Contestaţie la executare. Sentința nr. 7140/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 7140/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 24-09-2015 în dosarul nr. 7140/2015

DOSAR NR._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI VI BUCURESTI

SECȚIA CIVILĂ

SENTINȚA CIVILĂ NR. 7140

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 24.09.2015

INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:

PREȘEDINTE C. C. Ș.

GREFIER E. S.

Pe rol soluționarea cererii având ca obiect contestație la executare, formulată de contestatorii C. S. Z., C. L., C. M. A., în contradictoriu cu intimații B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. și S. C. S.R.L.

Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 02.09.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea succesiv la data de 16.09.2015, 23.09.2015 și pentru azi, 24.09.2015, când a hotărât următoarele:

INSTANȚA

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 18.11.2014, contestatorii C. S. Z., C. L. și C. M. A., în contradictoriu cu intimații B. Comercială Română SA și ., au formulat contestație la executare prin care au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea încheierii din Camera de Consiliu din data de 08.10.2014 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr._/303/2014 privind încuviințarea executării silite în dosarul de executare nr. 3384/2014, anularea încheierii privind cheltuielile de executare silită emisă de către B. D. G., L. G. și M. P., la data de 30.10.2014, în dosarul de executare nr. 3384/2014, anularea somației imobiliare din data de 30.10.2014, precum și a tuturor actelor și formelor de executare dispuse în dosarul nr. 3384/2014 a B. D. G., L. G. și M. P., stabilirea întinderii executării silite, anularea executării silite însăși, suspendarea executării silite până la soluționarea definitivă a contestației la executare și suspendarea oricărei executări silite în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de creditare pentru persoane fizice nr._/17.09.2008, precum și obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor ocazionate cu prezentele proceduri judiciare.

În motivarea contestației, contestatorii au arătat că, la data de 17.09.2008, au încheiat cu intimata BCR contractul de creditare pentru persoane fizice nr._/17.09.2008 pentru suma de 61.500 Euro. Odată cu semnarea contractului de creditare, contestatorii au semnat și un contract de garanție imobiliară nr. 1830/24.09.2008 de către BNPA P. C..

După . OUG nr.50/2010, contestatorii au remis numeroase notificări către intimata BCR prin care au solicitat alinierea convenției de credit la noile prevederi, precum și rescadențarea creditului urmare a faptului că veniturile contestatorilor au scăzut cu peste 50%.

Astfel la data de 14.06.2010, contestatorii au formulat o cerere de diminuare a dobânzii în conformitate cu nou intratul în vigoare act normativ. De asemenea, în data de 13.12.2011, contestatorii au solicitat stabilirea unei rate reduse, urmare a faptului că salariile acestora fuseseră reduse prin reducerea salariilor bugetarilor cu peste 50%, pe cale de consecință, rata stabilită inițial de către intimata BCR nu mai avea posibilitatea de a o suporta lunar.

La data de 24.09.2010 s-a semnat actul adițional nr. 1, prin care s-a stabilit o oarecare reeșalonare a ratelor pentru o perioadă de 12 luni, acest termen fiind maximul pe care l-au putut negocia cu banca după zeci de rugăminți și cereri prin care au arătat care sunt veniturile acestora și faptul că locuința pentru care au făcut creditul era de fapt singurul lor acoperiș. După 1 an de zile în care au beneficiat de o rată mai scăzută, ratele colosale au fost din nou aplicate de către bancă, deși posibilitățile financiare ale contestatorilor rămăseseră la fel de mici. La scurt timp, banca a început o întreagă campanie de somare a contestatorilor, primind în acest sens atât din partea băncii direct, cât și din partea mandatarului ., o . somații cu sume diverse pentru restanțele înregistrate, contestatorii nefiind notificați cu privire la rezilierea unilaterală a contractului de credit niciodată. S-a ignorat în permanență dorința contestatorilor de soluționare amiabilă a speței, aceștia trezindu-se că a fost declanșată procedura executării silite și realizând că, de fapt, probabil la un moment dat această reziliere unilaterală operase.

Întrucât nu aveau cunoștință nici de momentul în care se declarase scadent contractul de credit și nici de debitul principal sau penalitățile, dobânzile sau compunerea acestuia, contestatorii au formulat o cerere la sediul central al intimatei BCR, precum și la sucursala unde au încheiat contractul, însă acesta a refuzat verbal să-i dea curs, în mod oficial neprimind nici un răspuns până la acest moment.

În aceeași zi, contestatorii au formulat o cerere și la executorul judecătoresc pentru a se pune la dispoziție întregul dosar de executare însă, deși i s-a înaintat în copie certificată întreg dosarul de executare, acesta nu conține nici o mențiune și nici o dovadă datei la care contractul a fost declarat scadent pentru a se putea aprecia asupra întinderii, certitudinii și exigibilității creanței.

Cu privire la suspendarea executării silite până la soluționarea definitivă a executării silite, contestatorii au solicitat să se constate că sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune suspendarea executării silite, existând urgența impusă pentru luarea acestei măsuri, faptul că termenul de recomandare stabilit pentru soluționarea contestației la executare, având în vedere necesitatea parcurgerii procedurii regularizării cererii este foarte îndepărtată, precum și faptul că prin executarea imediat ani s-ar cauza un prejudiciu evident, lipsirea de un spațiu locativ în condițiile în care posibilitățile contestatorilor financiare sunt limitate și au un copil în îngrijire.

Totodată, contestatorii au solicitat a se avea în vedere că, prin continuarea executării silite asupra bunului imobil, există posibilitatea reală de finalizare a înstrăinării acestuia prin adjudecare, aspect de natură să îi prejudicieze, mai ales dacă apărările acestora vor fi găsite întemeiate.

Contestatorii au solicitat să se constate că această măsură este de natură a produce grave prejudicii în sarcina acestora, în condițiile în care, în mod abuziv și în disprețul prevederilor legale în vigoare, intimata BCR a solicitat scoaterea la vânzare prin licitație publică a imobilului proprietate personală a contestatorilor.

Instituția suspendării unui act de executare reprezintă reglementarea legislativă, în baza căreia judecătorul investit cu soluționarea unei astfel de cereri apreciază posibilitatea suspendării executării, până la pronunțarea instanței, dată la care este consfințită legalitatea sau nelegalitatea acestuia.

În speța dedusă prezentei judecăți, contestatorii au învederat în mod expres că sunt de acord cu plata unei cauțiuni, în conformitate cu prevederile art. 718 alin. 7 Cod procedură civilă, solicitând suspendarea provizorie a executării silite demarate în dosarul de executare nr. 3384/2014, având în vedere considerentele ce succed:

Contestatorii au solicitat a se observa faptul că, continuarea executării silite asupra acestora ar duce automat la înstrăinarea singurei locuințe pe care o au, fără existența partajului forțat și fără a exista o creanță, debitul fiind stins.

Totodată, demararea executării silite va conduce în mod direct la imposibilitatea achitării ratelor pe care contestatorii le au la instituțiile de creditare și va îngreuna astfel obținerea celor necesare traiului zilnic al acestora și al familiei acestora.

Caracterul iminent al pagubei rezultă din paguba materială în curs de a se produce atât în patrimoniul contestatorilor, cât și al celorlalți membri ai familiei acestora, care se află în îngrijirea acestora.

Or, scoaterea la licitație a singurului imobil proprietatea contestatorilor, l-ar aduce într-o situație extrem de dificilă pe contestator și familia sa, acesta fiind imobilul în care locuiesc, iar vânzarea acestuia la licitație ar determina evacuarea contestatorilor în toiul iernii, fără a avea vreo altă posibilitate locativă, găsindu-i astfel, efectiv în stradă.

Pentru aceste considerente, prin prisma principiului prezumției de nevinovăție și al protecției administrative prevăzută în Recomandările Consiliului de Miniștrii al Uniunii Europene, contestatorii au solicitat să se constate că cererea de suspendare a executării silite este întemeiată, asigurându-se un just echilibru în raport de caracterul executoriu al actului administrativ fiscal.

Lăsarea contestatorului și a familiei sale fără locuință în cadrul unei executări abuzive și nelegale, pentru sume de bani exagerat de mari, stabilite prin actele de executare pe care a înțeles să le conteste în cadrul contestației la executare, ar genera imense prejudicii în sarcina contestatorilor.

Contestatorii au apreciat astfel că, executarea propriu-zisă și efectivă a somației și titlului executoriu contestate prin prezenta, trebuie să se realizeze numai după ce justiția s-a pronunțat și a stabilit că sumele reținute în actul contestat sunt datorate.

Împrejurarea că legiuitorul nu a suspendat cursul majorărilor în timpul procedurilor enunțate anterior, este de natură a-i crea contestatorului o responsabilizare mai mare deoarece, în situația în care demersul său legal nu va avea succes, vor suporta consecințele, în sensul că vor fi nevoiți să plătească cheltuieli de executare mult mai mari, acestea fiind într-un cuantum deloc de neglijat.

Astfel cum s-a stabilit prin practica judiciară în materie, înființarea popririi asupra conturilor bancare și executarea silită imobiliară, constituie cazuri bine justificate, de natură a determina judecătorul să adopte soluția de suspendare a actului și formelor de executare prin care s-au constituit obligațiile respective.

De asemenea, contestatorii au solicitat ca, „pipăind” fondul cauzei, să se constate că din criticile formulate de aceștia în privința actelor contestate rezultă îndoială puternică de natură a înlătura prezumția de legalitate a acestor acte, neputându-se pune problema a inexistenței cazului bine justificat.

Față de toate acestea, contestatorii au solicitat să se constate că este întrunită întru totul condiția urgenței, reglementată de prevederile art. 718 alin. 7 Cod procedură civilă și, astfel încât, apreciază ca fiind oportună suspendarea executării silite pentru evitarea săvârșirii executării silite mai înainte de examinarea legalității actelor de executare contestate la Judecătoria Sectorului 6 București, dat fiind faptul că aceștia au atacat actele de executare emise în dosarul de executare nr. 3384/2014, cât și executarea silită însăși, urmând ca pe calea contestației la executare să fie lămurite toate aceste împrejurări.

Contestatorii au solicitat înțelegere asupra situației delicate în care se află aceștia și familia acestora și încuviințarea fixării unei cauțiuni către pragul minim al acesteia, întrucât acestora le este și așa destul de greu ca să o achite, fiind nevoiți să se îndatoreze la prieteni și cunoștințe, neștiind însă cum vor fi în măsură a rambursa aceste sume.

Este o situație de viață profund nedreaptă, iar până la lămurirea fondului litigios trebuie să apeleze la clemența instanței de judecată care, văzând situația acestora particulară, să uzeze de prerogativele cu care a fost investită și să stabilească pe de o parte o cauțiune într-un cuantum suportabil de către contestatori iar, pe de altă parte, să înțeleagă urgența luării acestei măsuri a suspendării executării silite, expuse pe larg anterior.

Pe fondul cauzei, contestatorii au apreciat ca nelegală și netemeinică executarea silită ce face obiectul dosarului nr. 3384/2014 a B. D. G., L. G. și M. P., pentru considerentele ce succed:

În ceea ce privește încheierea din Camera de Consiliu din data de 08.10.2014 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr._/303/2014 privind încuviințarea executării silite în dosarul de executare nr. 3384/2014:

Contestatorii au apreciat că se impune anularea încheierii prin care s-a admis încuviințarea executării silite, motivat de următoarele aspecte:

Așa cum au arătat deja, contractul de împrumut nr._/17.09.2008, ce ar constitui titlu executoriu în prezentul dosar de executare nr. 3384/2014 și în baza căruia s-a încuviințat executarea silită și cererea de încuviințare a executării silite, nu a fost însoțit de o declarare unilaterală a executării silite, pe cale de consecință nu era stabilit nici la momentul solicitării încuviințării și nici ulterior, instanța încuviințând demararea executării silite, deși nu era stabilit în mod cert nici debitul principal, nici data declarării scadente, modul de calcul al penalităților și dobânzii, existând astfel mari dubii cu privire la întinderea, exigibilitatea și certitudinea creanței.

Cu privire la contestația la executare formulată de către contestatori, aceștia au solicitat să se stabilească întinderea acesteia, întrucât creanța nu este certă, lichidă și exigibilă, întinderea creanței fiind incertă, iar potrivit prevederilor art. 662 alin. 1 Cod procedură civilă, executarea silită nu se poate face decât dacă creanța este certă, lichidă și exigibilă.

Or, contestatorii au solicitat să se constate că în speța dedusă judecății nu pot fi incidente aceste prevederi legale, întrucât creanța pe care o opune intimata, izvorâtă din contractul de credit nu este certă la acest moment, după cum se va demonstra în cele ce urmează.

Astfel, potrivit prevederilor art. 662 alin. 2 Cod procedură civilă, creanța este certă când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși titlul executorul.

Contestatorii au apreciat contractul de credit sus-menționat ca fiind încheiat cu nerespectarea prevederilor legale, încălcând orice normă de drept aplicabilă în materia Clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Astfel:

Nemodificarea contractului de credit nici până la acest moment, deși a intrat în vigoare OUG nr.50/2010-norma generală obligatorie, de imediată aplicabilitate.

Incidența asupra pct. 9 din Contractul de credit:

Astfel cum s-a învederat și prin cererea de chemare în judecată, contractul de credit în legătură cu care contestatorii au formulat prezenta cerere de chemare în judecată a fost încheiat în cursul anului 2008.

Deși la data de 21.06.2010 a intrat în vigoare OUG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, norma legală imperativă general obligatorie, de imediata aplicabilitate, în conformitate cu care banca creditoare avea obligația de a alinia contractele de credit anterior menționate la prevederile acestui act normativ, acest lucru nu s-a întâmplat nici până în prezent.

Deși contestatorii au fost notificați cu privire la atare adaptări, cum impun normele în vigoare, modificările propuse de bancă nu se încadrează în prevederile OUG nr.50/2010, banca limitându-se la a redenumi comisioanele și a le păstra în continuare în contracte, refuzând să le elimine în ciuda intrării în vigoare a Ordonanței și a notificărilor contestatorilor repetate.

Dispozițiile art. 36 din OUG nr.50/09.06.2010 impuneau excluderea comisionului de risc, iar nu redenumirea acestuia, precum și recalcularea începând cu data intrării în vigoare a Ordonanței a sumelor de plată lunare aferente creditului, după excluderea acestui comision, lucru care nu s-a întâmplat nici acum întrucât, așa cum s-a arătat, comisionul de risc a fost redenumit comision de administrare credit și menținut în aceeași cotă procentuală, nicio modificare a valorii lunare a creditului neoperând nici până în prezent, deși au trecut 4 ani de la . OUG nr. 50/2010.

De altfel, este binecunoscut faptul că, în practica judiciară sunt numeroase cazurile de sancționare a Băncii Comerciale Române, aceasta fiind una dintre puținele bănci care refuză și în prezent să își alinieze contractele la normele legale în vigoare.

Incidența lit. h, j și s din Anexa la Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori:

În conformitate cu prevederile lit. s din Anexa la Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, se prevede în mod imperativ că: „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care (...) dau dreptul profesionistului să anuleze contractul în mod unilateral fără să prevadă același drept și pentru consumator..”.

Totodată literele h și j menționează ca fiind abuzive clauzele care restrâng sau anulează fie dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în cazurile în care profesionistul nu își îndeplinește în mod corespunzător obligațiile contractuale, fie dreptul consumatorului de a denunța sau de a rezilia unilateral contractul, în cazurile în care: profesionistul a modificat unilateral clauzele prevăzute la lit. e; profesionistul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale; profesionistul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în cazul denunțării unilaterale.

Deși ultima clauză din cuprinsul fiecărui contract antemenționat prevede că: „împrumutatul are dreptul să denunțe unilateral prezentul contract, în condițiile menționate în cuprinsul acestuia”.

Parcurgând însă conținutul fiecărui contract de credit în parte, în realitate contestatorii au observat că, de fapt, condițiile care ar trebui să reglementeze exercitarea dreptului de a denunța unilateral contractual lipsesc cu desăvârșire. În atare situație, este evident ca acest drept de fapt nu există, neavând nicio importanță menționarea acestuia dacă nu există și premisele, condițiile și modurile de exercitare a acestuia, menționarea pur și simplu a acestei clauze fiind o simplă formă fără conținut substanțial la care să se poată raporta.

Pe cale de consecință, lipsa oricăror prevederi contractuale referitoare la obligațiile băncii, precum și imposibilitatea de exercitare a dreptului de denunțare unilaterală a contractelor de către împrumutat, atrag incidența prevederilor cuprinse în anexă la Legea nr. 193/2000 republicată, respectiv anularea acestora ca fiind vădit abuzive și în detrimentul consumatorilor.

Clauzele nu au fost negociate direct. Incidența art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr.193/2000 republicată cu aplicabilitate la art. 7 din Condițiile generale de creditare - Anexă la contractul de credit bancar:

Este de notorietate că, în practică, contractele de credit nu sunt negociate direct și nici negociabile, forma de prezentare și semnare a acestora fiind impusă de către bancă, orice negociere nefiind posibilă.

Pe cale de consecință, în speță sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000 republicată, potrivit cărora: „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.

Contractele de credit au fost prestabilite unilateral de către bancă, neexistând absolut nicio negociere cu privire la vreo clauză contractuală, acest lucru fiind interzis de către rigorile băncii, toate contractele încheiate cu clienții având condiții standard preformulate, neputând fi nici măcar discutate, în niciun caz negociate în vreun fel.

O clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că, dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce conform art. 1270 Noul Cod Civil, iar în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat și eficient pentru a conchide în sensul incidenței sau nu a respectivei clauze, a efectelor pe care le produce, a limitelor în care se produc acele efecte.

A se vedea în acest sens, dispozițiile art. 7.3 și 7.4 din Condițiile generale de creditare care prevăd drepturile și obligațiile Băncii, unde practic se pun în sarcina contestatorilor orice posibile costuri ce ar putea interveni vreodată în desfășurarea contractului și care ar supune banca la plata unor eventuale impozite, costuri suplimentare etc.

Este de esența contractului de credit faptul că B., prin perceperea a numeroase comisioane și asigurări, tocmai asta își asigură: riscul unor modificări legislative care i-ar impune costuri suplimentare, precum și orice alt risc de orice natură iar, pe de altă parte, aceasta este și rațiunea pentru care băncile sunt obligate prin lege să își asigure riscurile la societăți de asigurare și reasigurare.

Or, modalitatea de exprimare în cauză („orice costuri”) face ca respectivele clauze să servească doar intereselor societății de credit, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă aceste costuri sunt reale, legale, judicios dispuse, dacă erau necesare și proporționale scopului urmărit pentru ca debitorul să și le însușească în mod conștient și valabil.

Mai mult decât atât, contestatorii au înțeles să conteste în totalitate modalitatea în care banca a înțeles să își alinieze prevederile la dispozițiile OUG nr.50/2010 prin transmiterea către aceștia a actelor adiționale la contractele de credit, având în vedere următoarele:

OUG nr.50/2010 interzice prin art.35 alin.1 lit. b introducerea și perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri aferente contractului, cu excepția costurilor specifice unor servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract și care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia.

Așadar, în spiritul prevederilor art. 35 alin.1 lit. a și lit. b contestatorii au respins introducerea Comisionului de administrare credit (punctul 7 lit. a din Actul adițional) și stabilirea valorii acestuia la un total de 0,33% pe lună (însumând toate celelalte comisioane), aplicat la soldul inițial al creditului.

Conform OUG nr.50/2010, modificarea valorii comisioanelor percepute poate fi efectuată doar cu acordul debitorului, iar redenumirea acestora este interzisă expres în actele normative, cu atât mai mult cu cât, prin notificarea transmisă, contestatorii au învederat în mod expres că nu sunt de acord cu introducerea acestora sub o altă denumire.

Incidența art. 39 și art. 41 din OUG nr. 50/2010 cu aplicabilitate la art. 7.3 din contractul de credit:

În conformitate cu art. 39 din OUG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori: „În cazul imposibilității consumatorilor de a accepta majorarea dobânzii, creditorul nu are dreptul să denunțe unilateral sau să rezilieze contractul. Creditorul trebuie să facă o propunere, transmisă în scris, de reeșalonare sau de refinanțare a creditului, în raport cu veniturile actuale ale consumatorului”.

Art. 7.3 din Condițiile generale ale celor 2 Contracte de credit prevede că „banca se obligă să informeze în scris împrumutatul - persoană fizică, despre modificarea dobânzii anuale la linia de credit, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin intermediul unui extras de cont înmânat acestuia la ghișeele băncii.

Așadar, în situația modificării nivelului dobânzii, banca nu are decât obligația de a informa împrumutatul, acesta neavând nici un drept în a fi sau nu de acord cu această modificare.

Lăsând la o parte faptul că, în situația modificării conținutului clauzelor contractuale referitoare la costuri, banca este obligată să notifice consumatorul cu cel puțin 30 de zile înainte de aplicare în raport de dispozițiile art. 41 alin. 1 din OUG nr.50/2010, legiuitorul prevede cu caracter imperativ că neprimirea unui răspuns din partea consumatorului nu echivalează cu o acceptare tacită. Mai mult, conform art. 41 alin. 3 din OUG nr. 50/2010, în această situație contractul rămâne neschimbat.

Pe lângă caracterul imperativ al dispozițiilor legale, această soluție se impune și în raport de caracterul executoriu al contractului de credit care permite băncii să demareze executarea silită față de împrumutatul aflat în imposibilitate obiectivă de plată fără alte demersuri judiciare sau extrajudiciare.

Incidența art. 46 din OUG nr. 50/2010:

În conformitate cu art. 46 alin. 2 din OUG nr. 50/2010: „(2) Toate informațiile prevăzute la alin. 1, inclusiv cele aferente unor servicii în privința cărora consumatorul va dispune de libertate de alegere, sunt prevăzute în contract, fără a se face trimitere la condițiile generale de afaceri ale creditorului, la lista de tarife și comisioane sau la orice alt înscris”.

Or, în Contractul de credit se prevede că împrumutatul va plăti de asemenea orice alte costuri suplimentare privitoare la taxe suplimentare, creșterea costurilor băncii referitoare la acordarea sau punerea la dispoziție a oricărui credit. Față de aceste prevederi contractuale, contestatorii au observat, în primul rând, contradicția totală prin raportare la dispozițiile legale menționate, respectiv dispozițiile art. 46 alin. 2.

Mai mult decât atât, contestatorii au apreciat că, încă din faza precontractuală de informare și, mai ales în cuprinsul contractelor de credit, este obligatorie menționarea tuturor costurilor aferente încheierii, desfășurării, modificării, încetării contractelor, costuri impuse împrumutatului.

O corectă informare privitoare la costuri este în măsură să determine acceptarea încheierii contractului sau refuzul consumatorului. În momentul în care consumatorul încheie un contract fără a avea cunoștință de întinderea exactă a obligațiilor sale, contestatorii au apreciat că se produce un dezechilibru contractual de manieră a duce chiar la încetarea contractului. (Nu se includ în această categorie costuri ulterioare impuse prin modificările legislative.)

Clauzele care reglementează plata unui comision de administrare calculat la valoarea inițială a creditului sunt abuzive. Pct. 9 lit. b din Contractul de credit:

Observațiile privind cuprinderea acestor clauze în contracte preformulate, crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nulitatea absolută a acestor clauze abuzive sunt valabile și în această ipoteză.

Acest comision, calculat și perceput lunar, disimulează de fapt un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului și, în plus, creând băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci.

Acest comision nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale clienților, aduce atingere și mediului concurențial al băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobânda sub denumirea de comision. Această disimulare a dobânzii echivalează cu un dol.

În mod evident, o dobândă (aparent) redusă a atras mai mulți clienți și deci, o cifră de afaceri mai mare raportată la ceea ce ar fi putut obține banca respectivă în condițiile în care ar fi arătat în mod transparent costurile reale ale creditului (așa cum, de altfel, au făcut o mare parte din băncile concurente illo temporis).

A se observa, în plus, că acest comision este calculat și perceput la valoarea inițială a creditului, și nu la soldul acestuia, ceea ce va face, în cazul creditelor acordate pe o perioadă mai îndelungată, ca dobândă (aplicată la soldul creditului) să ajungă să fie chiar mai mică decât comisionul (care se va aplica la suma inițială împrumutată, indiferent de valoarea din credit rambursată deja la un moment dat).

Disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă irefutabilă a relei credințe a băncii care percepe un astfel de comision, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienților, prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci care acționau pe aceeași piață relevantă cu banca respectivă (dar care, în realitate, datorită adăugării la D. a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atât de avantajoase) iar, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite ale comercianților.

În baza celor învederate, contestatorii au apreciat că se impune constatarea caracterului abuziv al clauzelor care reglementează plata unui comision de administrare calculat la valoarea inițială a creditului, și obligarea intimatei la restituirea tuturor sumelor încasate sub această formă.

Clauzele care reglementează plata unui comision de acordare credit de 2,5 % sunt abuzive. Pct. 9 lit. d din Contractul de credit:

Potrivit art. 36 din OUG nr. 50/2010, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai comision de analiză dosar, de administrare credit, de administrare cont, pentru rambursare anticipată, costuri aferente asigurărilor, penalități, comision unic pentru serviciile prestate la cererea consumatorilor. Acest text legal nu lasă loc de interpretări, fiind determinate în mod clar restrictiv clauzele ce pot fi percepute de către Bancă, toate celelalte fiind abuzive.

Or, întrucât comisionul de acordare credit nu se încadrează în textul de lege mai sus indicat, contestatorii au apreciat că se impune constatarea nulității absolute a acestuia și restituirea sumelor încasate în temeiul acestui comision.

Ignorarea dorinței de soluționare amiabilă a împrumutaților:

Contestatorii au arătat încă o dată, cu titlu subsidiar că, deși a existat disponibilitatea acestora de negociere a contractului de credit și a actelor adiționale de credit, banca nu a înțeles să dea curs acestei solicitări nici până în prezent în ciuda neconformităților sesizate către aceasta.

În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ determinat de abuzul de putere al Băncii care impune, contrar principiului bunei-credințe, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului:

Noțiunea de clauză abuzivă este definită în art. 3 din Directiva nr.93/13/CEE.

Prin clauză abuzivă se înțelege orice clauză contractuală care nu s-a negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului.

Potrivit prevederilor art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, sunt abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul și care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Se disting două condiții pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a fi abuzivă: 1. să nu fie negociată individual; 2. să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Clauza să nu fie negociată individual. Legea română de transpunere are în vedere contractele de adeziune, adică acele contracte preredactate, la care consumatorul acceptă ansamblul clauzelor, fără a avea posibilitatea de a negocia fiecare dispoziție în parte. În continuare, se stabilește când o clauză contractuală este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, respectiv când aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Mai mult, în Directiva nr.93/13/CEE se precizează că, și în ipoteza în care o parte din clauzele din contract au fost negociate individual la momentul încheierii contractului, nu este exclusă de principiu posibilitatea ca în acel contract să existe clauze abuzive.

Aceasta se explică prin faptul că, în general, părțile negociază cu privire la clauze determinante pentru ele, precum cele referitoare la obiectul contractului, data și locul livrării.

În aceste contracte de adeziune este prezumată lipsa negocierii prealabile iar, în situația în care comerciantul susține că o anumită clauză a făcut obiectul unei negocieri la momentul încheierii contractului, sarcina probei aparține acestuia.

Anterior aderării României la Uniunea Europeană, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, întrucât părțile au semnat contractul fără obiecțiuni, nu pot fi analizate clauzele pretins abuzive și, în plus, pentru că nu s-a formulat o cerere reconvențională, prin care să se solicite nulitatea acestor clauze.

După 1 ianuarie 2007, instanțele judecătorești din România trebuie să aplice dreptul Uniunii Europene în interpretarea dată acestuia de către Curtea de Justiție de la Luxemburg.

Astfel, potrivit Curții de Justiție a Uniunii Europene,13 judecătorul național poate să aprecieze și din oficiu caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract atunci când decide asupra admisibilității unei cereri.

Clauza să creeze un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului:

În ceea ce privește această a doua condiție, aprecierea îndeplinirii ei se face în concret de către judecătorul învestit cu soluționarea cazului, având în vedere o . criterii enumerate în Directiva nr.93/13/CEE și preluate de legea națională.

O clauză este abuzivă, potrivit art. 4 alin. 1 teza finală din Legea nr. 193/2000, dacă presupune un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului. Pornind de la această definiție, în vederea determinării clauzelor abuzive, trebuie luată în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul.

De asemenea, sunt avute în vedere toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde. În plus, toate aceste aprecieri se fac prin raportare la momentul încheierii contractului.

În practica judecătorească, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că trebuie stabilit un rezultat obiectiv al clauzei, acela de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului iar, din punct de vedere subiectiv, trebuie încălcată cerința de bună-credință.

Or, așa cum s-a arătat pe larg mai sus impunerea unui contract de adeziune, a unor comisioane abuzive, lipsirea de posibilitatea de a negocia in vreun fel clauzele contractuale, punerea de drept în întârziere pentru nerespectarea oricărei obligații și declararea scadentă a creditului cu efectul executării imobilului ipotecat, modificarea unilaterală a dobânzii și condițiilor bancare în raport de obiectul contractului: contract de credit contractat în vederea achiziționării imobilului în care locuiesc, singura acestora proprietate, creează în mod evident un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, pe de o parte, sunt contestatorii, în calitate de consumatori, care nu au decât obligații într-un contract impus și care nu a fost negociat datorită practicii bancare, contract pe care banca, în orice moment îl poate modifica în orice sens dorește iar, pe de altă parte este banca, care nu are decât obligația de a le pune suma contractului la dispoziție; în rest, banca este suverană să modifice, să crească sau să extindă efectele contractului după bunul său plac, fără nici un fel de îngrădire.

Într-o atare situație este evident dezechilibrul semnificativ existent între părțile contractante, aceasta și prin raportare la felul în care în concret banca a înțeles să ignore orice negociere sau aliniere la normele legale, dovadă fiind înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Pe cale de consecință, raportat la toate considerentele expuse pe larg mai sus, contestatorii au solicitat ca, în raport de dispozițiile art. 87 și urm. din OUG nr.50/2010 și art. 9 și urm. din Legea nr. 193/2000, republicată, să se constate ca fiind abuzive clauzele aclamate în Contractul de credit și în Actul adițional mai sus-indicate, să se constate nulitatea absolută a acestora și să se dispună restituirea tuturor sumelor încasate de intimată cu acest titlu, precum și anularea încheierii privind cheltuielile de executare silită emisă de către B. D. G., L. G. și M. P. la data de 08.04.2014 în dosarul de executare nr. 3384/2014.

Contestatorii au solicitat a se observa că suma cheltuielilor de executare este exagerat de mare prin raportare la valoarea debitului executat, lucru aberant și lipsit de suport juridic.

Astfel, suma stabilită cu titlu de cheltuieli de executare prin încheierea întocmită la data de 08.10.2014, încalcă chiar baremul maximal prevăzut de art. 37 din Legea nr.188/2000 actualizată și republicată, privind executării judecătorești, astfel cum aceasta a fost modificată prin OUG nr.144/2007 pentru modificarea alin. 1 lit. b art. 37 din Legea nr.188/2000.

În conformitate cu prevederile legale sus-menționate, s-a stabilit de către legiuitor că „în cazul executării silite a creanțelor având ca obiect plata unei sume de bani în valoare de peste 50.000 lei, dar până în 80.000 lei, onorariul maxim este de 5.000 lei, plus 3% din suma ce depășește 50.000 lei din valoarea creanței ce face obiectul executării silite. Or, astfel după cum rezultă din încheierea contestată, onorariul executorului este de aproape 10% din suma executată, aspect vădit netemeinic și nelegal, depășind plafonul maxim legal.

Pe cale de consecință, contestatorii au solicitat a se da curs prezentei contestații și să se dispună anularea încheierii privind cheltuielile de executare silită, emisă de către B. D. G., L. G. și M. P. la data de 08.04.214, în dosarul de executare nr. 3384/2014.

Anularea somației imobiliare din data de 30.10.2014: așa cum s-a arătat deja, în baza aceluiași contract de credit nr._/17.09.2008, s-a început deja executarea imobiliară a bunului imobil al contestatorilor din ., ., sector 6, în dosarul nr. 3384/2014. Pe cale de consecință, nu se poate executa silit un imobil câtă vreme nu este stabilită întinderea creanței, procedarea în această manieră abuzivă fiind lovită de nulitate.

Obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentele proceduri judiciare: În considerarea faptului că acest proces a fost unul de o complexitate ridicată, pentru pregătirea apărărilor fiind necesar un volum de muncă rezonabil, chestiune care se reflectă în demersurile juridice efectuate de către Cabinetul de avocat cu care contestatorii au încheiat contractul de asistență juridică, aceștia au opinat că dispozițiile art. 453 Cod procedură civilă sunt pe deplin aplicabile în speță.

Astfel, contestatorii au arătat că onorariul avocațial solicitat este în totală concordanță cu timpul efectiv prestat pentru pregătirea apărării sub toate aspectele în conformitate cu prevederile art. 34 din Legea nr. 51/1995, precum și cu numărul de termene necesare soluționării spetei deduse judecății.

În lumina dispozițiilor imperative ale art. 453 Cod procedură civilă și a practicii judiciare, instanța fondului trebuia să aibă în vedere la pronunțarea soluției, tipul pricinii, cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea și noutatea litigiului.

Față de aceste aspecte, apare ca justificată acordarea onorariului avocatului, diligențele acestuia regăsindu-și raportarea la cuantumul solicitat și acordat de către instanța de judecată.

Prevederile art. 453 Cod procedură civilă nu consacră o sancțiune pecuniară în sarcina părții a cărei acțiune se respinge de către instanța de judecată, oferă doar posibilitatea legală celeilalte părți din litigiu să își recupereze în mod echitabil cheltuielile de judecată efectuate cu litigiul în speță.

Contestatorii au invocat în acest sens și practica în această materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia partea care a câștigat procesul va putea obține rambursarea cheltuielilor în măsura în care se constată realitatea și necesitatea acestora, or în contextul celor invocate mai sus rezultă cu prisosință necesitatea acestora, contestatorii au invocat și Decizia Curții Constituționale a României nr.367/2008, care a statuat asupra constituționalității art.453 alin. 1 Cod procedură civilă, reținându-se că obligativitatea plății cheltuielilor de judecată, incluzând taxele de timbru și onorariile avocaților, de către partea ale cărei pretenții nu au fost admise nu are la bază ideea culpei procesuale a uneia dintre părți, ci urmărește recuperarea rezonabilă a cheltuielilor de judecată, câtă vreme acestea pot fi justificate.

În concluzie, contestatorii au solicitat admiterea contestației la executare, astfel cum a fost formulată și precizată, cu aplicarea art. 453 Cod procedură civilă.

În drept, contestatorii au invocat dispozițiile art. 139, art. 194, art. 453, art. 653 alin. 5 rap la art. 653 alin. 2, art. 711- 719, art. 662 Noul Cod procedură civilă și Legea nr.193/2000 și OUG nr.50/2010.

În dovedirea contestației la executare, contestatorii au depus la dosar, în copie, somație imobiliară din data de 30.10.2014, contract de credit bancar pentru persoane fizice nr._, Condiții generale de creditare – anexă la contractul de credit bancar, act adițional nr.1 la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._ din data de 17.09.2008, încheierea de ședință din data de 08.10.2014 pronunțată de Judecătoria sector 6 București, încheiere cheltuieli executare întocmită la data de 30.10.2014, adresa nr.1313 din data de 29.11.2014, cerere diminuare dobândă, cerere formulată de contestatorul C. S. la data de 13.12.2011.

Contestatorul a formulat cerere de ajutor public judiciar, cerere care a fost respinsă de instanță ca neîntemeiată la termenul de judecată din data de 14.01.2015.

Urmare solicitării instanței, la data de 22.12.2014, prin compartimentul registratură, au fost înaintate la dosar relațiile comunicate de Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 6 (fila 57).

La data de 13.01.2015, prin același compartiment, contestatorii au depus la dosar un set de înscrisuri, constând în adeverință privind veniturile din salarii realizate pe anul 2013, adeverința nr.2323 din data de 12.12.2014, adeverința nr. A17438 din data de 16.12.2014, adresa nr._/DD din data de 22.12.2014, furnizare informații ONRC, adeverințe de venit pe anul 2014, în original, și în copie, contract de credit nr._ din data de 02.10.2012, grafic costuri totale, chitanțe plată RCS&RDS, chitanțe plată cote întreținere, extrase de cont Raiffeisen Bank, chitanțe de plată Germanos Telecom România, facturi fiscale UPC România SRL, facturi Enel și GDF Suez.

La data de 18.02.2015, prin compartimentul registratură, intimata . SA a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat instanței de judecată respingerea contestației la executare formulată de contestatori, ca efect al admiterii următoarelor excepții procesuale, ordonate conform art. 248 Cod procedură civilă, după cum urmează:

Excepția netimbrării contestației la executare. Petitele vizând contestația la executare și suspendarea executării silite înseși sunt supuse obligației legale de timbrare consacrată de art. 10 din OUG nr. 80/2013.

Potrivit art. 10 alin. 2 din OUG nr. 80/2013, pentru formularea petitului privind încetarea/anularea executării silite, reclamantul datorează plata unei taxe judiciare de timbru spre cuantumul maxim de 1.000 de iei, iar pentru petitul privind suspendarea, potrivit art.10 alin. 1 lit. b, reclamantul datorează plata unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 50 de lei.

Intimata a subliniat că, atât timp cât acțiunea pe care înțelege să o formuleze este o contestație la executare, reclamantul nu mai are beneficiul scutirii de la plata taxei judiciare de timbru consacrată de legiuitorul român doar pentru acțiunile directe în care consumatorii sunt reclamanți împotriva profesioniștilor pârâți. Contestația la executare este o acțiune distinctă, cu un regim juridic aparte, și care este tratată diferit în OUG nr. 80/2013, de acțiunile vizând protecția consumatorilor.

În măsura în care contestatorii înțeleg să aducă în sprijinul contestației la executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului, în temeiul art.712 alin. 2 Noul Cod de procedură civilă, devin incidente prevederile imperative ale art. 10 alin. 3 din OUG nr. 80/2013, care impun plata unei taxe judiciare de timbru la valoarea contestată conform art. 3 alin. 1 din OUG nr. 80/2013.

Excepția inadmisibilității capetelor din cererea introductivă prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit bancar nr._/17.09.2008 (referit în continuare ca fiind „contractul de credit bancar” sau „titlul executoriu”), raportat la dispozițiile art. 712 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă coroborat cu art. 4 din Legea nr.193/2000 și art. 78 din Legea nr.296/2004. Intimata a invocat această excepție de procedură absolută peremptorie, având în vedere că legea prevede în legătură cu titlul executoriu reprezentat de contractul de credit bancar încheiat de un consumator cu un profesionist, o altă acțiune, cea directă împotriva creditorului, pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale cu finalitatea eliminării/reducerii anumitor componente de cost. Or, pe calea contestației la executare, nu poate fi adusă critica privind caracterul abuziv al unor clauze din contract care consacră prețul/părți din prețul împrumutului luat de la bancă. În acest sens este și jurisprudența CJUE. A se vedea cauza G618/10, prin care judecătorii de la Luxembourg au statuat că dreptul comunitar se opune ca un judecător național să stabilească prețului contractului, în locul/peste voința comună a părților contractante.

Excepția tardivității formulării contestației la executare împotriva executării silite însăși din cererea introductivă, având în vedere că debitorii - contestatori se puteau opune la scoaterea la vânzare a imobilului ipotecat în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii biroului de carte funciară prin care s-a dispus notarea în cartea funciară a somației imobiliare.

Excepția nulității acțiunii pentru lipsa precizării obiectului capătului 3 al cererii de chemare în judecată prin care contestatorii au solicitat anularea tuturor actelor și formelor de executare silită dispuse de executorul judecătoresc în dosarul nr. 338/2014.

Prin cererea de chemare în judecată, contestatorii nu au menționat propriu-zis care sunt actele de executare pe care le contestă și nici nu indică motive de nelegalitate în legătură cu aceste acte. 

Intimata a invocat această excepție absolută peremptorie, cerând respingerea cererii de chemare în judecată, având în vedere faptul că reclamanții contestatori nu îndeplinesc obligațiile procesuale de rezultat ce le incumbă, potrivit art. 715 alin. 1 Noul Cod de procedură civilă raportat la art. 194 lit. c coroborat cu art. 196 alin. 1 prima teză din Noul Cod de procedură civilă: de corectă și completă formulare a cererii (a se vedea art. 194 lit. c din Noul Cod de procedură civilă coroborat cu art. 196 alin. 1 prima teză din Noul Cod de procedură civilă), și nici obligația de regularizare a cererii introductive în sensul cerut de instanța de judecată înainte de fixarea primului termen de judecată (a se vedea art. 196 alin. 1 teza a II-a din Noul Cod de procedură civilă coroborat cu art.200 alin. 1, 2 și 3 din Noul Cod de procedură civilă). În speță, se impune pronunțarea unei încheieri de anulare a capătului din cererea introductivă.

Intimata a solicitat anularea cererii pentru neprecizarea obiectului. Excepția a fost invocată în temeiul dispozițiilor art. 178 alin. 3 litera a din Noul Cod de procedură civilă coroborat cu art. 196 alin. 1 și teza I, respectiv, teza a II-a coroborată cu art. 200 alin.3 din Noul Cod de procedură civilă, interpretate în sensul deciziilor nr.32/09.06.2008 și nr. 20/21.09.2009 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, de admitere a recursurilor în interesul legii (ce își păstrează aplicabilitatea din perspectiva tipologiei acțiunilor civile, și sub imperiul Noului Cod de procedură civilă).

Raportat la un asemenea caz, în doctrină s-a reținut că „excepția de nulitate absolută, pentru lipsuri referitoare la nume, obiect, semnătură și motivele de fapt, se poate invoca în orice stare a procesului, chiar în căile de atac. Dacă excepția a fost găsită fondată, instanța va dispune anularea cererii. Dacă excepția a fost invocată înainte de primul termen de judecată, intimata a considerat că reclamantul nu mai poate să își regularizeze cererea în baza art.204 Noul Cod de procedură civilă. Acest text legal nu are în vedere complinirea viciilor cererii de chemare în judecată, ci posibilitatea de a se lărgi cadrul procesual (prin întregirea cererii) sau schimbarea cadrului procesual (prin modificarea cererii).

În opinia intimatei, se impune anularea cererii de chemare în judecată pentru lipsa obiectului, având în vedere că se află în prezența unei nulități expres prevăzute de lege cu scopul sancționării contestatorilor nediligenți care formulează acțiuni fără a respecta condițiile de formă stabilite de Codul de procedură civilă.

Potrivit dispozițiilor art.7 Noul Cod de procedură civilă „Procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii. (2) Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces”.

În lumina acestor prevederi legale, judecătorul este obligat să asigure respectarea literei legii în privința drepturilor și obligațiilor tuturor părților din proces. În alte cuvinte, principiul legalității nu se adresează numai judecătorului, ci și părților care trebuie să-și exercite drepturile și să își îndeplinească obligațiile în conformitate cu legea. Iar asupra modului în care părțile se conformează acestei dispoziții legale veghează judecătorul, care are rolul de a tranșa litigiul dintre părți, în conformitate cu legea.

Excepția prescripției dreptului de a solicita anularea clauzelor contractului de credit bancar nr._/17.09.2008, având în vedere că prin contestația la executare contestatorii au invocat motive de anulare a clauzelor contractuale.

În temeiul art.3 alin. 1 din Decret nr. 167 din 10 aprilie 1958 privitor la prescripția extinctivă - în măsura în care se invocă legislația specială din domeniul protecției consumatorului și având în vedere că sancțiunea ce se cere a fi reținută este nulitatea relativă (supusă termenului de prescripție general de 3 ani, și care începe să curgă la datele de încheiere ale fiecărui contract de credit în parte), interesul ocrotit prin normele juridice din materia protecției consumatorului este unul particular, al fiecărui consumator în parte și nu unul general/obștesc.

Astfel, trebuie reținut că pentru a califica motivele invocate ca fiind specifice nulității absolute sau nulității relative, se impune luarea în considerare, în primul rând a criteriului doctrinar al interesului ocrotit.

Nu poate interfera criteriul caracterului imperativ sau supletiv al normei juridice care consacră respectivul motiv de nulitate, astfel că art. 1 alin. 3 din Legea nr.193/2000 poate rămâne imperativ, fără ca nulitatea ce intervine în cazul încălcării lui, să devină absolută.

Termenul legal de 3 ani era deja împlinit la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul Judecătoriei Iași (05.11.2014).

Excepția inadmisibilității capătului 6 de cerere, vizând suspendarea executării silite pentru neplata cauțiunii datorată în baza art. 718 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă. Cauțiunea datorată de contestatori pentru formularea petitului 6, trebuie stabilită prin raportare la valoarea contestată/pusă în executare silită. În lipsa dovezii plății acestei cauțiuni, petitul suspendării executării silite înseși este inadmisibil.

Pe fondul contestației la executare, în privința motivelor de fapt și de drept susținute de contestatori, prin cererea introductivă, intimata a solicitat respingerea acestora și reținerea caracterului cert, lichid și exigibil al creanței băncii asupra debitorilor, izvorâtă din contractul de credit bancar nr._/17.09.2008, prin care intimata a împrumutat acestora suma de 61.500 de Euro, având în vedere: pe de o parte, faptul că intimata are o creanță născută dintr-un contract de credit bancar care este și titlu executoriu, atât pentru suma împrumutată, cât și pentru dobânzile/comisioanele calculate și neplătite de contestatori la fiecare scadență ce a precedat momentul declarării scadenței anticipate (din 2014) a întregului sold, a notificat debitorii asupra restanțelor lor, cu confirmare de primire înainte de a declara scadent anticipat creditul luat de la banca acesteia, sumele rezultate au fost determinate pe baza evidențelor scrise ale băncii corespunzătoare contractului de credit încheiat cu debitorii iar, pe de altă parte, faptul că toate clauzele contractului credit bancar pentru persoane fizice nr._/17.09.2008 (din partea specială și din Condițiile Generale) au fost agreate de contestatori, în condițiile unui consimțământ liber exprimat și neviciat și pe baza unei reprezentări corecte a structurii costului creditului, atât pe componența comisioanelor, cât și pe cea a dobânzii variabile, clauzele contractuale indicate prin cererea de chemare în judecată nu sunt abuzive, din moment ce prestațiile contractuale corespund însuși obiectului contractului de credit, fiind esențiale pentru acesta, au fost negociate, au fost incluse în contract cu respectarea cerințelor bunei credințe și sunt echilibrate pentru întreaga perioadă de derulare a creditului; contestatorii au fost informați corect, complet și prompt, asupra mecanismului de determinare a prețului contractului de credit.

Cu obligarea contestatorilor, în temeiul art. 451 și 453 din Noul Cod de procedură civilă, la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate intimatei de soluționarea prezentului litigiu.

Intimata a arătat că se impune respingerea contestației la executare ca neîntemeiată, sub aspectul motivării acesteia în baza dispozițiilor OUG nr. 50/2010, având în vedere că această normă legală nu este aplicabilă contractului de credit ce reprezintă titlul executoriu în baza căruia a început executarea silită.

D. fiind că din cuprinsul contestației la executare se poate desprinde un capăt de cerere distinct cu privire la constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit nr._/17.09.2008, intimata a solicitat instanței să aibă în vedere apărările sale în acest sens.

Față de motivele contestației al executare intimata a arătat că contractului de credit nu îi sunt aplicabile dispozițiile OUG nr. 50/2010.

Contestatorii au invocat aplicabilitatea dispozițiilor OUG nr.50/2010 contractului de credit încheiat în cauză. Așa cum s-a arătat în situația de fapt, contractul de credit a fost încheiat pe data de 17.09.2008.

La data de 21.06.2010, a intrat în vigoare OUG nr. 50/2010 care prevedea în forma inițială că dispozițiile ordonanței sunt aplicabile și contractelor de credit în desfășurare, iar la data de 2.01.2011, a intrat în vigoare Legea nr. 288/2010 de aprobare a OUG nr. 50/2010 prin care s-a modificat ordonanța, în sensul că dispozițiile acesteia nu se mai aplică contractelor în curs de desfășurare.

Așadar, dispozițiile OUG nr. 50/2010 nu sunt aplicabile contractului de credit nr._/17.09.2008.

Problemele de drept deduse judecății prin cererea principală urmează a fi analizate în lumina întregii legislații interne și comunitare referitoare la protecția consumatorilor și la raporturile contractuale ale acestora cu comercianții, mai cu seamă ținându-se cont de particularitatea contractului dedus analizei, iar nu doar din perspectiva temeiurilor juridice indicate lax și aproximativ de contestatori.

Pentru a fi evitată deturnarea a însuși scopului dispozițiilor legale din materia protecției consumatorilor, instanța de judecată trebuie să aplice în mod corect dispozițiile legale cuprinse în actele normative de mai jos, raportându-se la principiul specialia gșneralibus derogant și implicând raportul dintre actele ce reprezintă dreptul comun în materia protecției consumatorului și normele speciale aplicabile în materia contractelor de credit.

Așa fiind, instanța urmează să analizeze problema de drept dedusă judecății, prin raportare la: Dreptul incident: Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice; Codul civil român art. 969 și urm. Dreptul conex: Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți și consumatori; Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii; Legea nr. 296/2004 din data de 28.06.2004 privind Codul consumului; Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

Intimata a apreciat că, în verificarea echilibrului/dezechilibrului contractual (legea nu impune verificarea echilibrului fiecărei prestații cu contraprestația sa) instanța trebuie să pună în balanță toate plățile împrumutaților, cu toate contraprestațiile băncii.

A subliniat intimata, totodată, că nici nu ar putea fi făcut un examen individual al fiecărui dublet de prestație - contraprestație, pentru că matematic, se poate ca o parte să aibă un număr mai mare de drepturi decurgând din contract, decât cocontractantul său.

Or, echilibrul contractual care trebuie verificat de instanță în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000, este unul mai fin, mai subtil. Echilibrul este unul juridic, care îmbracă finalitățile economice și foloasele practice ce le profită părților la contract. Așadar, utilitatea economică a încheierii contractului (în sensul de manual de economie) este primordială pentru aprecierea echilibrului.

Judecătorul cauzei nu poate cerceta echilibrul economic așa cum pare să ceară contestatorii, întrucât acesta nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unor nevoi și al utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul inițial, cel al semnării contractului de credit, întotdeauna stabilirea prețului presupune o apreciere subiectivă a părților la momentul contractării, iar nu ulterior când intensitatea nevoii în mod evident este una diferită. Acesta este și sensul Hotărârii pronunțate de CJUE (Camera întâi) la 14 iunie 2012, în cauza C-618/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE, în procedura Banco Espanol de Credito SA împotriva Joaquin Calderon Camino.

Dreptul comunitar ajută la clarificarea acestor aspecte. Trimiterile pe care intimata le face la dispozițiile comunitare sunt realizate tocmai pentru a consolida abordarea de mai sus privind echilibrul contractual.

În fapt, la data de 17.09.2008, intimata a încheiat Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/17.09.2008 cu numiții C. S. Z., în calitate de împrumutat, C. L., în calitate de coplătitor și C. M. A., în calitate de coplătitor. Prin contractul de credit, banca a acordat un credit în sumă de 61.500 Euro, reprezentând Maxicredit cu ipotecă cu dobândă fixă pe 1 an pentru nevoi personale.

La data încheierii Contractului de credit, potrivit art. 5 dobânda curentă este de 7,4% pe an și este fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior. După primul an, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,50 puncte procentuale.

Contestatorii C. S. Z. și C. L. s-au obligat să garanteze împrumutul în valoare de 61.500 Euro, plus dobânzile aferente și alte costuri și comisioane, precum și orice alte cheltuieli de orice fel legate de recuperarea tuturor sumelor datorate și cheltuieli de judecată și inclusiv cele legate de executare silită, acordat de către intimată prin Contractul de credit bancar nr._/17.09.2008 (cu completările și modificările ulterioare), conform contractului de ipotecă autentificat sub nr. 1830/24.09.2008 de către BNP P. C., R. M. și Racolița G. (denumit în continuare „Contractul de ipotecă”).

Prin contractul de ipotecă încheiat, contestatorii au constituit în favoarea intimatei BCR o ipotecă de rang I asupra imobilului situat în București, ., ., etaj 3, apartament 16, sector 6, constând în apartament compus din 3 camere și dependințe cu o suprafață utilă de 47,97 mp, aflat în proprietatea contestatorilor.

În anul 2010, urmare a solicitării contestatorilor și a negocierilor purtate, intimata a încheiat Actul adițional nr. 1/24.08.2010 la contractul de credit, prin care a rescadențat creditul împrumutaților prin diminuarea ratei lunare totale de plată, în cuantum de 700,30 euro/lună, până la valoarea de 360 euro/lună pe o perioadă de 12 luni.

În anul 2014, având în vedere că reclamanții contestatori încetaseră de mai mult timp plata ratelor bancare, intimata le-a transmis prin executor judecătoresc notificarea nr.323/11.03.2014, notificarea nr. 714/11.03.2014 și notificarea nr. 840/11.03.2014, prin care i-a informat cu privire la întârzierile la plată și la restanțele acumulate în legătură cu restituirea creditului, acordând acestora termene de executare a obligației de plată de 10 zile de la trimiterea notificării.

Totodată, în cuprinsul aceleiași notificări, intimata a arătat că la expirarea termenului de 10 zile contestatorii sunt de drept în întârziere, fiind decăzuți din beneficiul termenului, întreaga creanță urmând a fi declarată exigibilă.

Având în vedere că petenții contestatori nu au ținut cont de notificările băncii și au sistat plățile, intimata a fost nevoită să declare scadent anticipat întreg soldul datorat, și să demareze procedura executării silite față de împrumutați.

Potrivit dispozițiilor art. 4.10 din Condițiile generale de creditare - Anexă la Contractul de credit bancar, „în cazul în care la scadențele stabilite nu sunt rambursate ratele de credit și nu sunt achitate dobânzile aferente, banca va comunica împrumutatului și după caz, coplătitorului și garanților, printr-o scrisoare recomandată, consecințele ce decurg din contractul de împrumut, urmare a nerespectării obligațiilor asumate”.

Creanța băncii este certă, lichidă și exigibilă fiind determinată conform contractului de credit bancar semnat de părți.

Intimata a arătat că fac parte integrantă din negotium-ul părților și Condițiile Generale, conform art. 19 din partea specială. În clauzele de la art. 4.9-4.11 din Condițiile Generale este prevăzut expres că atunci când împrumutatul nu achită rata totală de rambursat:„4.9. Nerambursarea la termenele stabilite a ratelor de credit datorate conduce la înregistrarea acestora începând cu ziua scadenței, în contul „Credite restante”. „4.10. În cazul în care la scadențele stabilite nu sunt rambursate ratele de credit și nu sunt achitate dobânzile aferente, banca va comunica împrumutatului [...] printr-o scrisoare recomandată, consecințele ce decurg din contractul de împrumut, urmare a nerespectării obligațiilor asumate”. „4.11. ... întregul credit și toate celelalte obligații asumate prin semnarea prezentului contract devin exigibile, iar banca este îndreptățită să procedeze la recuperarea creanțelor sale pe calea executării silite...”.

În conformitate cu prevederile clauzelor de la art. 7.4, lit. f și h din Condițiile Generale, consacră drepturile băncii în sensul inițierii procedurii executării silite, pe lângă suma reprezentând debit principal și a tuturor sumelor datorate cu titlu dobânzi/comisioane/alte cheltuieli:

„7.4. B. are dreptul: f) să recupereze pe calea executării silite sumele datorate de către împrumutat în și pe baza prezentului contract, în situația în care acesta a fost declarat exigibil. h) să declare scadent prezentul credit împreună cu toate dobânzile aferente, comisioanele, spezele și oricare alte dume datorate, în cazul în care împrumutata nu își îndeplinește oricare dintre obligațiile asumate prin celelalte contracte de credit încheiate sau care se vor încheia cu banca”.

Intimata a urmărit serviciul de plată al împrumutaților conform contractului și i-a notificat în repetate rânduri să își achite restanțele înregistrate.

Cu toate acestea, contestatorii au afirmat în mod eronat și cu rea credință de mai multe ori în cuprinsul contestației la executare că intimata nu și-ar fi îndeplinit obligația de informare cu privire la declararea scadenței anticipate a creditului datorat.

În combaterea acestor afirmații, intimata a arătat instanței că prin notificările trimise (atașate la prezenta întâmpinare), BCR a adus la cunoștința împrumutaților în baza art. 4.10 din Condițiile Generale că până la data trimiterii respectivelor notificări acumulaseră restanțe la plata creditului.

Ca dovadă a diligențelor intimatei de evitare a punerii în executare silită și a bunei sale credințe, intimata a notificat împrumutații somându-i să plătească toate restanțele în termen de 10 zile, altfel întregul credit fiind declarat scadent anticipat.

Confruntându-se cu refuzul contestatorilor de a plăti, intimata a declarat scadența anticipată a creditului în anul 2014, pentru un debit calculat la zi. Urmare a acestui fapt, intimata a adresat B. D. G., L. G. și M. P. cerere de executare silită împotriva debitorilor contestatori pentru recuperarea creanțelor rezultate din titlul executoriu reprezentat de contractul de credit bancar.

În baza încheierii de încuviințare, executorul judecătoresc a efectuat acte de executare constând în trimiterea de adrese către debitori pentru a-i soma să achite debitul restant și a început urmărirea silită imobiliară împotriva acestora.

Corectitudinea calculelor creanței datorate reiese atât din extrasele de cont pentru perioada relevantă, cât și din situațiile emise de bancă cu privire la situația contractuală a contestatorilor.

Creanța pusă în executare are, așadar, un caracter cert. Împrumutul fiind în bani, creanța are și un vădit caracter lichid. Depășirea scadențelor determinate conform graficului de rambursare, și epuizarea perioadei de 10 zile, din anul 2014, constituie și dovada caracterului exigibil al creanței calculate de subscrisa pe baza contractului de credit bancar.

Intimata a arătat că analiza oportunității/justeței prețului contractului de credit nu este permisă de legislația specială incidență în materia protecției consumatorilor.

Prețul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract. Legislația referitoare la clauzele abuzive nu este astfel menită să lărgească sfera leziunii, ca sancțiune a dreptului civil, transformând toți consumatorii în incapabili.

Conform art. 3 litera g și i din Directiva nr.2008/48, Dobânda anuală efectivă („D.”) reprezintă costul total al creditului care este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor...”.

În același sens, art. 2 lit. d din Legea nr.289/2004 (aplicabilă contractului de credit) menționează „costul total al creditului la consumator - toate costurile pe care consumatorul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli”. Rezultă că prevederile contractuale pe care debitoarea - contestatoare le consideră ca fiind abuzive vizează elementele constitutive ale prețului contractului.

Nici dispozițiile comunitare și nici legislația națională nu permit instanței, ingerințe în determinarea prețului contractului. Legea nr.193/2000 nu interzice numai aprecierea caracterului abuziv al cuantumului prețului, ci și al clauzelor legate de modalitatea de plată sau de determinare a acestuia, deoarece art. 4 alin.6 din Legea nr.193/2000 oprește aprecierea caracterului abuziv a tuturor clauzelor legate de definirea obiectului principal.

Preluându-se dispozițiile art. 4 par. 1 al Directivei nr. 93/13/CEE, legiuitorul român a reglementat excluderea clauzelor privind prețul contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. 6, după cum urmează:

„Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”(s>n).

Totodată, art. 4 al Directivei nr. 93/13 exclude prețul contractului de la controlul caracterului abuziv prin alineatul al doilea, după cum urmează: „(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Prin această dispoziție se urmărește evitarea ca un consumator să utilizeze legislația clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat.

Excluderea se explică prin faptul că, pe de o parte controlul prețului este o chestiune ce ține de dreptul concurenței și de aceea nu ar trebui să-și găsească locul într-o reglementare privind protecția consumatorului iar, pe de altă parte, prețul este elementul cel mai bine înțeles de către consumator.

Instanța trebuie să ia în considerare și obligația consumatorului de a manifesta un nivel minim de conștientizare, el neputând profita de calitatea de consumator pentru a obține beneficii referitoare la preț.

În aceste condiții, instanța este ținută să respecte principiul forței obligatorii a contractului reglementat de art. 1271 Noul Cod civil.

În același sens s-a pronunțat și Curtea de Apel București într-o cauză similară: „Nu este întemeiată nici critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei care dă dreptul băncii intimate de a modifica procentul de dobândă. Nu se poate susține că această modificare se realizează fără acordul consumatorului, câtă vreme această posibilitate este prevăzută în contractul dintre părți și, deci, asumată de părți prin semnarea contractului. Pe de altă parte, prin semnarea contractului împrumutata și garanții săi și-au dat acordul cu privire la modificările ce pot fi aduse procentului de dobândă, nemaifiind vorba, deci, de o modificare unilaterală, abuzivă, în sensul reglementat de Legea nr. 293/2000, ci de o modificare realizată cu acordul prealabil al împrumutatei, acord exprimat în acest sens la semnarea contractului”. Decizia nr. 77 din 13 Februarie 2008 .

Înalta Curte de Casație și Justiție a dat putere de lucru judecat tezei juridice invocate de Subscrisa printr-o decizie recentă în considerentele căreia s-a reținut: „Pe de altă parte, clauzele referitoare ta dobândă sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației pe de o parte față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care acestea sunt clar și inteligibil exprimate.

Prin urmare, intimata a considerat că instanța nu poate păși la analizarea și la stabilirea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă și comisioane.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală este abuzivă dacă și numai dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ, următoarele condiții. Pentru a putea fi considerată „abuzivă”, o clauză trebuie: să nu consacre o componentă ce face parte din obiectul principal al respectivului contract / o componentă ce face parte din „prețul” contractului (atât timp cât redactarea clauzei analizate este clară și neechivocă) să nu fi putut fi/să nu fi fost negociată direct cu profesionistul atunci când se putea negocia, să fi fost introdusă în contract contrar cerințelor bunei-credințe și să creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Or, clauzele contractuale referitoare la comisionul de acordare credit/comisionul de administrare și comisionul de urmărire a riscurilor din partea specială, și din Condițiile Generale de Creditare din contractul de credit bancar încheiat cu reclamanta exprimă, în mod clar și neechivoc, componentele de cost/de preț, individualizate distinct unele de altele.

Din redactarea clauzelor contractuale și din structura contractului de credit reiese clară și neechivocă fiecare componentă de cost. Fiecare dintre aceste 3 comisioane are o determinare concretă, ușor de înțeles și de verificat, de către orice client al băncii/de omul cu înțelegere medie și diligență medie.

Reiese, încă de la început, că intimata, nu a „ascuns” nimic, în negotium-ul încheiat, și nici în instrumentum-ul semnat cu împrumutatul. Este de domeniul evidenței, fie și pe baza unei simple lecturări a contractului de credit în întregul său, că nu a „deghizat”/ascuns componente ale prețului contractului.

Toate cele două tipuri de comisioane au fost prezentate de la bun început împrumutatului intimatei în mod distinct de dobânda contractuală.

Dobânda a fost variabilă începând cu prima lună și a avut regulile ei de determinare, în timp ce comisioanele au, fiecare, rațiunile lor de a fi percepute de la împrumutat, în spatele fiecărui comision stă câte o contraprestație a băncii, în timp ce dobânda este percepută ca simplu fruct al sumei împrumutate.

Pentru comisioane, banca prestează servicii, ele reprezentând o plată, și nu un fruct civil. Cauzele juridice sunt, așadar, în mod necesar, diferite.

În speța de față, instanța nu poate prezuma că simpla plată a unor comisioane distinct de dobânda contractuală, reprezintă o încălcare a dispozițiilor din domeniul protecției consumatorilor.

Instanța de fond trebuie să cerceteze metodic, rațiunile pentru care părțile, de comun acord, au inclus în contractul de credit și comisioanele, și dobânda. Aceasta trebuie să dezlege pricina, făcând diferența între cauzele juridice pentru care sumele de bani au fost percepute.

Nu trebuie pierdut din vedere nici contextul legislativ mai larg, în care activează instituțiile financiar - bancare, și în care acestea își pot propune oferta comercială față de toți consumatorii, dintre care, unii le devin cocontractanți/împrumutat.

Înainte de a trece la analiza propriu-zisă a dispozițiilor, instanța nu trebuie să piardă din vedere că specificul activității bancare dă o anumită marjă de acțiune subscrisei, așa cum reiese ea din prevederile art. 126 din OG nr. 99/_, coroborat cu art. 3 alin. 1 lit. g din Normele Băncii Naționale a României nr. 17 din 18 decembrie 2003 și cu art. 175 din Regulamentul nr. 18 din 17 septembrie 2009, art. 3 și art. 4 par. 1 din Directiva nr.93/13/CEE, art. 2 lit. m din Legea nr. 363/2007.

Pe de altă parte, instanța de fond trebuie să facă o analiză corectă a contractului de credit bancar, pentru a observa, că nici măcar reclamanta, în cererea ei de chemare în judecată, în virtutea principiului disponibilității, pare să nu fi invocat, cu adevărat, vreo cauză care să afecteze validitatea consimțământului ei.

Astfel, instanța de fond trebuie să rețină că împrumutatul a avut reprezentarea corectă a tuturor componentelor de cost ale creditului și că, prin comun acord, a fost stabilită legea părților: contractul în forma în care a fost agreat/semnat inițial.

Art. 969 din Vechiul cod civil consacră această „putere de lege” a învoielii părților făcând aplicația principiului „pacta sunt servanda”. Rațiunea obligativității cuvântului dat de părțile la contract, este aceea de a se evita încheierea de contracte jocandi causa, precum și aceea de a garanta securitatea raporturilor juridice, în sensul de a nu permite modificarea raporturilor obligaționale, fără obținerea acordului celeilalte părți.

Mutuus consensus, mutuus dissensus vine să reliefeze simetria de care este nevoie, în drept, pentru a putea modifica/altera termenii și condițiile agreate la început. Premisa comună care permite operarea acestor principii de drept este că niciuna dintre părțile la contract nu a avut un consimțământ viciat. D. dacă s-ar face dovada incidenței vreunui viciu, înțelegerea inițială a părților nu ar putea să-și producă efectele.

Dispozițiile din Legea nr. 193/2000, aduc în activul legislativ o . criterii legale suplimentare. Ele vin să completeze analiza juridică ce păstrează în centrul său preceptele și principiile de drept „clasice”, enumerate mai sus. Aceste dispoziții legale nu vin să înlăture elementele sine qua non de care depinde validitatea unui contract. Rolul lor este doar acela de a înăspri rigoarea cu care se analizau condițiile „clasice” de validitate.

Dintre condițiile/criteriile cuprinse în art. 4 din Legea nr. 193/2000, una trebuie analizată cu prioritate logico - juridică, și anume cea de la alin.6. Interpretând contractul și analizând voința comună, valabil exprimată, a părților la contract, instanța trebuie să observe că există un preț al creditului luat, și că acesta este compus din: (a) dobândă (definitorie pentru orice contract de credit, și cu atât mai mult, pentru unul bancar), dar și din (b) comisioane (cum sunt cel de acordare credit și de administrare) plătite/plătibile de împrumutat, către împrumutător, pentru serviciile pe care acesta din urmă, le prestează/le-ar putea presta, pe parcursul derulării contractului).

Instanța de fond, nu trebuie să piardă din vedere această realitate contractuală, cercetând care a fost, cu adevărat, voința comună a părților, la încheierea contractului de credit.

Jurisprudența comunitară și a instanțelor străine cu privire la D. din care fac parte și comisioanele contractuale.

Din perspectivă strict comunitară, intimata a subliniat că sancțiunea este aceea a neproducerii efectelor juridice ale clauzelor considerate abuzive doar pentru viitor, pentru perioada de timp imediat ulterioară „constatării caracterului abuziv”. Sancțiunea nulității clauzelor contestate de reclamanți din contractul de credit nici nu este aleasă în mod expres, de legiuitorul național român, astfel că este necesară interpretarea dreptului comunitar.

Mai mult, obiectul unui contract este reprezentat, în viziunea legiuitorului european, de prestația și contraprestația pentru care se încheie un anumit contract. Prestația și descrierea acesteia sunt excluse de la controlul caracterului abuziv.

Or, din punctul de vedere al intimatei, în cadrul contractului de credit, contraprestația este reprezentată de prețul contractului de credit, preț care se compune din costul creditului și profitul băncii. Dobânda și comisioanele reprezintă o componentă a prețului contractului.

Numai în situația în care clauza privitoare la costul contractului de împrumut nu este redactata în mod dar și inteligibil „o instanță națională este competentă să aprecieze caracterul abuziv al unei asemenea clauze”.

Rezultă astfel, din interpretarea jurisprudenței Pohotovost, că elementele care configurează întinderea obligației consumatorului reprezintă costul creditului, cost ce trebuie adus la cunoștința consumatorului și care intră sub incidența excluderii prevăzute la art.4 alin.2 din Directiva nr.93/13/CE, în condițiile în care clauza referitoare la acest cost este redactată într-un mod clar și inteligibil.

O interpretare directă a noțiunii de „obiect” și „preț” în cazul contractelor specifice serviciilor bancare a fost efectuată de Curtea Supremă a Marii Britanii în cauza The Office of Fair Trading (Pârâți) v Abbey N. plc & Others (Reclamant).

Astfel, în viziunea acestei instanțe, noțiunea de „preț” cuprinde orice sumă, orice remunerație care este datorata conform contractului (deci inclusiv dobânda și comisioanele contestate în prezenta cauza - n.n.). Mai mult, instanța supremă a decis că acele comisioane bancare percepute pentru depășirea limitei de creditare, reprezintă o componentă esențială a considerației băncilor, făcând astfel parte din obiectul contractului de credit si, prin urmare, fiind excluse de la controlul caracterului abuziv. Curtea Supremă a Marii Britanii considera că așa cum serviciile prestate de către banca pot fi considerate ca un pachet, în același mod poate fi privită și considerația băncii.

Din practica instanțelor din alte state, intimata a subliniat și decizia Curții Supreme a Germaniei nr. XI ZR 167/96, care a aplicat dispoziția corespunzătoare din legislația aplicabilă și a considerat că nu poate verifica caracterul abuziv al unor comisioane de retragere de la bancomat și al clauzei prin care B. își rezervă dreptul de a modifica aceste comisioane în mod unilateral, considerând că aceste clauze fac parte din obiectul însuși al Contractului și, mai mult, din prețul contractului.

Astfel, în cazul unui contract de împrumut, acele sume care sunt percepute de bancă, dobânda variabilă ca fruct civil, iar comisioanele ca preț al serviciilor prestate de bancă, fac parte din noțiunea de „preț”, astfel cum este definită în art. 4 alin. 2 din Directiva nr.93/13/CE.

Clauzele referitoare la cele două comisioane nu sunt abuzive.

Așa cum este și firesc, costurile activității de creditare, ca activitate financiar-bancară cu un caracter complex și care se prelungește pe o perioadă de timp îndelungată, cuprind și alte elemente în afară de dobândă (aceasta reprezentând numai echivalentul lipsei de folosință a capitalului). Pentru bănci, activitatea de creditare presupune punerea în mișcare a unui mecanism complex, care dă naștere unor costuri de natură extrem de variată, depinzând atât de factori interni, cât și de o . factori externi.

Pentru a-și asigura resursele financiare necesare, instituțiile de credit instituie o . comisioane menite a compensa o parte din costurile activității de creditare, precum costurile cu analiza dosarului de creditare în vederea acordării creditului (comisionul de acordare), costurile de administrare a creditelor deja acordate (comisionul de administrare), costurile de punere la adăpost în privința riscului de neplată a creditului (comisionul de urmărire riscuri), precum și costurile aferente fiecărei solicitări de transformare a creditului dintr-o valută în alta (comisionul pentru prima și următoarele solicitări).

Comisioanele sunt recunoscute a face parte din costul total al creditului, reprezentând un element al prețului contractului, atât de legislația internă (inclusiv de OUG nr.50/2010), cât și de cea europeană, și cad în mod uzual în sarcina împrumutaților.

În ceea ce privește cuantumul comisioanelor, și acesta se stabilește pe baza convenției părților, în funcție de aprecierea subiectivă a acestora. Prin semnarea contractului de credit, contestatorii și-au asumat obligația de a suporta pe lângă dobândă și comisioanele în cuantumul și modalitatea de plată prevăzute atât în contract cât și în graficul de rambursare, neexistând nici o dispoziție legală care să interzică perceperea acestor comisioane sau care să permită instanței să modifice cuantumul lor, pentru rațiunile arătate anterior.

Contestatorii au urmărit inducerea în eroare a instanței de judecată prin afirmațiile nefondate din cuprinsul acțiunii, potrivit cărora banca ar percepe un comision de administrare cont pentru operațiunile efectuate în scopul utilizării creditului.

În raport de aceste susțineri, intimata a arătat că a perceput contestatorilor numai comisioanele prevăzute în contractul de credit semnat de comun acord cu aceștia. Comisionul de administrare a creditului este perceput lunar și este evidențiat în toate graficele de rambursare emise de către bancă. După cum se poate observa, nu rezultă din niciun document din cuprinsul dosarului de creditare faptul că banca ar percepe un comision de administrare a contului contestatorilor.

Clauzele referitoare la comisionul de acordare credit nu sunt abuzive.

În ceea ce privește comisionul de acordare credit, acesta este unanim recunoscut de prevederile incidente în materia contractelor financiar-bancare și protecția consumatorului. Acesta se achită o singură dată, pentru operațiunile realizate de angajații băncii cu ocazia acordării creditului, operațiuni ce presupun efectuarea unui număr mare de verificări și parcurgerea unui volum semnificativ de documente.

Comisionul de acordare a creditului acoperă, prin urmare, costurile intimatei generate de procesarea și analiza temeinică a dosarului clientului, de verificarea bonității acestuia și a garanțiilor oferite, de deschiderea contului de credit, de comisioanele acordate intermediarilor etc.

Totodată, nivelul comisionului este determinat ca procent din valoarea creditului acordat tocmai pentru a se asigura un echilibru just între prestația intimatei și cea a clienților.

Este de notorietate faptul că B. trebuie să se asigure că, pe întreaga perioadă de acordare a creditului, gradul total de îndatorare a solicitanților se încadrează în nivelul maxim admis aplicabil acestuia. Toate aceste eforturi financiare pe care, Subscrisa, le depunem în vederea acordării creditului trebuie să aibă o contraprestație pecuniară din partea împrumutatului.

De altfel, obiectul verificărilor intimatei a fost însăși situația reclamanților, aceste operațiuni fiind efectuate cu consimțământul lor expres, în urma unui proces de negociere și cu asumarea suportării costurilor aferente.

Pentru toate aceste argumente și având în vedere că nici o prevedere legală în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea perceperea unui asemenea comision, clauzele cu privire la comisionul de acordare credit nu sunt abuzive.

Clauzele referitoare la comisionul de administrare nu sunt abuzive.

În ceea ce privește comisionul de administrare, acesta: se percepe pentru administrarea contului de credit; cuprinde costuri cu operațiunile bancare privind întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului și informarea permanentă a clientului.

Fiind un cost determinat de o activitate constantă ca volum și intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, este firesc ca acest comision să aibă aceeași valoare, constantă, pe întreaga perioadă.

Or, diligențele cu care banca se îngrijește ca rambursarea creditului să aibă loc în mod corect (ratele să fie calculate corect, scadențele să fie respectate, notificările și raportările către cei abilitați și către instituțiile de reglementare competente în domeniu să fie făcute la timp etc.) sunt constante și presupun aceleași operațiuni.

În concret, lucrătorii băncii care asigură pentru bancă prestația din spatele comisionului de administrare, nu muncesc mai puțin atent, sau, pur și simplu, mai puțin, atunci când „administrează” evoluția creditului, doar pentru că soldul scade permanent. Nici întreținerea sistemelor informatice nu costă mai puțin în funcție de soldul rămas de achitat de împrumutat.

Așadar, este firesc ca acest comision să fie prevăzut în cuantum fix, constant pe toată perioada de creditare, pentru că implicarea băncii și serviciul prestat nu scade nici calitativ, și nici cantitativ, pe măsură ce suma împrumutată este rambursată.

Capetele de cerere nr. 1, 3, 4 și 5 nu sunt motivate în fapt și în drept.

Prin contestația la executare formulată, contestatorii au solicitat anularea încheierii judecătorești din data de 08.10.2014, anularea somației imobiliare din data de 30.10.2014 și a tuturor actelor și formelor de executare dispuse în dosarul de executare nr. 3384/2014, stabilirea întinderii executării silite și anularea executării silite însăși.

Intimata a solicitat instanței să observe că petenții contestatori nu au indicat niciun motiv de fapt sau de drept prin care să justifice anularea actelor indicate mai sus.

Prin raportare la art. 715 alin. 1 Noul Cod de procedură civilă coroborat cu art.194 lit. d Noul Cod de procedură civilă, contestatorii au obligația de a arăta motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază cererea.

Singurele argumente invocate de contestatori fac trimitere la presupusa natură abuzivă a clauzelor din contractul de credit bancar. Or, din punctul său de vedere, acestea nu sunt motive reale de anulare a unor acte de executare care au fost îndeplinite cu respectarea normelor legale privind executarea silită, astfel cum va rezulta din analiza dosarului de executare pe care îl va prezenta executorul judecătoresc instanței.

În subsidiar, intimata a arătat că petitul privind stabilirea întinderii executării silite este lipsit de obiect prin raportare la capătul de cerere privind anularea somației imobiliare din data de 30.10.2014, de unde rezultă în mod evident care este creanța totală pentru care a început executarea silită (80.183,44 euro (debit principal, la cursul BNR din ziua plății) + 12.901,33 lei (cheltuieli de executare).

Având în vedere toate aceste considerente, intimata a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, intimata a invocat dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000 coroborat cu prevederile art. 4 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, ale Legii nr. 296/2004 din data de 28.06.2004 privind Codul consumului, cu dispozițiile Legii nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice în vigoare la momentul încheierii contractului, art. 969 și urm. Cod civil, Decretul nr. 167/1958, precum și dispozițiile corespunzătoare indicate în cuprinsul lucrării, din Noul Cod civil și din Noul Cod de procedură civilă,

Prezenta întâmpinare face corp comun cu nota de probe atașată în care sunt prezentate tezele probatorii și mijloacele de probă propuse a fi administrate în cauză (filele 120-150, 151-299, 300-450 și 451, 452).

La data de 13.03.2015, prin compartimentul registratură, intimata Suport C. SRL a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației.

Pe cale de excepție, intimata a invocat lipsa calității procesuale pasive a intimatei Suport C. SRL și, pe cale de consecință, eliminarea din citativ a societății, acțiunea fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/17.09.2008 a fost încheiat între B. Comercială Română SA în calitate de „creditor” pe de-o parte, C. S. Z., în calitate de „împrumutat”, C. L., în calitate de „coplătitor” și C. M. A., în calitate de „coplătitor”.

Actul adițional nr. 1 la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/17.09.2008 semnat la data de 24.08.2010, a fost încheiat între aceleași părți, astfel calitate de creditor purtând B. Comercială Română SA și nu intimata Suport C. SRL.

Mai mult, intimata a solicitat a se observa faptul că executarea silită a fost demarată la solicitarea creditorului B. Comercială Română SA, aspect ce reiese atât din încheierea de încuviințare a executării silite din data de 08.10.2014 pronunțată de către Judecătoria Sector 6 București în dosarul nr._/303/2014, cât și din actele emise B. Asociați D. G., L. G. și M. P., în calitate de organ de executare, respectiv din somația imobiliară emisă în dosarul de executare nr.3384/2014, dar și din încheierea privind cheltuielile de executare întocmită la data de 30.10.2014.

Singura referire pe care contestatorii au susținut-o în legătură cu societatea intimată Suport C. SRL a fost cea regăsită la pagina nr. 3- pct. 8 din acțiunea principală, prin care au menționat că ar fi fost somați inclusiv de către societatea Suport C. SRL, în calitate de mandatar al BCR, cu referire la sumele restante pe care le înregistrau, însă afirmațiile nu sunt dovedite.

Intimata a menționat faptul că în portofoliul societății Suport C. SRL nu se regăsește înregistrată creanța debitorului C. S. Z., astfel încât prezenta acțiune nu poate fi îndreptată împotriva intimatei.

Pentru motivele expuse, intimata a considerat excepția invocată ca fiind întemeiată și a solicitat, pe cale de consecință, admiterea acesteia și înlăturarea din citativ și implicit din contextul procesual al intimatei Suport C. SRL.

În drept, intimata a invocat dispozițiile art. 205 si urm. Noul Cod de procedură civilă.

La data de 07.04.2015, prin compartimentul registratură, contestatorii au depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de intimata . SA, solicitând respingerea apărărilor și susținerilor acesteia ca neîntemeiate, având în vedere considerentele ce succed.

În ceea ce privește excepția netimbrării contestației la executare:

În ceea ce privește obligația de achitare a taxei de timbru, contestatorii au solicitat a se observa că aceștia au achitat taxa de timbru în cuantumul stabilit de instanță, sens în care excepția invocată de către intimată nu mai are incidența la acest moment, solicitând respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității: Nu se poate considera că prin invocarea art. 712 alin. 2 Cod procedură civilă se abuzează în vreun mod de drepturile procesuale recunoscute de lege. Instituția executării silite reprezintă o cale specială prin care contestatorul se poate apăra împotriva unei executări silite începute împotriva sa, nu i se poate imputa și, pe cale de consecință, nu este corect a se sancționa neexercitarea dreptului la acțiune pe calea dreptului comun împotriva titlului executoriu, în cazul de față de contractul de credit.

Inadmisibilitatea, prin ea însăși, înseamnă că de plano, o astfel de cerere adresată instanței de judecată este inadmisibilă, adică nu este prevăzută ca și posibilitate procesuală; or, dispozițiile art. 712 Cod procedură civilă, permit formularea unei astfel de acțiuni.

Totodată, prevederile Legii speciale nr.193/2000 nu prevăd o cale specială de atac, adică procedurală. Art. 14 din Legea nr.193/2000 stabilește faptul că partea are dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă, ceea ce are caracter relativ și nu imperativ.

Iar, câtă vreme există reglementarea specială pentru apărarea unui drept, Legea nr. 193/2000 este sediul materiei pentru dreptul substanțial nesocotit.

Totodată, contestatorii au solicitat să se constate faptul că aceștia au formulat plângere către ANPC, plângere care nu a fost soluționată nici până în prezent, clauzele care sunt considerate de către contestatori ca fiind abuzive subzistă în continuare și își produc efectele. În situația în care instituțiile abilitate stau în pasivitate, iar contestatorilor nu li se recunoaște dreptul procesual de a formula o cerere în fața instanței și de a fi apărați de o executare silită nedreaptă, nu cumva această atitudine prin ea însăși neagă accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil, având în vedere și caracterul de disproporție între o bancă și un consumator.

Prin această prismă, contestatorii nu au crezut că o contestație la titlu poate fi apreciată ca fiind o exercitare abuzivă și dilatorie prin ea însăși, în condițiile în care executarea silită din prezenta cauză este în desfășurare, aceștia neavând fonduri suficiente să achite cauțiunea, în vederea suspendării executării silite.

Deci, contestatorii nu sunt susceptibili a produce vreun prejudiciu prin suspendarea procedurilor. Printr-o astfel de interpretare, cum că acțiunea împotriva titlului executoriu, împotriva unui contract de credit, este inadmisibilă, nu mai există nici măcar „speranța legitimă”, astfel cum a fost statuată de Curtea Europeană.

Totodată, contestatorii au solicitat să se constate faptul că, deși Legea nr.193/200 nu prevede ca sancțiune expresă anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci doar inopozabilitatea/ineficacitatea acestora în raport cu consumatorul, însă regimul juridic al acestei sancțiuni este practic identic cu cel al nulității absolute, acest lucru decurgând și din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în ceea ce privește interesul protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, și nu un interes individual, astfel cum a susținut în mod eronat intimata.

Legea nr.193/2000 nu este altceva decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr.93/13/CEE, or potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei Directive sunt de ordine publică (a se vedea cauza Mostaza Claro).

Totodată, astfel cum se poate observa și din examinarea cererii introductive de instanță, aceasta nu se referă la vicierea consimțământului, ci la constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractele de credit ale contestatorilor, a cărei consecință nu poate fi decât constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective.

Mai mult chiar decât atât, după cum s-a arătat și mai sus, potrivit jurisprudenței UE care, potrivit Constituției, este obligatorie pentru instanțele române, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-și producă efectele, recunoscând judecătorului național puterea de a le declara nule, chiar și din oficiu.

Nu lipsit de importanță este și faptul că „Directiva nr.93/13 impune că consumatorul trebuie să aibă la dispoziție un remediu juridic efectiv pentru a putea verifica caracterul abuziv al clauzelor din contractul de împrumut pe care l-a încheiat și să poată astfel, eventual, împiedica executarea silită. Din aceasta rezultă și că Consumatorul trebuie să aibă în mod direct posibilitatea de a contesta caracterul abuziv clauzelor în cadrul procedurii de executare, iar nu doar într-o procedură separate”. Extras din Cauza C-415/11 Mohamed Aziz impotriva Caixa d"Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunya caixa) [cerere de decizie preliminară formulată de Juzgado de lo Mercantil n° 3 Barcelona (Spania)] „Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii - împrumut ipotecar - Posibilități de protecție juridică în cadrul procedurii de executare - Dezechilibru semnificativ și nejustificat între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract - Dobânzi de întârziere — Solicitarea de către creditor a rambursării anticipate a împrumutului”.

Văzând și practica judiciară în materie, coroborată cu principiile fundamentale de drept, precum și ceea ce s-a afirmat și recomandat prin Deciziile CJUE, raportat și la art.6 din CEDO, contestatorii au solicitat să se dispună respingerea excepției și analizarea pe fond și a cererii care vizează nulitatea anumitor clauze abuzive din contract, această acțiune fiind sigurul remediu de natură a se apăra împotriva acestei executări silite, demarate în mod nelegal de către bancă.

În ceea ce privește excepția nulității capătului 3 din contestația la executare:

Conform prevederilor art. 196 alin. 1 Cod procedură civilă, cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele și prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părți, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia sau semnătură părții ori a reprezentantului acesteia este nulă, dispozițiile art. 200 Cod procedură civilă fiind aplicabile.

Conform art. 200 Cod procedură civilă, instanța are obligația de a verifica dacă cererea de chemare în judecată îndeplinește condițiile prevăzute la art. 194-197 Cod procedură civilă, în caz contrar urmând a i se comunica reclamantului în scris lipsurile, cu mențiunea că în termen de cel mult 10 zile de la dată comunicării, acesta este obligat să facă completările dispuse de către instanță, sub sancțiunea anulării cererii.

În ceea ce privește nulitatea invocată de intimată, respectiv nulitatea pentru neprecizarea obiectului cererii, contestatorii au solicitat a se observa netemeinicia susținerilor acesteia, motivat de împrejurarea că aceștia au indicat în mod cât se poate de clar și neechivoc obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum acesta a fost enunțat în petitele cererii introductive.

Totodată, contestatorii au solicitat a se observa că nulitatea invocată de către intimată nu este prevăzută în mod expres de către Codul de procedură civilă, în speța de față nefiind incidente prevederile art. 196 Cod procedură civilă.

În fapt, contestatorii au precizat în mod cât se poate de clar obiectul petitului 3 din cererea introductivă, acesta fiind următorul: Anularea somației imobiliare din data de 30.10.2014, precum și a tuturor actelor și formelor de executare dispuse în dosarul nr. 3384/2014 al B. D. Gont, L. Gont și M. P..

Motivul pentru care contestatorii au solicitat anularea tuturor actelor de executare întocmite în dosarul de executare nr. 3384/2014 al B. D. Gont, L. Gont și M. P. l-a reprezentat faptul că titlul executoriu în baza căruia a fost demarată executarea silită - contractul de credit încheiat de contestatori cu BCR, are în componența sa numeroase clauze abuzive, ce se impun a fi eliminate de instanța de judecată, în sensul prevederilor art. 4 din Legea nr.193/2000.

Totodată, contestatorii au solicitat a se observa că obiectul cererii de chemare în judecată formulată de aceștia îndeplinește în mod cumulativ condițiile esențiale stabilite de către doctrină, acesta fiind licit - nu contravine legii, posibil - prestația poate fi realizată în mod obiectiv și determinabil - poate fi ușor cuantificat cu ajutorul graficului de rambursare, aspect recunoscut de altfel și de către societatea intimată.

Nulitatea, ca sancțiune procedurală de drept comun în materia actelor de procedură trebuie folosită de instanță doar ca ultimă soluție, dacă soluțiile de remediere a neregularităților procesuale care s-au săvârșit sunt dintre cele ce nu pot înlătura vătămarea procesuală; or, în speța dedusă judecății, contestatorii au solicitat a se observa că prin cererea de chemare în judecată formulată de către aceștia nu s-a vătămat în niciun fel interesul procesual al părții adverse, neimpunându-se anularea cererii pentru acest motiv.

Mai mult decât atât, sancțiunea anulării cererii este prevăzută de legiuitor ca o sancțiune pentru partea care nu stăruie în judecarea cererii sale și nu își îndeplinește obligațiile impuse de lege sau de către instanța de judecată, aspecte neincidente însă în speța de față, întrucât, după cum a ilustrat și anterior, contestatorii au stăruit în judecarea cererii sale și și-au îndeplinit în mod legal și conform obligațiile impuse de către instanță.

În altă ordine de idei, în situația în care instanța ar fi apreciat că se impune completarea cererii de chemare în judecată, aceasta ar fi făcut demersuri în acest sens în procedura regularizării cererii de chemare în judecată, în condițiile art. 200 Cod procedură civilă, lucru care însă nu s-a întâmplat în speța dedusă judecății.

Pe cale de consecință, raportat la cele învederate, contestatorii au solicitat respingerea excepției nulității cererii pentru neindicarea obiectului acesteia, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune al contestatorilor:

În primul rând, față de susținerile intimatei se impune a fi făcută următoarea precizare: contestatorii nu au solicitat niciodată anularea unor clauze ale contractului de credit, ci doar au solicitat instanței de judecată să constate caracterul abuziv al acestora, cu consecința juridică a constatării nulității absolute a acestora.

Prin intermediul întâmpinării formulate, intimata nu a încercat altceva decât să eludeze o . norme legale imperative existente, aceasta apreciind, în mod total neîntemeiat, că sancțiunea care intervine ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze este nulitatea relativă, iar nu cea absolută, mărginindu-se a preciza că, în acest sens, „s-a statuat în doctrină”, neprecizând însă și izvorul juridic al acestor susțineri.

Ori, astfel cum urmează a se arăta în cele ce succed, aceste susțineri sunt lipsite de temei juridic, urmând a fi înlăturate de către instanța de judecată.

Astfel, dispozițiile Legii nr.193/2000 referitoare la cauza juridică pe care se întemeiază pretenția concretă dedusă judecății, cuprind norme legale prin care se urmărește ocrotirea unui interes general - cel al consumatorului (privit în ansamblu, în mod abstract), iar nu un interes privat, fapt ce rezidă din sancțiunile prevăzute de lege pentru încălcarea obligației de conformare față de normele legale indicate.

Or, sancțiunea prevăzută de legiuitor pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale este nulitatea absolută, instanța de judecata urmând a înlătura acea clauză din contract, ca și cum aceasta nu ar fi existat niciodată.

Contestatorii au solicitat a se observa că, în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, cea care prin Decizia nr. 686 din data de 21 februarie 2013, a hotărât că, deși Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori nu prevede ca sancțiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul june al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute.

Astfel, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective.

Înalta Curte a mai precizat că, în ceea ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, și nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară. În acest sens, Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr.93/13/CEE, ale cărei dispoziții, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, sunt de ordine publică.

Pe cale de consecință, în speța de față, fiind vorba de o nulitate absolută, aceasta poate fi invocată oricând, neavând nicio relevanță dacă contractul de credit este sau nu în derulare, sau este demarată executarea silită, Legea nr.193/2000 protejând un interes general, public. Prin urmare, contestatorii au solicitat să se dispună respingerea excepției invocate, ca neîntemeiată.

În altă ordine de idei, contestatorii au solicitat a se observa că termenul de la care începe să curgă dreptul material al acestora de a solicita restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unei clauze abuzive, începe să curgă de la momentul la care respectiva clauză a fost constatată ca fiind abuzivă, prezenta acțiune fiind astfel introdusă în interiorul termenului legal de prescripție - de 3 ani.

Prin urmare, prin raportare la toate acestea, contestatorii au solicitat respingerea susținerilor intimatei și respingerea excepției invocată de aceasta, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în constatarea unor clauze abuzive dintr-un contract încetat, astfel cum s-a învederat și mai sus, consecința constatării caracterului abuziv al unei clauze o reprezintă nulitatea absolută a respectivei clauze, aceasta urmând a fi înlăturată din contractul de credit, ca și cum nu ar fi fost niciodată inserată, urmând ca prestațiile efectuate în baza acesteia să fie restituite, în baza principiului de drept restitutio in integrum.

Susținerile intimatei, conform cărora contractul de credit nu mai este în derulare, motiv pentru care cererea contestatorilor este inadmisibilă, nu pot fi însă reținute de către instanța de judecată, întrucât dispozițiile Legii nr.193/2000 nu prevăd în mod expres că acestea urmează a se aplica numai contractelor aflate în derulare, contractele de credit rambursate neputând fi supuse controlului legalității de către instanța de judecată.

Atare susțineri aduc atingere în mod cât se poate de clar liberului acces la justiție și a principiului dreptului la apărare, reglementate atât de legislațiile naționale cât și de CEDO, fiind cât se poate de evident că cererea contestatorilor îndeplinește condițiile de admisibilitate reglementate de legislația civilă în vigoare.

Ceea ce a încercat să ilustreze intimata prin întâmpinarea formulată a fost faptul că este inadmisibilă cererea de modificare a unui contract de credit încetat; însă, nici într-o atare situație cererea nu ar fi inadmisibilă, ci cel mult, lipsită de interes.

Însă, contestatorii au solicitat a se observa că aceștia nu au solicitat în nici un moment modificarea acelui contract de credit, ci doar constatarea abuzivă a unor clauze ale acestuia, cu corolarul ce decurge din aceasta - constatarea nulității absolute a respectivelor clauze și obligarea intimatei la restituirea tuturor sumelor încasate în temeiul acelor clauze contractuale abuzive.

Or, este de notorietate faptul că acțiunea în constatarea nulității absolute poate fi introdusă în orice moment, fiind imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv, neavând niciun fel de relevanță dacă respectivul contract mai produce sau nu efecte.

Totodată, susținerile formulate de intimată, în sensul că instanța nu poate decât să elimine sau să modifice clauzele abuzive, pe viitor, nu pot fi de asemenea reținute de către instanță, întrucât caracterul retroactiv al efectelor sale este unul dintre principiile esențiale ale nulității, aceasta producând efecte ex tune, clauzele urmând a fi înlăturate din contract, ca și cum nu ar fi existat niciodată.

În ceea ce privește natura juridică a prezentei cereri introductive, contestatorii au solicitat a se observa că acțiunea în constatarea nulității unui act juridic este o acțiune în realizare, iar nu una în constatare, întrucât prin pronunțarea nulității actului se produce în fapt o modificare a raporturilor juridice dintre părți, neputând fi vorba de o acțiune în constatarea existenței/inexistenței unui drept, respectiv o acțiune în confirmare ( a se vedea în acest sens Înalta Curte de Casație și Justiție Secția comercială decizia nr.281 din 4 februarie 2009).

Mai mult decât atât, interesul contestatorilor este cât se poate de clar, respectiv acela de a li se restitui sumele de bani pe care le-au achitat cu titlu de comisioane către intimată, comisioane percepute de către aceasta cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.193/2000 și OUG nr.50/2010 și a căror nulitate absolută au solicitat-o prin cererea introductivă de instanță.

Prin urmare, contestatorii au solicitat a se observa că acțiunea acestora întrunește în mod cumulativ condițiile legale de admisibilitate, contestatorii deținând atât capacitatea procesuală, cât și calitatea și interesul în promovarea prezentei cereri introductive de instanță.

Pe cale de consecință, contestatorii au solicitat respingerea excepției inadmisibilității invocată de intimată ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității capătului 6 de cerere, contestatorii au solicitat respingerea acestei excepții ca prematură prin raportare la faptul că încă nu a fost stabilită în sarcina acestora obligația de plată a cauțiunii de către instanța de judecată, urmând ca numai la momentul la care cuantumul acesteia va fi stabilit, iar contestatorii nu îl vor achita, să se poată respinge cererea de suspendare ca inadmisibilă. Pe cale de consecință, la acest moment se impune respingerea excepției invocată de intimată ca prematură.

În ceea ce privește susținerile conform cărora clauzele reclamate de contestatori nu sunt abuzive, potrivit susținerilor intimatei, clauzele contestate sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv din perspectiva Legii nr. 193/2000.

Se apreciază de către intimată faptul că respectivele comisioane stabilesc o prestație esențială a contractului de credit și fac parte din obiectul principal al contractului, neputând face obiectul cercetării caracterului abuziv efectuat de către instanța de judecată.

O astfel de justificare nu există, aceste comisioane nereprezentând altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale clienților, aduc atingere și mediului concurențial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care de fapt disimulează un spor de dobânda sub denumirea de comision. Această disimulare a dobânzii echivalează cu un dol.

Mai mult decât atât, prin raportare și la jurisprudența existentă în materie, contestatorii au solicitat a se observa că instanțele române s-au pronunțat în repetate rânduri cu privire la comisioanele reclamate și de contestatori, constatându-se cu putere de lucru judecat caracterul abuziv și implicit, nulitatea absolută a clauzelor care permit perceperea acestora, fiind cât se poate de clar ca acestea pot fi cenzurate de către instanță.

În ceea ce privește caracterul negociat al clauzelor contractuale: După cum au învederat și prin cererea introductivă, contestatorii s-au prezentat personal la ghișeele băncii de nenumărate ori, încercând o negociere si o soluționare amiabilă cu banca cu privire la eliminarea clauzelor abuzive și alinierea contractului de credit încheiat în 2008 la noile prevederi ale OUG nr.50/2010, însă fără niciun rezultat.

Însă, în permanență li s-a spus același lucru, și anume că atâta timp cât contractul de credit nu a fost negociat niciodată, politica băncilor neprevăzând această posibilitate, aceștia nu au nici posibilitatea legală de negociere a acestor acte adiționale, banca emițând numai unilateral modificările pe care le consideră de cuviință.

Or, este de notorietate că, contractele de credit nu sunt negociate direct și nici negociabile, forma de prezentare și semnare a acestora fiind impusă de către bancă, orice negociere nefiind posibilă.

Contractele de credit au fost prestabilite unilateral de către bancă, neexistând absolut nicio negociere cu privire la vreo clauză contractuală, acest lucru fiind interzis de către rigorile băncii, toate contractele încheiate cu clienții având condiții standard preformulate, neputând fi nici măcar discutate, darmite negociate în vreun fel.

Susținerile intimatei, în sensul că petenții contestatori au negociat cu banca condițiile de creditare și au optat din oferta Băncii pentru un contract de credit care să conțină comision de acordare și comision de administrare, sunt profund neîntemeiate, motivat de împrejurarea că la momentul la care contestatorii au încheiat contractul de credit, nu exista niciun tip de contract care să nu prevadă respectivele comisioane, toate contractele fiind preformulate și fiind impuse împrumutaților în forma în care acestea sunt, neexistând posibilitatea negocierii sau schimbării unor clauze contractuale de către împrumutați.

O dovadă în plus a celor susținute de către contestatori o reprezintă faptul că, orice contract de credit, mai înainte de a fi lansat pe piață trebuie cercetat și avizat de către B. Națională a României, neexistând posibilitatea modificării acestuia decât cu avizul prealabil al BNR; prin urmare, toate susținerile intimatei, în sensul că petenții contestatori nu au făcut diligențe pentru negocierea contractului de credit nu au nicio corespondență în realitate, din moment ce, nu există posibilitatea reală a negocierii clauzelor contractuale, contractele de credit având un conținut standard, preformulat.

În acest sens se află și prevederile Regulamentului BNR nr. 3/2007, conform cărora, orice produs bancar nou este supus BNR, în vederea validării; normele interne ale băncilor, inclusiv cele relative la circuitul contractului de credit de retail în interiorul băncii, în vederea tratării lui din perspectiva riscului sunt, conform regulilor Basel (implementate în dreptul bancar român începând cu decembrie 2006), supuse aprobării prealabile a BNR.

Așadar, contestatorii au de-a face cu un contract tip, un standard pe care îl validează BN înainte de a fi pus în vânzare; pe cale de consecință, aceste contracte de credit sunt indubitabil contracte de adeziune, întrucât ele nu se negociază, acceptarea lor fiind condiție pentru a încheia orice contracte cu banca.

Totodată, astfel cum s-a învederat și prin cererea introductivă, existența mai multor tipuri de contracte de credit disponibile nu echivalează cu negociere, din moment ce nu se pot modifica prevederile niciunuia dintre aceste contracte, împrumutatul având decât posibilitatea acceptării acestora în forma în care îi este înaintată de către Bancă.

Ceea ce sancționează Legea nr.193/2000 este faptul că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie ori: (i) să accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, ori (ii) să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Or, o atare opțiune nu poate fi considerată mulțumitoare și nici în concordanță cu principiul libertății de voință a părților, întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.

O astfel de constatare lasă fără niciun fundament apărările formulate de Bancă, adesea invocate în fața instanțelor și potrivit cărora consumatorii nu ar fi trebuit să semneze contractele de credit în măsura în care nu au înțeles clauzele contractuale, fiind însă omis faptul că, unui profesionist (comerciant) îi revine în primul rând obligația de a informa corect și cu bună-credință consumatorul cu privire la natura unei clauze contractuale (mai ales când discutăm de un contract preformulat la care consumatorul urmează să adere) iar, în al doilea rând, aspectul că petenții contestatori - în calitate de consumatori, pentru a beneficia de anumite servicii, au fost nevoiți să accepte în . către Bancă, nu este o scuză pentru aceasta din urmă de a se prevala unele clauze abuzive pentru a percepe sume de bani în mod nelegal.

Așadar, și aceste susțineri urmează fi cenzurate de către instanță, neavând nicio corespondență în realitatea existentă în speța dedusă judecății.

Față de cele ce succed, contestatorii au solicitat să se constate caracterul nenegociat al contractului de credit ce face obiectul prezentei cauze, acesta fiind în fapt un contract de adeziune, cu clauze preformulate, contestatoarea neavând niciodată posibilitatea de negociere a clauzelor contractuale.

În ceea ce privește buna-credință a Băncii, contestatorii au solicitat a se observa că, prin clauzele inserate în contractele bancare se creează o situație foarte împovărătoare pentru clienți, încălcându-se astfel echilibrul contractual specific raporturilor civile și comerciale, clientul și banca nefiind pe poziție de egalitate juridică.

Or, toate aceste aspecte sunt cunoscute în mod evident de către societatea intimată, presupusa buna-credință a acesteia fiind sub semnul întrebării, din moment ce chiar aceasta a recunoscut în cuprinsul întâmpinării formulate, că toate obligațiile derivând din contract sunt doar în sarcina contestatorilor - în calitate de împrumutați, B. neavând nici un fel de obligații, fapt prin care aceasta a încălcat, cu bună-știință egalitatea juridică dintre părți.

Această inegalitate economică, tehnică și juridică între cei doi cocontractanți, a fost situația premisă care explică spiritul întregii legislații privind protecția consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit după momentul încheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, acționând în favoarea consumatorului și, în acest fel, determinând un dezechilibru juridic în sens contrar.

Efectele nefaste pentru partea slabă în contract ale principiului libertății de voință sunt corectate sau atenuate de dispoziții legale de ordine publică menite a sprijini consumatorul într-o relație juridică inegalitară, construită pe temeiul unei forțe economice a comerciantului disproporționat de mare în raport cu consumatorul care, la data încheierii contractului, are o libertate redusă de a contracta sau, în orice caz, o voință alterată de imperativul psihologic sau economic al încheierii contractului.

Or, banca își impune voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, deci prevederile art. 969 Cod civil nu își găsesc aplicarea în toate consecințele sale, mai ales că el trebuie corectat prin raportare la art. 5 Cod civil, conform căruia, prin convențiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publică și bunele moravuri.

Este evident că aceste două noțiuni limitează libertatea de a contracta și circumscriu efectele contractului în spațiu și timp, în funcție de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnării contractului sau ulterior, în cursul executării lor. Prin efectul său, legea restabilește echilibrul în contract, suprimând sau atenuând voința contractuală a profesionistului. Aceeași competență de reechilibrare a prestațiilor părților o au și instanțele judecătorești, adaptând contractele sau suplinind în contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist (partea puternică în contract), dar care îl protejează pe consumator sau clientul insignifiant (partea slabă în contract).

Pe cale de consecință, nu poate fi vorba de buna-credință a Băncii la momentul încheierii contractului de credit, din moment ce aceasta a încălcat cu buna-știință poziția de egalitate juridică a părților cocontractante prin clauzele inserate în contract, urmând a înlătura și aceste susțineri ale acesteia, ca neîntemeiate.

În ceea ce privește inexistența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților s-a arătat că, o clauză este abuzivă, potrivit art. 4 alin. 1 teza finală din Legea nr. 193/2000, dacă presupune un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Pornind de la această definiție, în vederea determinării clauzelor abuzive, trebui luată în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul. De asemenea, sunt avute în vedere toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde, în plus, toate aceste aprecieri se fac prin raportare la momentul încheierii contractului.

În practica judecătorească, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că trebuie stabilit un rezultat obiectiv al clauzei, acela de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, iar din punct de vedere subiectiv, trebuie încălcată cerința de bună-credință.

Or, așa cum s-a arătat pe larg mai sus, impunerea unui contract de adeziune, a unor comisioane abuzive, lipsirea de posibilitatea de a negocia în vreun fel clauze contractuale, punerea de drept în întârziere pentru nerespectarea oricărei obligații și declararea scadentă a creditului cu efectul executării imobilului ipotecat, modificarea unilaterala a dobânzii și condițiilor bancare în raport de obiectul contractului, creează în mod evident un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, pe de o parte, sunt contestatorii, în calitate de consumatori, care nu au decât obligații într-un contract impus și care nu a fost negociat din cauza practicii bancare, contract pe care banca în orice moment îl poate modifica în orice sens dorește iar, pe de altă parte, este banca care nu are decât obligația de a le pune suma contractului la dispoziție; în rest, banca este suverană să modifice, să crească sau să extindă efectele contractului după bunul său plac, fără nici un fel de îngrădire.

Or, într-o atare situație este evident dezechilibrul semnificativ existent între părțile contractante, aceasta și prin raportare la felul în care, în concret, banca a înțeles să ignore orice negociere sau aliniere la normele legale, dovada fiind înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

În fapt, dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile contestatorilor, în calitate de împrumutați și Bancă, rezidă din următoarele:

Toate riscurile contractului sunt în sarcina contestatorilor. Toate pierderile, inclusiv cele care nu sunt din vina clienților (criza, impreviziune) sunt suportate de client. Dobânda, deși ar trebui să fie fixă în conformitate cu clauzele contractuale și cu legea, este variabilă în funcție de voința băncii sau de fluctuațiile pieței financiare, întrucât printr-o clauză abuzivă banca și-a asigurat variația dobânzii în funcție de acest element exterior voinței clientului, dar pe care banca îl aplică și îl interpretează după cum are interes.

B. percepe un comision de administrare, de risc, ambele plătibile lunar și aplicate la soldul inițial al creditului; B. percepe o taxă pentru o poliță de asigurare emisă de o societate aleasă de bancă; B. percepe penalități de întârziere.

Contractul de credit este titlu executoriu, ceea ce absolvă banca de stresul unui proces de drept comun, în caz de neplată, în care să se obțină un titlu executoriu contra consumatorului.

Creditul este cesionabil către recuperatorii de creanță, fără acordul clientului; în cazul în care cesionarul este o subsidiară sau o afiliată a băncii, nici măcar nu mai este necesară notificarea clientului.

Pentru orice incident de plată, consumatorul este trimis pe lista neagră a debitorilor rău platnici, atât la Biroul de credit, ci și la Centrala Riscurilor Bancare de la BNR, cu consecința excluderii clientului respectiv de la orice formă de creditare pe următorii 4-7 ani.

Or, scopul reprimării legale a clauzelor abuzive este acela de a proteja poziția contractuală și interesele economice ale consumatorului, urmând a înlătura acele prevederi contractuale care dau Băncii numai drepturi, iar împrumutaților numai obligații, creând o situație vădit împovărătoare față de aceștia. Prin intervenția instanței de judecată și prin eliminarea comisioanelor abuzive, Băncile sunt oprite de la a abuza de puterea lor economică pentru a-și crea un avantaj excesiv în raporturile lor contractuale cu consumatorii. În caz contrar, contestatorii se află în prezența unui abuz de putere economică, iar acest abuz generează o prezumție de rea-credință Băncii.

În ceea ce privește analiza fiecărui comision reclamat de către contestatori ca fiind abuziv, aceștia au învederat pe larg prin cererea introductivă de instanță motivele pentru care respectivele comisioane au un caracter abuziv, sens în care au înțeles să nu mai reia argumentarea expusă pe larg la acel moment, solicitând respingerea apărărilor și susținerilor pe care intimata le-a formulat cu privire la acestea, practica judiciară în materie fiind cât se poate de concludentă, existând numeroase hotărâri pronunțate în acest sens, prin care s-a constatat caracterul abuziv al comisioanelor de acordare credit și de administrare (calculat la valoare inițială a creditului).

Singurele precizări ce se impun a fi făcute sunt cu privire la comisionul de acordare credit, raportat și la susținerile formulate de către intimată prin întâmpinare.

Astfel, comisionul de acordare credit, perceput în cuantum procentual - flat din valoarea creditului, nu poate fi justificat de către intimată, în condițiile în care elementele enumerate prin întâmpinare, care determină în opinia sa perceperea acestuia, nu sunt în măsură să conducă la achitarea acestuia în acest cuantum.

Cu atât mai mult poate fi justificat cuantumul sumelor stabilite cu acest titlu, în condițiile în care intimata nu a fost în măsură să indice măcar un singur criteriu de individualizare a acestuia, în vederea verificării de către instanță a modului de calcul al respectivului comision.

Or, dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul acesteia este invariabil într-o cotă procentuală identică - indiferent de tipul de contract dintre cele oferite de către Bancă la acea vreme, și nici de ce acest cuantum este raportat la mărimea sumei împrumutate și nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului, mai ales că aceste contracte sunt preformulate pentru oricare tip de credit.

Pe cale de consecință, susținerile intimatei nu au nici un fel de susținere juridică comisionul de acordare credit fiind în mod vădit abuziv, sens în care se impune respingerea susținerilor intimatei, astfel cum acestea au fost formulate prin întâmpinare.

Văzând toate cele anterior învederate, contestatorii au solicitat să se dispună respingerea apărărilor și susținerilor formulate de intimata B. Comercială Română și admiterea cererii formulată de contestatori, astfel cum a fost formulată.

În ceea ce privește cererea de probatorii formulată de intimată, contestatorii au menționat că se opun probei cu interogatoriu, întrucât intimata nu a indicat în cuprinsul întâmpinării formulate teza probatorie pe care se sprijină solicitarea acesteia.

Totodată, contestatorii au solicitat a se observa că nu există niciun fel de fapte personale ale acestora, ce ar avea relevanță în prezenta cauză, împrejurările în care a fost încheiat contractul de credit neavând nicio înrâurire în prezenta cauză.

Pe cale de consecință, văzând și dispozițiile art.351 Cod procedură civilă, contestatorii au solicitat respingerea acestei probe, ca neutilă cauzei, singurul mijloc de probă admisibil în astfel de cauze fiind proba cu înscrisuri.

În drept, contestatorii au invocat dispozițiile art.201 alin.2, art.351 Cod procedură civilă.

Urmare solicitării instanței, la data de 14.07.2015, prin compartimentul registratură, Biroul Executorilor Judecătorești Asociați D. G., L. G. și M. P., a înaintat la dosar copii de pe înscrisurile din dosarul de executare nr.3384/2014 (filele 502-600, 601-750 și 751-935).

La termenul de judecată din data de 21.07.2015, prin compartimentul registratură, intimata BCR a depus la dosar un set de înscrisuri, în copie, constând în extrase de cont (filele 940-985).

Părțile au administrat în cauză proba cu înscrisuri.

Prin încheierea interlocutorie pronunțată la data de 30.06.2015 instanța a respins excepția netimbrării cererii ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei SUPORT C. SRL, a respins ca neîntemeiate excepția nulității capătului 3 de cerere, excepția tardivității formulării contestației la executare și excepția prescripției dreptului material la acțiune în ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit. În baza art. 248 alin. 4 cod procedură civilă instanța a unit excepția inadmisibilității cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit, cu fondul cauzei.

La solicitarea instanței, la termenul de judecată din 14.07.2015 contestatorii au precizat că solicită analizarea aspectelor privind caracterul abuziv al clauzelor contractului de credit ca apărări de fond în cadrul contestației la executare, neformulând un capăt de cerere separat având ca obiect acțiune în constatare, ca pretenție distinctă de contestația la executare.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei S. C. SRL, instanța o va admite reluând considerentele din încheierea interlocutorie pronunțată la data de 30.06.2015 în sensul că, față de disp. art. 36 din codul de procedură civilă – „calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond”, având în vedere înscrisurile depuse la dosarul cauzei, dar și susținerile intimatei B. Comercială Română din care rezultă că intimata S. C. Srl nu este titularul dreptului de creanță executată silit, această calitate având-o intimata B. Comercială Română care a încheiat cu petenții contestatori contractul de credit bancar nr._, invocat ca izvor al creanței ce face obiectul executării.

Astfel petenții contestatori au încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/17.08.2008 cu B. Comercială Română SA, nefiind depuse la dosar dovezi din care să rezulte că această intimată ar avea calitatea de creditor cesionar, aspect care a fost confirmat și de intimata B. Comercială Română SA și care rezultă din încheierea de încuviințare a executării silite pronunțată de Judecătoria sector 6 la 08.10.2014 în dosarul de executare nr._/303/2014, cererea de executare silită fiind formulată de creditoarea BCR SA, care apare menționată în calitate de creditor în toate actele de executare silită efectuate ulterior încuviințării. În aceste condiții, nu se regăsește identitatea între persoana intimatei S. C. SRL, calitatea de creditor în cadrul raportului de executare silită.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității contestației la executare, precum și a capătului de cerere având ca obiect contestația la titlu, invocată de intimata BCR SA, instanța o va respinge ca neîntemeiată față de motivele invocate de această intimată în susținerea excepției.

Astfel, intimata a invocat excepția inadmisibilității pe considerentul că titlul executoriu este reprezentat de contractul de credit bancar încheiat între contestator și bancă, iar pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, petenții aveau la dispoziție acțiunea directă împotriva creditorului în conformitate cu dispozițiile art.712 alin.2 Cod procedură civilă.

Instanța reține că, în conformitate cu prevederile art. 713 alin. 2 din codul de procedură civilă – „ În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desființarea lui.”

Astfel, invocarea apărărilor de fond în cadrul contestației la executare atunci când titlul executoriu nu este o hotărâre judecătorească sau arbitrală este condiționată de inexistența unei căi procesuale specifice prevăzute de lege pentru desființarea acestuia, legea având în vedere numai mijloacele procesuale special prevăzute în scopul atacării titlului executoriu (ex. plângerea contravențională, contestația împotriva actului administrativ fiscal), prin urmare o acțiune în anulare de drept comun care ar putea fi exercitată cu privire la un act juridic constatat printr-un înscris care constituie, potrivit legii, titlu executoriu, nu poate fi considerată o asemenea cale procesuală specifică prevăzute de lege pentru desființarea actului, cu distincția ca apărările de fond să fie invocate, sub sancțiunea decăderii, în termenul de exercitare a contestației la executarea silită însăși sau împotriva primului act de executare de care a luat cunoștință și pe care îl contestă partea, având în vedere dispozițiile art. 713 alin. 3 din codul de procedură civilă – „(3) Nu se poate face o nouă contestație de către aceeași parte pentru motive care au existat la data primei contestații. Cu toate acestea, contestatorul își poate modifica cererea inițială adăugând motive noi de contestație dacă, în privința acestora din urmă, este respectat termenul de exercitare a contestației la executare”, evident partea interesata având deschisă calea acțiunii în anulare pe calea dreptului comun.

Instanța apreciază că motivele invocate în susținerea acestei excepții nu sunt întemeiate, având în vedere că petenții contestatori au formulat apărări în ceea ce privește caracterul abuziv al unor clauze contractuale în termenul de contestare a executării silite înseși, caz în care aceste apărări pot fi primite ca apărări împotriva titlului executoriu care nu este reprezentat de o hotărâre judecătorească, admisibile din perspectiva art.712 alin.2 Cod procedură civilă, cu mențiunea că, calea specifică pentru desființarea actului ca sintagmă prevăzută în dispozițiile procedurale mai sus menționate vizează procedurile specifice reglementate prin legi speciale de atacare a unui act, respectiv titlu executoriu care nu este emis de o instanță de judecată, iar nu procedura de drept comun a unei acțiuni în anulare, așa cum este cazul de față. Cum nulitatea unui act se poate invoca pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, iar motivele de nulitate au fost invocate în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de primul act de executare, referindu-ne la contestația executării silite înseși, rezultă că invocarea în cadrul contestației la executare a apărărilor de fond împotriva titlului executoriu reprezentat de contractul de credit este admisibilă în speță.

De asemenea, în privința contestației la titlu, instanța reține că în conformitate cu prevederile art. 715 alin. 3 din codul de procedură civilă „Contestația privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se poate face oricând înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită”, neexistând nici un motiv de inadmisibilitate a acestui capăt de cerere atâta vreme cât petenții contestatori solicită să fie stabilită întinderea titlului executoriu, aducând critici cu privire la lichiditatea și exigibilitatea creanței.

Pe fondul contestației la executare, instanța reține că motivele invocate de contestatori în susținerea solicitării de anulare a executării silite înseși nu vizează motive de nelegalitate sau de nulitate intrinsecă de formă a actelor de executare astfel întocmite, ci au ca obiect numai apărări de fond împotriva titlului executoriu, singura excepție în acest sens fiind încheierea privind stabilirea cheltuielilor de executare silită prin încheierea emisă de executorul judecătoresc la 08.04.2014 în dosarul de executare nr.3384/2014, din perspectiva faptului că onorariul executorului judecătoresc nu respectă dispozițiile art.39 din Legea nr.188/2000 republicată, cu privire la care instanța se va referi mai jos în prezentele considerente.

Astfel, prin somația imobiliară emisă la data de 30.10.2014 de către B. D. G., L. G. și M. P. în dosarul de executare nr.3384/2014, ca urmare a cererii de executare silită formulată de creditoarea B. Comercială Română SA în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/17.09.2008, astfel cum a fost modificat și completat prin actul adițional nr.1/24.08.2010 garantat prin contractul de ipotecă autentificat prin încheierea nr.1830/24.09.2008 emisă de BNPA Petras Ozeta, R. M. și R. G., încuviințată prin încheierea pronunțată de Judecătoria sector 6 la 08.10.2014, contestatorii au fost somați ca în termen de 15 zile de la primirea somației să achite creditoarei suma de 80.183,44 de euro la cursul BNR din ziua plății, reprezentând debit conform contractului de credit mai sus menționat și suma de 12.901,33 de lei, reprezentând cheltuieli de executare, în caz contrar urmând a se proceda la urmărirea silită a imobilului situat în București, ., ., etaj 3, apartament 16, sector 6.

Din perspectiva apărărilor de fond invocate de contestatori împotriva titlului executoriu, instanța reține că la data de 17.09.2008, contestatorii C. S. Z. (împrumutat), C. L. (codebitor) și C. M. A. (codebitor) au încheiat cu banca Comercială Română SA contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._, prin care aceștia au contractat un împrumut în sumă de 61.500 de euro din care 60.000 euro, reprezentând maxi credit cu ipotecă, cu dobândă fixă pe un an pentru nevoi personale și 1500 de euro, reprezentând contravaloare comision de acordare credit. Termenul de rambursare a împrumutului a fost stabilit la 180 de rate lunare, iar la data încheierii contractului dobânda curentă a fost de 7,4% pe an, fiind fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior, în raport de dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă un punctaj de 1,50. Dobânda anuală efectivă la data semnării contractului a fost de 9,04% pe an, incluzând dobânda anuală, comisionul de analiză a documentației, de acordare a creditului, de administrare, cheltuieli efectuate cu încheierea poliței de asigurare, comision de urmărire riscuri, precum și orice alte costuri intervenite după data semnării contractului de credit.

În contract s-a mai prevăzut obligația împrumutaților de a achita un comision de administrare de 30,75 de euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat.

La data de 24.08.2010, părțile au încheiat actul adițional nr.1 prin care banca a rescadențat creditul în valoare de 57.480,03 euro, având o rată lunară de rambursare de 700,30 de euro, prin diminuarea ratei lunare până la valoarea de 360 de euro pe o perioadă de 12 luni; pe perioada de rescadențare, împrumutatul și-a asumat obligația de a achita comisionul de administrare și dobânda în suma negociată, urmând ca diferența dintre rata de dobândă calculată și cea negociată să fie capitalizată lunar și adăugată la soldul creditului. Astfel, potrivit art.4 din actul adițional nr.1, la finalul perioadei de scadențare toate creanțele împrumutatului față de BCR compuse din sold credit curent și restant, dobândă curentă și restantă, comision restant, dobândă aferentă perioadei de rescadențare, se consolidează într-un credit total în valoare de 60.841,35 de euro, care va fi rambursat în 157 de rate lunare, conform graficului de rambursare anexat actului adițional.

Prin notificările nr.323/11.03.2014, 714/11.03.2014 și 840/11.03.2014, banca a informat împrumutatul cu privire la întârzierile la plată și restanțele acumulate cu privire la restituirea creditului, solicitând achitarea sumelor restante în termen de 10 zile de la comunicarea notificării, în caz contrar creanța urmând a fi declarată exigibilă față de disp.art.7.4 din contractul de credit. De altfel, instanța apreciază că prin depunerea cererii de executare silită manifestarea de voință a băncii în sensul declarării scadenței anticipate a creditului este neechivocă.

Primul motiv al contestației la executare invocat de contestatori se referă la nemodificarea contractului de credit în virtutea dispozițiilor OUG nr.50/2010, respectiv art.36 din acest act normativ care impunea excluderea comisionului de risc și recalcularea sumelor de plată lunare, după excluderea acestui comision.

Instanța reține că prin Legea nr.288/2010 de aprobare a OUG nr.50/2010, a fost modificat textul inițial al OUG nr.50/2010 în sensul că dispozițiile acesteia nu se mai aplică contractelor în curs de desfășurare, contractul de credit în speță fiind încheiat anterior adoptării acestei ordonanțe, respectiv la 17.09.2008. Însă, din clauzele contractului de credit, instanța reține că acestea reglementează două comisioane, respectiv comisionul de acordare a creditului și comisionul de administrare, neregăsindu-se comisionul de risc pe care contestatorii l-au criticat din perspectiva neaplicării dispozițiilor OUG nr.50/2010. Instanța reține că, în ce privește comisionul de administrare a creditului, acesta nu a purtat o altă denumire în contractul de credit, fiind menținut și prin actul adițional la contract.

A doua apărare de fond invocată în contestația la executare vizează caracterul abuziv al clauzei care reglementează plata comisionului de administrare, cu privire la care instanța apreciază că are un caracter abuziv din perspectiva Legii nr.193/2000, astfel că, contravaloarea acestuia, respectiv 5535 de euro, urmează a fi înlăturată din suma totală executată de către creditoarea BCR. Astfel, din graficul de rambursare anexă la contractul de credit bancar, depus la filele 315-324 rezultă că valoarea capitalului împrumutat a fost de 61.500 de euro, valoarea dobânzii datorate de împrumutat însumând 40.480,01 euro și valoarea comisionului de administrare fiind de 5.535 de euro, prin însumarea sumei de 30,75 euro lunar pe parcursul celor 180 de luni de rambursare a creditului acordat.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzei contractuale care vizează stabilirea și perceperea comisionul de administrare (pct. 9 lit. b din contract), instanța reține că în cauza sunt incidente prevederile Legii nr.193/2000, în forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit intre părți.

Potrivit dispozițiilor art.4 din Legea nr.193/2000, „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”

În ce privește condiția lipsei negocierii directe a clauzei, instanța reține că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul său abuziv, întrucât art.4 din Legea nr.193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe. De aceea, acceptarea de către debitor a clauzelor în discuție, nu înlătură nici aplicabilitatea art.4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei.

În cazul contractului de credit încheiat între părți, instanța constată că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către societatea bancara, în acest sens fiind răspunsul contestatorului C. S. Z. la întrebarea nr. 8 din interogatoriu, intimata necontestând acest aspect prin întâmpinare, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Împrejurarea că petentul contestator a acceptat clauzele contractului prin semnare, nu schimba natura produsului si nu înseamnă că instanța nu poate aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze, soluția contrară lipsind de control efectiv actele juridice încheiate de consumatori cu comercianții, interpretare care se desprinde din jurisprudența Curții Europene de Justiție, care a stabilit în cauza Murciano Quintero, C-240/98, că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva 93/13/CE presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv. Curtea a statuat că: „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora”.

Însă, pentru a se reține caracterul abuziv al clauzei invocate de reclamant, nu este suficient a se constata caracterul preformulat al contractului, lipsa negocierii cu consumatorul, ci este necesar ca instanța să constate și producerea, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante.

Din perspectiva caracterului negociat al clauzelor considerate abuzive de către contestatorul C. S. Z., în calitate de împrumutat, în baza probelor administrate instanța reține că acesta nu a avut posibilitatea reală a negocierii a clauzelor vizand perceperea comisionului de administrare, banca nedepunand dovezi in acest sens. Ca atare, nu a existat nici posibilitatea reală a modificării conținutului acestei clauze, având în vedere caracterul de contract de adeziune preformulat al contractului de credit bancar, al cărei conținut este stabilit de către bancă în formularea unor clauze standard pentru tipul de ofertă financiară adresată consumatorilor.

In aprecierea posibilitatii reale de negociere a clauzei privind comisionul de risc nu are relevanță imprejurarea că petentul ar fi avut posibilitatea să contracteze același produs financiar de la o altă societate bancară, intimata BCR neadministrand nicio proba in dovedirea caracterul negociat al clauzei, sarcina probei revenindu-i acesteia potrivit legii.

Raportat la pretul contractului, instanta retine că intimata a invocat excluderea clauzelor privind comisionul de administrare, dar și dobânda, considerate de către reclamant ca fiind abuzive, de la controlul juristicțional, având în vedere că acestea fac parte din costul total al creditului, iar potrivit art. 4 alin. 5 din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, comisioanele și dobânda sunt elemente ale obiectului principal al contractului de credit, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește definirea obiectului principal al contractului.

În acest sens, instanța reține considerentul 19 al Directivei care arată că „aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează aspura clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor firnizate”.

Ca atare, rezultă că pentru a putea exclude de la controlul jurisdicțional o clauză, aceasta trebuie să descrie obiectul principal al contractului, ori nu se poate aprecia că un comision de administrare face parte din obiectul principal al contractului de credit, întrucât acesta nu se referă la prestația și contraprestația caracteristică potrivit naturii convenției, aceea de împrumut. Potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, respectiv Hotărârea din 03.06.2010, Caja de Ahoros y Monte de Piedad de Madrid, C - 484/08, punctul 32 - „o clauză, precum cea a comisionului de administrare, nu este scutită totuși de la aprecierea caracterului abuziv decât în măsura în care acestea au fost redactate în mod clar și inteligibil de vânzător sau furnizor”.

Instanța retine interpretarea recenta dată în acest sens de Curtea de Justiție a Uniunii Europene in Hotărârii Curții în cauza C-143/13- M., din data de 26.02.2015 in care Curtea arată: „ în al doilea rând, în ceea ce privește clauzele care prevăd „comisionul de risc”, se pune problema dacă în contractul de împrumut vizat se indică în mod transparent motivele care justifică remunerația corespunzătoare acestui comision, în condițiile în care se contestă că creditorul este obligat să furnizeze o contraprestație reală pentru a obține comisionul menționat, în plus față de asumarea riscului de nerambursare, despre care se susține că este deja garantat printr‑o ipotecă. Curtea consideră că lipsa de transparență privind menționarea, în contractele în discuție, a motivelor care justifică aceste clauze pare a fi confirmată de aspectul că, în prezenta cauză, creditorul a propus împrumutaților înlocuirea denumirii clauzelor menționate cu cea de „comision de administrare credit” fără a modifica însă conținutul acestora. Curtea a arătat că, în ceea ce privește includerea în noțiunile de „obiect principal”și/sau „preț”, clauzele care permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii, nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de Directiva 93/13. De asemenea, clauzele care prevăd un „comision de risc” perceput de creditor, Curtea consideră că acestea nu intră în niciuna dintre cele două categorii de excluderi prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 și că revine instanței naționale sarcina de a aprecia dacă, aceste clauze stabilesc una dintre prestațiile esențiale prevăzute de contractele în discuție sau dacă au mai degrabă un caracter accesoriu în raport cu clauzele care definesc esența însăși a raportului contractual.

În concluzie, CJUE a declarat că: „Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea.”

In speta, instanța apreciaza că suma reținută contestatorului cu titlu de comision de administrare nu poate fi inclusă în costul total al creditului așa cum este definit de art.2 pct.24 din OG nr.21/1992, potrivit cărora toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit se includ în costul total al creditului, atâta vreme cât acest comision nu poate fi justificat de existenta unei contraprestații efectuate de bancă pe parcursul derularii contractului, ceea ce crează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile reciproce ale părților, instanța apreciind că această clauză are caracter abuziv, întrucât perceperea comisionului a majorat costul creditului, făcând obligația împrumutatului consumator mai oneroasă și nejustificată din perspectiva unei contraprestații reale din partea băncii.

Instanța mai reține că motivația perceperii acestui comision nu este detaliată în contract, consumatorul neputând avea reprezentarea eventualelor servicii de care beneficiază contra acestui comision și care ar justifica încasarea sumelor respective de către parata fără ca prin aceasta să se creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Existența unui echilibru efectiv între comerciant și consumator implică ca fiecărei plăți efectuate de acesta din urmă să îi corespundă un serviciu prestat, respectiv unor costuri contractuale. Or, în cazul de față, intimata nu a făcut dovada unei contraprestații sau unui cost căruia să îi corespundă această plată.

În ce privește clauza contractuală care stabilește perceperea comisionului de acordare (pct. 9 lit. d din contract), instanța reține că petenții contestatori au criticat această clauză din perspectiva art. 36 din OUG nr. 50/2010, în sensul că acest comision nu se regăsește între cele reglementate de această dispoziție legală, în consecință acesta trebuia eliminat de bancă.

Sub acest aspect, instanța a reținut anterior faptul că art. 39 din Legea nr.288/2010 a statuat că prevederile OUG nr.50/2010, nu se aplică (cu anumite excepții printre care nu se regăsește și art. 36 din OUG nr. 50/2010), contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a ordonanței, ca atare critica adusă de contestatori nu este întemeiată.

În ceea ce privește clauza contractuală care reglementează dobânda datorată de către împrumutat, instanța reține, în primul rând, faptul că petenții nu au invocat că această clauză nu are un conținut clar și inteligibil, din răspunsurile contestatorului la interogatoriu rezultând că acesta înțeles modalitatea de calcul a dobânzii, critica adusă de contestatori vizând modalitatea de acceptare de către împrumutat a modificării dobânzii, prin raportare la prevederile art. 39 din OUG nr. 50/2010, în privința cărora instanța a reținut că nu sunt aplicabile, și art. 7.3 din condițiile generale ale contractului de credit.

Astfel, ulterior perioadei de un an de zile în care dobânda a fost fixă, instanța reține că la datele de 14.06.2010 (fila 31) și 13.12.2011, împrumutatul și codebitorii au formulat o cerere de modificare a ratei dobânzii în sensul calculării acesteia în funcție de indicele monetar EURIBOR 6M sau EURIBOR 3M plus o marjă de maxim 6 puncte procentuale, având în vedere că venitul total lunar al celor trei codebitori este de 5600 de lei, dobânda crescând de la 7,4% la 10,4%, astfel că rata lunară de 600 de euro aferentă creditului a devenit foarte oneroasă. Totodată, contestatorul a solicitat și o renegociere a împrumutului prin micșorarea dobânzii și prelungirea perioadei de creditare, astfel încât rata lunară să nu depășească cca. 300 de euro.

La data de 29.06.2010, intimata a comunicat răspuns contestatorului, în sensul că au fost prezentate acestuia două oferte privind conversia dobânzii, respectiv dobândă fixă de 9,9 % în următorii 5 ani și ulterior variabilă sau dobândă variabilă formată din EURIBOR 6M plus 8,5 puncte pe care împrumutatul le-a refuzat. De asemenea, banca a oferit împrumutatului și posibilitatea refinanțării creditului pentru reducerea costurilor, neacceptată de împrumutat, deși se circumscria dispozițiilor art. 39 din OUG nr. 50/2010 pe care le-a invocat în prezenta contestație la executare.

În ceea ce privește clauza contractuală referitoare la modalitatea de stabilire a dobânzii aferente creditului, instanța reține că, contestatorii au adus critici generale ca și apărări de fond la pagina 11 pct.4 din cererea de chemare în judecată, dar care vizează modalitatea de calcul a dobânzii, iar nu caracterul abuziv al clauzei, aceste apărări vizând astfel capătul de cerere având ca obiect contestația la titlu.

Din această perspectivă, raportat și la considerentele expuse anterior, instanța reține că intimata a depus la dosar la filele 94, 941 din volumul 6, modalitatea de calcul a dobânzii pe perioada de derulare a contractului de credit, modalitate care respectă criteriile menționate în clauza contractuală, respectiv dobânda variabilă plus marja de 1,5 pp, variabilitatea dobânzii fiind explicată în condițiile generale ale contractului de credit –art. 2.10.b (pentru creditele cu dobândă variabilă, stabilită în funcție de un indice LIBOR/EURIBOR, nivelul dobânzii se poate modifica în funcție de evoluția acestuia), instanța observând că pe perioada 24.09._14 (în primul an dobânda fiind fixă de 7,4%) dobânda a variat între 10,4% și, respectiv, 9,647%, fiind în scădere din anul 2011 și până în anul 2014, când creditul a fost declarat exigibil (fila 940).

De altfel, principala critică a contestatorilor a vizat nemodificarea modului de calcul al dobânzii în sensul dorit de aceștia, deși banca a oferit acestora 2 modalități alternative, refuzate însă de împrumutat, ca atare, motivele contestației la titlu care vizează modul de calcul al dobânzii legale, în lipsa altor probatorii, sunt neîntemeiate.

În privința cuantumului onorariului judecătoresc, instanța reține că potrivit art. 39 alin. 1 lit. d din Legea nr. 188/2000, pentru creanțe mai mari de 100.000 lei executorul poate încasa o sumă fixă de 6300 lei la care se adaugă un maxim de 1% din ce depășește 100.000 lei. Prin urmare, raportat la cuantumul creanței în cauză, în cuantum de aproximativ 350.000 lei, executorul judecătoresc a stabilit un cuantum corespunzător dispoziției legale, criticile contestatorilor fiind neîntemeiate, motiv pentru care instanța va respinge capătul de cerere având ca obiect anularea încheierii privind stabilirea cheltuielilor de executare, ca neîntemeiat.

Pentru toate aceste motive, instanța va admite în parte contestația la executare și va dispune anularea somației imobiliare din data de 30.10.2014 și a actelor de executare silită efectuate în dosarul de executare nr.3384/2014 al B. D. Gont, L. Gont și M. P. în ce privește suma de 5535 euro, reprezentând comision de administrare. Va menține, în rest, actele de executare efectuate pentru creanța în sumă de 74.648,44 euro + cheltuieli de executare în sumă de 12.901,33 lei.

Instanța va respinge capătul de cerere având ca obiect anularea încheierii pronunțată de Judecătoria sectorului 6 din data de 8.10.2014 în dosarul nr._/303/2014, ca neîntemeiat, având în vedere că în procedura de investire instanța verifică condițiile formale prevăzute de lege pentru ca înscrisul să constituie titlu executoriu .

De asemenea, pentru aceleași motive arătate anterior, instanța va respinge capetele de cerere privind anularea executării silite înseși, intimata creditoare deținând titlu executoriu și o creanță certă, lichidă și exigibilă decurgând din declararea scadenței anticipate a creditului, excepție făcând comisionul de administrare care va fi înlăturat, precum și contestația la titlu, ca neîntemeiate.

În conformitate cu prevederile art. 451-453 din codul de procedură civilă, instanța va obliga contestatorii la plata cheltuielilor de judecată către intimata B. Comercială Română SA constând în onorariu de avocat în sumă de 3000 de lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei S. C. SRL.

Respinge contestația la executare formulată de contestatorii C. S. Z., C. L. ȘI C. M. A. în contradictoriu cu intimata S. C. SRL cu sediul în București, Bulevardul Libertății nr. 22, mezanin, sector 5, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge excepția inadmisibilității contestației la executare invocată de pârâta B. Comercială Română SA ca neîntemeiată.

Respinge excepția inadmisibilității contestației la titlu invocată de pârâta B. Comercială Română SA ca neîntemeiată.

Admite în parte contestația la executare formulată de contestatorii C. S. Z., C. L. ȘI C. M. A., toți domiciliați în București, ., ., apartament 16, sector 6 și cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat C. Bumbacaru din București .. 21 A, ., etaj 1, apartament 20, sector 3, în contradictoriu cu intimații B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA, cu sediul în București, Bulevardul Regina E. nr. 5, sector 3, înmatriculată în Registrul Comerțului sub nr. J_, CUI:_, cu sediul ales la SCA N. N. D. Kingston Petersen, în București, Șoseaua București G. nr. 1A, ., sector 1, Complexul Bucharest Business Park și ., Dispune anularea somației imobiliare din data de 30.10.2014 și a actelor de executare silită efectuate în dosarul de executare nr.3384/2014 al B. D. Gont, L. Gont și M. P. în ce privește suma de 5535 euro, reprezentând comision de administrare.

Menține, în rest, actele de executare efectuate pentru creanța în sumă de 74.648,44 euro + cheltuieli de executare în sumă de 12.901,33 lei.

Respinge capătul de cerere având ca obiect anularea încheierii pronunțată de Judecătoria sectorului 6 din data de 8.10.2014 în dosarul nr._/303/2014, ca neîntemeiat.

Respinge capătul de cerere având ca obiect anularea încheierii privind stabilirea cheltuielilor de executare, ca neîntemeiat.

Respinge capătul de cerere privind anularea executării silite înseși, ca neîntemeiat.

Respinge contestația la titlu ca neîntemeiată.

Obligă contestatorii la plata cheltuielilor de judecată către intimata B. Comercială Română SA constând în onorariu de avocat în sumă de 3000 de lei.

Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare, cerere care se depune la Judecătoria sectorului 6.

Pronunțată în ședință publică, azi, 24.09.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

Red.CȘ/Thred.MV

6 ex./

← Contestaţie la executare. Sentința nr. 7681/2015. Judecătoria...		Pretenţii. Sentința nr. 7382/2015. Judecătoria SECTORUL 6... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Contestaţie la executare. Sentința nr. 7086/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Pretenţii. Sentința nr. 7090/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u.. Sentința nr. 7113/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 7681/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Pretenţii. Sentința nr. 7382/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Sentința nr. 7693/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 8548/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 8549/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI