Ordin de protecţie. Sentința nr. 5549/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5549/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 04-08-2015 în dosarul nr. 5549/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI - SECȚIA A II-A CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 5549
Ședința din camera de consiliu din data de 04.08.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE – V. E. S.
GREFIER – V. L. D.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile – minori și familie privind pe reclamantul H. V. A., prin reprezentant legal H. Michael, și pe pârâta H. G., având ca obiect ordin de protecție.
Dezbaterile au avut loc în ședința din camera de consiliu din 03.08.2015, fiind consemnate în încheierea ce face parte integrantă din prezenta sentință; la acel termen instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 04.08.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 la data de 30.06.2015, reclamantul H. V.-A., prin reprezentant legal H. Michael, in contradictoriu cu pârâta H. G., a solicitat emiterea unui ordin de protecție prin care să se instituie următoarele măsuri: obligarea pârâtei la păstrarea unei distanțe minime determinate față de victimă de cel puțin 200 de metri, obligarea pârâtei la păstrarea unei distanțe minime determinate față de reședința, locul de muncă sau unitatea de învățământ a persoanei protejate, respectiv București, Calea 13 Septembrie nr. 71, ., sector 5 (domiciliu) și București, ., sector 3 (Grădinița I. School), interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu victima, precum și, în temeiul art. 23 alin. 3 din Legea nr. 217/2003, obligarea pârâtei la consiliere psihologică.
In motivarea cererii, reclamantul, prin reprezentant legal, a arătat că faptele de violență exercitate de pârâtă asupra minorului H. V. A. s-au produs în data de 11.06.2015, în incinta Grădiniței I. School, când pârâta, însoțită de un domn care pretindea că este avocatul său, au pătruns în curtea grădiniței, fără permisiunea conducerii grădiniței, cu intenția de a-l lua cu forța pe minor. Arată că acțiunea pârâtei au cauzat o stare de tensiune și panică minorului, aceasta expunându-l violenței în familie, minorul fiind martorul agresiunii fizice exercitate de pârâtă asupra tatălui său. Învederează că socurile emoționale la care a fost expus copilul au avut un impact negativ asupra dezvoltării sale emoționale, în urma acestora copilul înregistrând un real regres fizic și emoțional.
Cererea nu a fost motivată în drept.
În susținerea cererii, au fost depuse la dosar înscrisuri.
La data de 15.07.2015, pârâta a depus la dosar întâmpinare, arătând că cererea prin care reclamantul solicită emiterea ordinului de protecție este neîntemeiată, neîndeplinind cerințele de admisibilitate a emiterii ordinului de protecție, respectiv a condițiilor expres și limitativ prevăzute de Legea nr. 217/2003.
În susținerea întâmpinării, au fost depuse la dosar înscrisuri.
La termenul de judecată din data de 28.07.2015, reclamantul a depus la dosar cerere completatoare, arătând că în data de 23.07.2015, pârâta, ajutată de trei persoane necunoscute, a reușit luarea cu forța a minorului de la domiciliul reclamantului, astfel că, în temeiul art. 23 alin. 1 lit. b din Legea nr. 217/2003, solicită reintegrarea minorului în locuința unde i-a fost stabilit domiciliul conform deciziei civile pronunțate. În subsidiar, a solicitat restabilirea locuinței minorului la tată.
La data de 31.07.2015, pârâta a formulat completare la întâmpinare, prin care a arătat că până la soluționarea irevocabilă a dosarului de divorț, produce efecte juridice ordonanța președințială prin care s-a stabilit că locuința minorului V. A. să fie la mamă. Totodată, a arătat că pârâta că nu a săvârșit niciodată un act de violență asupra minorului. Astfel, a solicitat respingerea cererii astfel cum a fost completată în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
În dovedire, au fost depuse la dosar înscrisuri.
Instanța a încuviințat și a administrat pentru ambele părți proba cu înscrisuri și proba testimonială cu 3 martori pentru reclamant și 2 martori pentru pârâtă.
La termenul de judecată din data de 03.08.2015, instanța a rămas în pronunțare asupra fondului cauzei, amânând pronunțarea la data de 04.08.2015, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise.
Analizând materialul probator administrat in cauză, instanța reține următoarele:
În fapt, instanța reține că reclamantul – minorul H. V. A., născut la data de 08.07.2009 - a rezultat din căsătoria încheiată la data de 05.09.1996 între H. Michael și pârâta H. Gențiana, căsătorie desfăcută prin sentința civilă nr._/20.12.2012 a Judecătoriei Sectorului 5 București, definitivă prin decizia nr. 2088/A/16.12.2014 pronunțată de către Tribunalului București, dar nu irevocabilă, formulându-se recurs împotriva acestei hotărâri, cu termen de judecată la data de 22.09.2015 la Curtea de Apel București.
Prin sentința civilă nr. 4271/14.05.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._ având ca obiect ordonanță președințială, a fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâta din prezenta cauză și a fost stabilită locuința minorului H. V. A., la domiciliul reclamantei, până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr._/302/2011 având ca obiect „divorț cu minori”.
În dosarul nr._/302/2011 a fost admisă cererea de recuzare a președintelui completului de judecată și s-a dispus din nou repartizarea aleatorie a dosarului, care a primit numărul_/302/2012.
Prin sentința civilă nr._/20.12.2012, pronunțată în dosarul nr._/302/2012, Judecătoria sectorului 5 București a dispus ca exercitarea autorității părintești asupra minorului H. V. A. să se facă în comun de către cei doi părinți, iar locuința minorului a fost stabilită la domiciliul mamei. Instanța de apel a schimbat în parte sentința apelată, stabilind locuința minorului V.-A. la tată.
Din considerentele acestor hotărâri judecătorești, instanța reține că de la momentul despărțirii în fapt a părinților săi – anul 2011, minorul V. A. a locuit cu mama sa în localitatea M., jud. Prahova, împreună cu bunicii materni.
Prin decizia civilă nr.373/20.06.2013 pronunțată de Tribunalul Prahova, a fost obligată pârâta să permită tatălui să aibă legături personale cu minorul prin luarea minorului la domiciliul tatălui din București în prima și a treia săptămână din fiecare lună, de vineri ora 13.00 până duminică ora 18.00, această hotărâre neputând fi pusă în executare datorită refuzului minorului, motiv pentru care s-a dispus de către Judecătoria Vălenii de M. consilierea psihologică a minorului.
Ulterior pronunțării deciziei civile nr. 2088/A/16.12.2014 de către Tribunalului București, prin care locuința minorului a fost stabilită la tată, acesta a notificat-o pe pârâtă prin intermediul executorului judecătoresc, solicitându-i să îl aducă pe minor la locuința sa din București. Prin răspunsul din data de 22.02.2015, pârâta i-a comunicat că ea nu se opune hotărârii judecătorești, dar minorul refuză categoric să plece de lângă mama lui, motiv pentru care l-a invitat pe tată să vină la M. pentru a discuta cu minorul și a-l lua la București.
Din susținerile părților și probele administrate în cauză rezultă că începând cu luna martie 2015 minorul a locuit cu tatăl său în București până în data de 23.07.2015, când a fost luat de mama sa și dus la locuința bunicilor materni din M., ambii părinți susținând că minorul a fost luat împotriva voinței sale și fără acordul celuilalt părinte, sens în care fiecare dintre ei a formulat plângeri penale aflate în curs de soluționare, acuzându-se reciproc că exercită forme de abuz emoțional și psihologic împotriva minorului.
Prin sentința civilă nr. 3974/ 25 mai 2015, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București în dosarul nr. _, având ca obiect cererea pârâtei din prezentul dosar H. Gențiana de obligare a lui H. Michael să „înapoieze minorul V.-A.”, instanța a respins cererea ca lipsită de interes, reținând că până la soluționarea irevocabilă a dosarului de divorț își produce efectele ordonanța președințială pronunțată la data de 14.05.2012 și prin care a fost stabilită locuința minorului V.-A. la mamă, astfel că mama are deja un titlu executoriu și are posibilitatea să uzeze de dispozițiile legale privind executarea silită a hotărârilor judecătorești referitoare la minori, respectiv prevederile art. 910 și următoarele Cod procedură civilă.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, instanța reține că în toată perioada proceselor finalizate prin hotărârile judecătorești sus-menționate și a încercărilor de executare silită, relațiile dintre părți au fost foarte tensionate, între cei doi părinți ai minorului existând incidente caracterizate prin violență verbală și fizică, ambii formulând nenumărate plângeri penale. De remarcat că aceste violențe au ca punct de pornire modalitatea de exercitare a drepturilor părintești asupra minorului V.-A., fiind absolut evident că între cei doi părinți nu există nici cea mai mică posibilitate de a ajunge la un punct de vedere comun cu privire la minor. Cu toate acestea, modalitatea în care cei doi părinți au ales să își exprime nemulțumirea cu privire la deciziile luate de către celălalt părinte și modul în care au înțeles să pună în executare hotărârile judecătorești depășește cadrul legal și provoacă minorului grave suferințe psihologice, cum de altfel s-a reținut în hotărârile judecătorești pronunțate până în prezent și în rapoartele de evaluare psihologică la care a fost supus minorul la cererea instanțelor sau a părinților săi.
Prin prezenta cerere de emitere a unui ordin de protecție astfel cum a fost completată, s-a solicitat, în numele minorului H. V.-A., luarea următoarelor măsuri împotriva pârâtei: 1. obligarea pârâtei la păstrarea unei distanțe minime față de victimă de cel puțin 200 m; 2. obligarea pârâtei la păstrarea unei distanțe minime față de reședința și unitatea de învățământ a persoanei protejate; 3. interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu victima; 4. obligarea pârâtei la consiliere psihologică; 5. reintegrarea minorului V.-A. în locuința unde i-a fost stabilit domiciliul conform deciziei nr.2088/A/16.12.2014; 6. restabilirea locuinței minorului la domiciliul tatălui. S-a invocat exercitarea de către pârâtă a unor acte de violență psihologică asupra minorului în datele de 11.06.2015 și 23.07.2015, care au creat minorului o stare de tensiune și suferință psihică.
În drept, instanța reține că, potrivit dispozițiilor art.23 din Legea nr.217/2003 republicată, instanța, la cererea persoanei a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei, poate să emită un ordin de protecție prin care să se dispună, pe o durată maximă de 6 luni, o . obligații și interdicții, în funcție de situația de fapt și de relațiile dintre părți, respectiv: a) evacuarea temporară a agresorului din locuința familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate; b) reintegrarea victimei și, după caz, a copiilor, în locuința familiei; c) limitarea dreptului de folosință al agresorului numai asupra unei părți a locuinței comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima; d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe minime determinate față de victimă, față de copiii acesteia sau față de alte rude ale acesteia ori față de reședința, locul de muncă sau unitatea de învățământ a persoanei protejate; e) interdicția pentru agresor de a se deplasa în anumite localități sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic; f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu victima; g) obligarea agresorului de a preda poliției armele deținute; h) încredințarea copiilor minori sau stabilirea reședinței acestora. Art. 23 alin.3 din lege prevede că pe lângă aceste măsuri, instanța poate dispune și obligarea agresorului de a urma consiliere psihologică, psihoterapie.
Legea nr. 217/2003 prevede posibilitatea luării măsurilor respective pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, iar potrivit art. 5 lit. a), în sensul Legii nr. 217/2003, prin membru de familie se înțeleg și „ascendenții și descendenții”.
Art. 3 alin. 1 din Legea nr. 217/2003 prevede că există violență în familie atunci când un membru de familie exercită împotriva altui membru al aceleiași familii, orice acțiune sau inacțiune intenționată, manifestată fizic sau verbal, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferințe fizice, psihice, sexuale, emoționale ori psihologice, inclusiv dacă amenință cu asemenea acte, constrânge, sau privează în mod arbitrar de libertate.
În raport de motivele invocate, de situația de fapt reținută și de dispoziții legale incidente, instanța constată că o parte din măsurile solicitate, respectiv obligarea pârâtei la păstrarea unei distanțe minime față de victimă de cel puțin 200 m, obligarea pârâtei la păstrarea unei distanțe minime față de reședința și unitatea de învățământ a persoanei protejate și interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu victima, nu ar mai putea fi dispuse de către instanță la acest moment având în vedere că minorul locuiește cu mama sa la reședința acesteia și nu s-a făcut dovada stării de pericol în care s-ar afla acesta din cauza atitudinii pârâtei la acest moment, din raportul de evaluare psihologică realizat de psihologul T. C. la data de 27.07.2015 rezultând că minorul, deși afectat de situațiile prin care a fost nevoit să treacă, are o relație afectivă puternică cu mama sa, alături de care se simte în siguranță.
Cu privire la măsura „restabilirii” locuinței minorului la domiciliul tatălui, instanța are în vedere că dispozițiile art. 23 lit.h din Legea nr. 217/2003 se aplică în situația în care „ încredințarea” sau „reședința” minorului nu au fost stabilite de către o instanță și dau posibilitatea instanței învestite cu emiterea unui ordin de protecție să ia aceste măsuri, provizoriu, pentru a înlătura starea de pericol în care s-ar afla un minor. Or, în speță, există deja o hotărâre judecătorească executorie care a stabilit locuința minorului la tată și tatăl trebuie să urmeze procedura legală stabilită de codul de procedură civilă pentru punerea în executare a hotărârilor judecătorești privitoare la minori.
Cu privire la susținerile pârâtei în sensul că la acest moment își produc efectele măsurile stabilite pe calea ordonanței președințiale prin sentința civilă nr._/20.12.2012, pronunțată în dosarul nr._/302/2012, instanța are în vedere că efectele ordonanței președințiale sunt limitate în timp, încetând la soluționarea litigiului asupra fondului, care presupune pronunțarea unei hotărâri definitive (irevocabile în situația aplicării Codului de procedură civilă din 1865) sau pronunțarea unei hotărâri executorii, iar atât potrivit dispozițiilor Codului de procedură de la 1865, cât și celor ale Noului Cod de procedură civilă, măsurile privind minorul (exercitare autoritate, stabilire locuință, program legături personale și pensie întreținere) sunt executorii (provizoriu dacă sunt pronunțate în primă instanță), cu atât mai mult când sunt stabilite printr-o hotărâre dată în apel, având în vedere că recursul nu suspendă executarea. Instanța opinează că dacă măsurile privind minorul stabilite printr-o ordonanță președințială ar fi valabile până la soluționarea irevocabilă a dosarului de divorț, s-ar putea ajunge la situația în care, pe de o parte, să existe o hotărâre provizorie dată pe calea ordonanței președințiale care să-și producă efectele în concurs cu o hotărâre definitivă asupra fondului, ambele executorii și, eventual contradictorii, cum este și cazul de față, ceea ce nu poate fi admis.
Instanța constată că nici reintegrarea minorului V.-A. în locuința unde i-a fost stabilit domiciliul conform deciziei nr.2088/A/16.12.2014 nu poate fi dispusă de către instanța învestită cu o cerere de emitere a unui ordin de protecție, măsura prevăzută de dispozițiile art.23 lit.b din Legea nr.217/2003 referitoare la reintegrarea victimei și, după caz, a copiilor, în locuința familiei aplicându-se într-o altă ipoteză și anume în situația în care victima a fost alungată sau nevoită să plece din locuința familiei singură sau împreună cu copiii și dorește reintegrarea sa și a copiilor în acea locuință.
Prin urmare, apreciind că nu sunt întrunite condițiile pentru emiterea unui ordin de protecție, instanța va respinge cererea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge cererea de emitere a unui ordin de protecție, formulată de reclamantul H. V.-A., prin reprezentant legal H. Michael, cu domiciliul în București, Calea 13 Septembrie nr. 71, ., sector 5, în contradictoriu cu pârâta H. Gențiana, CNP_, cu domiciliul în com. Maneciu, .. 167, jud. Prahova, ca neîntemeiată.
Cu drept de apel în termen de 3 zile de la pronunțare, care se depune la Judecătoria Sector 5 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04.08.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
| ← Tutelă - autorizări date tutorelui. Sentința nr. 5598/2015.... | Ordin de protecţie. Sentința nr. 7462/2015. Judecătoria... → |
|---|
