluntar despăgubirile de care beneficiază persoanele îndreptățite în temeiul Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003.
Așadar, fiind mai multe popriri în același timp asupra conturilor statului, creanțele acestor creditori se vor acoperi treptat, în aceiași proporție pentru fiecare creditor, până la achitarea integrală.
Contestatoarea nu poate invoca propria culpă – blocarea conturilor sale ca urmare a numărului foarte mare al popririlor, iar plata voluntară a despăgubirilor pe care o invocă este contrazisă tocmai de numărul foarte mare al popririlor.
În concluzie, contestatoarea, instituție publică, nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea hotărârii, decât riscând să încalce art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Lipsa fondurilor – mai ales doar invocată și neprobată - nu este considerată și nu poate constitui un motiv justificat pentru întârziere.
Contestatoarea afirmă că în reprezentarea intereselor Statului Român și pentru gestionarea eficientă, corectă și responsabilă a banului public, trebuie să prevină eventualele prejudicii care ar putea fi aduse bugetului său și, implicit, Statului Român. Însă uită obligațiile statului, în calitate de debitor, care în decursul a peste 6 ani de zile s-a comportat contrar art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ca un debitor privilegiat, eșalonându-și datoria în mai multe tranșe, ale căror plăți le-a suspendat/amânat de-a lungul acestui interval de timp nejustificat de mare.
Se invocă jurisprudența CEDO pentru a justifica limitarea sau eșalonarea la plată a creanțelor statului, din rațiuni financiare, însă uită de dispozițiile OUG nr. 10/2013 privind luarea unor măsuri în domeniul învățământului și cercetării, precum și în ceea ce privește plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești devenite executorii în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2013, ale cărei dispoziții au fost declarate neconstituționale prin decizia CCR nr. 528/2014 tocmai datorită acestor eșalonări repetate și prin raportare la jurisprudența CEDO.
A arătat Curtea Constituțională că Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 10/2013, criticata de autorii excepției de neconstituționalitate, reglementează plata despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998, republicata, ale Legii nr. 290/2003, cu modificările si completările ulterioare, precum si ale Legii nr. 393/2006, in transe anuale egale, eșalonat pe o perioada de 10 ani. Cu privire la critica de natura extrinseca, referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (4) din Constituție, Curtea a constatat ca in Nota de fundamentare a actului normativ criticat Guvernul a motivat urgenta adoptării Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 10/2013 ca fiind determinata de dificultățile întâmpinate in ceea ce privește plata despăgubirilor acordate potrivit Legii nr. 9/1998, republicata, Legii nr. 290/2003, cu modificările si completările ulterioare, si Legii nr. 393/2006, precum si de necesitatea instituirii unor reglementari speciale, cu aplicabilitate limitata in timp, privind plata despăgubirilor acordate in temeiul actelor normative mai sus amintite, plata ce implica un efort deosebit pentru bugetul de stat, fiind îngreunata, din punct de vedere financiar si procedural, de creșterea rapida a numărului de executări silite.
Deși acest act normativ nu a fost invocat de către contestatoare, cele reținute în decizia de neconstituționalitate sunt aplicabile și în cazul de față, neexistând o diferență prea mare între eșalonarea timp de 10 ani a creanțelor asupra statului și eșalonarea acestora în decursul a doi ani și apoi suspendarea aplicării eșalonării timp de aproximativ 8 ani de zile.
Mai reține instanța că insuficiența resurselor financiare ale autorităților publice nu poate justifica absența totală a compensațiilor bănești și refuzul sine die al contestatoarei de a-și îndeplini obligațiile. Tocmai acest refuz de executare a obligațiilor, pentru o perioadă nedeterminată de timp și fără o explicație rezonabilă, este de natură a rupe echilibrul între interesele generale, ale statului, și interesele particularilor. De altfel, instituția contestatoare nici nu a prezentat vreo probă în sensul insuficienței resurselor bănești pretinse.
Cealaltă condiționare a efectuării plății („în limita sumelor aprobate anual cu această destinație”) este constatată de judecătorul național ca neconformă cu dreptul de proprietate al intimatului și, prin urmare, neconvențională (neconformă cu prevederile Convenției europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale și cu jurisprudența născută de Curte din aceste prevederi), motiv pentru care instanța înlătură ca neîntemeiată această apărare. Această condiționare reprezintă o condiție pur potestativă ce afectează obligația Statului (condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința Statului în condițiile în care Statul nu poate fi cenzurat de intimat la alocarea sumelor în procedura adoptării bugetului de stat) și constituie prin aceasta o ingerință disproporționată în dreptul de proprietate al intimatului ce impune cenzurarea judecătorului național, pentru împiedicarea constatării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei noi încălcări de către Statul Român a art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție.
Cu privire la OUG nr. 10/2014 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din Legea nr. 9/1998 și din Legea nr. 290/2003, instanța reține că potrivit art. 2 din acest act normativ, începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgenta se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, plata voluntară a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului - Ministru în temeiul Legii nr. 9/1998, și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006. Or, în cauza de fată nu se poate vorbi despre o plată voluntară, din moment ce creditorul-intimat a fost forțat să apeleze la procedura executării silite.
Cu privire la apărarea contestatoarei conform căreia instituțiile publice beneficiază de un termen de 6 luni de la primirea unei somații și nu pot fi supuse direct unei executări silite prin poprire, instanța reține că, în prezenta speță, contestatoarea se află în eroare cu privire la condițiile aplicării prevederilor art. 2 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, care stabilesc că dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
Instanța constată că textul de lege respectiv este foarte clar cu privire la condițiile în care poate fi aplicat, respectiv atunci când se constată o lipsă de fonduri, din cauza căreia instituția debitoare nu își poate executa obligațiile. D. în acest caz este necesar ca executorul judecătoresc să comunice o somație instituției, iar de la data primirii somației, instituția trebuie să ia toate măsurile necesare pentru asigurarea fondurilor necesare.
Or, în prezenta speță nu este vorba despre o lipsă de fonduri, o asemenea situație nefiind susținută de niciun mijloc de probă, prin urmare prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002 nu sunt aplicabile, iar termenul de 6 luni invocat de contestatoare nu este incident în speță. Pe cale de consecință, nu există niciun impediment pentru recurgerea la executarea silită prin poprire, fără emiterea unei somații și fără a se aștepta trecerea unui termen de 6 luni.
În lumina celor de mai sus, instanța constată că nu există niciun motiv pertinent, juridic, exonerator care să justifice întârzierea contestatoarei în plata despăgubirilor recunoscute intimatului-creditor și, pe cale de consecință, va respinge ca neîntemeiată contestația la executare formulată de debitoarea-contestatoare
În ceea ce privește capătul de cerere privind suspendarea executării silite, instanța reține că, potrivit art. 718 alin. 1 Cod procedură civilă, până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părții interesate și numai pentru motive temeinice, instanța competentă poate suspenda executarea. Cum contestația la executare a fost soluționată, capătul cerere privind suspendarea executării silite apare ca rămas fără obiect, motiv pentru care va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge contestatia formulată de către contestatoarea A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR, CUI_, cu sediul în București, Calea Floreasca, nr.202, sector 1, în contradictoriu cu intimatul A. V., CNP_, cu domiciliul în C., ..181, ., . și cu domiciliul ales la av.A. M. G. în București, ., ., ., sector 4, ca neintemeiata.
Respinge cererea de suspendare ca rămasă fără obiect.
Cu drept de apel în 30 de zile de la comunicare.
Pronuntata in sedinta publica, azi, 10.02.2015.
PREȘEDINTE,GREFIER,
| ← Obligaţie de a face. Sentința nr. 2836/2015. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 1116/2015. Judecătoria... → |
|---|
