Contestaţie la executare. Sentința nr. 172/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 172/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 12-01-2015 în dosarul nr. 172/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI – SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR.172
Ședința publică din data de 12.01.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A.-R. P.
GREFIER: S.-R. C.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect contestație la executare, privind pe contestatoarea Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu intimații S. I. V. și S. V. V..
La apelul nominal făcut în ședința publică, la prima strigare, nu au răspuns părțile, dosarul fiind lăsat la sfârșitul ședinței de judecată, conform dispozițiilor art.104 alin.13 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la ultima strigare, în ordinea listei, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul cererii, stadiul procesual, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare precum și faptul că s-a solicitat judecarea în lipsa contestatoarei.
Instanța, fiind primul termen de judecată, în acord cu dispozițiile art.131 alin.1 C.pr.civ., procedează la verificarea, din oficiu, a competenței sale și constată că este competentă general, material și teritorial să judece prezenta cauză, conform dispozițiilor art.713 alin.1 raportat la art.650 alin.1 și alin.2 C.pr.civ.
Instanța, în baza dispozițiilor art.258 alin.1 raportat la art.255 alin.1 C.pr.civ, încuviințează ambelor părți proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, considerându-le a fi pertinente, concludente și utile soluționării prezentei cauze.
Instanța, fiind lămurită, în temeiul art.394 C.pr.civ., constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 26.03.2013, sub nr._, contestatoarea Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat, în contradictoriu cu intimații S. I. V. și S. V. V., suspendarea executării silite dispusă în dosarul nr.96/2013, în temeiul art.700 alin.1 și alin.3 C.pr.civ., până la soluționarea prezentei cauze, suspendarea tuturor actelor de executare silită dispuse sau care ar putea fi dispuse, inclusiv a popririi asupra conturilor A.N.R.P., deschise la Trezoreria Sector 1 București, anularea procesului-verbal încheiat în data de 18.03.2013 de Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești “D. C. și D. A. C.” și anularea executării silite dispuse prin dosarul nr.96/2013.
În motivarea în fapt a cererii, contestatoarea a arătat că procedura de executare silită a fost pornită în mod nelegal, cu nerespectarea dispozițiilor O.U.G. nr.10/2013, din care rezultă intenția statului de a eșalona plata despăgubirilor stabilite prin Legea nr.9/1998 și Legea nr.290/2003, pe o perioadă de 10 ani.
Contestatoarea a mai arătat că în momentul de față se află în imposibilitate de a pune în executare într-un termen rezonabil obligațiile de plată stabilite în sarcina sa.
În drept, contestataoarea a invocat dispozițiile art.711 și urm. din C.p.c., Legea nr.290/2003, H.G. nr. 1120/2006 și O.U.G. nr. 10/2013.
Cererea a fost scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform dispozițiilor art.7 din O.G. nr.22/2002.
În dovedirea cerereii sale, contestatoarea a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, pe care le-a atașat.
Urmare a solicitării instanței, la dosarul cauzei s-au depus, în copie certificată conform cu originalul, actele de executare emise de Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești “D. C. și D. A. C.”, în cadrul dosarului de executare nr.96/2013.
În data de 21.02.2014, intimații S. I. V. și S. V. V. au depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care au solicitat respingerea contestației la executare ca neîntemeiată și, pe cale de consecință, menținerea formelor de executare ca fiind temeinice și legale.
În motivarea în fapt a întâmpinării, intimații au arătat că sunt neîntemeiate apărările contestatoarei privind condiționarea plății de existența disponibilului bănesc, privind nerespectarea dispozițiilor O.U.G. nr.10/2013, precum și cu privire la modalitatea de actualizare a sumei, pentru considerentele pe larg expuse în concluziile scrise existente la dosarul cauzei.
În drept, intimații au invocat dispozițiile art.205 C.pr.civ.
În susținerea apărărilor din întâmpinare, intimații au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, pe care le-au atașat.
Prin sentința civilă nr.7069/06.06.2014 a Judecătoriei Sectorului 2 București, pronunțată în dosarul nr._, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 29.07.2014, sub nr._ .
La termenul din data de 12.01.2015, instanța, în temeiul art.258 alin.1 raportat la art.255 alin.1 C.pr.civ., a încuviințat ambelor părți proba cu înscrisurile existente la dosarul cauzie, considerându-le pertinente, concludente și utile soluționării prezentei cauze, rămânând în pronunțare pe cererea de chemare în judecată.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, instanța reține că la data de 19.02.2013, intimații S. I. V. și S. V. V., în calitate de creditori, au înregistrat pe rolul Societății Civile Profesionale de Executori Judecătorești “D. C. și D. A. C.” o cerere de executare silită împotriva contestatoarei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în calitate de debitoare, în temeiul titlului constând în Hotărârea nr.559/30.08.2010 emisă de Comisia Județeană T. pentru aplicarea Legii nr.290/2003, în vederea recuperării sumei de 50.215,98 lei, cerere de executare care a fost admisă de către Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești “D. C. și D. A. C.”, prin încheierea din data de 19.02.2013, deschizându-se, pe cale de consecință, dosarul de executare nr.96/2013.
Instanța mai reține că la data de 25.02.2013, prin încheierea Judecătoriei Sectorului 5 București, pronunțată în dosarul nr._, în temeiul titlului executoriu sus-arătat, s-a încuviințat executarea silită împotriva debitoarei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, până la concurența sumei de 50.215,98 lei, la care se adaugă cheltuieli de executare.
Totodată, instanța constată că prin încheierea din data de 18.03.2013, emisă în cadrul dosarului de executare nr.96/2013, de către Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești “D. C. și D. A. C.”, s-a dispus actualizarea creanței intimaților, de 50.215,98 lei reprezentând totalul despăgubirilor stabilite, prin aplicarea indicelui ratei inflației pe perioada decembrie 2010 – februarie 2013, în procent de 110,06 conform informațiilor comunicate de Institutul Național de S., rezultând în urma calculului o valoare a creanței actualizate de 55.267,71 lei.
În drept, potrivit dispozițiilor art.662 alin.1 C.pr.civ. (2010), executarea silită nu se poate realiza decât în condițiile existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile, condiții ce trebuie să fie îndeplinite cumulativ.
Raportând situația de fapt la dispozițiile legale incidente, instanța reține că executarea silită împotriva contestatoarei se desfășoară legal, fiind neîntemeiate apărările formulate prin prezenta contestație la executare, după cum se va arăta în continuare.
I. Astfel, în susținerea contestației la executare, contestatoarea a învederat că somația ar fi fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art.2 din O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii (în continuare, O.G. nr.22/2002).
Or, potrivit dispozițiilor art.2 din O.G. nr.22/2002, “dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”, iar conform prevederilor art.3 din același act normativ, “în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie”.
Instanța constată că executorul judecătoresc a emis somația prin care a pus în vedere contestatoarei să se conformeze titlului executoriu (chiar în termen de 6 luni), ceea ce este corect, în condițiile în care prevederile art.2 din O.G. nr.22/2002 sunt incidente doar în cazul lipsei de fonduri dovedite. Or, contestatoarei îi incumba sarcina probei din acest punct de vedere, și anume, în privința lipsei de fonduri care face imposibilă executarea silită, pentru a fi incidente dispozițiile invocate. Cu toate acestea, contestatoarea nu a depus nici la dosarul de executare, nici la dosarul prezent vreo situație contabilă cu privire la fondurile sale, apărarea sa privind lipsa de fonduri nefiind astfel întemeiată.
II. Instanța reține că este neîntemeiată și apărarea contestatoarei privind incidența dispozițiilor art.1 din O.U.G. nr.10/2013 pentru plata eșalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum și ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe D. și la un schimb de comune între România și Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, și a Convenției dintre România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, relativă la regimul proprietăților situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006 (în continaure, O.U.G. nr.10/2013), atât în forma inițială (în vigoare de la data de 28.02.2013 reprezentând data publicării în Monitorul Oficial, Partea I, nr.114 din_ ), potrivit cărora “ (1) începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, plata despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, republicată, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe D. și la un schimb de comune între România și Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, și a Convenției dintre România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, relativă la regimul proprietăților situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, se face în tranșe anuale egale, eșalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată. Cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 20.000 lei. (2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Plata tranșelor se face începând cu 1 ianuarie 2014. (3) Prin titlu de plată se înțelege hotărârea comisiei județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, și Legii nr. 393/2006, respectiv decizia de plată emisă de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006. (4) Sumele acordate cu titlu de despăgubiri în temeiul prezentei ordonanțe de urgență se actualizează prin aplicarea indicelui preturilor de consum aferent perioadei cuprinse între începutul lunii următoare celei în care a fost emis titlul de plată și sfârșitul lunii anterioare datei plății efective a fiecărei tranșe”, cât și în forma ulterioară (în vigoare de la data 16.11.2013 reprezentând data intrării în vigoare a Legii nr.287/2013 de aprobare a O.U.G. nr.10/2013, lege publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.693 din_ ), potrivit cărora “ (1) începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, plata despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, republicată, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe D. și la un schimb de comune între România și Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, și a Convenției dintre România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, relativă la regimul proprietăților situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, se face în tranșe anuale egale, eșalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată. Cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 20.000 lei. (2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Plata tranșelor se face începând cu 1 ianuarie 2014. (21) În dosarele de plată complete, constituite ca urmare a aplicării prevederilor Legii nr. 9/1998, republicată, plata despăgubirilor se efectuează în ordinea cronologică a emiterii ordinelor de către Șeful Cancelariei Primului-ministru în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, respectiv a deciziilor de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, și Legii nr. 393/2006. (22) În dosarele de plată complete, constituite ca urmare a aplicării prevederilor Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, plata despăgubirilor se efectuează în ordinea cronologică a emiterii hotărârilor de către comisiile județene/a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. (23) Dosarele de despăgubire constituite în baza prevederilor Legii nr. 9/1998, republicată, sunt analizate de către Direcția pentru aplicarea tratatelor internaționale, în vederea emiterii deciziei de plată sau de invalidare, în ordinea cronologică a înregistrării acestora în registrul special deschis. (3) Prin titlu de plată se înțelege hotărârea comisiei județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006, ordinul emis de către Șeful Cancelariei Primului-ministru în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, respectiv decizia de plată emisă de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, și Legii nr. 393/2006. (4) Sumele acordate cu titlu de despăgubiri în temeiul prezentei ordonanțe de urgență se actualizează prin aplicarea indicelui preturilor de consum aferent perioadei cuprinse între începutul lunii următoare celei în care a fost emis titlul de plată și sfârșitul lunii anterioare datei plății efective a fiecărei tranșe.”
Toate acestea, în condițiile în care prin Decizia Curții Constituționale nr.528/2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.63 din_ s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr.10/2013, decizie care este general obligatorie de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, conform dispozițiilor art.147 alin.4 din Constituția României.
Astfel, instanța reține că trebuie aplicate prioritar, față de dispozițiile art.1 din O.U.G. nr.10/2013, în ambele forme, dispozițiile art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cele cuprinse în art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în privința omisiunii din partea autorităților de a se conforma într-un termen rezonabil obligației de executare a unor decizii definitive de plată a despăgubirilor, în interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în materie, având în vedere considerentele din Decizia Curții Constituționale nr.528/2013 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr.10/2013, pentru următoarele argumente:
Plecând de la jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, caracterul rezonabil al unei proceduri se analizează în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate în jurisprudența instanței europene, și anume, în special, gradul de complexitate a cauzei, comportamentul reclamantei și al autorităților competente, precum și importanța pentru părți a obiectului procedurii.
Or, astfel cum s-a reținut în considerentele Deciziei Curții Constituționale nr.528/2013, statul român s-a obligat să plătească foștilor proprietari și moștenitorilor acestora compensații bănești pentru anumite imobile abandonate pe fostele teritorii ale României, în urma modificării granițelor survenite înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar deciziile definitive de plată a despăgubirilor (concretizate, din punctul de vedere care ne interesează, fie în hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, fie în ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului-Ministru, fie în deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților) au generat un drept de creanță în contra statului, dând naștere, în patrimoniul persoanelor îndreptățite la despăgubiri, unui bun, în sensul art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Nu se poate aprecia drept rezonabilă măsura instituită prin O.U.G. nr.10/2013, motivat atât de faptul că autoritatea a mai beneficiat de o eșalonare a plății despăgubirilor, dar pe care, în cele mai multe cazuri, nu a respectat-o, cât și de faptul privind data titlului executoriu, cele mai multe astfel de titluri fiind emise cu mult înainte de punerea în executare, aceasta fiind situația și în prezenta cauză, după cum s-a arătat mai sus.
Instanța reține că o altă interpretare ar putea încuraja o practică nedorită, de adoptare la începutul fiecărui an a unei ordonanțe de urgență prin care să se instituie o măsură asemănătoare, de suspendare a plății despăgubirilor pe o perioadă aparent mică, dar care, apreciată din momentul în care în patrimoniul persoanelor îndreptățite la despăgubiri a existat un bun, în sensul art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, rezultă a fi una nerezonabilă, constituind o ingerință disproporționată asupra dreptului de creanță al respectivelor persoane.
III. De asemenea, în ceea ce privește faptul că statul nu ar deține disponibilități bănești pentru plată, astfel că din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condiții de solvabilitate, instanța constată că această critică formulată de contestatoare este neîntemeiată, atât pentru considerentele sus-arătate, cât și pentru următoarele motive.
Astfel, dificultățile economice ale autorităților publice au justificat deja amânarea sau eșalonarea plății creanțelor asupra statului. Acestea au fost și motivele pentru care Legea nr.9/1998 și Legea nr.290/2003 au prevăzut eșalonarea la plată a compensațiilor bănești acordate.
Însă insuficiența resurselor financiare ale autorităților publice nu poate justifica absența totală a compensațiilor bănești și refuzul sine die al contestatoarei de a-și îndeplini obligațiile. Tocmai acest refuz de executare a obligațiilor, pentru o perioadă nedeterminată de timp și fără o explicație rezonabilă, este de natură a rupe echilibrul între interesele generale, ale statului, și interesele particularilor. De altfel, instituția contestatoare nici nu a prezentat vreo probă în sensul insuficienței resurselor bănești pretinse.
Instanța reține, de asemenea, prevalența dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene (împreună formând blocul de convenționalitate) asupra legislației interne în soluționarea litigiilor cu care instanțele sunt învestite, prevalență consacrată de art.20 alin.2 din Constituția României. Or, Curtea a stabilit în repetate rânduri că statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să conducă la amânarea realizării unei creanțe stabilite împotriva sa și în favoarea unei persoane, aceasta constituind o ingerință în dreptul la recunoașterea bunurilor, în sensul Convenției, incompatibilă cu prevederile acesteia (cauza Katsyuk c. Ucrainei).
Mai mult, în cauza M. A. c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat faptul că ”reclamantele nu au primit încă o despăgubire și nu au nicio garanție cu privire la data la care o vor putea primi le-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr.1”, în condițiile în care Guvernul nu a dovedit vreun aspect care să poată justifica inefectivitatea dreptului reclamantelor la despăgubire.
Instanța nu poate să nu atragă atenția asupra consecințelor pe care le poate avea comportamentul contestatorului-debitor, constând în aceea de a nu plăti intimatului sumele de bani care i se cuvin în virtutea titlului executoriu. Instanța nu va reține motivele invocate de contestator, în sensul că este instituție bugetară, fapt ce ar scuza întârzierea la plată, pentru cele ce urmează.
Astfel, în cauza Hornsby c. Greciei, Curtea a reamintit jurisprudența sa constantă, conform căreia articolul 6 par.1 din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să judece orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil; el consacră în acest fel „dreptul la o instanță”, unul dintre aspectele acestui drept fiind dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza o instanță în materie civilă (cauza Philis c. Greciei). Totuși, a spus Curtea, acest drept ar fi iluzoriu dacă ordinea judiciară internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă (fără efect) în detrimentul uneia dintre părți.
Hotărârea dată în cauza Hornsby c. Greciei stabilește două aspecte importante, și anume, că dreptul la un proces echitabil nu acoperă procedura numai până la pronunțarea hotărârii, ci până la executarea acesteia; Statul (incluzând instituțiile publice) are obligația de a se „plia” unei hotărâri judecătorești pronunțate în contra lui (lor). În caz contrar, este încălcat articolul 6 par. 1 din Convenție, prin lipsirea lui de un efect util (cauza V. I. c. României, cauza Immobiliare Saffi c. Italiei, cauza Ș. c. României).
De asemenea, în cauza Ș. c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, a spus Curtea că dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească sau întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi.
În plus, Curtea nu a subscris la teza Guvernului conform căreia reclamanta ar fi trebuit să recurgă la executarea silită a sentinței. Curtea a amintit că nu este oportun să-i ceri unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
Subscriind acestor motivări ale instanței europene, instanța reține că intimatul a manifestat diligență și a apelat și la procedura executării silite.
Instanța constată că, prin comportamentul său, întârziind plata sumelor de bani recunoscute intimatului prin hotărârea ce se execută, contestatoarea încalcă dreptul de proprietate al intimatului, garantat de art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Astfel, instanța observă că intimatul are o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art.1 din Protocolul nr.1 (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al intimatului, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
În concluzie, contestatorul, instituție publică, nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea hotărârii, decât riscând să încalce art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție. Lipsa fondurilor – mai ales doar invocată și neprobată – nu poate constitui un motiv justificat pentru întârziere.
Pentru aceste motive, instanța va respinge ca neîntemeiată contestația la executare, formulată de contestatoarea Autoritatea Națională de Administrare Fiscală, în contradictoriu cu intimații S. I. V. și S. V. V..
Cu privire la cererea de suspendare a executării silite, având în vedere cursul soluționării dosarului, instanța rămânând în pronunțare la același termen de judecată pe toate capetele de cerere, atât pe fondul contestației la executare, cât și pe cererea de suspendare a executării silite, observând dispozițiile art.718 alin.1 C.pr.civ., potrivit cărora se poate dispune suspendarea executării, pentru motive temeinice, însă doar până la soluționarea contestației la executare, instanța va respinge ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării silite.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca neîntemeiată contestația la executare, formulată de contestatoarea Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu sediul în București, Calea Floreasca, nr.202, sector 1, București, în contradictoriu cu intimații S. I. V. și S. V. V., toți cu domiciliul procesual ales la S.C.A. “A. & D.”, din București, ..45-47, ., sector 1, București
Respinge ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării silite.
Cu drept numai de apel, în termen de 10 zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria Sectorului 5 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12.01.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
A.-R. P. S.-R. C.
Jud., red. și tehn. A.R.P. – 5 ex/16.03.2015
Practica S.R.C. – 04.03.2015
Se vor efectua 3 .>
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 218/2015. Judecătoria... | Actiune in regres. Sentința nr. 153/2015. Judecătoria SECTORUL... → |
|---|
