Acţiune în constatare. Sentința nr. 7693/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI

Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Sentința nr. 7693/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 08-10-2015 în dosarul nr. 7693/2015

DOSAR NR._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCURESTI

SECȚIA CIVILĂ

SENTINȚA CIVILĂ NR.7693

Ședința publică din data de 08.10.2015

Instanța constituită din

P. C. A. E.

GREFIER A. V.

Pe rol pronunțarea în cauza civilă având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive și pretenții, privind pe reclamanta A. D. E. și pe pârâta C. E. BANK (ROMANIA) SA.

Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 01.10.2015 când instanța, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru azi, 08.10.2015, când a hotărât următoarele:

INSTANȚA

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 21.05.2014, reclamanta A. D. E., în contradictoriu cu pârâta . (România) SA, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea caracterului abuziv a clauzei de comision de administrare stipulată în art. 5.1 lit. c din contractul de credit și de garanție nr. NPFG404/_ și, în consecință, constatarea nulității absolute a acesteia, restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare de la data semnării contractului de credit până în prezent (1.475,32 euro, echivalent a 6.128,62 lei), la care se adaugă dobânda legală, constatarea caracterului abuziv a clauzei privitoare la comisionul de gestionare a riscului prevăzută în art. 5.1 lit. e, constatarea nulității absolute a acesteia și, pe cale de consecință, restituirea sumei de 945,88 euro, constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute în art.5.3 din contractul de credit și de garanție nr.NPFG404/_ și, în consecință constatarea nulității absolute a acesteia, constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută în art. 4.3 din contractul de credit și de garanție sus menționat și, în consecință, constatarea nulității absolute a acesteia, restituirea tuturor sumelor preluate cu titlu de dobândă fără un temei legal, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb euro - leu la momentul semnării contractului de credit și de garanție nr. NPFG404/_, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau valoarea serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat și alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea acestui litigiu, în baza art.453 alin.1 Cod procedură civilă.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 16.11.2007, a încheiat cu C. E. Bank (România) SA contractul de credit și de garanție nr. NPFG404/_, având ca obiect acordarea unui credit pentru nevoi personale nenominalizate în cuantum de 11.495,88 euro, durata creditului fiind prevăzută pe o perioadă de 120 luni.

De asemenea, în conținutul contractului de credit s-a prevăzut că dobânda creditului va fi în primul an în cuantum de 8.50% pa, urmând ca după această perioadă dobânda să devină variabilă, creditorul având dreptul fără a fi obligat în nici un fel, să revizuiască nivelul dobânzii curente, după primul an de la utilizarea integrală a Creditului, în funcție de indicele de referința EURIBOR 12M + 5% p. a.

Reclamanta a precizat și subliniat faptul că aceste prevederi contractuale despre care a făcut mențiune anterior i-au fost prezentate ca atare de către pârâtă, fără a avea posibilitatea de a negocia vreo clauză.

Astfel convenția de credit a avut o formă prestabilită, standardizată, reclamanta fiind doar în postura de a accepta sau nu prevederile fixate în prealabil de către aceasta. De altfel, toate contractele de credit încheiate în acea perioadă sunt similare, dacă nu identice, fapt care stă mărturie în sprijinul aserțiunilor făcute.

Constatarea caracterului abuziv a clauzei de comision de administrare stipulată în art. 5.1 lit. c din Contractul de credit și de garanție nr. NPFG404/_ și, în consecință, constatarea nulității absolute a acesteia.

Conform art.5.1 lit. c din Contractul de credit și de garanție nr.NPFG404/_, cu privire la costurile luate în calcul la stabilirea valorii D., Banca percepe un „comision de administrare reprezentând 2,00% anual, aplicat la valoarea creditului, respectiv 19,16 Euro Lunar”.

Formularea generică utilizată în cuprinsul clauzei prin care se definește scopul perceperii acestui comision relevă caracterul abuziv al acesteia, nefiind specificat în mod concret și pe înțelesul consumatorului temeiul în baza căruia se plătesc sume de bani. În acest sens sunt și dispozițiile art. 1 alin. 1 din Legea nr.193/2000 care prevăd că „orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.

Așadar, reclamanta a achitat aceste sume de bani lunar cu titlu de comision de administrare, fără a cunoaște care este destinația acestora.

În primul rând, perceperea acestui comision de administrare nu are un temei legal și a fost perceput de către pârâtă fără justificare, contrar principiilor echității și bunei credințe care guvernează raporturile contractuale.

În al doilea rând, contractul de credit încheiat reprezintă un contract de adeziune ale cărui clauze sunt prestabilite de operatorul economic, aflat în poziție dominantă față de consumator, fără a conferi acestuia din urmă posibilitatea negocierii directe.

În acest sens, art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000 prevede că „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, iar dispozițiile alin. 2 ale aceluiași articol sunt în sensul că „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.

Reclamanta nu a avut posibilitatea de a negocia nicio clauză din convenția de credit, întregul act juridic fiindu-i impus în forma respectivă de către pârâtă, aspect ce rezultă și din faptul că toate contractele de credit conțin clauze similare.

De asemenea, pârâta, în calitate de profesionist, avea obligația de informare față de client anterior încheierii contractului de credit pentru ca acesta, în deplină cunoștință de cauză să își exprime consimțământul la drepturile și obligațiile ce rezultă din prevederile contractuale.

Astfel, reclamanta a subliniat că o astfel de informare nu a avut loc, aceasta neavând o posibilitate reală și efectivă de cunoaștere a obligațiilor ce îi incumbau în baza contractului de credit încheiat.

Restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare de la data semnării contractului de credit până în prezent (1.475,32 euro, echivalent a 6.128,62 lei) la care se adaugă dobânda legală.

Având în considerare caracterul abuziv și nul absolut a clauzelor prevăzute în art. 5.1 lit. c din contractul de credit, reclamanta a apreciat că se impune restituirea prestațiilor efectuate în baza acestora, în sensul restituirii sumelor achitate cu titlu de comision de administrare.

Pentru acoperirea prejudiciului suferit de către reclamantă, pentru restabilirea situației anterioare și pentru înlăturarea tuturor consecințelor patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută, reclamanta a considerat că obligarea pârâtei la plata sumei privind comisionul de administrare este întemeiată.

Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 1341 și urm. Cod civil, ce reglementează instituția plății nedatorate, reclamanta a solicitat a se constata întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de susnumitul reclamant - solvens cu privire la comisionul de administrare a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulității absolute. Legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.

Astfel, în cazul contractelor cu executare succesivă, principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil nu este aplicabil în ipoteza în care executarea obligației este ireversibilă și nu mai este posibilă repunerea părților în situația anterioară. În schimb, în cazul de față este pe deplin realizabilă obligația pârâtei de a restitui sumele încasate pe nedrept, în baza unor clauze lovite de nulitate absolută, astfel încât nu există niciun motiv pentru a se admite vreo derogare de la principiul menționat.

Acțiunea în restituirea pretențiilor întemeiate pe plata nedatorată este asimilată din punct de vedere juridic, cu răspunderea civilă delictuală, sens în care se aplică prevederile art.8 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât termenul de prescripție începe să curgă de la data constatării nulității absolute a respectivelor clauze contractuale, printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Mai mult, reclamanta a apreciat că termenul de prescripție nu a început să curgă și se impune a se face distincție între restituirea prestațiilor ca urmare a desființării actului juridic și executarea prestațiilor în temeiul acestora.

Așadar, reclamanta a solicitat restituirea sumelor achitate cu titlul de comision de administrare.

Constatarea caracterului abuziv a clauzei privitoare la comisionul de gestionare a riscului prevăzută în art. 5.1 lit. e, constatarea nulității absolute a acesteia și, pe cale de consecință, restituirea sumei de 945,88 euro.

Potrivit art. 5.1 lit. e din contractul de credit sus menționat, Banca percepe un comision de gestionare a riscului în cuantum de 945,88 EUR. Această sumă de bani a fost percepută a avea un temei legal.

În primul rând, reclamanta a subliniat faptul că, în cuprinsul contractului nu se face mențiune cu privire la destinația acestei sume, nefiind specificat ce riscuri acoperă. În al doilea rând, dacă acest comision s-a plătit pentru acoperirea riscurilor unei eventuale nerespectări a contractului din partea consumatorului, reclamanta a apreciat că această sumă de bani trebuie restituită în măsura în care aceasta și-a îndeplinit obligațiile.

Lăsând loc de interpretare astfel cum a fost formulată clauza privitoare la comisionul de gestionare a riscului, reclamanta a apreciat că aceasta are un caracter abuziv și este lovită de nulitate absolută, având în considerare dispozițiile Legii nr.193/2000 care, în cuprinsul art.1 prevede „orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.

Mai mult decât atât, această clauză nu a putut fi negociată, ca de altfel întregul contract, acesta având o formă standardizată. Suma achitată cu acest titlu este într-un cuantum ridicat, iar destinația acesteia este echivocă, nefiind un scop clar și precis.

Constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute în art.5.3 din Contractul de credit și de garanție nr. NPFG404/_ și, în consecință, constatarea nulității absolute a acesteia.

Potrivit art. 5.3 din contractul de credit sus menționat „Creditorul are dreptul să revizuiască nivelul costurilor în funcție de evoluția pieței sau de acordurile încheiate cu parteneri externi și societăți de intermediere. Creditorul va aduce la cunoștința împrumutatului, Codebitorului (dacă este cazul) noul nivel al costurilor prin afișare la sediile C. E. Bank România SA, sau pe site-ul băncii cu cel puțin 10 zile înainte de . acestora. Efectuarea de către împrumutat sau Codebitor (dacă este cazul) a plăților prin intermediul unuia dintre partenerii C. E. Bank (România) SA menționat mai sus, presupune că acesta a luat la cunoștință de nivelul costurilor percepute, costuri, costuri pe care le acceptă și le plătește odată cu achitarea ratei contractuale”.

Având în vedere faptul că prin această clauză, Banca își rezervă dreptul discreționar de a modifica nivelul costurilor contractului de credit, reclamanta a apreciat că această clauză este abuzivă și, pe cale de consecință nulă absolut.

În acest sens sunt aplicabile dispozițiile alin.1 lit. a din Legea nr.193/2000, care prevăd că: „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract”.

În continuare, se specifică faptul că „prevederile acestei litere se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celeilalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul”.

Așadar, din conținutul clauzei sus menționate rezultă că nu există un criteriu stabilit, formulat clar și pe înțelesul consumatorului care sunt împrejurările care pot determina modificarea contractului de credit.

Constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută în art. 4.3 din Contractul de credit și de garanție sus menționat și, în consecință, constatarea nulității absolute a acesteia.

În cuprinsul art. 4.3 din Contractul de credit și de garanție sus menționat se prevede: „creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în nici un fel să revizuiască nivelul dobânzii, după primul an de la utilizarea integrală a creditului, în funcție de indicele de referință EURIBOR12M+5% p.a.

Având în considerare prevederile acestei clauze, reclamanta a apreciat că Banca își rezervă dreptul unilateral de a modifica dobânda, fără a fi însă obligată în acest sens, în funcție de indicele de referință.

Pe cale de consecință, Banca poate să o modifice doar în sens crescător, rezervându-și dreptul de a nu o modifica când valoarea indicelui de referință scade. Aceasta denotă că Banca se află într-o poziție dominantă, iar consumatorul nu are cum să verifice dacă calculul dobânzii a fost efectuat corespunzător în funcție de indicele de referință indicat în Contract.

Având în considerare criteriul stabilit de către Bancă în funcție de care dobânda poate varia, reclamanta a subliniat faptul că modificarea acesteia poate fi îndreptată atât într-un sens crescător, cât și descrescător raportat la evoluția indicelui de referință. Este binecunoscut faptul că procentul de dobândă se calculează ca fiind suma dintre marja băncii (compusă din costuri și profit) și indicele de referință, în cauză fiind vorba de EURIBOR.

Dacă indicele scade, este de așteptat în mod rezonabil să scadă și valoarea dobânzii. În cuprinsul contractului de credit însă, nu se arată modul în care se calculează procentul de dobândă în funcție de indicele de referință astfel încât consumatorul să înțeleagă întinderea propriilor obligații pe care și le asumă.

Restituirea tuturor sumelor preluate cu titlu de dobândă fără un temei legal.

Având în considerare caracterul abuziv și nul absolut al clauzei prevăzute în art.4.3 din contractul de credit, reclamanta a apreciat că se impune restituirea prestațiilor efectuate în baza acestora, în sensul restituirii sumelor achitate cu titlu de dobândă excedentar, Banca neînțelegând să actualizeze nivelul ratei de dobândă în funcție de evoluția indicelui de referință.

Pentru acoperirea prejudiciului suferit de către reclamantă, pentru restabilirea situației anterioare și pentru înlăturarea tuturor consecințelor patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută, reclamanta a considerat că obligarea pârâtei la plata sumei achitate excedentar cu titlu de dobândă este întemeiată.

Raportând situația de fapt la dispozițiile art.1341 și urm. Cod civil, ce reglementează instituția plății nedatorate, reclamanta a solicitat a se constata întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de susnumita reclamantă - solvens cu privire la sumele achitate cu titlu de dobândă a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulității absolute. Legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.

Acțiunea în restituirea pretențiilor întemeiate pe plata nedatorată este asimilată, din punct de vedere juridic, cu răspunderea civilă delictuală, sens în care se aplică prevederile art.8 din Decretul nr.167/1958, astfel încât termenul de prescripție începe să curgă de la data constatării nulității absolute a respectivelor clauze contractuale, printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Mai mult, reclamanta a apreciat că termenul de prescripție nu a început să curgă și se impune a se face distincție între restituirea prestațiilor ca urmare a desființării actului juridic și executarea prestațiilor în temeiul acestora.

Stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb euro - leu la momentul semnării contractului de credit și de garanție nr. NPFG404/_, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

Reclamanta a precizat că, la data încheierii contractului, cursul valutar al euro se afla la o valoare moderată, care varia în jurul a 3.7353.. În aceste condiții, reclamanta a fost îndreptățită să considere, dată fiind lipsa cunoștințelor de specialitate în domeniul financiar-bancar, că un echilibru contractual între prestații este respectat, astfel cum impun dispozițiile legale.

Trebuie subliniat faptul că, fără putință de tăgadă, contractul de credit are un caracter cumulativ, iar nu unul aleatoriu. Prin prisma acestei clasificări rezultă, în mod evident că la momentul încheierii sale, existența drepturilor și obligațiilor părților trebuia să fie certă, iar întinderea acestora determinabilă. De asemenea, contractul comutativ prin natura sa se caracterizează prin aceea că prestațiile reciproce la care se obligă părțile contractante sunt relativ echivalente și, mai mult decât atât, cunoscută din chiar momentul încheierii contractului.

Având în vedere caracterul comutativ al contractului de credit încheiat, se desprinde cu ușurință ideea conform căreia hipervalorizarea cursului EURO nu era un element cunoscut și asumat la momentul încheierii contractului. Valoarea propriei prestații avute în vedere de către reclamantă la data perfectării contractului de credit nu corespunde sub nicio formă situației actuale, în care sunt practic împovărați de suportarea unei obligații excesiv de oneroase în raport de cea luată la cunoștință inițial.

Așadar, contractul de credit încheiat cu Banca nu este un contract aleatoriu prin voința părților, și cu atât mai puțin nu este un contract aleatoriu prin natura sa, astfel încât să se ofere uneia din părțile contractante șansa unui câștig și expunerea totodată la riscul unei pierderi, în funcție de un eveniment viitor și incert. Situația creată prin creșterea excesivă a cursului valutar al EURO a condus practic la transformarea contractului de credit dintr-un contract comutativ într-un contract aleatoriu, ce a adus Banca într-o poziție net avantajoasă și profitabilă. Elementul alea al contractului a constat în cele din urmă în fluctuația cursului valutar, conferind șansa de câștig Băncii, aflate deja în poziție dominantă în raport cu consumatorii.

De asemenea, instituția impreviziunii are menirea de a reglementa tocmai astfel de situații, în care executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă pentru vreuna din părți, din pricina schimbărilor excepționale a împrejurărilor. Întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului și, pe cale de consecință, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele pe care părțile au înțeles să le stabilească, reclamanta a considerat că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care, odată cu . cod civil beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativă a soluțiilor conturate în practică.

Luând în considerare că noua reglementare consacră ca soluție legislativă una dintre soluțiile date în jurisprudență, în considerare imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă, se poate da soluția statuată în Noul Cod civil, fără a se putea reproșa că s-ar atribui efect retroactiv legii noi. Aceasta este și ipoteza de față, în care hipervalorizarea cursului valutar face vădit injustă obligarea reclamantei la executarea prestațiilor. În acest sens, se impune adaptarea contractului de credit astfel încheiat, cu scopul distribuirii în mod echitabil între părți beneficiile și pierderile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor. În situația prezentă, este evident că doar reclamanta a fost cea care a suportat pierderile, Banca fiind într-o poziție clar favorabilă.

Clauza de risc valutar este o clauză abuzivă deoarece a fost impusă consumatorului fără a-i da acestuia posibilitatea de a influența natura acestuia, fiind suportat exclusiv doar de el. În acest sens se încalcă prevederile art.3 din Directiva nr.93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să fie informat în mod corespunzător și pe înțelesul său de riscurile pe care le implică fluctuațiile cursului valutar, pentru a-și asuma un angajament în deplină cunoștință de cauză. Din această perspectivă, Banca se află pe o poziție favorabilă și dominantă, în sensul că aceasta avea la momentul încheierii contractului informațiile necesare pentru a anticipa o eventuală fluctuație a cursului EURO. Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a EURO, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că EURO este o monedă instabilă, iar la momentul încheierii aceasta era la un minim istoric, creșterea valorii față de moneda națională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționată în dreptul european și național întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate.

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului și în avantajul evident al Băncii, determinând onerozitatea excesivă a executării obligației de către reclamantă, aceasta a considerat că se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb euro - leu la momentul semnării contractului astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespundă manifestării de voința în sensul angajării în acest raport juridic.

Concluzionând, față de argumentele expuse în cele ce preced, reclamanta a apreciat că se impune în raport de natura contractului de credit, stabilizarea cursului de schimb euro - leu la momentul semnării contractului de credit, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

Denominarea în monedă națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau valoarea serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională.

Având în considerare faptul că contractul sus menționat are ca obiect acordarea de către Bancă a unui credit în valoare de_,88 euro, în conținutul acestuia se prevede că „orice plată efectuată de împrumutat/Codebitor (...) se va face în moneda în care a fost acordat creditul”.

Cu toate acestea, în această situație devin aplicabile dispozițiile art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2( privind regimul valutar, potrivit cărora „plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în monedă națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2”.

Luând în considerare prevederile anexei nr. 2, în care sunt indicate categoriile de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută cu alți rezidenți, reclamanta a remarcat faptul că achitarea ratelor lunare în baza unui contract de credit nu se încadrează în nici unul din situațiile vizate. Așadar, plata acestor rate se impune a fi făcută exclusiv în monedă națională.

Reclamanta a adăugat și subliniat faptul că efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului, constând în comisioanele de schimb valutar din leu în euro, cu consecința împovărării consumatorului, determinând o onerozitate excesivă față de obligația asumată, fapt contrar principiului echității și bunei credințe care trebuie să guverneze executarea contractului.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1 alin.1 din Legea nr.193/2000, art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000, alin.1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, art. 6 alin.2 Cod civil, art. 1341 și urm. Cod civil, art.1.534 Cod civil, art. 14 Cod civil, art. 15 Cod civil, art. 1175 Cod civil.

În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar, în copie, contract de credit și de garanție nr. NPFG404/_, extrase de cont din data de 18.02.2014, proces verbal nr.070 din data de 30.04.2014.

La data de 11.06.2014, prin compartimentul registratură, reclamanta a depus la dosar precizările solicitate de instanță conform rezoluției din data de 22.05.2014, la care a anexat interogatoriul formulat pentru pârâtă.

La data de 09.07.2014, prin același compartiment, pârâta a depus la dosar întâmpinare la cererea de chemare în judecată formulată de A. D. E., prin care a solicitat să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

În cauza dedusă judecății, reclamanta și-a întemeiat cererea prin raportare la convenția de credit nr. NPFG404/_, având ca obiect acordarea de către bancă a unui împrumut bancar în valoare de 11.495,88 EUR („Convenția de credit”), pe o durată de 120 luni.

Inițiativa încheierii Convenției de credit a aparținut în exclusivitate și în totalitate reclamantei, care s-a adresat pârâtei în urmă cu mai bine de 7 ani pentru a obține un credit în condițiile comerciale oferite în mod curent de către bancă.

Dacă, în cursul discuțiilor legate de perfectarea Convenției de credit, orice clauză ar fi fost considerată neavantajoasă ori ar fi fost neclară, reclamanta avea ocazia să formuleze obiecțiuni sau să renunțe la a mai încheia orice convenție cu pârâta. Cu toate acestea, Convenția de credit a fost încheiată, iar reclamanta, în mod tendențios, a înțeles să conteste legalitatea unor clauze după mai bine de 7 ani de la momentul când a contractat creditul și s-a folosit de banii împrumutați.

Clauzele contestate nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Reglementarea legală comunitară și națională a noțiunii de „clauză abuzivă”.

Conform art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”. Definiția dată de legea română clauzei abuzive reprezintă o transpunere a definiției cuprinse în art. 3 alin.1 din Directiva nr. 93/13.

Atât prevederea națională, cât și cea comunitară stabilesc două condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii: a. clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; și b. prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Aceste condiții sunt reținute și dezvoltate și în doctrina în materie - a se vedea Monna L. B. Magdo, Clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori, Revista de D. Comercial nr. 12/2006.

De asemenea, art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000 prevede că „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.

Totodată, art. 4 alin.2 din Directiva nr.93/13/CEE prevede că „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”. (subl. ns.).

Așadar, o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (și implicit al Directivei nr.93/13/CEE) dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată/redactată.

Prin urmare, pentru ca instanța să poată sancționa o clauză ca fiind abuzivă, aceasta trebuie (i) să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune și să nu fi fost negociată, (ii) să fie excesivă și (iii) să nu se refere la obiectul sau prețul contractului.

Or, asemeni celorlalte comisioane, atât comisionul de administrare, cât și cel de acordare reprezintă un element al prețului creditului. Tocmai de aceea, prin preluarea dispozițiilor art. 4 alin.2 al Directivei nr. 93/13/CEE, legiuitorul român a reglementat la rândul său excluderea clauzelor privind prețului contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin.6, după cum urmează:

În acest context, pârâta a menționat că nu orice clauză a unui contract de credit încheiat cu un consumator poate fi abuzivă, fiind necesar să i se recunoască creditorului, în orice situație, dreptul de a primi înapoi întreaga sumă în moneda împrumutată și un preț pentru suma respectivă pusă la dispoziția împrumutatului pe o anumită perioadă. Apare necesară distincția între ceea ce este abuziv potrivit prevederilor Legii nr. 193/2000 și ceea ce pare abuziv dintr-o perspectivă emoțională, cum ar fi dificultatea îndeplinirii obligațiilor de plată în cazul deteriorării situației financiare a plătitorului. Schimbările în situația financiară a împrumutatului, chiar dacă ar avea natura unui caz fortuit, nu permit acestuia să se retragă din obligațiile de rambursare a împrumutului în moneda contractată și de plată a costurilor banilor împrumutați. Sumele de bani sunt bunuri de gen, iar bunurile de gen nu pier prin caz fortuit sau de forță majoră, problema fiind eventual doar de suportare a riscului contractului.

Cererea privind stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb EUR la momentul semnării contractului este neîntemeiată. Riscul valutar face parte din prețul contractului, fiind parte a obiectului principal al contractului.

Riscul bancar (cu multitudinea sa de componente) este un element de care o instituție financiară este obligată să țină cont și care influențează decisiv veniturile acesteia. Riscul valutar este un element inerent prețului contractului de credit acordat în monedă străină, atât timp cât împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în aceeași monedă.

Tocmai de aceea, prin art. 4 alin.2 al Directivei nr. 93/13/CEE, legiuitorul comunitar a reglementat excluderea clauzelor privind prețului contractului de la controlul de excesivitate, reținând că: „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”. [subl. ns.].

Prin această dispoziție se urmărește evitarea situației ca un consumator să utilizeze legislația clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat.

În plus, trebuie luate în considerare următoarele aspecte:

a. Contractul de credit nu are caracter aleatoriu pentru niciuna dintre părți, iar asumarea riscului de către pârâtă a șanselor unui câștig sau pierdere contravine chiar esenței unui astfel de contract de împrumut, care este un contract comutativ. Astfel, părțile cunosc de la data încheierii Convenției de credit întinderea obligațiilor proprii, chiar dacă obligația reclamantului este una cu executare succesivă; mai mult, caracterul aleatoriu sau comutativ al unui contract se analizează în raport de data semnării contractului. Or, din această perspectivă este cert că Banca și reclamanta a semnat contracte comutative. Elementul modificării sarcinilor pecuniare suferite de fiecare dintre părți în executarea acestor contracte nu este de natură a înlătura caracterul lor comutativ;

b. Prevederea obligației de restituire a creditului în aceeași monedă în care a fost acordat, cu efectul suportării riscului valutar de către client este clară și fără echivoc și a fost însușită de reclamant prin semnarea Contractul de credit, devenind astfel lege între părțile contractante;

c. De altfel, aceasta este o obligație normală în cazul oricărui contract de împrumut, reflectând principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 și 1584 Cod civil 1864, potrivit căruia împrumutatul trebuie să restituie bunuri de aceeași natură și aceeași calitate cu cele împrumutate, fiind ținut să restituie exact suma împrumutată;

d. Posibilitatea existenței unor fluctuații ale cursului de schimb valutar care să genereze o majorare sau diminuare a valorii ratei în monedă națională era de la sine înțeleasă și a fost prevăzută și acceptată de ambele părți la momentul semnării contractului de credit ca fiind o situație care excede controlului Băncii, care nu putea controla cursul de schimb;

e. În plus, există posibilitatea ca acest curs să varieze și în sensul aprecierii leului față de EUR, situație care ar fi convenit împrumutaților și față de care nu ar fi avut obiecții raportat la faptul că variația potențială a cursului de schimb nu le-ar fi fost explicată.

În consecință, suportarea riscului de schimb valutar (i) a fost reglementată și consimțită contractual de către părțile Convenției de credit, fără existența vreunei constrângeri, și (ii) se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 Cod civil 1864, conform căruia „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”.

Clauzele contestate au fost redactate în mod clar și inteligibil:

Potrivit jurisprudenței constante a GUE, pentru ca o clauză contractuală să fie exclusă de la controlul de legalitate din perspectiva caracterului său abuziv, aceasta trebuie să fie redactată în mod clar și inteligibil, lipsit de echivoc.

Clauzele contestate îndeplinesc această cerință deoarece: a. Sunt formulate clar și inteligibil din punct de vedere gramatical; b. Pentru înțelegerea acestora un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, nu are nevoie de cunoștințe juridice sau economice de specialitate pentru a putea înțelege consecințele economice ale acestei clauze asupra obligațiilor sale de plată în cadrul contractului de împrumut; c. în esență, această clauză transpune în contractele de credit regulile de drept comun în materia împrumutului de bani, stipulate în Codul civil 1865, și a căror necunoaștere și neînțelegere reclamantul nu o poate invoca; d. Așa cum s-a arătat în secțiunea privind prezentarea situației de fapt acordarea unui credit în monedă străină este legală, iar obligația împrumutatului de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care a fost primită este o obligație firească a oricărui împrumutat; e. în acest context, explicații suplimentare cu privire la mecanismul evoluției cursului de schimb valutar nu erau necesare pentru ca reclamantul să înțeleagă conținutul acestei clauze inclusiv din punct de vedere economic. Variația cursului de schimb nu putea fi controlată de Bancă, astfel că aceasta nu ar fi putut fi obligată să ofere împrumutaților previziuni cu privire la evoluția acesteia, când nici măcar instituțiile bancare centrale române și elvețiene nu au putut face astfel de previziuni.

Clauzele contestate nu au caracter abuziv.

Condiția clauzei contrare bunei-credințe, care să creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Precizări preliminare.

În aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a comerciantului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.

Prin urmare, atitudinea subiectivă a bunei/relei-credințe a pârâtei trebuie evaluată în strânsă legătură cu crearea unui dezechilibru contractual semnificativ. Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultă din chiar conținutul și efectele unei clauze contractuale.

Având în vedere că nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reținerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații în contextul interpretării sistematice a contractului. Aceasta înseamnă că noțiunea de „dezechilibru semnificativ” depinde de aprecierea comportamentului abuziv al celui care deține poziția de superioritate la încheierea contractului.

Doctrina a enumerat o . criterii care ar trebui să stea la baza analizei pe care instanța urmează să o facă în aprecierea bunei/relei-credințe a băncii, precum și în analiza existenței unui dezechilibru contractual. Atare criterii au fost denumite totodată și teorii-remediu în cadrul sistemului de drept românesc, astfel încât, prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privitoare la clauzele abuzive, să poată fi identificat și atins un echilibru cu principiul libertății contractuale și al libertății de voință: criteriul bunei-credințe și criteriul echilibrului contractual.

De asemenea, instanța trebuie să analizeze buna credință și echilibrul contractual în funcție de situația concretă de la momentul încheierii fiecărui contract de credit, iar nu în funcție de evoluția ulterioară a pieței și de modificarea circumstanțelor existente la momentul contractării, căci numai raportat la acest context se poate analiza existența unei clauze pretins abuzive. Dacă analiza are în vedere evoluții ulterioare momentului contractării, s-ar intra pe tărâmul impreviziunii în contracte.

Criteriul bunei-credințe.

Pornind de la textul consacrat în art. 970 Cod civil 1864, buna-credință a fost conturată ca fiind acea atitudine prezumată de lege, de corectitudine pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive.

Art. 4 - 7 ale acestui act normativ conturează conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr.193/2000.

Caracterul negociat al clauzelor contestate.

Simplul fapt că Banca a propus o clauză care reflectă regula general aplicabilă în dreptul român în materia împrumutului, nu poate fi reținut drept lipsa a negocierii.

În definirea conceptului de „clauză care nu a fost negociată” menționat de art.4 alin.i din Legea nr. 193/2000, prevederile următorului alineat al aceluiași articol stabilesc că el presupune impunerea unei clauze de către agentul economic „ fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.

S-a apreciat că faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct și în mod individual cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă. Orice persoană care depune un minim de diligentă pentru protejarea intereselor sale la încheierea unui contract care o angajează pentru o perioadă îndelungată de timp va verifica în principal clauzele legate de prețul contractului.

În măsura în care constată că prețul acestui contract (reflectat în tipul de dobândă + comisioanele percepute de bancă) este liberă să refuze încheierea contractului în condițiile propuse și să se orienteze către alte produse de creditare ale aceleiași bănci sau ale altor bănci.

În plus, contrar celor reținute de reclamantă, standardizarea unui contract nu echivalează cu lipsa lui de negociere, deoarece clientul are la alegere mai multe bănci pentru a decide cu cine dorește să încheie contractul, alegând astfel condițiile cele mai avantajoase, iar acordarea termenului de 30 zile de valabilitate a ofertei - în beneficiul căruia clientul poate renunța - presupune posibilitatea de a lua la cunoștință de toate clauzele contractuale.

Prin urmare, nu poate fi reținută neîndeplinirea obligației de informare a clientului, atâta vreme cât instituția de credit a prezentat costurile creditului printr-o manieră clară și transparentă.

Neîndeplinirea condiției creării unui dezechilibru contractual semnificativ și a clauzei contrare bunei-credințe.

Art.4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei nr.93/13/CEE prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ”. Fiind inovatoare în blocul de legalitate național, doctrina a explicat și a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală”. Rezultă că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebui să dovedească faptul că acesta a devenit lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.

În cauza de față o astfel de dovadă nu poate fi făcută de către reclamantă, ținând cont de împrejurarea că acesta a cunoscut încă de la momentul încheierii contractului de credit termenii în care acesta urma să se deruleze, termeni acceptați în cunoștință de cauză.

În aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a profesionistului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.

Perceperea comisionului de administrare este justificată, în mod rezonabil, prin efectuarea de către bancă, prin mijloace specifice, a operațiunilor de supraveghere lunară a situației acestuia.

Pe de altă parte, nu se poate susține că reclamanta nu ar fi cunoscut ce reprezintă acest comision de administrare, în condițiile în care semnificația acestuia rezultă din chiar denumirea sa, nefiind un termen care să nască dubii cu privire la înțelesul acestuia și care nu presupune, pentru înțelegerea sa, cunoștințe de specialitate.

În speță, comisionul de administrare a creditului este inclus în costurile pe care banca le are pentru a pune la dispoziția clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, astfel că nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Reclamantul a optat pentru un produs de creditare cu astfel de comisioane, cunoașterea și asumarea caracteristicilor proprii produsului de creditare preferat fiind, în mod obiectiv, prezumată. Opțiunea a fost liber exprimată, instituția de credit neimpunând nici un fel de clauză, condiție sau orice alt element care să influențeze această alegere.

Alegerea produsului de creditare având caracteristicile definite în cuprinsul Contractului de credit a corespuns unor criterii de oportunitate financiară proprii împrumutatului, acceptate de către acesta, aplicarea comisioanelor în discuție neputând fi interpretată drept o atingere a intereselor sale. Reclamanta a ales oferta care v-a avantajat cel mai mult dintre toate ofertele existente pe piață la acel moment.

Așadar, părțile au cunoscut de la data încheierii Contractului de credit întinderea obligațiilor proprii, chiar dacă obligația reclamantei este una cu executare succesivă. Perceperea comisioanelor de acordare și de administrare este clară și fără echivoc și a fost însușită de client prin semnarea Contractului de credit, devenind astfel lege între părțile contractante și constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta.

Clauza referitoare la modificarea dobânzii nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Având în vedere dificultatea de a dovedi în practică dacă o clauză creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, Legea nr.193/2000 a transpus prevederile Directivei nr. 93/13 în ceea ce privește modalitatea de evaluare a naturii abuzive a unei clauze contractuale, stabilind criterii care trebuie avute în vedere. În acest sens, art. 4 alin. 5 și 6 din Legea nr. 193/2000 stabilește cu titlu de principiu că evaluarea se face în funcție de natura produselor sau serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, de toți factorii care au determinat încheierea contractului și de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

În afara enumerării condițiilor teoretice a căror îndeplinire cumulativă ar conduce la încadrarea clauzelor din contractele încheiate cu consumatorii în categoria prevederilor abuzive, pentru simplificarea demersului de identificare și calificare a naturii acestora, anexa la Legea nr. 193/2000 oferă o listă exemplificativă a clauzelor care sunt considerate abuzive. Printre altele, anexa menționată face referire la clauzele care „dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractuale, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract”.

În speță, toate modificările de dobândă au fost făcute în conformitate cu contractul de credit, în funcție de indicele independent LIBOR 6M și nicidecum dobânda nu a fost majorată de către creditor în mod discreționar, așa cum a susținut reclamanta.

Clauza referitoare la gestionarea comisionului de risc nu este o clauză abuzivă. Riscul este generat prin simpla acordare a unui credit și trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului.

Creditul bancar este definit în doctrină ca fiind orice angajament de punere la dispoziție sau acordare a unei sume de bani, ori prelungire a scadenței unei datorii, în schimbul obligației debitorului la rambursarea sumei respective, precum și la plata unor dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă precum comisioanele de angajament, de neutralizare a creditului, de urmărire sau de gestionare a respectării dispozițiilor contractuale sau orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță.

Riscul bancar este o noțiune inerentă activității de creditare care are la rândul său sorginte economică și se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune. Prin intermediul creditului, băncile își realizează funcția esențială de creație monetară, ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a băncii care acordă creditul.

Astfel, noțiunii de risc bancar i s-au rezervat varii semnificații, în funcție de diferite criterii de clasificare și pornind de la noțiunea de risc care în contextul comercial îmbracă forma unui pericol potențial asupra unei operații comerciale ce se întinde în timp, susceptibil să genereze anumite inconveniente imprevizibile pentru debitorul unei obligații comerciale.

Prin dispozițiile art. 3 alin.1 lit. g din Normele Băncii Naționale Române nr.17/18.12.2003, riscul de credit ca principal risc bancar este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia. De asemenea, există și alte categorii de risc pe care o bancă trebuie să le ia în calcul.

Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și se află în strânsă corelație cu riscul de diminuarea a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional și riscul operațional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispozițiile art. 126 alin.1 din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

Pentru administrarea tuturor acestor categorii de risc, banca percepe un comision de risc, care se regăsește în prețul creditului. Administrarea riscului este esențială în contractele de credit, astfel că acest efort suplimentar depus de creditor se regăsește într-un cost transparent asumat de consumator sub forma comisionului de risc.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art.194, 107 Noul Cod de procedură civilă, principiul aplicabilității directe a Directivei nr.93/13/CEE, Legea nr.193/2000, precum și celelalte prevederi legale la care a făcut referire în cuprinsul prezentei întâmpinări.

Prin sentința civilă nr.7484/13.10.2014 pronunțată de Judecătoria sector 6 București în dosarul nr._, a fost admisă excepția de necompetență materială a Judecătoriei sector 6 București și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București Secția a VI-a civilă.

După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a VI-a civilă la data de 13.11.2014, sub numărul_/3/2014.

Prin sentința civilă nr.1337/18.03.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a tribunalului, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 6 București, s-a constatat ivit conflict negativ de competență și s-a înaintat dosarul spre soluționare Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 30.04.2015, sub numărul_ .

Prin sentința civilă nr.23F/14.05.2015 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a VI-a civilă, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în primă instanță, în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București.

Instanța a încuviințat părților proba cu înscrisuri și interogatorii reciproce.

Analizând probele administrate în cauză, instanța reține următoarele:

Între părți s-a încheiat contractul de credit și de garanție nr. NPFG404/_, prin care pârâta a acordat reclamantei un credit în valoare de_,88 euro, pentru o perioada de 120 de luni.

Prin acest contract s-a stabilit în sarcina împrumutaților un comision de acordare de 211 euro, (art. 5.1 lit. b din contract) și un comision de administrare lunar de 2% anual (0,16 % lunar) aplicabil la valoarea creditului, (art. 5.1 lit. c din contract).

În ceea ce privește comisionul de acordare credit, instanța apreciază că acest comision se poate încadra în noțiunea de cheltuieli aferente întocmirii documentației de credit (acesta reprezentând de altfel și serviciul prestat de bancă), iar comisionul de administrare privește efectuarea unor operațiuni de cont bancar ulterioare încheierii contractului de credit. În plus, sub aspectul legalității comisionului de administrare, se reține că perceperea acestuia nu a fost interzisă nici după . OUG nr. 50/2010, astfel încât dacă prin dispozițiile legale invocate legiuitorul ar fi avut în vedere interzicerea unor astfel de comisioane ar fi procedat în acest sens prin noile dispoziții normative sus menționate.

Mai reține instanța că deși contractul semnat de părți este unul standard, nu a fost încălcată obligația de informare stabilită de Lg.193/2000 în sarcina pârâtei și nici nu se creează un dezechilibru contractual prin inserarea clauzelor contestate.

Nici Legea 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, cu condiția exprimării în mod clar și inteligibil a clauzei referitoare la preț. Însă cele două clauze au fost exprimate într-un mod clar și inteligibil, astfel încât consumatorul a fost în măsură a cunoaște chiar de la data încheierii contractului întinderea obligației asumate, motiv pentru care se poate concluziona că banca și-a respectat obligația de transparență.

În ceea ce privește lipsa contraprestației băncii pentru perceperea comisioanelor atacate, aspect de natură a impieta asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei, instanța apreciază că această contraprestație a băncii există, chiar dacă nu este definită în mod expres în contract.

Astfel, cum banca a perceput dobânda pentru acordarea sumei împrumutate fără a defini expres sensul acestei noțiuni, la fel de clar din cuprinsul denumirii celor două comisioane rezultă contraprestația băncii, chiar dacă aceste noțiuni respectiv acordare a creditului și administrare nu au fost definite expres în cuprinsul convenției.

Rezultă în consecință din chiar uzitarea acestor noțiuni care este scopul pentru care au fost percepute, cu atât mai mult cu cât acestea au fost redactate în mod neechivoc printr-un limbaj ușor accesibil chiar și unui neprofesionist. Astfel, comisionul de acordare vizează demersurile efectuate de bancă anterior încheierii creditului pentru verificarea bonității clientului și cheltuieli aferente întocmirii documentației de credit, iar comisionul de administrare privește efectuarea de operațiuni de cont bancar efectuate de către creditor în scopul utilizării sau eventual a rambursării creditului.

Comisionul de administrare a creditului este inclus în costurile pe care banca le are pentru a pune la dispoziția clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp – 10 ani în speță - astfel că nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, de vreme ce cuantumul comisionului și obligația de plată acestuia a fost convenit prin clauze clare, asumate de părți și cunoscute încă de la momentul semnării contractului și menționat în mod distinct în graficul de rambursare, atât sub aspectul cuantumului, cât și a scadenței obligației de plată.

Astfel, la încheierea contractului consumatorul a putut vedea exact cuantumul sumei percepute lunar de instituția de credit cu acest titlu. Prin urmare, nu se poate susține că acesta s-ar fi aflat într-o poziție dezavantajoasă față de instituția de credit, întrucât nu ar fi înțeles modul de calcul al acestui comision.

În cauză nu se poate reține existența niciunui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, constând în procurarea unui avantaj excesiv pentru profesionist în detrimentul consumatorului prin perceperea celor două comisioane bancare. Dimpotrivă, sumele solicitate reprezintă contravaloarea prestației băncii, astfel cum s-a reținut anterior, și în ceea ce privește componenta subiectivă a constatării caracterului abuziv, nici nu au fost prezentate argumente temeinice pentru a se reține reaua credință a profesionistului bancar la practicarea acestor două tipuri de comisioane.

Prin urmare, în raport de aceste considerente, instanța apreciază că nu se poate reține caracterul abuziv al clauzelor prin care au fost inserate în contract atât comisionul de acordare credit cât și cel de administrare, respective clauzele prevăzute la art. 5.1 lit. b și 5.1 lit. c, astfel că va respinge capătul principal de cerere ca neîntemeiat și, pe cale de consecință, și cererea accesorie privind restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare precum și dobânda aferentă acestora.

În ceea ce privește clauza prev. de art.5.1 lit. e din contractul părților având ca obiect comisionul de gestionare a riscului, instanța apreciază că prin impunerea acestui comision, care nu corespunde exigențelor de previzibilitate, s-a creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, deoarece clauza respectivă acoperă o asigurare pe care banca și-o ia împotriva unui risc eventual, cel al intrării consumatorului în incapacitate de plată, fără ca la finalul perioadei de creditare, sumele încasate cu acest titlu să fie restituite, în ipoteza în care împrumutatul se dovedește a fi bun platnic, pe de altă parte riscul contractului fiind acoperit prin constituirea garanțiilor contractuale.

În aceste condiții instanța urmează să constate caracterul abuziv al clauzei prev. de art. 5.1 lit.e din contractul de credit nr.NPFG404/_/16.11.2007 având ca obiect comision de gestionare a riscului, urmând să anuleze clauza respectivă.

Pe cale de consecință, va obliga pârâta să restituie reclamantei suma de 945,88 euro în echivalent în lei la data plății, sumă percepută cu titlu de comision de risc.

În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei prev. de art. 5.3 din contractul de credit cu privire la prevederea contractuală referitoare la dreptul creditorului de a revizui nivelul costurilor în funcție de evoluția pieței sau acordurile încheiate cu parteneri externi și societăți de intermediere, instanța reține că pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru modificarea costurilor este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, costurile contractului va fi mărit. D. astfel opțiunea consumatorului de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna. Aceasta modalitate de exprimare „în funcție de evoluția pieței sau acordurile încheiate cu parteneri externi și societăți de intermediere” face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit. Instanța apreciază că astfel se rupe echilibrul contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreționar de a revizui costurile contractului în cazul intervenirii unor situații insuficient descrise.

Astfel fiind, instanța va admite acest capăt de cerere și va constata caracterul abuziv al clauzei prev. de art. 5.3 din contractul de credit cu privire la prevederea contractuală referitoare la dreptul creditorului de a revizui nivelul costurilor în funcție de evoluția pieței sau acordurile încheiate cu parteneri externi și societăți de intermediere și va anula în întregime această clauză.

În ceea ce privește clauza prev. de art.4.3 din contractul părților referitoare la dreptul băncii de a revizui nivelul dobânzii, instanța reține că în conformitate cu prevederile contractuale, calculul variației procentului de dobândă se efectuează într-un mod transparent, fiind precizat în mod expres, clar și inteligibil modul în care se calculează dobânda, indicii aplicați și marja fixă a băncii (EURIBOR 12M+5% p.a).

Clauza privind dobânda variabilă nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, întrucât din punct de vedere obiectiv nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului. Un asemenea dezechilibru s-ar crea însă în detrimentul unității bancare în măsura în care instanța ar admite cererea, câtă vreme clauza vizează un element esențial al contractului de credit bancar (dobânda), banca fiind lipsită de posibilitatea modificării dobânzii, în măsura în care voința părților expusă în convenția lor (și care se impune cu putere de lege între părțile contractante) a fost aceea ca, exceptând primele 12 luni, dobânda aplicabilă creditului să fie una variabilă, posibilitate care nu este oprită de lege.

Astfel fiind, instanța apreciază că în speță clauza contestată privind caracterul variabil al dobânzii nu este abuzivă, cât timp corespunde exigențelor de previzibilitate și nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește solicitările contestatorilor de a fi obligată intimata la stabilizarea cursului euro/leu la momentul semnării contractului și obligarea acesteia la denominarea în monedă națională a plăților, instanța reține următoarele:

Din perspectiva art.4 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, instanța reține că potrivit art.4 alin.1 din acest act normativ, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A..2 dispune că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

În raport de dispozițiile legale citate, rezultă că pentru a se constata existența unei clauze abuzive este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract o astfel de clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe.

Clauza privind rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat transpune însă principiul nominalismului monetar, reglementat de art.1578 din Codul civil de la 1864, în vigoare la data încheierii contractului părților, fără a fi întrunite cele trei cerințe cumulative impuse de art.4 din Legea nr.193/2000.

Astfel, chiar dacă în speță contractul este preformulat, cu consecința prezumției caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligația reclamantei de a rambursa ratele de credit în euro nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind stipulate exclusiv în favoarea instituției de credit. Astfel, în baza acelorași clauze, în cazul variațiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferența în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Pentru același considerent nu poate fi reținută ca fiind îndeplinită nici cerința relei-credințe a instituției financiare, nerezultând că aceasta i-a impus reclamantei produsul financiar astfel contractat, respectiv în euro.

Fluctuația cursului de schimb nu constituie prin sine însăși o împrejurare care să determine reține caracterului abuziv al clauzelor privind rambursarea sumei împrumutate, nefiind îndeplinite numai pentru acest considerent condițiile prevăzute de art.4 din Legea nr.193/2000, astfel cum s-a reținut anterior, iar teoria impreviziunii nu poate fi aplicabilă în speță cât timp reclamanta, în mod rezonabil, chiar fără cunoștințe de specialitate, putea avea reprezentarea unor viitoare fluctuații ale cursului leu/euro .

Față de cele reținute mai sus, instanța va respinge și capetele de cerere privind stabilizarea cursului euro/leu la momentul semnării contractului și denominarea în monedă națională a plăților.

În ceea ce privește capătul de cerere formulat de reclamantă privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, instanța îl va respinge ca neîntemeiat, cât timp nu s-a făcut dovada acestor cheltuieli, avocatul nedovedind că are mandat pentru a face acte de dispoziție, respectiv pentru a renunța la judecarea acestui capăt de cerere formulat prin cererea principală și solicitarea lui pe cale separată.

În baza art.451 și urm. Cod procedură civilă va obliga reclamanta la plata sumei de 3500 lei cheltuieli de judecată către pârâtă, proporțional cu culpa sa procesuală, onorariu de avocat conform facturii și extrasului de cont depuse la dosar la ultimul termen de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite în parte cererea formulată de reclamanta A. D. E. domiciliată în .), județul Ilfov, Șoseaua Gării nr.161, ., apartament 26, CNP_, având domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la CA C., în București, Calea Rahovei nr. 266-268, clădirea 60, etaj 2, camera 08, Electromagnetica Business Park, sector 5, în contradictoriu cu pârâta C. E. BANK (ROMANIA) SA, cu sediul în București, Bulevardul Timișoara nr. 26Z, Anchor Plaza, cod_, corp C, etaj 7, birou 7C01, sector 6, înregistrată în Registrul Comerțului sub nr. J40/_/1993, cu sediul ales pentru comunicarea actelor procedurale în București, ..4-8, . House, . la SCA Țuca Z. și Asociații.

Constată caracterul abuziv al clauzelor prev. de art. 5.1 lit. e din contractul de credit nr.NPFG404/_/16.11.2007 având ca obiect comision de gestionare a riscului și prev. de art.5.3 cu privire la dreptul creditorului de a revizui nivelul costurilor în funcție de evoluția pieței sau acordurile încheiate cu parteneri externi și societăți de intermediere și anulează în întregime aceste clauze.

Obligă pârâta să restituie reclamantei suma de 945,88 euro în echivalent în lei la data plății.

Respinge restul capetelor de cerere, ca neîntemeiate.

Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat.

Obligă reclamanta la plata sumei de 3500 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.

Cu apel în 30 de zile de la comunicare, cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.

Pronunțată în ședință publică, azi, 08.10.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

Red.CAE/Thred.MV

4 ex./22.10.2015

← Pretenţii. Sentința nr. 7382/2015. Judecătoria SECTORUL 6...		Contestaţie la executare. Sentința nr. 8548/2015. Judecătoria... →

Acţiune în constatare. Sentința nr. 7693/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Acţiune în constatare. Sentința nr. 7693/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI