Acţiune în constatare. Sentința nr. 8299/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 8299/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 23-10-2015 în dosarul nr. 8299/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI VI BUCURESTI
SECTIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 8299
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 23.10.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: R. S.
GREFIER: A. R. M.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare, privind pe reclamanții V. V. și V. P.-E. în contradictoriu cu pârâtele C. E. Ipotecar IFN S.A. și C. E. Bank Olanda.
La apelul nominal făcut în ședință publică, s-au prezentat pârâtele, prin avocat, A. Ț. în baza împuternicirii avocațiale ._/2015, aflată la fila nr. 75 a dosarului, lipsind reclamanții.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că la data de 21.10.2015, reclamanții au depus cerere de judecare a cauzei în lipsă; la data de 23.10.2015, în ședință publică s-a prezentat grefierul de la serviciul registratură, care a depus un set de înscrisuri, comunicate prin fax de către pârâte, după care
În baza art. 131 Cod de procedură civilă instanța pune în discuție verificarea competenței Judecătoriei Sectorului 6 București.
Pârâtele, prin avocat arată că Judecătoria Sectorului 6 București este competentă material să soluționeze cauza, raportat la dispozițiile art. 94 al. 1 lit. j Cod procedură civilă și totodată este competentă teritorial, raportat la dispozițiile art. 107 Cod procedură civilă, având în vedere că sediul uneia dintre pârâte se află în circumscripția sectorului 6 București.
Instanța constată că Judecătoria Sectorului 6 București este competentă general, material și teritorial să soluționeze cauza potrivit art. 94 lit. k Cod procedură civilă și art. 107 alin. 1 Cod procedură civilă.
Instanța, față de dispozițiile art. 238 Cod procedură civilă pune în discuție estimarea duratei cercetării procesului.
Pârâtele, prin avocat, estimează durata cercetării procesului la 1 lună.
Instanța estimează durata cercetării procesului la 1 lună.
Instanța acordă cuvântul asupra cererii de renunțare la judecată formulate de reclamanți.
Pârâtele, prin avocat, arată că sunt de acord cu cererea de renunțarea, cu solicitarea de a li se acorda cheltuieli de judecată. Cu privire la susținerile din cuprinsul cererii de renunțare la judecată, la pct. a, arată că apreciază este lipsită de relevanță mențiunea că reclamanții au renunțat la judecată înainte de primul termen de judecată. Dispozițiile art. 406 al.3 Cod procedură civilă permit acordarea cheltuielilor de judecată ulterior comunicării cererii de chemare în judecată către pârât și având în vedere că deja, a fost formulată întâmpinare și aceasta a fost comunicată la dosar, este evident că cererea de renunțare la judecată s-a formulat și s-a comunicat ulterior momentului comunicării acesteia către pârâți. De asemenea, s-a arătat faptul că potrivit art. 451 Cod procedură civilă, instanța ar avea posibilitatea de a reduce cuantumul cheltuielilor de judecată. Arată că este adevărat că instanța are această posibilitate, însă în cuprinsul articolului menționat se precizează și ipotezele în care se poate diminua cuantumul acestor cheltuieli, respectiv în cazul în care acest onorariu este vădit disproporționat cu valoarea cauzei (solicită să se aibă în vedere că onorariul solicitat este de 20 de ori mai mic decât valoarea sumelor solicitate de către reclamanți) sau disproporționat față de activitatea desfășurată de către avocat (este adevărat că firma de avocatură nu a asigurat reprezentarea la mai mult de un termen de judecată, însă acest lucru se datorează tocmai cererii de renunțare la judecată depuse la dosar). Solicită, totodată, să se aibă în vedere și faptul că există o practică în cadrul acestor tipuri de cauze în care se renunță la judecată în ipoteza în care cauza este distribuită ciclic unui complet care, de obicei sau, în general, pronunță o soluție nefavorabilă cererii formulate de către reclamant, ulterior fiind introdusă aceeași cerere de chemare în judecată, la aceeași instanță. Apreciază că această practică este binecunoscută de către reclamant, V. V., care deține funcția de judecător la Tribunalul B..
Instanța reține cauza în pronunțare asupra cererii de renunțare la judecată.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, la data de 17.08.2015, sub nr._, reclamanții V. V. și V. P. E., în contradictoriu cu pârâtele C. E. Ipotecar IFN S.A. și C. E. Bank Olanda, au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b din contract de credit nr._/16.01.2008, ce vizează comisionul de acordare; al clauzei prevăzute la art.5.1 lit. c din contract de credit nr._/16.01.2008, ce vizează comisionul de administrare, iar, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor menționate, au solicitat instanței să constate nulitatea acestor clauze și să dispună eliminarea lor din contract și pe cale de consecință repunerea părților în situația anterioară respectiv restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, respectiv suma de 1216,96 CHF, comision de administrare respectiv suma de 7014 CHF. Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii în fapt, reclamanții au învederat faptul că aceștia și pârâta C. E. Ipotecar IFN SA s-a încheiat, la data de 16.01.2008 contractul de credit nr._ prin care se acorda un împrumut în cuantum de 60.848 CHF, cu o dobândă anuală de 4,5% pe an. Totodată, reclamanții au mai arătat că prin acest contract se stabilea de asemenea și obligația împrumutatului de a achita un comision de acordare în cuantum de 2% din suma împrumutata respectiv 1.216,96 CHF și un comision de administrare perceput lunar, în cuantum de 0,15% aplicabil soldului creditului.
Reclamanții au arătat că în data de 31.03.2009 portofoliul de creanțe al C. E. Ipotecar IFN SA, a fost cesionat către C. E. Bank NV (Olanda), printre creanțe regăsindu-se și aceea ce izvorăște din contractul de facilitate de credit și garanție nr._/2008.
Cu privire la calitățile deținute, reclamanții au arătat că sunt consumatori în sensul legislației protecției consumatorilor, întrucât în convenția de credit încheiată cu pârâta au acționat în scopuri personale, exterioare oricărei activității comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale. Totodată, au arătat că pârâtele sunt comercianți în sensul aceleiași legislații a protecției consumatorului, întrucât sunt persoane juridice autorizată care, în temeiul unui contract ce intră sub incidența legilor protecției consumatorilor, acționează în cadrul activității sale comerciale. Prin urmare, calificarea raportului juridic ca fiind unul care intră sub incidența legislației privind protecția consumatorilor atrage în sarcina comerciantului (atât în faza precontractuală, cât și în cea a executării contractului încheiat cu consumatorul) o . obligații, printre care un loc aparte îl ocupă obligația de a se abține de la a insera în contractele cu consumatorii clauze abuzive.
În ceea ce privește noțiunea de clauza abuzivă, reclamanții au arătat că aceasta a fost definită de art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din OG nr. 21/1992 ca fiind acea clauză inserată în contract care, nefiind negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Astfel pentru ca o clauză să fie abuzivă trebuie îndeplinite o . condiții, respectiv: aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, aceasta să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și să se fi încălcat cerințele bunei-credințe.
În ceea ce privește comisionul de acordare, reclamanții au făcut trimitere la clauza prevăzută art. 5.1 lit. b din contractul de credit se stabilește în sarcina împrumutaților obligația de achita un comision de acordare în cuantum de 2% din valoarea creditului, apreciindu-o ca fiind abuzivă în accepțiunea art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, făcând parte dintr-un contract standard preformulat, clauzele acestuia nefiind supuse negocierii, împrumutații având doar posibilitatea acceptării în .. În acest sens, reclamanții au arătat că, contractul de credit nr._/16.01.2008 este garantat cu ipoteca asupra imobilului proprietatea reclamanților, în conformitate cu dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999 modificată, privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare care instituie o normă aplicabila exclusiv creditelor ipotecare pentru investiții imobiliare, care nu se aplică în cazul creditelor de nevoi personale (de consum), așa încât perceperea unor asemenea comisioane de acordare a unor astfel de credite este interzisă de aceste prevederi legale.
În acest sens, reclamanții au precizat că au achitat separat cheltuielile privind constituirea ipotecii, nefiind justificată stabilirea în sarcina acestora a obligației de plată a unui comision de acordare. Perceperea acestui comision au considerat că nu este justificată, banca neprestând niciun serviciu ce ar necesita achitarea comision, mai mult decât atât valoarea acestuia fiind vădit disproporționata reprezentând aproximativ 2% din valoarea totală a sumei împrumutate.
Cu privire la cea de-a doua condiție pentru calificarea unei clauze ca fiind abuzivă, se referă la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului care impune, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului. Astfel la momentul încheierii contractului de credit reclamanții au învederat instanței faptul că s-a stabilit în sarcina împrumutatului obligația de a achita comisionul de acordare dar fără a fi menționata natura ori serviciul prestat de către bancă ce ar impune necesitatea încasării. Față de caracterul sinalagmatic al contractului încheiat între părți, cu drepturi și obligații pentru ambele părți, reclamanții au arătata că pârâtele nu au menționat care este rațiunea perceperii acestui comision și contraprestația la care se obliga pentru încasarea acestuia. Nu există niciun element care să conducă și să determine încasarea unui astfel de comision într-un asemenea cuantum 2% din suma împrumutată. Dacă justificarea perceperii acestui comision ar fi acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit, atunci nu se explică de ce acest cuantum este raportat la suma împrumutată și nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului.
În plus, reclamanții au învederat faptul că, pentru serviciul de analiză, pârâta a perceput un comision de analiză în cuantum de 100 lei, distinct de comisionul de acordare, neputând fi astfel invocat de către pârâtă faptul că în cuantumul sumei de 1.216,96 CHF aceasta ar presta servicii de analiză. Astfel, reclamanții au considerat că respectivul contract încheiat între părți reprezintă de fapt un contract de adeziune, lipsind caracterul negociat, iar în ceea ce privește clauza ce vizează comisionul de acordare aceasta este evidențiat la modul general, 2% din suma împrumutată, fără a fi și cuantificat, ceea ce demonstrează că acest comision este invariabil același pentru orice alt tip de contract. Astfel, reclamanții au considerat că pârâtele percep invariabil acest procent din suma împrumutată fără a avea în vedere operațiunile specifice fiecărui client ori tip de contract. Mai mult, au considerat că valoarea acestui comision este semnificativă, reprezentând aproximativ 2 rate lunare, o eventuală justificare a paratei privind acoperirea costurilor de analiză a documentației neputând fi, în opinia lor, avută în vedere, deoarece aceste costuri trebuiau menționate în mod expres la momentul încheierii contractului.
Cu privire la cea de a treia condiție referitoare la nerespectarea cerințelor bunei - credințe, reclamanții au apreciat că îndeplinirea acestei cerințe rezultă din comportamentul general al pârâtelor, care nu a adus la cunoștința împrumutatului care este rațiunea perceperii comisionului de acordare ori serviciul prestat de către bancă. În acest sens, au mai precizat că pârâtele nu au oferit niciun criteriu prin care să se poată verifica modul de calcul al acestui comision, la ce condiții s-ar raporta ori modalitatea în care a fost stabilit. Mai mult decât atât comisioanele băncii trebuie să reflecte, să cuprindă numai costurile efective cu serviciile prestate, ori în cauză nu există nicio mențiune privind prestațiile băncii pentru care s-a apreciat necesitatea încasării comisionului de acordare.
În aceste condiții, reclamanții au considerat că se impune constatarea caracterului abuziv al clauzei ce vizează comisionul de acordare, nulitatea acestei clauze și repunerea părților în situația anterioară, respectiv restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, respectiv suma de 1.216.96 CHF
Referitor la comisionul de administrare, reclamanții au considerat că clauza prevăzută de art. 5.1 lit. c din contractul de credit abuzivă, circumscriindu-se condițiilor impuse de art.4 Legea 193/2000. În acest sens au precizat că pârâtele nu au oferit niciun indiciu sau element cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinației acestuia și cum clauza referitoare la comisionul de administrare nu este exprimată în mod clar și inteligibil au apreciat că aceasta este abuzivă. Totodată, au făcut din nou trimitere la caracterul de adeziune al contractului încheiat între părți, cu clauze standard preformulate asupra cărora reclamanții nu au avut posibilitatea de negociere, obligațiile contractuale fiindu-le impuse în mod obligatoriu de către bancă. Totodată, au arătat că respectivul comision, la momentul stabilirii sale, în opinia lor în mod discreționar și unilateral, nu a fost avut în vedere nici un serviciu efectiv prestat de către pârâte care să justifice perceperea acestuia. Mai mult, au arătat că pentru respectivul comision nu exista o contraprestație din partea băncii, aceasta rezervându-și dreptul de a stabili în mod unilateral în sarcina împrumutatului orice alte costuri ar considera necesare (a se observa art.5.1 lit.e).
Cu privire la cea de-a doua condiție, pentru calificarea unei clauze ca fiind abuzivă, respectiv cea referitoare la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului care impune, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului, reclamanții au apreciat că aceasta este îndeplinită, având în vedere că prin clauză se statuează exclusiv în favoarea pârâtei o . drepturi foarte importante, precum: dreptul de a modifica rata dobânzii și a diferitelor comisioane stabilite în contract (de analiză, de acordare, de administrare, rambursa anticipată, orice alte costuri etc), fără a fi prevăzute în contracte motive obiective care determină o asemenea modificare; dreptul de a aplica cea mai grea sancțiune împrumutatului (declararea ca scadent anticipat a creditului) pentru neîndeplinirea oricăror obligații de către acesta (deci chiar a unor obligații care nu sunt principale prin raportare la contractul de credit sau care, uneori, derivă din alte contracte încheiate cu pârâta sau din contracte încheiate cu alte instituții financiare); dreptul de a alege asigurătorul cu care trebuie să contracteze împrumutatul; dreptul de a debita depozitele împrumutatului, chiar neajunse la termen în cazul întârzierii plății ratelor de către împrumutat etc. Totodată, au arătat că respectiva clauză transferă întregul risc contractual în sarcina reclamanților prin comisionul de risc ce le este impus, prin garanțiile constituite, prin răspunderea cu întreg patrimoniul, prin încheierea contractelor de asigurare în favoarea băncii, la societăți de asigurare impuse de aceasta, prin suportarea riscului valutar.
Cu privire la cea de a treia condiție, respectiv cea a nerespectării cerințelor bunei - credințe, reclamanții au apreciat că îndeplinirea acestei cerințe rezultă din comportamentul general al pârâtei, astfel: aplicarea arbitrară a comisionului de administrare, indiferent de serviciile prestate; modificarea unilaterală a ratei dobânzii numai în sensul majorării acesteia, chiar și atunci când diverși indicatori ai pieței financiare (EURIBOR, LIBOR etc.) au prezentat tendințe descrescătoare; dreptul pârâtei de a declara scadența anticipată a creditului, chiar dacă împrumutatul a achitat la zi ratele creditului (deci pentru neîndeplinirea altor obligații decurgând din contractul de credit) etc. De asemenea au considerat că încălcarea bunei credințe din partea pârâtelor rezultă și din modalitatea de constrângere a consumatorului la momentul semnării contractului. Consumatorul ca urmare a unei lipse de dialog și negociere din partea băncii (refuzul băncii de eliminare a comisionului), ca urmare a unei lipse totale de informare a fost nevoit să se supună unor clauze contractuale dezavantajoase ce i-au prejudiciat considerabil patrimoniul (achitarea lunară a comisionului de administrare).
Față de cele învederate, clauzele privind comisionul de administrare și acordare sunt abuzive în sensul art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 republicată, deoarece, pe de o parte, pentru acordarea creditului se percep doua costuri (fără că distincția dintre acestea să fie exprimată în mod clar și inteligibil), iar, pe de altă parte, față de valoarea comisionului de administrare pe toată durata contractului, respectiv 0,15% din șoldul creditului, s-a creat în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile și obligațiile părților.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.
În susținerea cererii, reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv: copii CI, contract de facilitate de credit și de garanție nr._/16.01.2008, înștiințarea nr. 2189/17.06.2014, plan rambursare credit nr._/ 14.01.2010, plan rambursare credit nr._/21.01.2009, fișă cont, decizia civilă nr. 462/30.01.2014 pronunțată de Tribunalul București, decizia civilă nr. 759A/10.10.2014 pronunțată de Tribunalul București, decizia civilă nr. 761A-10.10.2014 pronunțată de Tribunalul București, decizia civilă nr. 1341/22.12.2014 pronunțată de Tribunalul București, decizia nr. 172/9.03.2015 pronunțată de Curtea de Apel București.
Prin întâmpinarea înregistrată pe rolul instanței la data de 17.09.2015, pârâta . IFN SA, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamanților la achitarea cheltuielilor de judecată.
În motivarea întâmpinării în fapt pârâta a învederat instanței faptul că între aceasta și reclamanți s-a încheiat Contractul de C. și de Garanție nr._/16.01.2008, prin care s-a acordat un împrumut în cuantum de 60.848 CHF pentru achiziționarea unui imobil, iar la data de 31.03.2009, între C. E. Ipotecar și C. E. Bank NV a avut loc o cesiune în urma căreia, C. E. Bank NV a devenit noua creditoare a împrumutaților.
Pe cale de consecință, pârâta a susținut excepția lipsei calității procesuale pasive a C. E. Ipotecar, întrucât drepturile și obligațiile rezultate din contractul de credit au fost cesionate de C. E. Ipotecar, către C. E. Bank NV pârâta neavând calitate procesuală pasivă în prezenta cauză pentru restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare având în vedere cesiune intervenită la data de 31.03.2009. Față de faptul că pârâta nu mai avea calitatea de parte în Contractul de credit, aceasta a apreciat că nu poate fi obligată să restituie sume de bani care nu au intrat în patrimoniul său după cesiunea creditului, motiv pentru care a solicitat instanței să dispună admiterea excepției așa cum a fost formulată.
Pe fondul cauzei, invocând prevederile Legii 193/2000 care exclud în mod expres din sfera de aplicare contractele reglementate de alte acte normative, pârâta a apreciat că reclamanții recunosc dreptul pârâtei de a insera într-un contract de credit ipotecar clauzele contestate în prezenta cauză. Contractul încheiat între părți are natura unui contract de credit ipotecar pentru investiții imobiliare, supus dispozițiilor Legii 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare. Această reglementare admite expres posibilitatea creditoarei de a percepe comisioane care intră în alcătuirea costului total al creditului pe care trebuie să îl suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit, singura condiție fiind de a fi prevăzut expres în contract. În acest sens,pârâta a mai invocat dispozițiile art. 36 alin. (2) din OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori care stabilește ca singura condiție legală inserare și percepere a comisionului de acordare este aceea de a fi stabilit în sumă fixă, aceeași sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu același tip de credit în cadrul aceleiași instituții de credit. Prin urmare, pârâta a apreciat că avea dreptul de a percepe comision de acordare sau de administrare în temeiul legii. Prin urmare, a apreciat că perceperea comisionului de acordare sau a celui de administrare nu poate fi considerată abuzivă, atâta timp cât este permisă expres atât de Legea 190/1999 privind creditul ipotecar, cât și de OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Cu privire la natura și scopul comisionului de administrare și a celui de acordare prevăzute de art. 5.1 lit. b), c), pârâta a invocat dispozițiile art. 36 alin. (3) din OUG nr. 50/2010, învederând instanței faptul că, pe tot parcursul relației cu clienții, banca suportă anumite cheltuieli în vederea monitorizării și a executării contractului, cum ar fi cheltuielile cu aplicațiile informatice necesare, salariile angajaților care efectuează operațiunile respective de încasare, înregistrare și actualizare a creditului, precum și cota cuvenită din cheltuielile cu asigurarea spațiilor, paza și a utilităților necesare acestor angajați. A mai arătat că art. 5.1 lit. b) și c) prevede expres scopul comisioanelor în cauză, respectiv de administrare și acordare a facilității de credit acordate, formula de calcul folosită în vederea determinării cuantumului acestora, respectiv comisionul de administrare reprezentând 0,15% lunar, aplicat la valoarea soldului creditului, și comisionul de acordare credit fiind 1.216.96 chf. reprezentând 2% aplicat ia valoarea totală. Totodată, a considerat că, în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor se are în vedere momentul încheierii contractului, circumstanțele și exprimarea clară și inteligibilă a acestora, toate în condițiile unei obligații excesive a consumatorului, însă veniturile rezultate din dobânzile și comisioanele reglementate prin contractul de credit, asupra cărora părțile și-au manifestat voințele juridice în deplină libertate și cunoaștere a legii, constituie venituri clar determinate, sau cel puțin determinabile. De aceea lipsirea băncii de contraprestațiile legal stabilite în contractele aflate în derulare, are efectul unei atingeri aduse proprietății în înțelesul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Pârâta a apreciat să susținerile reclamanților care au considerat că nu se justifică perceperea și acordarea unui comision de analiză și a unui comision de acordare pentru aceleași activități bancare sunt neîntemeiate față de faptul că respectivele costuri contestate se percep pentru activități diferite. În acest sens, pârâta a mai arătat că, în ceea ce privește comisionul de analiză, acesta vizează verificările efectuate de pârâtă înainte de acordarea creditului, în vederea verificării bonității și limitei în care se poate acorda creditul. Aceste activități sunt strict pentru informarea solicitantului de credit cu privire la suma pe care o poate obține având în vedere veniturile sale, cu privire la costurile pe care le va avea de achitat în măsura în care i se va aproba dosarul de credit, cu privire la politica Băncii, cu privire la garanțiile care se solicită pentru acordarea creditului. Este în fapt un cost perceput pentru informarea precontractuală. Totodată, comisionul de acordare vizează activitățile întreprinse de pârâtă în vederea întocmirii dosarului de credit după ce solicitantului de credit i-a fost verificată bonitatea și limita în care se i poate acorda creditul, întocmirea dosarului de credit presupune consultanța și verificarea documentației de credit aduse la Bancă de solicitant, documentație ce cuprinde numeroase acte.
În plus, pârâta a învederat faptul că în ipoteza în care, după ce solicitantul de credit obține informațiile precontractuale decide să nu întreprindă demersuri pentru obținerea creditului, respectiv nu se mai întocmește documentația de credit, comisionul de analiză nu se mai percepe de către pârâtă, în temeiul dispozițiilor art. 19 din OUG 50/2010. A mai arătat că cele 2 comisioane sunt prevăzute în Oferta de credit, în Contractul de Facilitare de C. și de Garanție și Planul de rambursare credit, toate semnate pe fiecare pagină de către împrumutați. Mai mult, pârâta a apreciat că în cauză nu au fost îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de Legea nr. 193/2000 privitoare la clauzele abuzive atât în ceea ce privește existența comisionului de acordare și de administrare, având în vedere faptul că, pentru ca o clauză contractuală dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator să aibă caracter abuziv, trebuie îndeplinite o . condiții, respectiv: să nu fi fost negociată; să fie contrară cerințelor bunei-credințe, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului; să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la prețul contractului, condiții care în cauză a apreciat că nu au fost îndeplinite.
În ceea ce privește proba faptului că un anumit client avea posibilitatea reală de a influența clauzele contractului, prin dovedirea posibilității clientului de a negocia, de a propune o contraofertă anterior semnării efective a contractului pârâta a apreciat că, în cauză, a făcut această probă prin depunerea la dosar a ofertei de creditare făcută de bancă, acceptată prin semnătură de către client. D. ulterior acceptării acestei oferte s-a redactat contractul de credit, clientul având posibilitatea efectivă de a veni cu o contraofertă. Faptul că nu a făcut-o nu echivalează cu impunerea unor clauze în contractul de credit întrucât condiția impusă de lege este ca un client să aibă posibilitatea să influențeze o clauză, nu neapărat să își și manifesteze acest drept.
Clauzele cuprinse în art. 5.1 lit. b), c) din Contractul credit nu sunt contrare cerințelor bunei-credințe, pârâta prezentând reclamanților intenția de a percepe acest comision și modul în care se calculează detalierea acestuia în cuprinsul contractului. În acest sens, a mai precizat că aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, ușor de înțeles, de priceput, de deslușit. În ceea ce privește caracterul inteligibil al unei clauze care stabilește prețul, a arătat că acesta nu presupune nicidecum prezentarea unei justificări pentru modul în care comerciantul a stabilit prețul. În ceea ce privește comisioanele din prezenta cauză, pârâta a considerat că cerința este pe deplin îndeplinită prin faptul că obligația sa economică, sub aspectul cuantumului, este determinată și fixă încă de la semnarea contractului. Deci evaluarea consecințelor economice ale clauzei care reglementează comisionul de acordare și de administrare este întotdeauna posibilă în cazul unui consumator mediu. Mai mult, a arătat că, în cazul comisioanelor de acordare și de administrare, rolul lor și modul de calcul este explicat la art. 36 alin (2) și (3) din OUG nr. 50/2010.
Pârâta a apreciat că prevederile cuprinse în art. 5.1 lit b), c) din Contractul credit nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că acordarea unui credit presupune o . proceduri inerente acestei activități comerciale, proceduri pe care împrumutătorul este nevoit să le efectueze pe toată durata contractului. Tot prin această clauză pârâta a arătat că s-a stabilit faptul că valoarea comisionului este determinat și nu depinde de voința unilaterală a pârâtei deoarece a fost stabilit de ambele părți la data încheierii convenției, nefiind prevăzute clauze de modificare unilaterală a acestui comision. Pe cale de consecință, a arătat că nu poate fi vorba despre un dezechilibru câtă vreme, în schimbul acestui drept de a încasa comisionul ce administrare, împrumutătorul prestează serviciile de administrare a creditului către client, constând în monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. Mai mult, a arătat că, în schimbul acordării sumelor de bani către client banca percepe dobândă, însă datorită specificului contractului de împrumut bancar, care presupune restituiri succesive, monitorizarea acestora și a restului de plată, etc., băncile suportă costuri pe toată durata creditului. Așadar, a apreciat că dreptul pârâtei de a încasa comisionul este echilibrat de obligația corelativă de a asigura administrarea creditului, fapt care impune suportarea unor cheltuieli recunoscute de art. 36 al OUG 50/2010 ca fiind justificate.
Pârâta a mai arătat că prevederile cuprinse în art. 5.1 lit. b), c) din Contractul credit se referă chiar la obiectul principal al Contractului, respectiv prețul contractului. Atât comisionul de administrare cât și cel de acordare, fac parte din costul total al creditului, iar acesta la rândul său, alături de marja de profit a băncii reliefată de o fracțiune din rață dobânzii, formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componentă esențială a obiectului contractului de credit. În acest sens, pârâta a invocat dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr.193/2000, arătând că atât comisionul de acordare cât și comisionul de administrare fac parte din prețul contractului de credit, așadar nu pot face obiectul controlului exercitat de Legea nr. 193/2000 cât timp clauzele care le reglementează sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 201 (1) și urm. C.proc.civ., Legea nr. 193/2000, OUG 50/2010.
În susținerea întâmpinării, pârâta a solicitat încuviințarea probei cu interogatoriul pârâtului și a probei cu înscrisuri, respectiv: Oferta de credit, Contract de facilitate de credit și de garanție nr._/16.01.2008, Condiții generale de creditare, graficul de rambursare nr._, Notificare privind cesiunea, e borderoul de transmitere, Notificări privind modificările aduse de OUG 50/2010, borderoul de transmitere, extras Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.
La data de 08.06.2015 reclamanții au depus cerere de renunțare la judecată. Cu privire la obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată, reclamanții au apreciat că, față de faptul că au formulat cererea de renunțare la judecată înainte de primul termen de judecată, că întâmpinarea formulată de către pârâte a fost, în opinia lor, una standard, ce este formulată în majoritatea dosarelor pârâtelor, nefiind necesară un volum de muncă important, precum și faptul că pârâtele nu au necesitat asigurarea prezentei unui reprezentant, au devenit incidente în cauză dispozițiile art. 451 Cod Procedura Civilă, instanța de judecată având posibilitatea reducerii cheltuielilor de judecată.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 406 alin. 1 Cod de procedură civilă, „reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă”, urmând ca, potrivit alin. 6 al aceluiași articol, instanța să constate renunțarea la judecată prin hotărâre dată fără drept de apel.
Față aceste dispoziții legale, având în vedere poziția procesuală a reclamanților exprimată la data de 08.10.2015, precum și principiul disponibilității care guvernează procesul civil, instanța urmează a lua act de această manifestare de voință a reclamanților în sensul renunțării la judecată.
În privința cererii pârâtelor de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată instanța reține că, potrivit art. 406 alin. 3 Cod procedură civilă dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile pe care pârâtul le-a făcut.
Analizând cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate de pârât, respectiv 5507,09 de lei reprezentând contravaloarea onorariului avocațial achitat de pârâte, instanța apreciază că se impune acordarea cheltuielilor în cuantum redus la suma de 1500 de lei, în condițiile art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă, apreciind că onorariul de 5507,09 lei este vădit disproporționat în raport cu complexitatea cauzei, având în vedere și faptul că este vorba despre probleme de drept invocate în cauze repetitive, și cu munca prestată în concret de către avocat în cauză, având în vedere faptul că acesta a formulat întâmpinare și a asigurat reprezentarea pârâților la un singur termen de judecată în care s-a pus în discuție renunțarea la judecată.
Pe cale de consecință, instanța va obliga reclamanții la plata în favoarea pârâtelor a sumei de 1500 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Ia act de renunțarea reclamanților V. V., CNP_ și V. P.-E., CNP_, domiciliați în B., ., ., ., la acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele C. E. Ipotecar IFN SA, cu sediul în București, ., clădirea Anchor Plaza, corp C, ., cu sediul ales la R. & M. SPARL, în București, Sector 1, ., nr. 31, înregistrată la ONRC sub nr. J40/_/2004, CUI_ și C. E. Bank Olanda, cu sediul în București, . Y, Clădirea Anchor Plaza, Corp C, ..
Obligă reclamanții la plata în favoarea pârâtelor a sumei de 1500 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare.
Cererea de recurs se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23.10.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red. RS/ Tehnored. PAS
6 ex/2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 8305/2015.... | Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 8315/2015.... → |
|---|
