Contestaţie la executare. Sentința nr. 2845/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2845/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 16-04-2015 în dosarul nr. 2845/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI-SECȚIA A II-A CIVILĂ
Sentinta civilă nr. 2845
Ședința publică de la 16.04.2015
Instanta constituită din:
PREȘEDINTE: R. C.
GREFIER: R. C.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe contestatoarea A. N. DE ADMINISTRARE FISCALA, pe intimata C. Z., terțul poprit ANAF si debitorii D. C.-S. si DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANTELOR PUBLICE TIMIȘOARA, având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părtile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care,
Constand ca s-s solicitat judecarea cauzei in lipsa si apreciind ca aceasta se află in stare de judecata, instanta retine cauza spre solutionare.
INSTANȚA
Deliberand asupra cauzei de fată,
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 15.10.2012, sub nr._, contestatoarea Agenția Națională De Administrare Fiscală a formulat, în contradictoriu cu intimata C. Z. contestație la executare împotriva adresei de înființare a popririi precum și a procesului verbal de cheltuieli de executare silită, emis la data de 19.09.2012 de Biroul Executorului Judecătoresc ,,Casagranda S. A.", acte încheiate în dosarul de executare silita nr.665/2012 prin care a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: anularea adresei de înființare a popririi precum și anularea executării silite și a formelor de executare întreprinse de către B. „Casagranda S. A." în dosarul execuțional anterior menționat; a solicitat de asemenea contestatorul să se dispună și suspendarea executării silite pornite în dosarul de executare menționat mai sus, pana la soluționarea contestației la executare, în conformitate cu prevederile art.403 alin.1 Cod procedura civila.
În motivarea solicitării subsidiare, contestatoarea a invocat faptul că, există riscul executării silite iminente în ceea ce privește cheltuielile de executare stabilite prin procesul-verbal din data de 19.09.2012 întrucât s-a trecut la executarea silită prin poprire; astfel, prin poprirea instituită de către executorul judecătoresc, este afectată activitatea Agenției de Administrare Fiscală. În motivarea contestației la executare, contestatoarea a arătat că la data de 27.09.2012 a fost înregistrata la Agenția Naționala de Administrare Fiscala, Adresa de înființare poprire întocmita în dosarul de executare nr.665/2012, însoțită de Procesul verbal de cheltuieli de executare silită, ca urmare a cererii formulate de intimata C. Z., prin care se solicită executarea silită a Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C.-S., în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ . Din Adresa de înființare poprire, rezultă că intimatul, prin executorul judecătoresc, a apreciat că, raportat la art. 452, art. 453 Cod procedură civilă Agenția Naționala de Administrare Fiscala ar avea calitatea de terț poprit față de debitorul obligat - Direcția G. a Finanțelor Publice a județului C.-S., sens în care în conformitate cu dispozițiile art. 456-457 Cod procedură civilă, se solicită consemnarea sumei de 39.719 lei, indisponibilizate pe seama și la dispoziția executorului judecătoresc în contul indicat. Contestatoarea a subliniat faptul că Agenția Naționala de Administrare Fiscala nu are calitatea de terț poprit pentru direcțiile generale a finanțelor publice județene sau a municipiului București, cu atât mai puțin, pentru Direcția G. a Finanțelor Publice a județului C.-S., atât timp cât există bugete separate pe fiecare ordonator de credite în parte, în acest sens fiind și prevederile Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare. De asemenea, sumele derulate prin trezorerie sunt venituri bugetare care potrivit art. 139 din Codul de procedura fiscala - Executarea silită împotriva veniturilor bugetului general consolidat - "Impozitele, taxele, contribuțiile și orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de nici un creditor pentru nici o categorie de creanțe în cadrul procedurii de executare silită." În plus, potrivit art. 452 alin.2 lit. a din Codul de procedura civila, nu sunt supuse executării silite prin poprire "sumele care sunt destinate unei afectațiuni speciale prevăzute de Iepe și asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziție”.
Contestatoarea a mai arătat că intimatul nu a fost și nu este angajatul Agenției Naționale de Administrare Fiscala, pentru a i se opune acestei instituții o eventuală nerespectare a drepturilor de natură salarială, ci este angajata exclusiv a Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C. S., față de care a fost sau se afla într-un raport de serviciu, specific funcției publice. Totodată, potrivit prevederilor art. 11 alin. 1 din Legea nr. 500/2002, veniturile și cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioada de un an, care corespunde exercițiului bugetar, iar potrivit prevederilor art. 12 din același act normativ, veniturile și cheltuielile bugetare se înscriu și se aproba în buget pe surse de proveniența și respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economica și destinația acestora, potrivit clasificației bugetare. Potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 500/2002, cheltuielile bugetare au destinație precisa și limitata și sunt determinate de autorizările conținute în legi specifice și în legile bugetare anuale, iar alin. 3 prevede ca nici o cheltuiala din fonduri publice nu poate fi angajata, ordonanțată și plătită daca nu este aprobata potrivit legii și nu are prevederi bugetare. Pe de alta parte, la o lecturare sumara a titlului executoriu reprezentat de sentința civila nr. 1843/2008, se observă faptul ca în sarcina Agenției Naționale de Administrare Fiscala nu este instituită nici o obligație de plată.
Pe cale de excepție, contestatoarea a invocat prescripția dreptului de a cere executarea silită, excepție peremptorie și absolută, raportat la prevederile art. 399 alin.1 și art. 405 alin.1 și alin.2 Cod procedură civilă. Potrivit prevederilor legale invocate, dreptul de a cere executarea silită se prescrie într-un termen de 3 ani, dacă legea nu prevede astfel. Termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul de a cere executarea silită. În cauza de față, Sentința civilă nr.1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ - titlul executoriu invocat prin adresa de înființare a popririi, a devenit irevocabilă prin Decizia nr. 519/02.04.2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul cu același număr. Prin urmare, dreptul de a cere executarea silită a Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008 a început să curgă de la data de 28.10.2008 și s-a împlinit la data de 28.10.2011. Așadar, la data emiterii adresei de înființare a popririi, dreptul intimatei de a cere executarea silită, era prescris.
Pe fond, contestatoarea a arătat că, instanța de judecată a reținut în sarcina pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice a județului C.-S. obligația de plată către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate de fiecare funcționar public; de asemenea, instanța nu a stabilit în sarcina Agenției Naționale de Administrare Fiscala nici o obligație și nu a indicat nici un raport juridic obligațional între instituția contestatoare și Direcția G. a Finanțelor Publice a județului C.-S.; mai mult, instanța nu a cuantificat suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare. Prin urmare executarea silită prin poprire, la care a recurs intimata, a fost declanșată cu încălcarea dispozițiilor art. 379 alin.(1) Cod procedură civilă, potrivit cărora nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă, ceea ce nu se regăsește în titlul a cărei executare silită se solicită. Contestatoarea a apreciat că, în speță, calculul așa-ziselor debite a rezultat din modalitatea proprie de evaluare de la nivelul Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C.-S., la care s-au adăugat cheltuielile de executare calculate de executorul judecătoresc. Un aspect deosebit de important este, în opinia contestatoarei, faptul că la data emiterii adresei de înființare a popririi, în vederea valorificării drepturilor salariale pretinse de intimata, literele c) și d) ale art.31 din Legea nr. 188/1999 erau abrogate prin legea unică de salarizare. În aceste condiții, obligația instituită prin sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. nu este susceptibilă de a fi executată silit, motivat de faptul că această obligație nu constă în plata unei sume de bani, astfel cum prevede art. 371 ind 2 Cod procedură civilă, iar modalitatea la care a recurs intimata, prin intermediul executorului judecătoresc este în afara cadrului legal aplicabil în materie, conducând la ipoteza greșită că acolo unde legea nu prevede și instanța de judecată nu dispune, prin intermediul actelor de executare silită se pot institui obligații și genera raporturi juridice care să atragă, în orice condiții, valorificarea unei creanțe care nu răspunde cerințelor legale ale 379 alin.(1) Cod procedură civilă. Pe de altă parte, a subliniat contestatoarea, dispozițiile O.U.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă cadrul normativ aplicabil executării obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii. În acest sens, nu au fost respectate dispozițiile O.G. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, dat fiind faptul ca înainte de a formula adresa de înființare a popririi, executorul judecătoresc nu a comunicat contestatoarei somația prevăzută de art. 2 din O.G.22/2002. Se poate constata ca emiterea adresei de înființare a popririi nu a fost precedată de emiterea unei somații de plata așa cum prevede textul legal mai sus menționat. Așadar somația de plata trebuie sa fie comunicata debitorului înainte de a se formula adresa de înființare a popririi, prin derogare de la dreptul comun reprezentat de prevederile art. 454 alin. 1 cod procedura civila potrivit căruia poprirea se înființează fără somație.
Mai mult decât atât, în privința recunoașterii drepturilor salariale, reprezentând suplimentul postului, respectiv suplimentul treptei de salarizare, prin hotărârea pronunțată la data de 10.04.2011 în cauza Z. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins cererea reclamanților ca inadmisibilă. Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 20/21.09.2009 pronunțată în Dosar nr.9/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 880 din 16 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în soluționarea recursului în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, referitor la posibilitatea acordării și cuantificării drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
A adăugat contestatoarea că cheltuielile de executare calculate de executorul judecătoresc sunt nelegale și nu se justifică, întrucât nu se face dovada unei atitudini culpabile a instituției contestatoare sau a refuzului de a pune în executare voluntară a acestuia, a unei obligații instituite prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008. Nu pot fi luate în considerare nici faptul că sumele exagerate, menționate cu titlu de onorariu de avocat, ar fi generate de faza executării silite, întrucât nu există nici un înscris doveditor din care să reiasă angajarea unui avocat în faza executării silite, iar pe de altă parte, nu este făcută dovada diligentelor și prestației avocatului în această etapă, de natură să justifice un cuantum atât de ridicat al acestor cheltuieli. Contestatoarea a apreciat că numai în măsura în care se dovedește faptul că debitorul nu s-a conformat procedurii instituită prin O.U.G. nr. 71/2009 și nu a executat creanța devenită exigibilă, în condițiile și la termenele prevăzute de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009, atunci creditorul are deschisă calea executării silite, raportat la prevederile art. 3721 alin.(2) Cod procedură civilă. Aplicarea acestui act normativ nu neagă existența și întinderea drepturilor constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile și nici nu refuză punerea în executare a acestora, ci doar stabilește o modalitate de executare, justificată de apărarea stabilității economice a statului și care nu poate face obiectul unei executări silite.
În drept, contestatoarea a invocat art. 399-403 alin.1 Cod procedură civilă, art.7 din O.G. nr.22/2002, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.92/2011, precum și toate dispozițiile legale invocate în cuprinsul contestației la executare.
Prin serviciul registratură intimata a depus la dosar la data de 05.04.2013 întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației la executare și a cererii de suspendare a executării silite. De asemenea, intimata a invocat excepția netimbrării contestației la executare, solicitând anularea contestației ca netimbrată ca și cererea de suspendare a executării silite, precum și respingerea cererii de suspendare pentru neplata cauțiunii, excepția necompetenței materiale a instanței în judecarea cererilor de suspendare bazate pe OG 22/2002, precum și excepția conexității conform art.164 Cod procedură civilă, solicitând trimiterea dosarului instanței celei dintâi investite - dosar_/302/2012. Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea contestației la executare formulată de către Agenția Națională de Administrare Fiscală, precum și respingerea cererii de suspendare a executării silite formulată în temeiul art.403 alin. 1 Cod procedură civilă de către contestatoare.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe disp.art.115-118 C.p.c și nu a avut atașate înscrisuri în susținere.
Prin sentința civilă nr. 5398/16.04.2013 pronunțată în dosarul civil nr._, Judecătoria Sectorului 5 București a respins ca neîntemeiată contestația formulată de către contestatoarea A. N. DE ADMINISTRARE FISCALA, în contradictoriu cu intimata A. M..
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, în temeiul art. 403(8), (9) și 403 ind 1 Cod procedura civila, în raport de prevederile art. 304 pct. 9 Cod Procedura Civila.
Intimata nu a formulat întâmpinare. A depus concluzii scrise.
Prin Decizia civila nr. 3161/R din data de 29.10.2014, Tribunalul a admis recursul formulat, a casat sentința civilă nr. 5398/10.06.2013 și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru lipsa citarii tertului poprit ANAF.
Cauza a fost inregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 5 București la data de 19.12.2014 sub nr._ .
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S. – Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal în dosar nr._, definitivă și irevocabilă la data de 02.04.2009 prin respingerea recursului, învestită cu formulă executorie, instanța a admis acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. și a obligat-o pe pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. la plata către reclamant a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate.
Creditoarea a introdus cerere de executare silită a sentinței menționate, cerere pe care a depus-o la Biroul Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A. și prin care a solicitat ca executarea silită să se realizeze prin poprire asupra sumelor de bani datorate debitoarei Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. de către Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală, constituindu-se astfel pe rolul acestui birou dosarul de executare nr. 665/2012.
Judecătoria sector 5 București, la solicitarea Biroului Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A., a încuviințat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C. S. în dosar nr._ .
În baza acestei încheieri, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare și altor bunuri mobile incorporale datorate de Agenția Națională de Administrare Fiscală debitorului Direcția G. a Finanțelor Publice C. S., până la concurența sumei de_ lei.
În ceea ce privește aspectele de nelegalitate a executării silite demarate împotriva sa, invocate de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, instanța reține următoarele:
1. Cu privire la apărarea contestatoarei conform căreia instituțiile publice beneficiază de un termen de 6 luni de la primirea unei somații și nu pot fi supuse direct unei executări silite prin poprire, instanța reține că prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002, stabilesc că, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
Instanța constată că textul de lege respectiv este neechivoc cu privire la condițiile în care poate fi aplicat, respectiv atunci când se constată o lipsă de fonduri, din cauza căreia instituția debitoare nu își poate executa obligațiile. D. în acest caz este necesar ca executorul judecătoresc să comunice o somație instituției, iar de la data primirii somației, instituția trebuie să ia toate măsurile necesare pentru asigurarea fondurilor necesare.
Așa fiind, din examinarea textelor legale evocate, instanța reține că prin acestea patrimoniul debitorilor instituții publice nu a fost exceptat de la executarea silită, fiind instituită o procedură specială de aducere la îndeplinire a obligațiilor stabilite prin titluri executorii în sarcina acestora. Prin acestea nu se aduce nici o încălcare drepturilor creditorilor debitorilor instituțiilor publice în raport de alți creditori, deoarece, cei dintâi au de asemenea, la dispoziție calea executării silite de drept comun și implicit dreptul de a-și valorifica creanța, dar numai după epuizarea modalității speciale de executare voluntară, prevăzută de actul normativ evocat.
In fapt, legea prevede ca doar in cazul lipsei de fonduri, lipsa care conduce la neinceperea executarii benevole sau la continuarea acesteia, doar in acest caz deci, a lipsei de fonduri, exista un termen de 6 luni aplicabil in baza legii, termen in care debitorul este obligat sa gaseasca resursele financiare necesare acoperirii creantei.
In speta, acest text incepe clar cu mentiunea, daca executarea nu incepe sau continua din cauza lipsei de fonduri. Asadar, apreciem ca din interpretarea logica a textului, se desprinde ideea ca doar in cazul existentei unei lipse de fonduri din partea debitorului, care lipsa sa determine un impediment la executarea benevola, care este regula, doar atunci deci, este aplicabil termenul de 6 luni in care exista obligatia de a gasi resursele financiare necesare. Este vorba despre un termen de 6 luni dat acestor institutii pentru a identifica sumele necesare, dat fiind specificul activitatii lor, in cazul special al unei lipse de fonduri.
D. in acest caz, al existentei unui impediment la executare, impediment care consta in lipsa de fonduri, doar in acest caz deci, apreciem ca devine aplicabil termenul de 6 luni pentru identificarea resurselor financiare. Nu este vorba despre nici o procedura prealabila in aceste 6 luni.
Asadar, instanta apreciaza ca debitorul este obligat a executa de buna voie obligatia sa de plata inscrisa in titlu executoriu, chiar daca este vorba despre o institutie publica, hotararea judecatoreasca avand putere obligatorie si in cazul acestor debitori. Or, in masura in care debitorul nu achita, creditorul are deschisa calea de a-si valorifica creanta silit.
Trebuie retinut faptul ca debitoarea nu a executat in nicun fel aceasta creanta in termen de 6 luni, de la data ramanerii definitive a sentintei civile, termen pe care il invoca in apararea sa. Nu indica insa debitoarea contestatoare care ar fi momentul din care ar incepe sa curga acest termen, si cat timp ar mai trebui amanata executarea creantei, in detrimentul creditoarei si in nerespectarea celor pronuntate de o instanta judecatoreasca.
În plus, instanța are în vedere și dispozițiile art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și art. 1 din Protocol 1 adițional la Convenție, prin care se arată că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătoreacă definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. În cauza de față, cu toate că intimata a obținut o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care o instituție publică a fost obligată la o acțiune specifică, aceasta nu a fost executată din cauza refuzului debitoarei-contestatoare de a respecta această hotărâre.
Or, debitoarea reprezintă o instituție publică ce constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă o instituție a statului refuză să execute o hotărâre judecătoreacă și definitivă ori întârzie executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi.
Curtea, în jurisprudența sa (Cauza Ș. împotriva României din 24 iunie 2005) a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
Astfel, debitoarea, ca instituție publică și reprezentantă a statului are obligația de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie și cu promptitudine o hotărâre judectorească definitivă și irevocabilă, refuzul acesteia lipsind intimata de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri pronunțate în favoarea sa.
Pentru aceste considerente, instanța apreciază că, în mod corect, s-a procedat la declanșarea executării silite în cauză, în modalitatea popririi, prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002 nefiind incidente de drept și în mod automat, ci numai în condițiile dovedirii lipsei de fonduri în vederea executării voluntare a crenței, aspect ce nu a fost invocat sau probat în cauză. Astfel se impunea executarea silită a debitoarei în condițiile dreptului comun, conform art. 3 din OG nr. 2/2002 coroborat cu dispozițiile art. 371¹ C.proc.civ.
2. Cu privire la apărarea conform căreia contestatoarea nu datorează sume de bani către DGFP C. S., instanța constata:
Direcțiile Generale ale Finanțelor Publice județene se află în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în baza art. 2 din HG nr. 109/2009 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
De asemenea, în baza art. 4 alin. (3) pct. 4 lit. e) din același act normativ, Agenția Națională de Administrare Fiscală deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator terțiar de credite.
Instanta reține că ministrul finanțelor publice deține calitatea de ordonator principal de credite, președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală deține calitatea de ordonator secundar de credite, iar directorii direcțiilor județene ale finanțelor publice au calitatea de ordonatori terțiari de credite. Pe cale de consecinta, nu se poate reține că Agenția Națională de Administrare Fiscală nu ar datora sume de bani către DGFP C. S., ci DGFP C. S. se administrează chiar din fondurile pe care i le alocă Agenția.
3. Referitor la apărarea conform căreia executarea silită este prescrisă, instanța reține că, deși contestatoarea își fundamentează apărarea, în principal, pe faptul că executarea silită este suspendată în temeiul prevederilor OUG nr. 71/2009, invocă în același timp faptul că termenul de prescripție a executării a continuat să curgă. Or, în temeiul art. 4051 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cursul prescripției se suspendă pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege. Pe cale de consecinta, nu se poate reține că ar fi intervenit prescripția executării silite.
4. În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 139 din Codul de procedură fiscală, conform cărora impozitele, taxele, contribuțiile și orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de niciun creditor pentru nicio categorie de creanțe în cadrul procedurii de executare silită, instanța apreciază că disp. art. 139 Cod procedură fiscală nu sunt aplicabile în prezenta cauză, acestea referindu-se la executarea creanțelor fiscale, in timp ce in speta se execută o creanță a unui creditor persoană privată împotriva unui debitor instituție publică, fiind vorba despre un drept eminamente civil.
5. Referitor la apărarea contestatoarei conform căreia creditoarea nu este angajata Agenției Naționale de Administrare Fiscală sau conform căreia titlul executoriu în discuție nu o vizează, instanța constată că nu prezintă relevanță concretă. contand în prezenta speță faptul ca intimata a fost angajata a Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S. în perioada pentru care se datorează drepturi salariale restante și ca Agenția Națională de Administrare Fiscală datorează sume de bani Direcției Generale a Finanțelor Publice C. S.. Or, acest aspect a fost transat prin sentinta nr,1843/2008, in mod irevocabil.
6. În ceea ce privește susținerea contestatoarei conform căreia cheltuielile bugetare au o destinație precisă și limitată, veniturile și cheltuielile bugetare fiind aprobate prin lege, instanța apreciază că prevederile legale menționate nu trebuie interpretate în sensul că instituțiile publice își execută obligațiile stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile doar dacă legea permite acest lucru prin mențiuni speciale inserate în actul normativ care reglementează bugetul instituțiilor respective. Aceasta ar conduce la ideea unei neexecutari perpetue, statul putând astfel oricând să ignore dispozițiile din hotărâri judecătorești prin nefinanțarea cheltuielilor izvorâte din titlurile executorii pronunțate de instanțele judecătorești, ignorându-se principiile securității juridice și al forței obligatorii a hotărârilor judecătorești irevocabile.
Într-adevăr, instituțiile publice pot antrena cheltuieli doar conform destinației stabilite prin bugetul anual. Din acest motiv, este necesar ca bugetul anual să conțină un capitol distinct pentru executarea obligațiilor izvorâte din hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. In alte situatii, atunci instituția publică are obligația de a solicita fonduri suplimentare ori de a redistribui fondurile între capitolele bugetului, astfel încât aspectele statuate în mod definitiv și irevocabil de o instanță de judecată să fie pe deplin respectate.
În lipsa unor asemenea masuri, creditorul este îndreptățit să procedeze la executarea silită a obligației, chiar și prin poprirea conturilor instituției publice, tocmai pentru respectarea securității raporturilor juridice. Or, dacă instituția publică nu efectuează demersuri pentru asigurarea fondurilor necesare plății creditorilor săi, atunci obligatia de plata de bunavoie nu este indeplinita, iar creditorul poate urmări silit oricare din veniturile instituției publice, cu excepția celor indicate expres de legiuitor.
7. Referitor la apărarea conform căreia instanța nu a cuantificat suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, instanța reține că aceste drepturi salariale restante sunt ușor determinabile, prin aplicarea procentului de 25% la salariul de bază încasat de intimată. De altfel, debitoarea chiar a cuantificat drepturile intimatului, iar această cuantificare s-a realizat conform legii, iar nu conform unei „modalității proprii de evaluare” a debitoarei, cum în mod eronat apreciază contestatoarea., fiind inscrisuri depuse la dosar in acest sens.
8. În ceea ce privește apărarea conform căreia executarea ar fi lovită de nulitate deoarece nu a fost emisă somația prevăzută de art. 387 C. proc. civ., instanța constată că, în temeiul art. 454 alin. (1) C. proc. civ., poprirea se înființează fără somație. In plus, disp. art. 2 din OG nr. 22/2002 nu sunt aplicabile în prezenta cauză, din motivele arătate mai sus – pct.1.
9. Apărările contestatoarei întemeiate pe aspectele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Z. și alții împotriva României sunt irelevante în prezenta speță, deoarece în cauza Z. și alții a fost analizată cererea unor reclamanți cărora instanțele interne nu le-au recunoscut drepturi salariale restante, situație diametral opusă față de cea din prezentul dosar.
De asemenea, contestatoarea invocă decizia nr. 20/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, însă analizarea acestei decizii ar implica o nouă statuare asupra fondului cauzei, în condițiile în care creditoarea beneficiază de o hotărâre definitivă și irevocabilă, care nu mai poate fi repusă în discuție. De altfel, decizia nr. 20/2009 a fost pronunțată ulterior sentinței pe care se întemeiază creditoarea, iar deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii nu pot aduce atingere hotărârilor definitive și irevocabile deja pronunțate.
În plus, faptul că, în concret, calcularea drepturilor salariale restante se realizează în temeiul unor dispoziții legale abrogate nu constituie un viciu al executării, deoarece titlul executoriu pe care se întemeiază creditoarea, respectiv hotărârea judecătorească, a statuat în mod definitiv și irevocabil că acele prevederi legale, chiar abrogate la acest moment, îi sunt aplicabile creditoarei. O statuare a instanței de executare în sens contrar ar echivala cu o ignorare a autorității de lucru judecat a titlului executoriu pe care se întemeiază intimata.
10. În ceea ce privește apărarea conform căreia nu există documente justificative pentru cheltuielile de executare stabilite de executorul judecătoresc, instanța reține că toate cheltuielile solicitate de executorul judecătoresc sunt justificate prin actele pe care acesta le-a efectuat în dosarul de executare silită. În ceea ce privește onorariul avocatului din faza de executare silită, acesta este, de asemenea, justificat, nefiind vorba despre cheltuieli de judecată, așa cum susține contestatoarea, ci chiar despre cheltuieli de executare silită. El este . rezonabil, față de activitățile pe care avocatul trebuie să le desfășoare în faza de executare silită. În plus, deși contestatoarea susține că nu există dovada „angajării” unui avocat, instanța constată că avocatul intimatei a depus delegație la dosarul de executare, prin care justifică în mod legal calitatea sa de avocat al intimatei în faza de executare silită.
Așa cum a statuat pe acest aspect Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa (Cauza C. împotriva României din 26 mai 2005, Cauza S. și alții contra României din 2 februarie 2006, Cauza P. împotriva României din 28 august 2007), se poate afirma că și în dreptul intern, partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 274 C.proc.civ) decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
Așadar, se poate spune că în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar și rezonabil au fost plătite de partea care a caștigat procesul în timpul și în legătură cu acel litigiu. Caracterul rezonabil al cheltuielilor semnifică faptul că, în raport cu natura activității efectiv prestate, complexitatea, riscul implicat de existența litigiului sau/și reputația celui care acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate.
De asemenea, tot subscris caracterului rezonabil, ele trebuie să fie și previzibile, adică să fie la timp recunoscute de cel împotriva căruia se fac, pentru ca acesta să aibă timp pentru a le contesta și combate.
Realitatea cheltuielilor ține de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obține serviciul avocatului drept calitatea considerată, ca garanție a succesului său.
Judecătorii au dreptul conform art. 274 alin. 3 C.proc.civ. să mărească sa să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
În prezenta cauză instanța reține că nu se poate aprecia că onorariul avocatului, suportat de intimată în faza executării ar fi fost nepotrivit de mare în raport cu complexitatea pricinii și de prestația avocatului.
În ceea ce privește gradul de complexitate al cauzei, acesta nu este unul de neglijat, având în vedere valoarea ridicată a obiectului acesteia, precum și calitatea de instituție publică a contestatoarei, aspecte ce necesitau o anumită pregătire și experiență profesională a avocatului intimatei.
În ceea ce privește munca depusă în cauză de către avocatul ales al intimatei, nu se poate reține îndeplinirea defectuoasă, necorespunzătoare a obligațiilor ce-i reveneau acestuia, cu privire la exercițiul drepturilor procesuale, respectiv la îndeplinirea obligațiilor procesuale de către intimata-creditoare. Sub acest aspect nu se poate reține, prin urmare faptul că activitatea desfășurată de către avocat ar fi fost deficitară sau redusă astfel încât să-i corespundă, în consecință un cuantum mai redus al onorariului avocațial.
De asemenea, instanța are în vedere dispozițiile art. 34 din Legea nr. 51/1995 și cele din Statutul profesiei de avocat conform cărora în ceea ce privește raporturile juridice dintre avocat și client, orice imixtiune din partea vreunui organ al statului este inadmisibilă, precum și principiul prevăzut de art. 969 C.civ., în lumina căruia contractul de asistență juridică își produce pe deplin efectele între părțile contractante. Cum fundamentul acordării cheltuielilor de executare avansate de către intimată care execută silit o hotărâre judecatorească ce constituie titlu executoriu și procesul verbal privind cheltuielile de executare, ce reprezintă de asemenea titlu executoriu, îl reprezintă culpa procesuală, înseamnă că acel contract, încheiat de intimată cu avocatul său, își va produce efectele și față de contestatoare, care a refuzat să execute voluntar creanța, în baza unuia dintre principiile care guvernează repararea prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale, anume principiul reparării integrale.
În plus, instanța are în vedere și jurisprudența CEDO, în lumina căreia, contestatoarea, ca și reprezentantă a statului are obligația de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie și cu promptitudine o hotărâre judecatorească definitivă, cheltuielile de executare fiindu-i imputabile.
Instanța observă că nici onorariul executorului judecătoresc nu este exorbitant sau nejustificat, cum susține contestatoarea. Din contră, acesta este în limitele prevăzute de lege și este perfect justificat prin munca depusă de executor: primire cerere de executare, solicitarea încuviințării silite, emiterea adreselor de înființare a popririi, purtarea corespondenței cu Ministerul Finanțelor Publice, etc.
11. Cu privire la analiza prevederilor OUG nr. 71/2009, instanta constata ca in baza art. 1 alin. (1) și (2) din OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Cu privire la decizia de inadmisibilitate a Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012 pronunțată în cauza D. și alții c. României (cererea nr._/08), invocata in cauza de fata, instanta constata: In aceasta cauza au fost respinse plângerile formulate de trei creditori, prin care aceștia invocau plata cu întârziere de către Statul Român a drepturilor lor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești interne. Curtea Europeană a apreciat că nu a existat o încălcare a art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, cât timp a fost păstrat un echilibru intre interesele particulare aflate în joc și interesul general (s.n.), eșalonarea de către debitor a plăților nefiind un argument suficient pentru o constatare a încălcării drepturilor amintite, in condițiile în care calendarul plăților a fost respectat și nu există indicii cum că nu va fi respectat pe viitor.
În fapt, in cauza respectiva, reclamanții au obținut în fața instanțelor interne recunoașterea unor drepturi salariale. Cel mai important aspect este, in opinia instantei, acela potrivit caruia Curtea a reținut, pe baza probelor existente la dosarul cauzei, că se incasase în cursul anului 2008 un procent de 30% din drepturile recunoscute de instanțele interne prin hotărâri definitive și irevocabile. De asemenea, în cursul anului 2010, s- a obținut 25% din tranșa a doua, reprezentând 34% din totalul datorat de Guvern, situația premisă fiind total diferită de cea care face obiectulș prezentei cauze.
După eșalonările intervenite prin O.U.G. nr. 71/2009 și O.U.G. nr. 45/2010, Curtea a reținut că sumele cuvenite urmează să fie achitate după un calendar al plăților în cinci tranșe stabilit potrivit Legii nr. 230/2011: prima de 5% în 2012, a doua de 10% în 2013, a treia de 25% în 2014, a patra de 25% în 2015 și ultima de 35% în 2016. În drept, reclamanții s-au plâns de încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), dată fiind întârzierea în punerea în executare a hotărârilor judecătorești interne ce le recunosc drepturi de natură salarială.
Trecând la analizarea proporționalității acestor măsuri cu scopul urmărit – menținerea echilibrului bugetar, cu evitarea degradării situației sociale a persoanelor vizate de respectivele măsuri – Curtea a constatat că Guvernul a stabilit un mecanism de eșalonare a plăților care, deși a suferit unele modificări pe parcurs, a fost respectat de către autoritățile interne, autorități care au manifestat diligență în executarea hotărârilor menționate.
In cauza dedusa CEDO, reclamanții au încasat mai mult de o treime din suma totală, restul sumelor urmând a fi virate până în 2016, ceea ce, dupa cum s-a aratat chiar in adresa emisa de catre Directia Generala a Finantelor Publice C. S., nu este cazul in speta de fata.
În jurisprudența sa anterioară, Curtea a sancționat neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de instanțele interne, apreciind că faza executării unei hotărâri face parte din „proces”, în sensul articolului 6 din Convenție. Totodată, în măsura în care s-a considerat că o creanță recunoscută printr-o hotărâre judecătorească îndeplinea condițiile pentru a fi considerată un ”bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut și încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce protejează dreptul la proprietate (a se vedea cauza Bourdov c. Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002).
Obligația de a pune în executare hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești interne a fost analizată cu o exigență sporită în cazul în care debitor al obligațiilor ce rezultau din hotărâre era Statul însuși, prin instituțiile sale (a se vedea cauza Bourdov, citată anterior, dar și o . hotărâri pronunțate împotriva României: S. – hotărârea din 29 septembrie 2005, Miclici – hotărârea din 20 decembrie 2007, O. – hotărârea din 29 iulie 2008, T. – hotărârea din 29 iulie 2008, N. – hotărârea din 21 aprilie 2009 etc.). Curtea a sancționat, astfel, nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate.
Pe cale de consecinta, in cauza D. si altii, cererea reclamantilor a fost respinsa tocmai pentru ca s-a retinut plata deja a mai mult de o treime din debitul datorat, ceea ce reprezinta o dovada rezonabila pentru onorarea obligatiilor catre reclamanti, alta fiind situatia premisa decat in speta, de unde rezulta ca aceasta cauza nu se aplica in acest dosar.
In speta de fata, debitoarea nu a facut dovada platii nici macar partiale a debitului datorat inca din 2008, data ramanerii definitive a titlului executoriu. Creditoarea sau tertul nu au depus inscrisuri prin care sa dovedeasca faptul ca ar fi achitat cel putin o parte din acest debit; dimpotriva, s-a precizat chiar in mod explicit, prin adresa solicitata de instanta, faptul ca nu a fost achitata nici o suma de bani conform titlului executoriu. Din adresa de infiintare a popririi rezulta ca aceasta masura de executare silita a fost dispusa pentru intreaga suma, aceasta reprezentand o dovada in plus a faptului ca nu s-a achitat nicio suma din debitul datorat.
In cauza de fata, nu rezulta ca a existat din partea contestatorului o asemenea diligenta rezonabila, caci din 2008 si pana in prezent, 2013, in 5 ani, contestatorul nu a achitat parte din suma totala datorata, ceea ce dovedeste inca o data ca in niciun caz nu poate fi vorba despre pastrarea unui echilibru intre interesele particulare aflate în joc și interesul general . Timp de 5 ani debitorul a avut la dispozitie suficient timp pentru executarea benevola a acestui tiltu executoriu, sau macar respectarea prevederilor legale/a mecanismului de esalonare a platilor. Dar, nu a inteles a respecta dispozitiile legale si a achita esalonat, in procentele stabilite, si abia in 2013, o data cu procedura de executare, intelege sa se prevaleze de cea mai recenta hotarare CEDO, care nu se poate aplica indiferent de situatia premisa.
F. de toate considerentele expuse anterior, instanta va respinge contestatia la executare ca neintemeiata.
Totodata, avand in vedere ca la acest termen s-a analizat fondul cauzei, va fi respinsa ca ramasa fara obiect cererea de suspendare a executarii silite.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge contestatia la executare formulata de contestatoarea AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, cu sediul in sector 5, București, ., in contradictoriu cu intimata C. Z., cu domiciliul in sector 5, București, ., ., . ANAF, cu sediul in sector 5, București, . si debitorii D. C.-S., cu sediul in Resita, .. 2 si DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TIMIȘOARA, cu sediul in Timisoara, .. 15A ca neintemeiata.
Respinge cererea de suspendare a executarii silite ca ramasa fara obiect.
Cu drept de recurs in termen de 15 zile de la comunicare.
Pronuntata in sedinta publica azi, 16.04.2015.
PREȘEDINTE,GREFIER,
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 3700/2015. Judecătoria... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2959/2015. Judecătoria... → |
|---|
