Obligaţie de a face. Sentința nr. 853/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 853/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 30-01-2015 în dosarul nr. 853/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI
SECȚIA A II-A CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 853
Ședința publică din data de 30 ianuarie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A.-M. M.-L.
GREFIER: G. D.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanta B. C. L. și pe pârâtul P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, având ca obiect obligația de a face.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de 12.01.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face corp comun cu prezenta sentință, dată la care instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 396 alin. 1 C.pr.civ., a amânat pronunțarea pentru datele de 23.01.2015, respectiv pentru astăzi, 30.01.2015, când
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București în data de 29.01.2014, sub nr._, reclamanta B. C. L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, obligarea acestuia din urmă la plata către reclamantă, începând cu data de 01.08.2013 și în continuare, pentru viitor, a diferenței dintre indemnizația rezultată ca urmare a trecerii sale într-o altă tranșă de vechime, prin aplicarea acelorași dispozițiile legale ca în cazul altor colegi care au îndeplinit condiția de vechime anterior datei de 01.08.2013. De asemenea, reclamanta a solicitat și citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
În motivare, reclamanta a precizat că prin Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă ICCJ nr. 1631/13.08.2013 i-a fost stabilită încadrarea în tranșa de vechime 3-5 ani începând cu data de 01.08.2013. Aceasta consideră că indemnizația ce i-a fost stabilită este mai mică decât cea a altor procurori care au îndeplinit această tranșă de vechime anterior datei de 01.08.2013 și precizează că această diferență nu este întemeiată pe criterii obiective, constituind o formă de discriminare.
În continuare, reclamanta a arătat că prin adresa nr. 9008/VI/3/2013 din 16.12.2013, comunicată acesteia în data de 30.12.2013, pârâtul a precizat că regimul de acordare a tranșelor este diferit în reglementarea Legii nr. 330/2009 și a Legii nr. 284/2010. Reclamanta a mai menționat că prin aceeași adresă i-a fost comunicat și ordinul nr. 2436 din 13.12.2013 prin care i-a fost respinsă ca tardiv formulată contestația împotriva ordinului anterior menționat.
Reclamanta a precizat că această speță constituie un caz de încălcare a principiului nediscriminării în muncă potrivit căruia pentru muncă egală, se acordă remunerație egală, principiu recunoscut de art. 3 lit. c) din Legea nr. 330/2009, art. 3 lit. c) din Legea nr. 284/2010 precum și prin art. 1 din Protocolul Adițional nr. 12 la Co.EDO.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 16 alin. 1 Const., art. 14 CoEDO, art. 74 alin. 1 și 86 din Legea 303/2004, art. 16 alin. 1, 3, art. 31 din Legea nr. 330/2009, art. 1 lit. a), art. 4 alin. 3 lit. a) și b), art. 5, art. 7 alin. 1 și art. 9 din Anexa VI la Legea nr. 330/2009.
Prin întâmpinarea depusă de pârât în data de 25.02.2014, a fost invocată excepția necompetenței materiale și teritoriale a Curții de Apel București. În motivare, s-a arătat că reclamanta nu a solicitat anularea Ordinului Procurorului General al Parchetului de pe lângă ICCJ nr. 1631/13.08.2013 potrivit art. 7 alin. 2 din Legea nr. 284/2010. Cu privire la competența teritorială, s-au invocat dispozițiile art. 127 C.proc.civ. privind competența instanței de judecată în cazul în care reclamantul are calitatea de judecător sau procuror.
De asemenea, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă având în vedere că reclamanta urmărește dobândirea unei indemnizații în alt cuantum decât cel stabilit prin actele administrative emise în executarea legii, acte ce nu au fost însă atacate în justiție.
În privința întemeierii acțiunii reclamantei pe existența unei discriminări, pârâtul a arătat că reclamanta nu se află în aceeași situație cu ceilalți procurori la care aceasta face referire.
În acest sens, pârâtul a prezentat modurile diferite de calculare a indemnizației magistraților reliefând diferențele ce apar între cele două formule de calcul. În final, pârâtul a arătat că într-adevăr reclamanta beneficiază de un tratament diferit față de alți procurori dar se află doar într-o aparentă situație identică, diferențele provenind din legea de salarizare aplicabilă funcție de momentul trecerii în tranșa de vechime superioară.
De asemenea, pârâtul a menționat decizii ale Curții Constituționale a României prin care s-a arătat că instanțelor judecătorești nu le poate fi recunoscută posibilitatea de a anula anumite prevederi legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative fără legătură directă cu cauza.
De asemenea, pârâtul a invocat Deciziile CCR nr. 820/2006, 57/2006 și 1325/2008 arătând în esență că statul are posibilitatea de a modifica legislația privind salarizarea și asigurările sociale fără a asigura retroactivitatea unor asemenea legi fără a se putea reține o inegalitate a cetățenilor în fața legii, diferența provenind din momentul la care o astfel de lege le-a devenit aplicabilă.
În data de 12.03.2014, C. Național pentru Combaterea Discriminării a depus la dosarul cauzei un punct de vedere cu privire la soluționarea cauzei, prin care a prezentat aspectele pe care instanța trebuie să le aibă în vedere pentru a determina dacă există sau nu o situație de discriminare.
Prin cererea depusă la dosarul cauzei de către reclamantă în data de 17.03.2014, aceasta a invocat excepția de nelegalitate a Ordinului Procurorului General al Parchetului de pe lângă ICCJ nr. 1631/13.08.2013 și a solicitat anularea acestuia ca fiind întocmit cu încălcarea dispozițiilor privind interzicerea discriminării. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004
La aceeași dată, reclamanta a depus la dosarul cauzei o cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată și răspuns la întâmpinare prin care a solicitat anularea Ordinului Procurorului General al Parchetului de pe lângă ICCJ nr. 1631/13.08.2013. Cu privire la excepțiile invocate de către pârât, reclamanta a solicitat respingerea acestora arătând că acțiunea formulată este întemeiată pe dispozițiile Legii 284/2010 iar finalitatea constă în obținerea drepturilor salariale pe care le consideră cuvenite.
Pe fond, reclamanta a evidențiat că pârâtul a recunoscut că aceasta beneficiază de drepturi salariale mai reduse în condițiile în care exercită aceeași activitate și îndeplinește aceleași condiții. De asemenea, reclamanta a considerat că pârâtul nu a argumentat de ce există o situație diferită care să justifice tratamentul diferențiat și a arătat că diferența provine doar din hazard.
La data de 29.04.2014, pârâtul a depus întâmpinare la cererea de chemare în judecată modificată. Cu privire la solicitare de anulare a Ordinului Procurorului General al Parchetului de pe lângă ICCJ nr. 1631/13.08.2013, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității.
În ceea ce privește excepția de nelegalitate invocată, pârâtul a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, arătând că au fost respectate toate dispozițiile legale cu forță juridică superioară ordinului în discuție.
Prin sentința civilă nr. 1593 din 21 mai 2014 a Curții de Apel București Secția a VIII-a a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, s-a dispus declinarea soluționării capătului de cerere privind plata diferenței de drepturi salariale către Judecătoria Sectorului 5 București și s-a disjuns capătul de cerere privind anularea Ordinului Procurorului General al Parchetului de pe lângă ICCJ nr. 1631/13.08.2013. In motivare, Curtea a arătat că temeiul de drept al acțiunii formulate de către reclamantă constă în dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și OG nr. 137/2000, iar nu în dispozițiile Legii 554/2004 sau ale Legii 284/2010, calificând acest capăt de cerere ca o acțiune în răspundere civilă delictuală ca urmare a existenței unei forme de discriminare.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 5 București la data de 23.07.2014 sub nr._ .
Sub aspectul probatoriului, instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, considerând această probă admisibilă și concludentă în temeiul art. 255 alin.1 C.pr.civ.. De asemenea, instanța a emis adrese către diferite parchete, solicitând transmiterea cuantumului și a modului de calcul al indemnizațiilor mai multor procurori, pentru a putea determina ulterior dacă situația reclamantei este afectată de vreo formă de discriminare.
Analizând întreg materialul probatoriu administrat în cauză, instanța reține următoarele:
În fapt, instanța consideră oportună o analiză a actelor normative ce s-au succedat în această materie.
Astfel, analizând dispozițiile Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, cu modificările ulterioare, instanța reține că trecerea într-o nouă tranșă de vechime în muncă și în funcție presupunea aplicarea unor anumite procente corespunzătoare tranșelor de vechime în muncă, respectiv în funcție, cuprinse între 3-5 ani, 5-10 ani, 10-15 ani, 15-20 ani și peste 20 de ani la indemnizația de încadrare brută lunară.
Potrivit dispozițiilor art. 39 lit. w) din Legea nr. 284/2010 – lege-cadru pentru salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, Legea nr. 330/2009 a fost abrogată. Astfel, având în vedere și dispozițiile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 284/2010, începând cu data de 01.01.2011, drepturile salariale ale personalului plătit din fonduri publice sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.
Potrivit acestei noi legi, urmare a reîncadrării efectuate în baza art. 4 alin. 3 din Legea nr. 285/2011, trecerea la o nouă tranșă de vechime în funcție și la o nouă gradație (vechime în muncă) a presupus aplicarea la indemnizația de încadrare lunară brută avută la data de 31.12.2010 a unui procent de 2,5% pentru fiecare clasă de salarizare succesivă (art. 10 alin. 5 din Legea nr. 284/2010). Potrivit acelorași dispoziții, cuantumurile sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, al sporului de confidențialitate și al sporului pentru condiții deosebite de muncă au rămas neschimbate la nivelul datei de 31.12.2010.
Astfel, instanța constată că regimul de acordare a tranșelor de vechime în funcție și în muncă este diferit în reglementarea Legii nr. 330/2009 și a Legii nr. 284/2010.
În concret, instanța constată că diferența de reglementare conduce la crearea unei diferențe între indemnizația unui procuror care la data de 01.01.2011 a fost reîncadrat într-o anumită clasă de salarizare în raport cu vechimea în muncă și vechimea în funcție avute până la data de 01.01.2011 și indemnizația unui procuror care trece în aceeași clasă de vechime și salarizare cu primul, dar ulterior datei de 01.01.2011.
Cât privește situația reclamantei, potrivit decretului nr. 770/2010 din 29.06.2010, publicat în M.Of. nr. 458 din 05.07.2010, aceasta a fost numită în funcția de procuror.
Prin ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă ICCJ nr. 1631/13.08.2013 (filele 8-9 d.C.), fiind avute în principal în vedere dispozițiile Legii nr. 284/2010 și ale actelor normative de punere în aplicare a acestei legi-cadru, s-a stabilit că începând cu data de 01.08.2013, urmare a încadrării în data de 05.07.2013 a reclamantei în tranșa de vechime 3-5- ani, aceasta trece în clasa de salarizare 98 (corespunzătoare vechimii în funcție de 3-5 ani și gradației 3) și beneficiază de următoarele drepturi:
- O indemnizație de încadrare lunară de 6.156 lei;
- Un cuantum de 916 lei al sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului de confidențialitate;
- Un cuantum de 857 lei al sporului pentru condiții deosebite de muncă;
Pentru a se ajunge la acest cuantum al indemnizației de încadrare lunare brute, instanța reține că s-a aplicat o majorare cu procentul de 2,5% la indemnizația de 6.005 lei pe care reclamanta o primea anterior datei de 05.07.2013.
În privința domnului procuror L. I. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, acesta a fost numit în funcție prin Decret nr. 215/2012, publicat în M.Of. al României nr. 102 din 08.02.2012. Potrivit fluturașului de salariu depus la dosar (fila 11 d.C.), în luna aprilie 2013, acesta a primit o indemnizație de încadrare lunară de 6.608 lei, un cuantum de 944 lei al sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului de confidențialitate, un cuantum de 1.012 lei al sporului pentru condiții deosebite de muncă. Potrivit adresei din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești (filele 20-21), instanța reține că domnul procuror a trecut în tranșa de vechime 5-10 ani în luna octombrie 2013 și a primit o indemnizație de încadrare lunară de 6.774 lei, adică o majorare cu 2,5 % a indemnizației anterioare, fără a opera modificări asupra sporurilor. Astfel, formula de calcul a fost aceeași ca în cazul reclamantei.
În privința domnului procuror P. I. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia M., acesta a fost numit în funcție prin Decret nr. 192/2012, publicat în M.Of. al României nr. 102 din 08.02.2012. Acesta s-a încadrat în tranșa de vechime 3-5 ani în luna octombrie 2012 și a primit o indemnizație de încadrare lunară de 6.510 lei, un cuantum de 977 lei al sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului de confidențialitate, un cuantum de 976 lei al sporului pentru condiții deosebite de muncă. Aceeași este situația și în privința doamnei procuror D. E.-A. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Roșiori de Vede, aceasta fiind numită în funcție prin Decret nr. 250/2012, publicat în M.Of. al României nr. 104 din 09.02.2012.
În drept, instanța notează că, în ciuda disjungerii dispuse de către Curtea de Apel București, această instanță trebuie să se pronunțe în continuare asupra inadmisibilității invocate de către pârât prin întâmpinarea depusă în data de 25.02.2014. Prin aceasta, pârâtul a solicitat respingerea ca inadmisibilă a acțiunii formulate de către reclamantă pentru că nu a fost atacat în instanță ordinul emis în executarea legii, arătând astfel că atâta vreme cât nelegalitatea actului administrativ al ordonatorului de credite nu a fost constată definitiv printr-o decizie a unei instanțe de contencios administrativ, efectele produse de către acesta sunt valabile și legale. De asemenea, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, arătând că instanța, constatând eventual o discriminare, nu poate să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazul dedus judecății.
Instanța califică aceste apărări ale pârâtului drept o veritabilă excepție a inadmisibilității acțiunii formulate de către reclamantă, motiv pentru care, în temeiul art. 245 rap. la art. 248 alin. 1 C.pr.civ., urmează a se pronunța cu prioritate asupra acesteia.
În legătură cu primul motiv de inadmisibilitate, instanța nu va statua asupra legalității ordinului Procurorului General al Parchetului de pe lângă ICCJ nr. 1631/13.08.2013, de vreme ce competența în cauză îi revine instanței de contencios administrativ. Totuși, pentru a putea aprecia cu privire la existența unei fapte ilicite a pârâtului prin crearea unei situații discriminatorii, care să poată, eventual, atrage răspunderea civilă delictuală a acestuia, instanța este chemată să analizeze, implicit, măsura în care reclamanta se află într-o situație similară cu cea a colegilor săi și primește un tratament diferit fără vreo justificare obiectivă.
Instanța nu poate subscrie argumentului pârâtului, în sensul că, atât timp cât nu s-a contestat în mod legal ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă ICCJ nr. 1631/13.08.2013 sau nu s-a constatat definitiv la instanța de contencios administrativ nelegalitatea ordinului, prezumția de legalitate a acesteia exclude de plano existența oricărei fapte ilicite a pârâtului. Deși, într-adevăr, astfel cum susține pârâtul, acesta deține calitatea de ordonator de credite ce are atribuții în aplicarea corectă a legislației în vedere stabilirii indemnizației cuvenite procurorilor, instanța nu poate reține argumentul conform căruia exercitarea acestor atribuții „nu poate constitui o faptă ilicită”. Aceasta deoarece simpla natură de act administrativ a ordinului Procurorului General al Parchetului de pe lângă ICCJ nr. 1631/13.08.2013 nu poate, în sine, exclude posibilitatea săvârșirii unei fapte ilicite a pârâtului pentru cele reținute în ordinul cu pricina, pe planul dreptului civil, câtă vreme în joc se află dreptul reclamantei de a nu fi discriminată pentru niciun motiv, drept ce se impune a fi în egală măsură protejat.
În privința celui de-al doilea motiv, instanța notează că este învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală prin care reclamanta solicită acordarea unor despăgubiri materiale pentru daunele ce i-au fost produse prin presupusa discriminare.
Instanța observă că Deciziile Curții Constituționale a României nr. 818-821 din 3 iulie la care face referire pârâtul nu au influență asupra modului de soluționare al cauzei. În acest sens, instanța reține că prin acestea, Curtea Constituțională a României a interzis instanțelor judecătorești să anuleze dispozițiile legale pe care le consideră discriminatorii și a interzis, în esență, aplicarea altor dispoziții prin analogie. Instanța constată că rațiunea acestei soluții este ca instanțele, componente ale puterii judecătorești, să nu își depășească atribuțiile și să legifereze. Însă, în același timp, potrivit art. 27 din OG nr. 137/2000, instanțele sunt obligate ca, în măsura în care identifică o situație discriminatorie, să dispună restabilirea situației anterioare. Or, instanța constată că prin prezenta acțiune, reclamanta solicită acordarea de despăgubiri, în temeiul răspunderii civile delictuale, pentru discriminarea la care a fost supusă, solicitând practic cea mai facilă și des întâlnită metodă de reparare a prejudiciului, justa reparație. Așadar, raportându-se la obiectul acțiunii, instanța constată că admiterea unei asemenea acțiuni nu ar veni în contradicție cu deciziile citate de către pârât, ci doar ar conduce la îndeplinirea atribuțiilor instanței privitoare la protejarea drepturilor legitime ale persoanelor.
Pentru toate aceste motive, instanța urmează a respinge ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei, excepție formulată de către pârât prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei în data de 25.02.2014.
Pe fondul cauzei, instanța constată că a rămas învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1357 și urm C.civ. și dispozițiile OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. În baza dispozițiilor art. 11 și art. 20 Const., instanța, în analiza pe care urmează a o face, se va raporta și la dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 Protocolul Adițional nr. 14 la Convenție, precum și la jurisprudența Curții Europene în această privință.
Astfel, pentru a se pronunța, instanța urmează a verifica în ce măsură sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, mai exact: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul constatat.
Cât privește existența unei fapte ilicite, reclamanta consideră că aceasta constă în discriminarea făcută de către pârât prin stabilirea unor drepturi salariale inferioare față de cele acordate altor procurori care se află în aceeași situație cu reclamanta.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu interzice orice diferență de tratament în exercițiul drepturilor persoanelor. In acest sens, prin Hotărârea din 13 iunie 1979, Marckx c. Belgiei, par. 33 și prin Hotărârea din 6 decembrie 2007, B. c. României, a decis că pentru a se putea reține existența unei discriminări trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoge sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nici o justificare obiectivă și rezonabilă.
Cu privire la existența unei situații analoage sau comparabile, instanța a reținut prin situația de fapt că reclamanta se află doar aparent în aceeași situație cu procurorii la care se face referire prin cererea de chemare în judecată. În acest sens, aceasta are aceeași pregătire profesională, dar a fost încadrată în profesie în alt moment decât toți ceilalți menționați, de aici provenind diferența de regim aplicabil. Instanța punctează că, ulterior modificărilor legislative, și procurorilor menționați de către reclamantă li s-a aplicat aceeași formulă ca cea aplicabilă acesteia, diferența provenind din drepturile la care fiecare avea dreptul la nivelul lunii decembrie 2010. Instanța nu poate accepta argumentul reclamantei potrivit căruia aceasta se află în aceeași situație cu ceilalți procurori prin faptul că se încadrează în tranșa de vechime în magistratură 3-5 ani. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța consideră că este necesară o apreciere în concret a situațiilor descrise, realitatea fiind că reclamanta a fost încadrată în magistratură la alt moment decât ceilalți procurori, diferență de timp ce a atras o legislație incidentă diferită.
In concluzie, instanța consideră că reclamanta nu se află într-o situație identică cu ceilalți procurori menționați, dar ce află într-o situație comparabilă, instanța neputând ignora împrejurarea că reclamanta desfășoară aceeași activitate și are aceeași pregătire profesională.
Cu privire la existența unui tratament juridic diferit care să nu prezinte o justificare obiectivă și rezonabilă, instanța menționează în primul rând poziția instanței europene care, prin Hotărârea din 28 septembrie 1995, Hoffman c. Austriei, par. 31 și prin Hotărârea din 22 octombrie 1996, Stubbings și alții c. Regatului Unit, par. 75, a arătat de asemenea că statele dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic.
De asemenea, Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr.108 din 14 februarie 2006, a statuat cu valoare de principiu că stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept și o obligație a legiuitorului. Prin Decizia nr. 706 din 11 septembrie 2007 a arătat că stabilirea principiilor și a condițiilor de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului. Iar modificarea reglementărilor în această materie nu înseamnă restrângerea exercițiului unor drepturi fundamentale.
Mai mult, prin Deciziile nr. 289 din 7 iunie 2005 și nr. 339 din 28 iunie 2005, Curtea Constituțională a statuat că atât încadrarea prin lege a diferiților funcționarilor publici în anumite categorii, clase și grade profesionale cât și salarizarea conform acestei încadrări nu reprezintă drepturi fundamentale, care nu s-ar putea modifica pentru viitor, tot prin lege. Astfel, legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou, fără a se putea reține o încălcare a unui drept fundamental.
De altfel, printr-o jurisprudență constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul salarizării personalului din fondurile publice, în acest sens instanța exemplificând Hotărârea din 8 decembrie 2009, Wieczorek c. Poloniei și Hotărârea din 2 februarie 2010, Aizpurua Ortiz c. Spaniei.
Prin Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012, examinând o excepție de neconstituționalitate ridicată într-o cauză având ca obiect anularea unei decizii de revizuire a pensiei, Curtea Constituțională a reținut că avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate. De altfel, Curtea a subliniat cu caracter general faptul că legiuitorul poate interveni oricând, din rațiuni ce țin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor criterii de avansare și a unor metodologii de calcul al indemnizațiilor obținute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă.
Cu privire la prezenta cauză, instanța reține că aceasta se circumscrie spețelor prezentate anterior. Altfel spus, instanța observă că în cauză, pentru procurori aflați în situații comparabile, legiuitorul român a decis schimbarea legislației privind salarizarea acestora având în vedere condițiile macroeconomice și financiare ale țării. În consecință, de la momentul modificării legislative, s-a aplicat doar noua legislație, existând situații în care persoane aparent în aceeași situație au beneficiat de un tratament juridic diferit.
Având în vedere și jurisprudența prezentată, instanța reține că, deși într-o situație comparabilă, diferența de tratament de care a beneficiat reclamanta în comparație cu alți procurori nu prezintă elementele unei discriminări, diferența fiind într-un cuantum rezonabil și justificată de criterii obiective, mai exact necesitatea asigurării posibilității acoperirii cheltuielilor bugetare. Instanța își însușește argumentul pârâtului potrivit căruia, în cazul în care s-ar accepta în speță existența unei discriminări, statul nu ar putea niciodată modifica modul de salarizare în cadrul aparatului bugetar decât prin creșteri ale cuantumurilor drepturilor pentru toți membrii săi, soluție ce s-ar putea dovedi de foarte multe ori inoportună din punct de vedere economic. Astfel, instanța punctează că nu orice diferență de tratament poate fi considerată discriminare.
Pentru toate motivele prezentate, instanța reține că în speță nu se poate reține ca îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite din partea pârâtului.
Cu privire la condiția existenței unui prejudiciu suferit în patrimoniul reclamantei, instanța trebuie să verifice în primul rând dacă aceasta are dreptul la un salariu la un anumit nivel. Cât privește salariul care urmează a fi plătit în viitor, Curtea Constituțională, prin Decizia nr.575 din 4 mai 2011, a reținut că este dreptul autorității legiuitoare de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat. De asemenea, în această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de exemplu în Hotărârea din 8 noiembrie 2005, Kechko c. Ucrainei, par. 23, că statul este cel în măsură să stabilească ce sume trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat, acesta putând dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de sume prin modificări legislative corespunzătoare.
Astfel, instanța consideră că reclamanta nu poate susține că are dreptul la un salariu egal cu cel al altor procurori, fiind dreptul statului de a modifica pentru viitor salariile acordate și modul în care acestea sunt calcultate.
Astfel, instanța reține că reclamanta nu a suferit nici un prejudiciu ca urmare a stabilirii drepturilor salariale potrivit dispozițiilor Legii nr. 284/2010 la un cuantum inferior celui la care s-ar fi ajuns în cazul în care ar fi fost folosite formulele stabilite prin legislația anterioară. Așadar, pe lângă neîdeplinirea condiției existenței unei fapte ilicite, instanța constată că nu poate fi reținută nici existența unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei.
Cu privire la condiția existenței unei legături de cauzalitate, având în vedere că instanța a reținut că nu există faptă ilicită și nici prejudiciu, urmează a constata că nici această condiție nu este îndeplinită.
Pentru toate aceste motive, instanța reține că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, motiv pentru care urmează a respinge acțiunea formulată de reclamanta B. C. L. în contradictoriu cu pârâtul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată.
Respinge acțiunea formulată de reclamanta B. C. L., cu domiciliul în București, . nr. 16, ., ., sector 6, CNP_, în contradictoriu cu pârâtul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în București, .. 14, sector 5, ca neîntemeiată.
Cu apel care se depune la Judecătoria sector 5 București în termen de 30 de zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 30.01.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
A.-M. M.-LUCAGABRIELA D.
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 773/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 760/2015. Judecătoria SECTORUL 5... → |
|---|
