Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art. 300,319^1,325 CPC. Sentința nr. 6086/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6086/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 09-09-2015 în dosarul nr. 6086/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI
SECȚIA A II-A CIVILĂ
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 6086
Ședința publică din data de 09.09.2015.
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE – M. A. T.
GREFIER – C. S.-M.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile privind pe contestatorul M. FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI și pe intimații S. I. și S. E., având ca obiect contestație la executare.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 02.09.2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la termenul respectiv, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 09.09.2015 când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile deduse judecății, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 23.09.2014, sub nr._, contestatorul M. FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a chemat în judecată pe intimații S. I. și S. E., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea actelor de executare emise in dosarul de executare nr. 124/2014 de B. Ș. P. D.. Totodată, în temeiul art. 718 alin. 1 N.C.proc.civ. s-a solicitat suspendarea executării silite până la soluționarea contestației la executare.
În susținerea cererii de suspendare a executării silite, contestatorul a arătat faptul că prin continuarea executării silite instituția contestatoare este grav prejudiciată, atât timp cât, în disprețul dispozițiilor art.2 din O.G. nr.22/2001, există riscul executării silite, deși legiuitorul a stabilit un termen de gratie de 6 luni, în interiorul căruia putea lua măsurile necesare pentru a-și îndeplini obligația.
În motivarea acțiunii, contestatorul a arătat faptul că la data de 10.09.2014, i-au fost comunicate contestatorului actele de executare emise de către B. Ș. P. D. în dosarul de executare nr. 124/2014, creditori fiind S. I. și S. E., prin care se solicită plata sumei de 43.624,35 lei compusă din suma de 38.206,19 lei reprezentând debit actualizat, suma de 400 lei reprezentând cheltuieli de judecată și suma de 5018,16 lei reprezentând cheltuieli de executare silită.
Contestatorul a criticat actele de executare emise în dosarul de executare nr. 124/2014 pe motivul că acestea nu respectă dispozițiile OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii. Astfel, executorul judecătoresc nu a luat în considerare termenul de grație de 6 luni prevăzut de către OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executoriu, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 92/2011, în conformitate cu care contestatorul are posibilitatea legală să efectueze plata voluntar.
În termenul de grație de 6 luni, executorul judecătoresc nu are dreptul să emită decât o somație prin care să aducă la cunoștința debitorului (instituție publică) faptul că are de achitat un anumit debit, lucru realizat în cauză prin notificarea instituției și efectuarea plății către creditori într-un termen scurt fără a proceda și la actualizarea debitului și la stabilirea cheltuielilor de executare.
Mai mult, încheierea din data de 18.08.2014 emisă în dosarul execuțional nr. 124/2014 este emisă pe numele creditorilor S. I. și S. E., în timp ce în adresa de înființare a popririi este menționat alt creditor, respectiv G. C..
Contestatorul a invocat reținerile Curții Constituționale din cadrul Deciziei nr. 784/12.05.2009 în sensul că dispozițiile OG nr. 22/2002 referitoare la procedura executării obligațiilor de plată ale instituțiilor publice „se aplică fără nicio discriminare tuturor creditorilor instituțiilor publice, acestea fiind conforme cu prevederile art. 16 și art. 44 alin. 2 din Constituție. Potrivit art. 126 alin. 2 din Constituție, legiuitorul poate stabili regulile de desfășurare a procedurii de judecată fără să aducă atingere substanței drepturilor și libertăților fundamentale.”
De asemenea, prin Decizia nr. 213/04.03.2010, Curtea Constituțională a concluzionat că dispozițiile OG nr. 22/2002 nu sunt contrare dispozițiilor art. 6 par. 1 din Conv. E.D.O., reținând faptul că OG nr. 22/2002 nu contravine art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale întrucât instituirea termenului de 6 luni nu conduce la împiedicarea, anularea sau întârzierea în mod excesiv de către stat a executării unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa.
În ceea ce privește suma de 5018,16 lei reprezentând cheltuieli de executare, stabilită în dosarul execuțional nr. 124/2014, contestatorul a arătat că aceasta depășește baremul maximal prevăzut de art. 39 alin.1 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată. B. Ș. P. D. a stabilit ca onorariu executor suma de 5018,16 lei la un debit în cuantum de_,19 lei depășind astfel limita maxima impusa de legislația menționată respectiv de 10% din suma reprezentând valoarea creanței (limitele maxime impuse de lege includ TVA și cheltuieli de executare, neprezentând relevanță, sub aspectul aplicabilității textului de lege, faptul că executorii judecătorești sunt plătitori de TVA).
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea practicării unor onorarii încadrate în anumite limite, însă în mod cert a avut în vedere complexitatea cauzei și a actelor de executare, reflectate în demersurile efectuate și munca prestată, ceea ce nu justifică în situația dată, cuantumul cheltuielilor de executare. Rațiunea reglementării unor plafoane maximale ale onorariilor percepute de executorii judecătorești este reprezentată de necesitate asigurării unei protecții a debitorului care, deși trebuie să acopere cheltuielile executării silite, totuși nu trebuie să suporte niște cheltuieli de executare disproporționat de mari, prin raportare la debitul său.
Mai mult, contestatorul a apreciat că onorariul stabilit de către executorul judecătoresc este vădit disproporționat raportat la activitatea prestată de către acesta. În acest sens, au fost invocate prevederile art. 39 alin. 1 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești și Ordinul nr. 2550/14.11.2006, astfel cum a fost modificat prin OMJ nr. 2561/2012, care cuprind onorariile minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești. La stabilirea nivelului maxim al onorariului executorului judecătoresc, legiuitorul a avut în vedere întreaga activitate de executare silită, în acest sens fiind și dispozițiile art. 55 alin. 3 din OMJ nr. 210/2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești.
În concluzie, contestatorul a arătat faptul că stabilirea unui onorariu în cuantum de 5018,16 lei, calculat la valoarea creanței urmărite, este vădit disproporționată, nefiind justificată de efortul intelectual depus, complexitatea și valoarea actelor de executare sau de răspundere pentru actele de executare îndeplinite, respectiv somația și încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare, prin aceasta încălcându-se principiul echității, întrucât executarea silită are ca scop satisfacerea creanței creditorului, iar nu pedepsirea debitorului prin obligarea la plata unor cheltuieli exorbitante și nejustificate.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 622 și urm C.proc.civ., art. 714 pct. 1 și 4 C.proc.civ., OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 92/2011.
În susținerea cererii, au fost depuse la dosarul cauzei următoarele înscrisuri, în copie: Înștiințare privind măsura popririi nr. 124/2014/08.09.2014 și Încheierea din data de 18.08.2014 emisă de B. Ș. P. D. în dosarul execuțional nr. 124/2014.
Intimații nu au depus întâmpinare.
Instanța a dispus emiterea din oficiu a unei adrese către B. Ș. P. D., pentru a se comunica copii certificate pentru conformitate cu originalul de pe actele din dosarul de executare nr. 124/2014, acestea fiind atașate la dosarul cauzei la filele nr. 19-54.
Prin sentința civilă nr. 3819 din data de 18.03.2015 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 3 București în cadrul dosarului nr._ , instanța a admis excepția necompetenței teritoriale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 29.06.2015, sub nr._ .
S-a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 1609/12.09.2012 a Tribunalului București-Secția a IV-a Civilă (irevocabilă), s-a dispus obligarea contestatorului să plătească intimaților suma de_,77 de lei. De asemenea, prin Decizia nr. 455/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Secția a I-a Civilă, contestatorul a fost obligat să plătească intimatului suma de 400 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Intimații s-au adresat la data de 24.07.2014 B. Somaldoc P. D., solicitând executarea silită a creanțelor, sens în care s-a format dosarul de executare nr. 124/2014.
Prin încheierea pronunțată la data de 12.08.2014, Judecătoria Sectorului 5 București a încuviințat executarea silită.
Prin încheierea din data de 18.08.2014, executorul judecătoresc a actualizat cu rata inflației debitul urmărit la nivelul sumei de 38.606,19 lei și a stabilit contravaloarea cheltuielilor de executare, în cuantum de 5018,16 lei (din care onorariu executor judecătoresc 3860, 62 lei plus TVA ).
În cadrul dosarului de executare, executorul judecătoresc a mai emis la data de 08.09.2014 adresa de înființare a popririi la terțul D.G.F.P.M.B.-Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică, dispunând și înștiințarea contestatorului.
Preliminar, instanța reține că, potrivit art. 622 alin 1 Cod de procedură civilă, obligația stabiliză printr-un titlu de executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Prin urmare, nu poate fi reținut argumentul contestatoarei în sensul că pentru efectuarea plății era necesară adresarea unei solicitări de către intimată.
În ceea ce priveste incidența prevederilor OG 22/2002 instanța reține că art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală.
Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive. Însă Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).
Statul și instituțiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art.6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (a se vedea cauza Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Ș. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României).
De asemenea, în Cauza Ș. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi".
Curtea reamintește că nu este oportun să ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție. De asemenea a concluzionat că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiție în faza de executare, fiind încălcat art.6 alin.1 din Convenție.
Așadar, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie și o atingere adusă dreptului ce decurge din art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art.6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a da curs hotărârilor judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere. Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanței pe care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerință în dreptul său la recunoașterea bunurilor.
Dispozițiile derogatorii ale O.G. nr.22/2002 (cu modificările ulterioare, astfel cum au fost precizate de contestatoare) dar și ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanțelor favorizează statul în raporturi de drept privat (raporturile relative la dreptul de proprietate asupra unui „bun” și la dreptul de desdăunare civilă fiind raporturi juridice de drept privat), acolo unde statul trebuie să se găsească pe poziții de deplină egalitate cu orice altă persoană fizică sau juridică. Un debitor, privit generic, nu poate nicicând invoca lipsa fondurilor, putând fi urmărit silit inclusiv asupra locuinței, în cazul persoanei fizice, sau până la . cazul persoanei juridice.
Instanta mai retine că, prin Deciziile nr.529/11.10.2005, nr. 161/22.04.2003., Curtea Constituțională a României a statuat ca dispozitiile OG 22/2002 sunt constitutionale, reținând că acest act normativ are o evidentă finalitate de protecție a patrimoniului instituțiilor publice, ca o premisă indispensabilă a desfășurării activității lor, precum și faptul că OG nr. 22/2002 consacră, în materia executării creanțelor față de instituțiile publice, un regim derogatoriu de la dreptul comun, atât prin aceea că instituie restricții în urmărirea fondurilor bănești ale acestora, cât și pentru că limitează o atare urmărire exclusiv la fondurile bănești. Prin Decizia nr. 127/2008, instanța de contencios constituțional a constatat că procedura de executare a obligațiilor de plată apaținând instituțiilor publice se desfășoară într-un termen rezonabil, iar prin Decizia nr.188/2010 si nr. 190/2010, Curtea Constituțională a României a statuat, cu privire la acte normative similiare, edictate în materia executării creanțelor față de stat și instituțiile publice, că eșalonarea plății creanțelor este impusă de rațiuni economice.
Însă, aceste dispozitii trebuie interpretate nu numai prin raportare la normele constitutionale, ci si la cele ale Convenției europene, avand in vedere că, potrivit art. 11 și 20 din Constituție, tratatele privind drepturile omului au prioritate față de dreptul intern.
Curtea Europeană, în jurisprudența sa (Cauza Burdov contra Rusiei din 2002, invocată chiar de contestatoare), a statuat că, deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepțional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanțe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil. Această întârziere nu trebuie să se eternizeze, astfel încât să aducă atingere substanței înseși a dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.”
De la Cauza Burdov contra Rusiei (2002), jurisprudența Curții de la Strasbourg a evoluat în sensul arătat mai sus, în Cauza Ș. contra României (2005), lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Însă, amânările, eșalonările edictate de stat în favoarea instituțiilor sale, coroborate de atitudinea debitorilor-instituții de stat, care stabilesc din ce în ce mai multe conturi cu destinație specială în care virează sumele de bani pentru a scăpa executării silite promovată de creditorii statului, iar prin aceasta întocmind liste de așteptare cu creditorii care trebuie să-și satisfacă creanțele determină parcurgerea unor proceduri anevoioase, întinse pe termene care nu satisfac cerința termenului rezonabil.
De altfel, nu este singura dată când Curtea Constituțională a României are aprecieri contrare celor ale Curții Europene asupra compatibilității legislației interne cu dispozițiile Convenției. În Cauza D. P. contra României (2007), se apreciază că instanța constituțională română „a ajuns la concluzia compatibilității legii naționale cu art.8 din Convenție și cu principiile care se degajă din jurisprudența Curții (Europene) în materie. Această concluzie este desigur în contradicție cu aprecierile Curții”, această situație fiind „regretabilă”, fiind vorba despre „o eroare de aplicare sau de interpretare a jurisprudenței Curții de către judecătorul constituțional național.” (paragrafele 101 și 102 din Hotărâre).
Între aplicarea OG nr 22/2002, cu modificările ulterioare și a altor acte normative prevăd amânări și eșalonări în achitarea unor creanțe constatate prin titluri executorii, ce vizează creanțe ce reprezintă un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, pe de-o parte și dispozițiile Convenției și ale jurisprudenței Curții de la Strasbourg, pe de altă parte, instanța este obligată să dea curs celor din urmă, conform art.11 alin.2 și art.20 din Constituția României, revizuită în 2003.
Potrivit art. 2 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii „dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”, iar potrivit art. 3 “în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie”.
În concluzie, instanța reține că interpretarea art. 2 și art. 3 din OG nr. 22/2002 presupune ca termenul de 6 luni de amânare a plății nu operează ope legis, ci este condiționat de dovedirea de către debitor a condițiilor impuse chiar de actul normativ invocat, respectiv a faptului că debitoarea-contestatoare se află în situația prevăzută de art. 2, respectiv „lipsa fondurilor” și existența „demersurilor necesare pentru îndeplinirea obligațiilor de plată”.
În speță, până la data soluționarii prezentei cauze contestatorul nu a făcut dovada demersurilor efectuate pentru obținerea fondurilor în vederea achitării benevole a obligației stabilită prin titlul executoriu, iar în lipsa acestora, simpla lipsă de lichidități (împrejurare oricum nedovedită) nu o poate apăra pe debitoare de executarea silită.
În ceea ce privește menționarea numelui altui creditor în înștiințarea despre măsura popririi (și nu în adresa de înființare a popririi, după cum afirmă contestatorul), instanța constată că deși s-a produs această neregularitate, ea nu i-a produs contestatorului nicio vătămare, atâta vreme cât, au fost indicate în mod corect titlurile executoriii în baza cărora a pornit executarea.
Cât despre legalitatea încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare, instanța constată că, potrivit art. 670 alin 2 C.proc. Civ., cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt, de regulă, suportate de către debitorul urmărit, stând la bază culpa procesuală a acestuia.
În privința onorariului executorului judecătoresc, rețjne că, potrivit Ordinului Ministerului de Justiție nr. 2550/2006 ” în cazul executarii silite a creantelor avand ca obiect plata unei sume de bani, onorariile maxime sunt urmatoarele: pentru creanțele în valoare de până la 50.000 de lei, onorariul maxim este de 10% din valoarea creanței ce face obiectul executării silite,,.
În cauza de față, debitul principal urmărit este reprezentat de suma de 38.606,19 de lei, motiv pentru care onorariul maxim pe care îl poate stabili executorul judecătoresc 3860,6 lei, la care se adaugă TVA. În aceste condiții, suma de 3860,6 de lei plus TVA, reprezintă un onorariu care respectă limita maximă prevăzută de lege. Instanța subliniază că, atunci când a stabilit pragurile maximale, legea s-a referit la cuantumul onorariului executorului judecătoresc fără TVA., taxă ce reprezintă un impozit indirect suportat de destinatarul final al serviciului prestat de executor. Taxa pe valoare adăugată are o natură juridică specială, reprezentând un impozit indirect de consum, astfel încât rolul executorului judecătoresc este exclusiv de a colecta și vărsa la buget taxa în discuție.
Mai reține instanță că acest onorariu este proporțional cu activitatea desfășurată de executor, concretizată în toate actele de executare întocmite în dosarul execuțional (încheieri, cerere de încuviințare a executării silite, adresa de înființare a popririi, înștiințare despre măsura popririi, cerere de validare a popririi).
Referitor la actualizarea debitului urmărit, instanța reține că aceasta a fost realizată cu respectarea prevederilor art. 628 alin 3 Cod de procedură civilă, de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie și până la zi, față de faptul că încă nu a fost efectuată. Chiar și în ipoteza invocată de contestator (a incidenței termenului de grație prevăzut de O.G. nr.22/2002), se reține că s-ar fi impus actualizarea debitului urmărit până la momentul plății, măsură aptă a garanta păstrarea valorii creanței recunoscute printr-un titlu executoriu.
Față de cele de mai sus, în temeiul art. 720 alin 1 Cod de procedură civilă, va respinge contestația, ca neîntemeiată.
Având în vedere că la termenul fixat pentru judecarea contestației la executare aceasta a fost și soluționată, și văzând și prevederile art. 719 alin.1 C.proc.civ. care reglementează posibilitatea instanței de suspendare a executării silite, la cerere, până la soluționarea contestației la executare, instanța va respinge cererea de suspendare a executării silite ca rămasă fără obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge contestația, formulată de către contestatorul M. FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, cu sediul procesual ales în București, ., sector 2, în contradictoriu cu intimații S. I. și S. E., ambii cu domiciliul în București, ., parter, ., ca neîntemeiată.
Cu drept de apel în termen de 10 de zile de la comunicare. Apelul se depune la Judecătoria Sectorului 5 București.
Pronunțată în ședință publică azi 09.09.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
| ← Încuviinţare executare silită. Sentința nr. 5912/2015.... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 6053/2015. Judecătoria... → |
|---|
