Suspendare - art.143 NCPC/art. 40 alin. 2 CPC. Sentința nr. 173/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 173/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 12-01-2015 în dosarul nr. 173/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI – SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR.173
Ședința publică din data de 12.01.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A.-R. P.
GREFIER: S.-R. C.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect contestație la executare, privind pe contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu intimații L. A., F. E., B. A. și H. V..
La apelul nominal făcut în ședința publică, la prima strigare, nu au răspuns părțile, dosarul fiind lăsat la sfârșitul ședinței de judecată, conform dispozițiilor art.104 alin.13 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la ultima strigare, în ordinea listei, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul cererii, stadiul procesual, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare precum și faptul că s-a solicitat judecarea în lipsa contestatoarei.
Instanța, fiind primul termen de judecată, în acord cu dispozițiile art.131 alin.1 C.pr.civ., procedează la verificarea, din oficiu, a competenței sale și constată că este competentă general, material și teritorial să judece prezenta cauză, conform dispozițiilor art.713 alin.1 raportat la art.650 alin.1 și alin.2 C.pr.civ.
Instanța, în baza dispozițiilor art.258 alin.1 raportat la art.255 alin.1 C.pr.civ., încuviințează ambelor părți proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, considerându-le a fi pertinente, concludente și utile soluționării prezentei cauze.
Instanța, fiind lămurită, în temeiul art.394 C.pr.civ., constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 06.08.2014, sub nr._, contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu intimații L. A., F. E., B. A. și H. V., a solicitat instanței suspendarea executării silite dispuse prin dosarul nr.347/2014, în temeiul art.700 alin.1 și alin.3 C.pr.civ., până la soluționarea prezentei contestații, suspendarea tuturor actelor de executare silită dispuse sau care ar putea fi dispuse, inclusive a popririi conturilor A.N.R.P., anularea încheierii din data de 31.07.2014 întocmită de Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești “D. C. și D. A. C.”, anularea executării silite dispuse în dosarul nr.347/2014.
În motivarea în fapt a cererii, contestatoarea a arătat că prin somația emisă în dosarul nr.347/2014 și înregistrată la A.N.R.P. cu nr._/RG/01.08.2014, Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești “D. C. și D. A. C.” a înștiințat contestatoarea că are de achitat creditorilor suma de 87.476,30 lei în temeiul titlului executoriu reprezentat de Hotărârea nr.2279/12.06.2003 emisă de Comisia Municipiului București, validată prin Ordinul nr.2255/24.04.2007 emis de Șeful Cancelariei Primului Ministru.
Contestatoarea a mai arătat că în baza art.30 din O.G. nr.94/2004 și art.8 din H.G. nr.1463/2004, Șeful Cancelariei Primului Ministru a emis Ordinul nr.2255/24.04.2007, prin care a validat Hotărârea nr.2279/12.06.2003 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr.9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București, acordându-se compensații bănești, în cuantum de 71.251,15 lei.
În ceea ce privește modalitatea de plată a despăgubirilor stabilite prin Decizia A.N.R.P., aceasta este prevăzută de art.38 alin.5 și alin.6 din H.G. nr.1277/2007 privind Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr.9/1998, care se coroborează cu dispozițiile art.5 din H.G. nr.286/2004 conform cărora achitarea acestor compensații este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anulat cu această destinație.
Or, prin folosirea sintagmelor “în funcție de disponibilități bănești”sau “în limitele sumelor aprobate annual ce această destinație în buget de stat”, legiuitorul a prevăzut tocmai această situație, în care sumele alocate prin bugetul de stat nu sunt suficiente pentru acoperirea despăgubirilor acordate potrivit legii.
Contestatoarea a mai menționat că ignoararea acestor prevederi legale poate duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și are drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și al egalității de tratament.
Contestatoarea a mai arătat că în data de 12.03.2014, a fost publicată în Monitorul Oficial al României O.U.G. nr.10/2014, iar conform art.2 din acest act normativ s-a prevăzut un caz de suspendare pe o perioadă de 6 luni a plății voluntare a despăgubirilor stabilite prin hotărârile/deciziile pentru aplicarea inclusiv a Legii nr.9/1998.
Totodată, în ceea ce privește încheierea de actualizare a sumei de 40.714,92 lei, executorul judecătoresc a actualizat sumele cu indicele de inflație pe perioada iunie 2003 - iunie 2014, contrar dispozițiilor art.5 din H.G. nr.286/2014, în condițiile în care în Legea nr.9/1998 s-a prevăzut că actualizarea cotei de 60% se face în raport de indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de S. față de luna decembrie a anului anterior.
Totodată, contestatoarea a arătat că suma de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de executare constând în onorariu de avocat, aceasta este nejustificat de mare față de munca îndeplinită, instanța putând reduce acest onorariu, potrivit dispozițiilor art.451 alin.2 C.pr.civ., motivat, dacă este nepotrivit de mare față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
În drept, contestatoarea a invocat dispozițiile art.650 alin.1 și alin.2, art.700, art.711 și urm. C.pr.civ, ale Legii nr.9/1998, ale H.G. nr.1277/2007, ale O.G. nr.22/2002, ale O.U.G. nr.80/2013 și ale O.U.G. nr.10/2014.
Cererea a fost scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform dispozițiilor art.7 din O.G. nr.22/2002.
În dovedirea cerereii sale, contestatoarea a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, pe care le-a atașat.
Urmare a solicitării instanței, la dosarul cauzei s-au depus, în copie certificată conform cu originalul, actele de executare emise de Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești “D. C. și D. A. C.”, în cadrul dosarului de executare nr.347/2014.
În data de 14.10.2014, intimații L. A., F. E., B. A. și H. V. au depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care au solicitat respingerea contestației la executare ca neîntemeiată și, pe cale de consecință, menținerea formelor de executare ca fiind temeinice și legale.
În motivarea în fapt a întâmpinării, intimații au arătat că sunt neîntemeiate apărările contestatoarei privind condiționarea plății de existența disponibilului bănesc, privind nerespectarea dispozițiilor O.G. nr.22/2002 și O.U.G. nr.10/2014, precum și cu privire la modalitatea de actualizare a sumei, pentru considerentele pe larg expuse în concluziile scrise existente la dosarul cauzei.
În susținerea apărărilor din întâmpinare, intimații au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, pe care le-au atașat.
În drept, intimații au invocat dispozițiile art.205 C.pr.civ.
La termenul din data de 12.01.2015, instanța, în temeiul art.258 alin.1 raportat la art.255 alin.1 C.pr.civ., a încuviințat ambelor părți proba cu înscrisurile existente la dosarul cauzie, considerându-le pertinente, concludente și utile soluționării prezentei cauze, rămânând în pronunțare pe cererea de chemare în judecată.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, instanța reține că la data de 26.06.2014, intimații L. A., F. E., B. A. și H. V., în calitate de creditori, au înregistrat pe rolul Societății Civile Profesionale de Executori Judecătorești “D. C. și D. A. C.” o cerere de executare silită împotriva contestatoarei A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, în calitate de debitoare, în temeiul titlului constând în Hotărârea nr.2279/12.06.2003 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr.9/1998, validată prin Ordinul nr.2255/24.04.2007 emis de Cancelaria Primului Ministru, în vederea recuperării sumei de 71.251,15 lei, cerere de executare care a fost admisă de către Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești “D. C. și D. A. C.”, prin încheierea din data de 26.06.2014, deschizându-se, pe cale de consecință, dosarul de executare nr.347/2014, pentru recuperarea sumei de 40.714,92 lei reprezentând cota de 4/7 din totalul despăgubirilor stabilite prin titlul executoriu.
Instanța mai reține că la data de 15.07.2014, prin încheierea Judecătoriei Sectorului 5 București, pronunțată în dosarul nr._/302/2014, în temeiul titlului executoriu sus-arătat, s-a încuviințat executarea silită împotriva debitoarei A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, până la concurența sumei de 40.714,92 lei reprezentând cota de 4/7 din totalul despăgubirilor stabilite, la care se adaugă actualizarea creanței cu indicele de inflație la zi și cheltuieli de executare.
Totodată, instanța constată că prin încheierea din data de 31.07.2014, emisă în cadrul dosarului de executare nr.347/2014, de către Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești “D. C. și D. A. C.”, s-a dispus actualizarea creanței intimaților, de 40.714,92 lei, prin aplicarea indicelui ratei inflației pe perioada iunie 2003 – iunie 2014, în procent de 191,49 conform informațiilor comunicate de Institutul Național de S., rezultând în urma calculului o valoare a creanței actualizate de 77.965 lei.
În drept, potrivit dispozițiilor art.662 alin.1 C.pr.civ. (2010), executarea silită nu se poate realiza decât în condițiile existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile, condiții ce trebuie să fie îndeplinite cumulativ.
Raportând situația de fapt la dispozițiile legale incidente, instanța reține că executarea silită împotriva contestatoarei se desfășoară legal, fiind neîntemeiate apărările formulate prin prezenta contestație la executare, după cum se va arăta în continuare.
I. Astfel, în susținerea contestației la executare, contestatoarea a învederat că somația ar fi fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art.2 din O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii (în continuare, O.G. nr.22/2002).
Or, potrivit dispozițiilor art.2 din O.G. nr.22/2002, “dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”, iar conform prevederilor art.3 din același act normativ, “în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie”.
Instanța constată că executorul judecătoresc a emis somația prin care a pus în vedere contestatoarei să se conformeze titlului executoriu (chiar în termen de 6 luni), ceea ce este corect, în condițiile în care prevederile art.2 din O.G. nr.22/2002 sunt incidente doar în cazul lipsei de fonduri dovedite. Or, contestatoarei îi incumba sarcina probei din acest punct de vedere, și anume, în privința lipsei de fonduri care face imposibilă executarea silită, pentru a fi incidente dispozițiile invocate. Cu toate acestea, contestatoarea nu a depus nici la dosarul de executare, nici la dosarul prezent vreo situație contabilă cu privire la fondurile sale, apărarea sa privind lipsa de fonduri nefiind astfel întemeiată.
II. În ceea ce privește critica privind modalitatea de plată a despăgubirilor, precum și cea cu privire la modalitatea de actualizare a despăgubirilor, instanța reține că și acestea sunt neîntemeiate, prima critică, întrucât contestatoarea nu a arătat în ce a constat nerespectarea modalității de plată a despăgubirii, ci doar a făcut referire la dispozițiile art.38 alin.5 și alin.6 din H.G. nr.1277/2007, dispoziții care au instituit o modalitate de plată, prin raportare la valoarea despăgubirilor (sub sau egal cu 50.000 lei, între 50._ lei, peste 100.000 lei), aplicabile, prin ipoteză, în situația în care plata respectivelor despăgubiri s-ar fi efectuat pe parcursul a doi ani consecutivi, începând cu data emiterii titlului executoriu, ceea ce nu este cazul în situația din prezenta cauză, în care intimații, deși au obținut o hotărâre încă din anul 2003 împotriva statului prin care s-a stabilit valoarea compensațiilor la care au dreptul în temeiul Legii nr.9/1998, validată de în anul 2007, totuși, au fost nevoiți să apeleze la executarea silită a creanței lor, în anul 2014, în condițiile în care aceasta este tot nerecuperată.
A doua critică, privind modalitatea de actualizare a despăgubirilor, este neîntemeiată, întrucât executorul judecătoresc a procedat corect la actualizarea despăgubirilor, cu respectarea dispsozițiilor art.628 alin.3 C.pr.civ., potrivit cărora “dacă prin titlul executoriu nu au fost acordate dobânzi, penalități sau alte asemenea sume care să poată fi stabilite potrivit alin. (2), executorul judecătoresc, la cererea creditorului, poate actualiza valoarea obligației principale stabilite în bani, indiferent de izvorul ei. În cazul în care titlul executoriu nu conține niciun asemenea criteriu, executorul judecătoresc va proceda, la cererea creditorului, la actualizarea, în funcție de rata inflației, calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie sau, în cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanța a devenit exigibilă și până la data plății efective a obligației cuprinse în oricare dintre aceste titluri.”
Cu mențiunea că dispozițiile art.5 din H.G. nr.286/2004, invocate de către contestatoare, nu sunt aplicabile, în condițiile în care acestea se referă la modalitatea de actualizare a celei de-a doua tranșe, ceea ce nu este cazul în situația din prezenta cauză, pentru motivele sus-arătate aferent criticii referitoare la modalitatea de plată a despăgubirilor, și anume, în esență, având în vedere că plata respectivelor despăgubiri nu s-a efectuat pe parcursul a doi ani consecutivi, începând cu data emiterii titlului executoriu, doar în această ipoteză fiind recunoscută de către legiuitor o modalitate de plată eșalonată, în două tranșe, prin raportare la valoarea despăgubirilor (între 50._ lei, respectiv peste 100.000 lei).
III. Instanța reține că este neîntemeiată și apărarea contestatoarei privind incidența dispozițiilor art.2 din O.U.G. nr.10/2014 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, precum și din Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 (în continaure, O.U.G. nr.10/2014), atât în forma inițială (în vigoare de la data de 14.03.2014 reprezentând datapublicării în Monitorul Oficial, Partea I, nr.184 din_ ), potrivit cărora “începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, pe o perioadă de 6 luni (s.n.), plata voluntară a despăgubirilor(s.n.) stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului-Ministru în temeiul Legii nr. 9/1998, și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006”, cât și în forma actuală (în vigoare de la data 19.07.2014 reprezentând data intrării în vigoare a Legii nr.112/2014 de aprobare a O.U.G. nr.10/2014, legepublicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.530 din_ ), potrivit cărora “începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, până la data de 31 decembrie 2014 (s.n.), plata despăgubirilor (s.n.) stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului-Ministru în temeiul Legii nr. 9/1998 și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006.”
Astfel, instanța reține că trebuie aplicate prioritar, față de dispozițiile art.2 din O.U.G. nr.10/2014, în ambele forme, dispozițiile art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cele cuprinse în art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în privința omisiunii din partea autorităților de a se conforma într-un termen rezonabil obligației de executare a unor decizii definitive de plată a despăgubirilor, în interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în materie, având în vedere considerentele din Decizia Curții Constituționale nr.528/2013 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr.10/2013, pentru următoarele argumente:
Plecând de la jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, caracterul rezonabil al unei proceduri se analizează în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate în jurisprudența instanței europene, și anume, în special, gradul de complexitate a cauzei, comportamentul reclamantei și al autorităților competente, precum și importanța pentru părți a obiectului procedurii.
Or, astfel cum s-a reținut în considerentele Deciziei Curții Constituționale nr.528/2013, statul român s-a obligat să plătească foștilor proprietari și moștenitorilor acestora compensații bănești pentru anumite imobile abandonate pe fostele teritorii ale României, în urma modificării granițelor survenite înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar deciziile definitive de plată a despăgubirilor (concretizate, din punctul de vedere care ne interesează, fie în hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, fie în ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului-Ministru, fie în deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților) au generat un drept de creanță în contra statului, dând naștere, în patrimoniul persoanelor îndreptățite la despăgubiri, unui bun, în sensul art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Având în vederecă plata despăgubirilor a mai fost eșalonată în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, nu se poate aprecia drept rezonabilă, credem, nici măsura instituită prin O.U.G. nr.10/2014, de suspendare a plății despăgubirilor până la data de 31 decembrie 2014. Cu mențiunea că opțiunea legiuitorului, din forma inițială a ordonanței de guvern (în vigoare din 14.03.2014, până la 18.07.2014), în sensul suspendării plăților voluntare, credem că a fost în sensul de a se suspenda orice plăți, cu atât mai mult cele din faza executării silite, legiuitorul nefăcând decât să declare neexigibilă pe această perioadă creanța persoanelor îndreptățite. Or, o obligație care nu este susceptibilă de o plată voluntară, nu poate face obiectul nici al executării silite, având în vedere dispozițiile art.662 C.pr.civ.
Nu este rezonabilă măsura suspendării plății despăgubirilor, instituită prin O.U.G. nr.10/2014, motivat atât de faptul că autoritatea a mai beneficiat de o eșalonare a plății despăgubirilor, dar pe care, în cele mai multe cazuri, nu a respectat-o, cât și de faptul privind data titlului executoriu, cele mai multe astfel de titluri fiind emise cu mult înainte de punerea în executare, aceasta fiind situația și în prezenta cauză, după cum s-a arătat mai sus.
O altă interpretare ar putea încuraja o practică nedorită, de adoptare la începutul fiecărui an a unei ordonanțe de urgență prin care să se instituie o măsură asemănătoare, de suspendare a plății despăgubirilor pe o perioadă aparent mică (în forma inițială a O.U.G. nr.10/2014, de șase luni), dar care, apreciată din momentul în care în patrimoniul persoanelor îndreptățite la despăgubiri a existat un bun, în sensul art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, rezultă a fi una nerezonabilă, constituind o ingerință disproporționată asupra dreptului de creanță al respectivelor persoane.
IV. De asemenea, în ceea ce privește faptul că statul nu ar deține disponibilități bănești pentru plată, astfel că din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condiții de solvabilitate, instanța constată că această critică formulată de contestatoare este neîntemeiată, atât pentru considerentele sus-arătate, cât și pentru următoarele motive.
Astfel, dificultățile economice ale autorităților publice au justificat deja amânarea sau eșalonarea plății creanțelor asupra statului. Acestea au fost și motivele pentru care Legea nr.9/1998 și Legea nr.290/2003 au prevăzut eșalonarea la plată a compensațiilor bănești acordate.
Însă insuficiența resurselor financiare ale autorităților publice nu poate justifica absența totală a compensațiilor bănești și refuzul sine die al contestatoarei de a-și îndeplini obligațiile. Tocmai acest refuz de executare a obligațiilor, pentru o perioadă nedeterminată de timp și fără o explicație rezonabilă, este de natură a rupe echilibrul între interesele generale, ale statului, și interesele particularilor. De altfel, instituția contestatoare nici nu a prezentat vreo probă în sensul insuficienței resurselor bănești pretinse.
Instanța reține, de asemenea, prevalența dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene (împreună formând blocul de convenționalitate) asupra legislației interne în soluționarea litigiilor cu care instanțele sunt învestite, prevalență consacrată de art.20 alin.2 din Constituția României. Or, Curtea a stabilit în repetate rânduri că statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să conducă la amânarea realizării unei creanțe stabilite împotriva sa și în favoarea unei persoane, aceasta constituind o ingerință în dreptul la recunoașterea bunurilor, în sensul Convenției, incompatibilă cu prevederile acesteia (cauza Katsyuk c. Ucrainei).
Mai mult, în cauza M. A. c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat faptul că ”reclamantele nu au primit încă o despăgubire și nu au nicio garanție cu privire la data la care o vor putea primi le-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr.1”, în condițiile în care Guvernul nu a dovedit vreun aspect care să poată justifica inefectivitatea dreptului reclamantelor la despăgubire.
Instanța nu poate să nu atragă atenția asupra consecințelor pe care le poate avea comportamentul contestatorului-debitor, constând în aceea de a nu plăti intimatului sumele de bani care i se cuvin în virtutea titlului executoriu. Instanța nu va reține motivele invocate de contestator, în sensul că este instituție bugetară, fapt ce ar scuza întârzierea la plată, pentru cele ce urmează.
Astfel, în cauza Hornsby c. Greciei, Curtea a reamintit jurisprudența sa constantă, conform căreia articolul 6 par.1 din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să judece orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil; el consacră în acest fel „dreptul la o instanță”, unul dintre aspectele acestui drept fiind dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza o instanță în materie civilă (cauza Philis c. Greciei). Totuși, a spus Curtea, acest drept ar fi iluzoriu dacă ordinea judiciară internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă (fără efect) în detrimentul uneia dintre părți.
Hotărârea dată în cauza Hornsby c. Greciei stabilește două aspecte importante, și anume, că dreptul la un proces echitabil nu acoperă procedura numai până la pronunțarea hotărârii, ci până la executarea acesteia; Statul (incluzând instituțiile publice) are obligația de a se „plia” unei hotărâri judecătorești pronunțate în contra lui (lor). În caz contrar, este încălcat articolul 6 par. 1 din Convenție, prin lipsirea lui de un efect util (cauza V. I. c. României, cauza Immobiliare Saffi c. Italiei, cauza Ș. c. României).
De asemenea, în cauza Ș. c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, a spus Curtea că dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească sau întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi.
În plus, Curtea nu a subscris la teza Guvernului conform căreia reclamanta ar fi trebuit să recurgă la executarea silită a sentinței. Curtea a amintit că nu este oportun să-i ceri unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
Subscriind acestor motivări ale instanței europene, instanța reține că intimatul a manifestat diligență și a apelat și la procedura executării silite.
Instanța constată că, prin comportamentul său, întârziind plata sumelor de bani recunoscute intimatului prin hotărârea ce se execută, contestatoarea încalcă dreptul de proprietate al intimatului, garantat de art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Astfel, instanța observă că intimatul are o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art.1 din Protocolul nr.1 (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al intimatului, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
În concluzie, contestatorul, instituție publică, nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea hotărârii, decât riscând să încalce art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție. Lipsa fondurilor – mai ales doar invocată și neprobată – nu poate constitui un motiv justificat pentru întârziere.
V. În ceea ce privește apărarea intimatei privind cuantumul cheltuielilor de executare reprezentând onorariu de avocat de 2.000 lei, instanța reține că și aceasta este neîntemeiată, pentru considerentele expuse în continuare.
În drept, instanța reține că potrivit dispozițiilor art.669 alin.2 C.pr.civ., “cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, în afară de cazul când creditorul a renunțat la executare, situație în care vor fi suportate de acesta, sau dacă prin lege se prevede altfel. De asemenea, debitorul va fi ținut să suporte cheltuielile de executare stabilite sau, după caz, efectuate după înregistrarea cererii de executare și până la data realizării obligației stabilite în titlul executoriu, chiar dacă el a făcut plata în mod voluntar. Cu toate acestea, în cazul în care debitorul, somat potrivit art. 667, a executat obligația de îndata sau în termenul acordat de lege, el nu va fi țtinut să suporte decât cheltuielile pentru actele de executare efectiv îndeplinite, precum și onorariul executorului judecatoresc și, dacă este cazul, al avocatului creditorului, proporțional cu activitatea depusă de aceștia”.
Totodată, conform dispozițiilor art.669 alin.3 C.pr.civ., “sunt cheltuieli de executare: 1. taxele de timbru necesare declanșării executării silite; 2. onorariul executorului judecătoresc, stabilit potrivit legii; 3. onorariul avocatului în faza de executare silită; 4. onorariul expertului, al traducătorului și al interpretului; 5. cheltuielile efectuate cu ocazia publicității procedurii de executare silită și cu efectuarea altor acte de executare silită; 6. cheltuielile de transport; 7. alte cheltuieli prevăzute de lege ori necesare desfășurării executării silite”, pentru ca în cuprinsul prevederilor art.669 alin.4 să se prevadă că “sumele datorate ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condițiile legii. Aceste sume pot fi cenzurate de instanța de executare, pe calea contestației la executare formulate de partea interesată și ținând seama de probele administrate de aceasta”, pentru sumele stabilite potrivit celor sus-arătate, încheierea constituind titlu executoriu atât pentru creditor, cât și pentru executorul judecătoresc (art.669 alin.6 C.pr.civ.).
Astfel, cu privire la onorariul de avocat, instanța constată că acesta este rezonabil, astfel încât nu se justifică reducerea cheltuielilor de executare reprezentate de onorariul de avocat, date fiind aceleași dispoziții legale sus-arătate, și anume, ale art.669 alin.2-4 și alin.6 C.pr.civ., în condițiile în care această cheltuială efectuată de creditor cu onorariul de avocat avansat la data sesizării executorului judecătoresc, onorariu reținut prin încheierea de cheltuieli de executare ce constituie titlu executoriu, îi este imputabil debitorului și va fi recuperat din patrimoniul acestuia care, prin culpa sa, constând în refuzul de a executa de bunăvoie obligația conținută în titlul executoriu, a determinat sesizarea executorului judecătoresc și începerea executării silite.
Or, pentru ca debitorul urmărit să datoreze cheltuielile de executare reprezentate de onorariul de avocat, trebuie ca acesta să îndeplinească condițiile de a fi: real (1), necesar (2) și rezonabil (3), toate acestea în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.
Analizând onorariul de avocat, în valoare de 2.000 lei, instanța constată că acesta îndeplinește caracterele mai sus enunțate, în condițiile în care onorariul este unul real, din moment ce la dosarul de executare există dovada suportării lui de creditori (filele 75 și 77), este necesar, din moment ce asistența judiciară este permisă creditorului și în cadrul executării silite, chiar în cuprinsul Constituției României, la art. 24 Dreptul la apărare, prevăzându-se că dreptul la apărare este garantat; în tot cursul procesului (n.n. iar executarea silită constituie o fază a procesului civil), părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau din oficiu, onorariul fiind, totodată, și rezonabil – atât sub aspectul valorii pricinii, cât și sub aspectul muncii îndeplinite de avocat. Din această perspectivă, trebuie subliniat că, ținând seama de munca avocatului în faza executării silite, aceasta nu poate fi redusă numai la formularea cererii, căci trebuie avută în vedere și consultanța juridică specifică acestei faze a procesului civil – privind alegerea modalității de executare, competența executorului judecătoresc, caracterul executoriu al hotărârii etc.
Așadar, instanța apreciază că, în lipsa unui tablou cu onorarii minimale, un onorariu de avocat de 2.000 lei nu poate fi considerat ca fiind disproporționat ci, dimpotrivă, ținând seama de circumstanțele speței, are un caracter rezonabil, având în vedere, totodată, inclusiv valoarea creanței de recuperat de la debitor, de 77.965 lei, onorariul de avocat având un cuantum mai redus decât cel al onorariului executorului (de 7.240,30 lei), toate acestea în condițiile în care reprezentarea convențională aferentă executării silite s-a efectuat pentru 4 (patru) creditori, intimații din prezenta cauză.
În lumina celor de mai sus, instanța constată că nu există niciun motiv de diminuare a cheltuielilor de executare (reprezentate onorariul de avocat), imputabile debitorului în virtutea art.669 alin.2-4 C.pr.civ. și, în consecință, nu se justifică cererea contestatoarei sub acest aspect.
Pentru aceste motive, instanța va respinge ca neîntemeiată contestația la executare, formulată de contestatoarea A. Națională de Administrare Fiscală, în contradictoriu cu intimații L. A., F. E., B. A. și H. V..
Cu privire la cererea de suspendare a executării silite, având în vedere cursul soluționării dosarului, instanța rămânând în pronunțare la același termen de judecată pe toate capetele de cerere, atât pe fondul contestației la executare, cât și pe cererea de suspendare a executării silite, observând dispozițiile art.718 alin.1 C.pr.civ., potrivit cărora se poate dispune suspendarea executării, pentru motive temeinice, însă doar până la soluționarea contestației la executare, instanța va respinge ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării silite.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca neîntemeiată contestația la executare, formulată de contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu sediul în București, Calea Floreasca, nr.202, sector 1, București, în contradictoriu cu intimatele L. A., F. E., B. A. și H. V., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat “T. M. C.” din București, ., nr.15, sector 2, București.
Respinge ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării silite.
Cu drept numai de apel, în termen de 10 zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria Sectorului 5 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12.01.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
A.-R. P. S.-R. C.
Jud., red. și tehn. A.R.P. – 7 ex/15.03.2015
Practica S.R.C. – 04.03.2015
Se vor efectua 5 .>
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 8950/2015. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 177/2015. Judecătoria... → |
|---|
