Acţiune în constatare. Sentința nr. 7144/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 7144/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 24-09-2015 în dosarul nr. 7144/2015

DOSAR NR._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCURESTI

SECȚIA CIVILĂ

SENTINȚA CIVILĂ NR. 7144

ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 24.09.2015

INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN

PREȘEDINTE M. D.

GREFIER O.-L. H.

Pe rol soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare – clauze abuzive privind pe reclamanții C. E. J. și C. I. în contradictoriu cu pârâtele C. E. Bank (România) SA, C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Bank NV.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reclamanții, reprezentați de avocat F. B., cu împuternicire avocațială la dosar, fila 2, și pârâtele, reprezentate de avocat M. D., cu împuternicire avocațială la dosar, fila 156.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că la data de 23.09.2015, prin compartimentul registratură, reclamanții au depus la dosar o cerere prin care au solicitat lăsarea cauzei la sfârșitul ședinței, după care,

Instanța, în conformitate cu prevederile art. 131 Cod procedură civilă, pune în discuție competența generală, materială și teritorială de soluționare a cauzei.

Reprezentantul reclamanților consideră că Judecătoria sectorului 6 București este competentă general, material și teritorial să soluționeze cauza.

Reprezentantul pârâtelor arată că în temeiul art. 99 alin. 1 Cod procedură civilă, având în vedere că pretențiile reclamanților se bazează pe două contracte de credit, respectiv un contract de credit de nevoi personale și un al doilea contract de credit ipotecar ce are ca obiect achiziționarea unui imobil, consideră că pretențiile formulate în ceea ce privește cel de-al doilea contract, având în vedere clauzele care se contestă, cererea este de competența Tribunalului, prin aplicarea art. 99 alin. 1 Cod procedură civilă, Judecătoria sectorului 6 rămânând învestită doar cu acțiunea ce are ca obiect contractul de nevoi personale încheiat între reclamanți și C. E. Bank România.

Așadar, invocă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 6 având în vedere modul de formulare a acțiunii, sunt două contracte de credit diferite, au cauze diferite, cu condiții generale diferite, este vorba despre un contract de nevoi personale pe de o parte, iar pe de altă parte este vorba despre un contract de credit imobiliar. Valoarea celui de-al doilea contract este de_ CHF și este vorba despre valoarea totală a contractului având în vedere că se contestă clauza scadenței anticipate a creditului.

În temeiul art. 99 alin. 1 Cod procedură civilă, solicită instanței să rămână învestită cu pretențiile care privesc contractul de nevoi personale, prin care se contestă clauza 4.4, 5.1 lit. b și lit. c și să decline competența în ceea ce privește pretențiile întemeiate pe cel de-al doilea contract de credit.

Reprezentantul reclamanților arată că pârâtele nu au invocat nicio excepție prin întâmpinare, astfel încât solicită decăderea acestora din dreptul de a formula excepții, iar pe de altă parte, arată că solicitările sunt aproape identice între cele două contracte, problemele deduse judecății sunt aceleași, abuzurile sunt săvârșite de către aceeași bancă, în același fel, față de aceeași clienți, prin urmare, consideră că reprezintă o tentativă de tergiversare a cauzei.

În ceea ce privește excepția necompetenței materiale, într-adevăr, aceasta nu a fost invocată prin întâmpinare, dar este o excepție pe care instanța o apreciază ca fiind de ordine publică întrucât vizează competența materială de soluționare a cauzei și în consecință instanța apreciază că poate fi pusă în discuție, conform art.130 alin.2 Cod procedură civilă. Ca atare, instanța pune în discuție excepția necompetenței materiale raportat la cel de-al doilea contract, precum și cererea de disjungere a cererii vizând acest contract față de primul contract de credit de nevoi personale.

Reprezentantul reclamanților arată că se opune acestei cereri având în vedere motivele arătate anterior.

Instanța înmânează reprezentantului pârâtelor un exemplar al răspunsului la întâmpinare formulat de reclamanți.

Reprezentantul reclamanților depune la dosar chitanța nr. 82/26.06.2015, bon fiscal din data de 23.09.2015 și factura nr. 131/26.06.2015.

INSTANȚA

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 15.04.2015, reclamanții C. E. J. și C. I., în contradictoriu cu pârâtele C. E. Bank (România) SA, C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Bank NV, au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună constatarea caracterului abuziv și, pe cale de consecință, constatarea nulității absolute a clauzelor înscrise la art.4.3, art.5.1 alin. b și c, art.5.2 din contractul de credit și de garanție nr. NPCG735/_ din data de 12.12.2007, privind acordarea unei facilități de credit, cât și a clauzelor înscrise la art.4.4, art.5.1 alin. c, art.5.2, art.8.14 și art.8.15 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 12.06.2008, ca fiind abuzive.

Ca efect al admiterii acestui petit, reclamanții au solicitat, de asemenea, obligarea pârâtelor, în solidar, la restituirea sumelor provenite din contractul de credit și de garanție nr. NPCG735/_ din data de 12.12.2007 și încasate cu titlu de comision de acordare, în cuantum de 1.215 euro și comision de administrare, în cuantum de 0,1% lunar aplicat la valoarea soldului creditului și perceput împreună cu ratele achitate, de la momentul acordării creditului până la data rămânerii definitive a acestei hotărâri - 5.058,68 CHF.

De asemenea, tot ca efect al admiterii aceluiași petit, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor, în solidar, la restituirea sumelor provenite din Contractul de facilitate de C. și de garanție nr._ din data de 12.06.2008 și încasate cu titlu de Comision de administrare lunar, în cuantum de 0,15%, achitat odată cu ratele lunare, începând din luna iulie 2009 - scadența a 13-a- 12.217,93 CHF.

Reclamanții au solicitat, totodată, obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale aferente debitului datorat, cât și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, la data de 12.12.2007, au încheiat cu pârâta C. E. Bank (România) SA, contractul de credit și de garanție nr. NPCG735/_, pentru suma de 60.750 CHF, constituindu-se o garanție reală imobiliară de rangul I asupra imobilului situat în Drobeta Turnu Severin, ., ., etaj 3, apartament 14, județul M., apartament care a fost evaluat la data respectivă, la suma de 72.900 CHF.

În acest contract, la punctul 4.3, s-a prevăzut clauza conform căreia, pentru plata cu întârziere a oricăror sume ce decurg din contract, împrumutatul și/sau codebitorul se obligă să plătească în favoarea Băncii penalități în cuantum de 50% p.a peste dobânda curentă stabilită conform pct.4.1 din contract, ceea ce reprezintă o clauză abuzivă, întrucât mărește unilateral dobânda, în caz de plată cu întârziere, cu 50 procente din dobânda stabilită prin contract, aducând-o practic la minim 6,75%.

De asemenea, la punctul 5.1 lit. b și c este stipulată clauza potrivit căreia împrumutații datorează băncii un comision de acordare de credit, în cuantum de 1.215 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării contractului sau, cel mai târziu, la data primei trageri din creditul acordat, precum și clauza conform căreia, odată cu achitarea fiecărei rate, urmează să se plătească un comision de administrare de 0,1% lunar, aplicat la valoarea soldului.

Reclamanții au apreciat că acest contract este unul standard, preformulat, un contract de adeziune la care împrumutații nu au posibilitatea reală și efectivă de a influența condițiile de împrumut, fiind astfel nesocotite dispozițiile Legii nr. 193/2000 care interzic comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Clauzele de la art.5 lit. b și c din contract, referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare, sunt abuzive, întrucât nu au fost negociate de părți și nici nu li s-a explicat motivul pentru care trebuie să plătească astfel de comisioane ori care este riscul pe care banca îl acoperă din încasarea acestora, în condițiile în care banca deja își acoperă riscul prin constituirea ipotecii, iar prețul împrumutului îl reprezintă deja dobânda pe care împrumutații o plătesc lunar, nejustificându-se acest comision deoarece nu reprezintă nici o contraprestație din partea băncii, nici un serviciu pe care banca să îl facă în favoarea împrumutatului.

Clauzele mai sus arătate au ca obiect stabilirea unui comision, element component al creditului, ceea ce aparent le-ar plasa sub incidența art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, cu consecința imposibilității analizării caracterului abuziv. Totuși art.4 alin.6 nu exclude, în mod automat și nediferențiat, de la controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare la preț, ci face referire la adecvarea prețului cu serviciile sau produsele oferite în schimb, precum și la necesitatea ca respectiva clauză să fie exprimată clar și inteligibil. Nici o prevedere contractuală nu oferă alte informații cu privire la destinația și nici justificarea acestui comision de administrare, pentru ce este el perceput, ce reprezintă, motivul pentru care se percepe sau posibilitatea restituirii acestuia (sau a comisionului de acordare).

Au mai arătat reclamanții că, nici împrejurarea că aceștia, având nevoie stringentă de acest împrumut, au luat la cunoștință de existența și întinderea obligațiilor ce le reveneau și sub aspectul valorii și cel al perioadei și au fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de acordare și a comisionului de administrare, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr.193/2000.

De asemenea, la data de 12.06.2008, reclamanții au încheiat, de data aceasta cu pârâta C. E. Ipotecar IFN SA, contractul de facilitate de credit și garanție nr._, pentru suma de 125.000 CHF, constituindu-se, și de această dată, o garanție reală imobiliară de rangul I asupra imobilului situat în C., Bulevardul Dacia nr.120, ., etaj 3, apartament 11, județul D., imobil ce a fost evaluat, la data respectivă, la suma de 306.000 lei, echivalentul a 134.800 CHF.

În acest contract, la punctul 4.4 s-a prevăzut clauza conform căreia, pentru plata cu întârziere a oricăror sume ce decurg din contract, împrumutatul se obligă să plătească dobânda majorată a creditorului în cuantum de 10% peste dobânda curentă stabilită conform pct.4.1 și 4.3, ceea ce reprezintă o clauză abuzivă, întrucât crește unilateral dobânda în caz de plată cu întârziere cu 10 procente, aducând-o practic la 14,5%.

De asemenea, la pct.5.1 lit. c, este stipulată clauza potrivit căreia reclamanții datorează băncii un comision de administrare de 0,15%, plătibil începând cu scadența a 13-a, nespecificându-se la ce se raportează acest comision.

Și acest contract este unul standard, preformulat, un contract de adeziune la care reclamanții nu au avut posibilitatea reală și efectivă de a influența condițiile de împrumut, fiind astfel nesocotite dispozițiile Legii nr.193/2000 care interzic comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Clauza sus amintită, referitoare la comisionul de administrare este abuzivă, întrucât nu a fost negociată de părți și nici nu li s-a explicat motivul pentru care trebuie să plătească astfel de comisioane ori care este riscul pe care banca îl acoperă din încasarea acestora, în condițiile în care banca deja își acoperă riscul prin constituirea ipotecii, iar prețul împrumutului îl reprezintă deja dobânda pe care împrumutații o plătesc lunar, nejustificându-se acest comision, deoarece nu reprezintă nici o contraprestație din partea băncii, nici un serviciu pe care banca să îl facă în favoarea reclamanților.

Această clauză are ca obiect stabilirea unui comision, element component al creditului, ceea ce aparent ar plasa-o sub incidența art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, cu consecința imposibilității analizării caracterului abuziv.

Totuși, art.4 alin.6 nu exclude, în mod automat și nediferențiat, de la controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare la preț, ci face referire la adecvarea prețului cu serviciile sau produsele oferite în schimb, precum și la necesitatea ca respectiva clauză să fie exprimată clar și inteligibil. Nici o prevedere contractuală nu oferă alte informații cu privire la destinația și justificarea acestui comision de administrare, pentru ce este perceput, ce reprezintă, motivul pentru care se percepe sau posibilitatea restituirii acestuia (sau a comisionului de acordare). Au mai arătat reclamanții că, împrejurarea că aceștia, având nevoie stringentă de acest împrumut, au luat la cunoștință de existența și întinderea obligațiilor ce le reveneau și sub aspectul valorii și sub cel al perioadei și au fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de administrare, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr.193/2000.

Validarea unui astfel de raționament ar echivala cu ignorarea interdicției instituită de Legea nr.193/2000 în ceea ce privește clauzele abuzive, interdicție menită tocmai să protejeze consumatorii care au încheiat deja astfel de contracte cu comercianții.

Acest comision de administrare este prohibit în mod expres de art.15 din Legea nr. 190/1999 care indică, în mod limitativ, care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar: „În sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente”.

Că acest comision nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale clienților, aduce atingere și mediului concurenței băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.

În mod evident, o dobândă (aparent) redusă atrage mai mulți clienți și, deci, o cifră de afaceri mai mare, raportat la ceea ce ar fi putut obține banca respectivă, în condițiile în care ar fi arătat, în mod transparent, costurile reale ale creditului (așa cum, de altfel, au făcut o mare parte din băncile concurente (illo temporis).

Disimularea unei părți a dobânzii, sub denumirea de comision, este o dovadă irefutabilă a relei credințe a băncii care percepe un astfel de comision întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienților, prin prezentarea unei dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci care acționau pe aceeași piață cu banca respectivă și, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite ale comercianților.

Reclamanții au învederat instanței că, de la data acordării celor două credite (12.12.2007, respectiv 12.06.2008) și până la formularea prezentei cereri de chemare în judecată, au achitat un cuantum total de 17.276,61 franci elvețieni cu titlu de comision de administrare care, evident, nu se cuvenea a fi plătit, motiv pentru care este întemeiată cererea formulată de restituirea acestei sume, actualizată cu rata dobânzii. De asemenea, nu se cuvenea percepută nici suma de 1.215 CHF, achitată în baza art.5.1 lit. b din contractul nr. NPCG735/_, apreciind că aceste sume de bani sunt exagerat de mari și că ele trebuie analizate în funcție de justețea acestor comisioane față de costurile suportate de bancă în legătură cu activitatea sa de acordare și de administrare a creditului.

Astfel, prin punctul 5.2 al contractelor, pârâtele vor putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării creditului, în funcție de politica lor de creditare.

În această situație, este evident că se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, din moment ce această chestiune a revizuirii comisioanelor este doar la latitudinea băncii, fără ca împrumutații să o poată negocia.

Prin stipularea clauzelor de la punctele 8.14 și 8.15 din contractul nr._ din 12.06.2008, banca își rezervă dreptul de a declara creditul scadent anticipat, fără a consulta împrumutații care, din start, renunță la beneficiul termenului. Acest lucru în ciuda faptului că, în anexa la Legea nr.193/2000, sunt enumerate acele prevederi contractuale care sunt considerate clauze abuzive, fiind stipulate și acele dispoziții contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia, situație incidență în cazul de față. 

Reglementările în materia protecției consumatorilor, atât interne cât și internaționale, reprezintă norme care ocrotesc un interes general și anume consumatorul care nu are posibilități de informare în fața profesioniștilor care, prin poziția lor, pot stipula în contractele pe care le încheie, clauze abuzive, în detrimentul evident al consumatorului și în folosul lor exclusiv.

Astfel, în cauza C - 76/10 Pohotovost s.r.o. vs. Iveta Korckovskă, CJ UE a apreciat asupra naturii și importanței interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr.93/13 o asigură consumatorilor.

Aceeași instanță europeană a statuat asupra dreptului judecătorului național de a invoca chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze, aceasta însemnând recunoașterea naturii interesului public ocrotit, încălcarea unei norme imperative care ocrotește un interes general, este sancționată cu nulitatea absolută, iar acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă. Astfel, Legea nr.193/2000 care este o transpunere în dreptul intern a Directivei nr.93/13/CEE/93, prevede cu caracter imperativ în art.1 alin.3 că „Se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

De asemenea, în art.6 din același act normativ se prevede imperativ că „Clauzele abuzive cuprinse în contract ... nu vor produce efecte asupra consumatorului...”.

În art.12 al.4 se prevede dreptul consumatorului „de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acțiune ori pe cale de excepție, în condițiile legii”.

Astfel, constatarea unei Clauze abuzive într-un contract obligă profesionistul să elimine acea clauză din toate contractele - art.13 din Legea nr.193/2000.

Interpretând aceste dispoziții interne, coroborându-le cu interpretarea art.6 din Directiva nr.93/13/CEE/93, se impune a se reține că, în cauză este vorba de o cauză de nulitate absolută a clauzelor abuzive.

De altfel, dacă instanțele ar interpreta legea internă, care nu precizează expres natura nulității, în sensul că nulitatea ar fi relativă, nu s-ar mai realiza o protecție adecvată în acord cu directiva, a consumatorilor, și s-ar ajunge la o încălcare a dreptului comunitar. 

Ori, în condițiile în care instanța va reține incidența clauzelor abuzive.

Dreptul material la acțiune al reclamanților, atât pentru constatarea caracterului al respectivelor clauze, cât și pentru restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare și comision de administrare, nu s-a prescris, având în vedere dispozițiile art.3 alin. 1 din Decretul nr.167/1958 coroborat cu dispozițiile Legii nr.71/2011.

În lipsa unei prevederi exprese în textul legal, art.6 și art.7 din Legea nr.193/2000, se reține teza nulității clauzei abuzive, întrucât stipularea lor constituie încălcarea unei norme imperative exprese „interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”(art.1 alin.3 din lege).

Pe de o parte, un contract cu titlu oneros va fi nul dacă nu există o proporționalitate între contraprestații, cum este cazul contractului în speță. Cauza este obiectivul urmărit la încheierea acestuia, fiind o condiție de fond, esențială, de validitate a actului juridic.

Conform art.966 Cod civil, cauza trebuie să fie licită și morală, conținutul acestei cerințe fiind precizat de art.968 Cod civil, potrivit căruia cauza este nelicită când este prohibită de legi, este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice. Clauza abuzivă privează contractul, parțial sau total, de cauză, privită ca și o cauză mediată și, implicit, compromite, în mod grav, echilibrul contractual. Sancțiunea care intervine în acest caz, este nulitatea absolută, care poate fi invocată oricând, pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, acțiunea în declararea nulității absolute fiind imprescriptibilă, conform art.2 din Decretul nr. 167/1958. Norma protectivă cuprinsă lege nu ocrotește numai interese personale, Iile fiecărui consumator individual, ci reprezintă o normă de ordine publică, ce ocrotește un interes colectiv, astfel că sancțiunea este nulitatea absolută.

Pe de altă parte, legea abilitează anumite instituții, respectiv instanțele de judecată, să cenzureze contractul. În ceea ce privește alte organe decât instanța, legea prevede că verificarea contractelor se poate face și din oficiu, ori o asemenea manieră de control este specifică regimului juridic al nulității absolute. În jurisprudența comunitară este recunoscut dreptul judecătorului de a se sesiza, din oficiu, cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale, ceea ce întărește concluzia aplicării sancțiunii absolute a clauzelor abuzive (Cauza Oceano Grupo Editorial SA1 Rocio Marciano Quintero, CJCE - 27 iunie 2000). 

În ceea ce privește justificarea calității procesuale pasive a pârâtelor, pentru perioada solicitată în cuprinsul acțiunii se impune a se reține că sumele achitate cu titlu de comision de administrare de către reclamanți au fost încasate de către fiecare din cele trei pârâte pe perioada de la derularea contractului până la momentul promovării acțiunii.

Ca atare, fiecare dintre cele trei pârâte are calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere perioadele distincte în care acestea au încasat sumele cu titlu de comision de administrare.

Astfel, la data de 31.03.2009, C. E. Ipotecar IFN SA a cesionat către C. E. Bank NV (Olanda) toate creanțele din portofoliul său însoțite de toate drepturile accesorii aferente. Ulterior, la data de 05.12.2011, C. Euro pe Bank NV a cesionat aceste creanțe către C. E. Bank România.

Pentru a putea statua asupra caracterului abuziv al clauzelor stipulate în Convențiile de credit încheiate de pârâta CEI și reclamanții împrumutați, invocate de reclamanți, instanța trebuie să se raporteze la dispozițiile Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și Consumatori, care transpune prevederile Directivei Consiliului European nr.93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Analizând condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr.193/2000 se impune a se observa că, pentru incidența actului normativ menționat și constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale existente într-un contract intervenit între un comerciant și un consumator, este necesar să fie îndeplinite cumulativ trei condiții, și anume: clauza respectivă să fie conținută într-un contract intervenit între un comerciant și un consumator, în accepțiunea dată de lege acestor termeni, clauza respectivă să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, înțelegând prin aceasta faptul că respectiva clauză a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei (cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv); clauza respectivă să creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În speță, convenția de credit încheiată între pârâta CEI care, în calitate de comerciant, a acționat în scopul comercializării serviciilor sale de creditare și persoane fizice, care au acționat în scopuri personale (necomerciale), mult sub incidența dispozițiilor dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Convenția de credit încheiată de pârâtă cu împrumutații are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare a voinței părților, întrucât acesteia nu au fost negociate direct cu împrumutații, ci au fost preformulate de către bancă. Convenția de credit încheiată între părți nu este contract negociat, din moment ce în cazul acesteia părțile discută și negociază toate clauzele sale, afară din exteriorul voinței lor să li se impună cu caracter obligatoriu vreo dispoziție contractuală.

Aflat pe poziție diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parțial în întregime numai de către una din părțile cocontractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, și numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.

Eventuala împrejurare invocată de pârâte, în sensul că, în faza precontractuală, ar fi adus la cunoștința împrumutaților atât condițiile generale, cât și condițiile speciale ale convenției de credit, inclusiv cuantumul comisioanelor, astfel că, din momentul însușirii și semnării acestora, convenția de credit a devenit obligatorie pentru împrumutați, este lipsită de relevanță deoarece simpla cunoaștere a clauzelor contractuale, fără posibilitatea modificării acestora de către împrumutați, nu echivalează cu negocierea lor.

Convenția de credit intervenită între părți fiind un contract standard, preformulat, existența și cuantumul comisionului de administrare și al comisionului de acordare sunt expresia voinței unilaterale a băncii, iar clauzele acestor comisioane au fost inserate în contractul preformulat fără a fi negociate direct cu reclamanții împrumutați și fără ca aceștia să aibă posibilitatea să își exprime punctul de vedere și să influențeze în vreun fel aceste comisioane.

Având în vedere că, din punct de vedere juridic, convențiade credit intervenită între părți reprezintă un contract comutativ, se impune a se observa că părțile nu urmăresc un câștig eventual, în funcție de un eveniment viitor și incert, ci întinderea obligațiilor este cunoscută încă de la semnarea convenției. 

În aceste condiții, comisionul denumit „de administrare” nu are un echivalent într-o contraprestație a pârâtelor (nici măcar eventuală), astfel că perceperea sa nu poate fi apreciată drept o plată din punct de vedere juridic, situație în care dezechilibrul creat în detrimentul reclamanților împrumutați este evident deoarece li s-a perceput lunar echivalentul a 0,10% respectiv 0,15% din soldul creditului, fără a primi în schimb un bun sau serviciu și fără a exista nici măcar eventualitatea unei astfel de contraprestație pe parcursul derulării creditului.

Faptul că, în cuprinsul contractului, au fost inserate clauzele contestate, acestea putând fi cunoscute încă de la data semnării contractului de către reclamanți, nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii în condițiile în care, neavând posibilitatea de a influența conținutul respectivei clauze, puteau doar să refuze încheierea contractului.

Ori, tocmai această situație de abuz de putere, dominantă și de necesitate pentru consumatori, de a accepta condițiile impuse de profesionistul - instituție de credit (constrâns economic să apeleze la creditul bancar) este cea care a impus adoptarea legislației în materia protecției consumatorului, cu scopul declarat comunitar și național de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniștilor.

Din perspectiva art.6 alin.4 din Legea nr.193/2000 care transpune art.4 alin.2 din Directiva nr.93/13 se poate constata că nici legea internă și nici Directiva nr.93/13 nu exclud, din start, de la controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare la obiectul contractului, fiind reglementată, cu titlu de excepție, posibilitatea analizării acestora în situația în care nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În ceea ce privește noțiunea de clauză abuzivă, art.3 din Directiva nr.93/13 atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, care decurg din contract în detrimentul consumatorului.

În cauza dedusă judecății, reclamanții se află în prezența unui contract de credit ale cărui clauze sunt standardizate, care creează dificultăți pentru un consumator ce nu are posibilitatea să influențeze natura lor, indiferent de gradul de pregătire.

Această situație se explică prin aceea că, în general, părțile negociază cu privire la anumite clauze determinante pentru ele, precum obiectul contractului, fiind binecunoscut faptul că, în general, înainte de încheierea contractelor, băncile publică o prezentare a produselor în care sunt prevăzute condiții standard de ereditare, pentru fiecare dintre acestea și prin intermediul cărora consumatorii au posibilitatea de a cunoaște moneda creditului, cuantumul dobânzii, plafonul maxim de îndatorare, durata de rambursare, cuantumul creditului acordat, însă aceasta nu echivalează cu negocierea efectivă a clauzelor a căror nulitate s-a cerut a fi constată și lipsa unei dovezi clare a băncii.

În plus, nu se prevede care este destinația finală a unor astfel de sume, ele nereferindu-se la o contraprestație din partea băncii sau la vreun serviciu pe care banca îl face în favoarea împrumutaților, motivul pentru care se percep sau posibilitatea restituirii acestora. Astfel, aceste comisioane nu reprezintă decât o dobândă mascată, lezând interesele petenților și chiar dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse.

Pentru aceste considerente, reclamanții au apreciat că, în ceea ce privește clauzele stipulate la art.5.1 lit. b și c din contractul de credit și de garanție nr. NPCG735/_ din data de 12.12.2007, precum și la art.5.1 lit. c din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 12.06.2008, privind comisionul de acordare și comisioanele de administrare, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul reclamanților împrumutați, deoarece scindarea prețului în componenta dobânzii curente și cea a comisionului de administrare, comision de acordare, duce la concluzia că s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora pentru aceeași prestație.

Referitor la clauza de la art.4.3 din primul contract, respectiv art.4.4 din cel de-al doilea, conform cărora, pentru plata cu întârziere a oricăror sume care decurg din contract, împrumutatul se obligă să plătească dobândă majorată creditorului, fie în cuantum de 50% peste dobânda stabilită conform art.4.1, fie în cuantum de 10% peste dobânda stabilită conform art.4.1 și 4.3, reclamanții au apreciat că această clauză este una abuzivă întrucât crește unilateral dobânda cu 10 și chiar 50 de procente, aceasta ajungând la aprox. 7% .

La art.5.2 creditorul și-a rezervat dreptul să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării contractului, în funcție de politica sa de creditare, aceste modificări ale comisioanelor urmând a fi aduse doar la cunoștința petenților, fără ca ei să poată să-și exprime un punct de vedere.

În ceea ce privește capătul de cerere privitor la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare și comision de administrare, față de prevederile art.6 din Legea nr.193/2000, se impune a se constata că sumele plătite în temeiul acestor clauze rămân fără suport contractual în condițiile în care se constată caracterul abuziv al acestora.

Acest efect se produce retroactiv, de la momentul încheierii contractului, deoarece clauza nu devine abuzivă la momentul pronunțării sentinței, ci a fost abuzivă încă de la momentul încheierii contractului.

Prin urmare, dat fiind faptul că sumele de bani achitate cu titlu de comision de acordare și de administrare nu au suport contractual, plata efectuată în acest sens devine o plată nedatorată care este supusă restituirii conform disp.art.1092 cod civil potrivit căruia „orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit, este supusă repetițiunii”.

Cu privire la dobânda legală solicitată de reclamanți, aceștia au solicitat a se face aplicarea disp. art.1088 Cod civil și să fie obligate pârâtele să plătească reclamanților dobânda legală la sumele datorate.

Astfel, potrivit art.4 din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.

Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului, la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Astfel, potrivit prescripțiilor legale, pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă este necesar ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorul și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Având în vedere prevederile art.4 alin.2 din Legea nr.193/2000, o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale.

Contractele preformulate au fost definite de Ordinul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor nr.92/2007 ca fiind acel tip de contract redactat în întregime, sau aproape în întregime, de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție pentru calificarea unei clauze ca abuzivă, care se referă la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului și care impune, contrar principiului bunei credințe, la momentul semnării contractului, clauza care determină un avantaj în detrimentul consumatorului, reclamanții au solicitat instanței a avea în vedere că principiul bunei-credințe a fost și preluat din art.3 pct.1 din Directiva nr.93/13/CEE, și desemnează respectul reciproc al părților contractante, adoptarea unui comportament onest și rezonabil care să aibă în vodere interesele legitime ale consumatorului, fundamentând o abordare obiectivă a dezechilibrului contractual ce poate fi apreciat ca rezultat al unui dezechilibru în puterea de negociere a părților.

Potrivit jurisprudenței constante a CJCE, sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva nr.93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de vânzător/furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (pct.37 din Ordonanța Curții în cauza C76/10).

Disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă clară a relei-credințe a băncii care percepe un astfel de comision, întrucât reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienților prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci, care acționau pe piața relevantă cu banca respectivă și totodată de procurare a unui avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite ale comercianților.

În acest sens, reclamanții au solicitat instanței să constate că inserarea în contract a unor astfel de clauze lezează și interesul personal al reclamanților și este realizată cu încălcarea dispozițiilor exprese ale legii, prin ocolirea, prin disimulare, a dispozițiilor exprese ale legii, acesta fiind, de altfel, aspectul care atrage necesitatea ocrotirii interesului public, atrăgând astfel nulitatea absolută.

Mai mult decât atât, clauza de acest gen este inserată în contracte preformulate, fiind identică la toate contractele de aceeași categorie. 

Pe de altă parte, prezentarea costurilor băncii în acest mod este confuză consumatorii care, atunci când doresc obținerea unui credit, își direcționează atenția asupra dobânzii, cost care ar trebui să fie cel principal și care diferențiază ofertele de creditare de pe piața bancară. Dobânda reprezintă beneficiul creditorului de a pune la dispoziție o sumă de bani debitorului său, în vreme ce comisionul este adiacent activității de creditare, separat de dobândă.

Analizând contractul de credit și de garanție nr.NPCG735/_ și contractul de facilitate de credit și de garanție nr._, se poate observa că, la capitolul V. Comisioanele și costurile Creditului, este menționat că împrumutatul trebuie să achite Băncii: 5.1 lit. b „comision de acordare 1.215 CHF reprezentând 2% din valoarea creditului...”, lit. c „comision de administrare lunar: 0,10 % respectiv 0,15%, plătibil începând cu...”, însă nu este precizat cadrul legal al acestui comision, în funcție de ce a fost stabilit, de ce s-a impus aplicarea lui, de vreme ce existau garanțiile imobiliare (ipoteca de prim rang constituita supra unui imobil), nu a fost el negociat, de ce comisionul este nerambursabil, nerestituibil la finalul creditului.

În acest sens, nu pot fi reținute criticile apelantei cum că ar fi fost prezentate reclamanților toate informațiile cu privire la produsul de creditare solicitat prin Intermediul „ofertei”.

De altfel, nu este precizată nici o definiție a acestui comision, motivul pentru care acesta este perceput sau textul de lege unde pot fi găsite explicații în ceea ce-l privește, astfel încât reclamanții puteau analiza cele două înscrisuri la infinit, pentru că oricum nu ajungeau să înțeleagă care este scopul acestui comision, de ce trebuie achitat. Nici măcar textul de lege, respectiv Legea nr. 190/1999, modificată prin OUG nr. 174/2008, nu dau o definiție clară a comisionului de administrare.

Potrivit definiției reglementate la art. 2 lit. e din Legea nr.363/2007 privind Combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii, deformarea substanțială a comportamentului economic al consumatorilor reprezintă folosirea unei practici comerciale ce afectează considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în cunoștință de cauză, decizie pe care altfel nu ar fi luat-o. 

Art.6 lit. d din același act normativ prevede că o practică comercială este și este considerată o acțiune înșelătoare dacă ea conține informații false în orice situație, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât îl determină să ia o decizie pe care altfel nu ar fi luat-o, cu privire la preț sau la modul de calcul al acestuia.

Din perspectiva reclamanților, în momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acționat de pe o poziție inegală, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă.

Conform art.4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii îi revine obligația de dovedi că a negociat, în mod direct, această clauză cu împrumutatul.

În ceea ce privește clauzele contractuale prevăzute la art.4.3, respectiv 4.4, art.5.1 lit. b și c și art. 5.2, reclamanții au apreciat că se impune constatarea caracterul abuziv al acestora, tocmai pentru că se află în prezența unui contract de adeziune, singura posibilitate oferită în mod real consumatorului fiind aceea de a accepta contractul în forma în care îi este prezentat, fie nu poate obține creditul, deci negocierea este pur formală, lipsită de conținut atâta timp cât consumatorul nu poate influența în nici un mod vreuna din clauze. Este adevărat că de esența activității bancare trebuie să fie obținerea profitului, numai că egalitatea părților în contract presupune ca ambele părți să aibă cunoștință, încă de la perfectarea contractului, de întinderea drepturilor și obligațiilor ce îi revin ori, în cazul acestui contract banca, de pe poziții de autoritate, practic a dictat condițiile contractului, fiind astfel creat un dezechilibru vădit între părți în defavoarea consumatorului.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr.193/2000 (art. 1- 4, art. 13-14), art.948, 966, 970, art.1082 Codul civil (vechi), Directiva Consiliului Europei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993, Legea nr.190/1999 (art.9, 15), Legea nr.363/2007 (art.2 lit. e și art.6 lit. d) Legea nr.296/2004, Legea nr.103/2004. 

În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar, în copie, contract de credit și garanție nr. NPCG/_ din data de 12.12.2007, act adițional nr.1 din data de 26.09.2011 la contractul de credit și garanție nr. NPCG/_ din data de 12.12.2007, angajament de fideiusiune încheiat de C. E. J. la data de 26.09.2011, angajament de fideiusiune încheiat de C. I. la data de 26.09.2011, contract de ipotecă autentificat de BNP S. E. sub nr.3399/12.12.2007, extrase de cont și plan de rambursare credit nr. NPCG/_ din data de 12.12.2007, ofertă de credit din data de 12.06.2008, contract de facilitate credit și de garanție nr._ din data de 12.06.2008, Anexa nr.1 la Contractul de facilitate credit și de garanție nr._ din data de 12.06.2008, act adițional nr.1 din data de 26.09.2011 la Contractul de facilitate credit și de garanție nr._ din data de 12.06.2008, contract de vânzare-cumpărare autentificat de BNP Ș. F. sub nr.2968/12.06.2008, contract de ipotecă autentificat de BNP Ș. F. sub nr.2971/12.06.2008, plan de rambursare credit nr._ și fișă cont.

Prin compartimentul registratură, la data de 21.05.2015, pârâtele au depus la dosar întâmpinare la cererea de chemare în judecată formulată de C. E. J. și C. I., prin care au solicitat să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Dispoziții legale incidente.

Art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000 prevede că „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil’".

Totodată, art. 4 alin.2 din Directiva nr.93/13/CEE prevede că „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil” (subl. ns.).

Așadar, o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (și implicit al Directivei nr.93/13/CEE) dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată/redactată.

Deși fac referire despre exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce definește obiectul contractului, în condițiile în care sunt clar și inteligibil exprimate, nici Legea nr.193/2000 și nici Directiva nr.93/13 nu stabilesc noțiunea de obiect al contractului însă, în cauza Kasler (C-26/13) CJUE a oferit unele criterii de interpretare a acestei noțiuni care trebuie avute în vedere ținând seama de cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii. Astfel, CJUE a reținut că, în fapt, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de „obiect principal al contractului” în sensul acestei dispoziții trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care în caracterizează.

La stabilirea obiectului principal al contractului de credit, trebuie avută în vedere natura juridică specifică contractului de credit care este una mult mai complexă decât cea a contractului de împrumut, întrucât nu se limitează doar la acordarea împrumutului si restituirea acestuia cu dobândă (obligații care, indiscutabil că fac parte din obiectul principal al contractului de credit), ci și la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se poate considera și în privința acestora că au fost considerate ca prestații esențiale de către părți la încheierea contractului, motiv pentru care acestea fac parte din obiectul principal al contractului.

Nici Legea nr.193/2000 și nici Directiva nr.93/13/CEE nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, cu condiția exprimării în mod clar și inteligibil - condiție îndeplinită în speță, pentru motivele expuse în continuare:

Clauzele contestate au fost redactate în mod clar și inteligibil. Nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr.193/2000 privind caracterul abuziv al clauzelor contestate.

Potrivit jurisprudenței constante a CJUE, pentru ca o clauză contractuală să fie exclusă de la controlul de legalitate din perspectiva caracterului său abuziv, aceasta trebuie să fie redactată în mod clar și inteligibil, lipsit de echivoc.

Clauza contestată îndeplinește această cerință deoarece: a) este formulată clar și inteligibil din punct de vedere gramatical; b) pentru înțelegerea acesteia, un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, nu are nevoie de cunoștințe juridice sau economice de specialitate pentru a putea înțelege consecințele economice ale acestei clauze asupra obligațiilor sale de plată în cadrul contractului de împrumut; c) în esență, această clauză transpune în contractele de credit regulile de drept comun în materia împrumutului de bani, stipulate în Codul civil 1865, și a căror necunoaștere și neînțelegere reclamant nu o poate invoca.

Modalitatea de redactare a clauzei referitoare la comisionul de acordare este neechivocă, fiind menționată expres suma datorată cu acest titlu, 1215 Euro, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, astfel încât întinderea obligației este cunoscută clar din momentul primirii ofertei de creditare și din momentul încheierii contractului chiar și unei persoane fără cunoștințe de specialitate.

Rațiunea perceperii comisionului este justificată de împrumuturi pe piața interbancară europeană pe care le contractează Banca în vederea susținerii creditării, rapoarte juridice presupun suportarea unor costuri și care, în cvasi majoritatea cazurilor constituie o condiție în absența căreia ar fi imposibilă finanțarea consumatorilor.

Prin urmare, cheltuielile inerente demersurilor precontractuale sunt caracterizate de o utilitate distinctă de cea a garanțiilor constituite în vederea asigurării executării obligațiilor contractuale, motiv pentru care, în mod evident, nu pot fi subsumate acestora din urmă.

Utilitatea comisionului derivă dintr-o simplă analiză textuală a clauzei. Semnificația termenului „acordare”, este lipsită de orice echivoc și subsumează justificarea perceperii. Pârâtele au acționat conform exigențelor obligației de informare întrucât toate aceste detalii au fost specificate particularizat în cadrul ofertei de credit, omisiunea solicitării unor informații suplimentare, precum și renunțarea la beneficiul termenului de 30 de zile (interval temporal prevăzut în folosul consumatorilor, în care aceștia aveau posibilitatea de a reflecta asupra acordării consimțământului la perfectarea raportului juridic în condițiile prezentate de Bancă) constituind o consecință exclusivă a exercitării potestativității reclamanților, aspect care nu le poate fi imputabil pârâtelor.

Astfel, nu există niciun argument din care să rezulte caracterul abuziv al clauzei în discuție, motiv pentru care solicitarea restituirii acestuia este neîntemeiată.

Cât privește la comisionul de administrare, acesta este redactat într-un procent matematic, respectiv 0,1% din soldul curent - a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea consecințelor patrimoniale ale obligațiilor asumate prin contract.

Caracterul transparent al acestuia rezultă din menționarea expresă în graficul de rambursare a cuantumului lunar. Valoarea la care se raportează comisionul de administrare (0,1%) nu reprezintă o necunoscută. Ea se raportează la soldul curent al creditului și reiese clar din planul de rambursare (dintr-un simplu calcul, rezultă că 0,1% din soldul curent reprezintă comisionul de administrare, exprimat numeric în graficul de rambursare). Contractul cuprinde toate informațiile referitoare la cuantumul creditului, la dobânda care, de asemenea, este exprimată într-un procent matematic, precum și la perioada pe care consumatorul o are la dispoziție pentru a-și îndeplini obligațiile.

Din însăși denumirea comisionului rezultă scopul pentru care a fost perceput, cu atât mai mult cu cât acesta a fost redactat într-un limbaj ușor accesibil și unui neprofesionist.

Perceperea comisionului de administrare este justificată, în mod rezonabil, prin efectuarea de către bancă, prin mijloace specifice, a operațiunilor de supraveghere lunară a situației acestuia.

Pe de altă parte, nu se poate susține căreclamanții nu ar fi cunoscut ce reprezintă acest comision de administrare, în condițiile în care semnificația acestuia rezultă din chiar denumirea sa, nefiind un termen care să nască dubii cu privire la înțelesul acestuia și care nu presupune, pentru înțelegerea sa, cunoștințe de specialitate.

Ignorarea de către reclamanți a obligației de plată a comisionului de administrare datorită cuantumului redus nu demonstrează decât cel mult, lipsa de diligență a acestora, care nu poate fi imputată băncii, cu atât mai mult cu cât la momentul încheierii contractului nu există nicio dispoziție legală care să interzică stipularea comisionului într-un procent aplicat soldului lunar.

În plus, OUG nr.50/2010 (neaplicabilă în cauză, dar care stabilește care sunt comisioanele considerate licite), respectiv art. 36 alin. 2 prevede că, în cazul în care acest comision de administrare se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul lunar al creditului. Or, dispozițiile contractuale contestate au fost redactate într-o asemenea manieră.

Posibilitatea revizuirii dobânzii își are fundamentul în convenția părților și se circumscrie unor limite obiective - indicele LIBOR.

Prin Convenția de creditare, părțile au stipulat prin agrearea clauzei 4.3 dreptul creditorului „să revizuiască nivelul dobânzii după primul an de la prima utilizare a Creditului, în funcție de indicele de referință LIBOR 6M + 4%p.a, (...)”.

În cauză, Banca a aplicat algoritmul de variație a ratei dobânzii conform Contractului de credit încheiat în baza consimțământului adecvat informat și liber exprimat al reclamanților, astfel că susținerea acestora în sensul că ar fi fost necesară o nouă informare din partea pârâtelor și, corelativ, o reiterare a acordului reclamanților în ceea ce privește modificarea dobânzii, constituie o simplă aserțiune, profund neveridică, lipsită de fundament în realitatea actuală, contrară logicii juridice și a principiului forței obligatorii a contractului.

Modalitatea în care variază nivelul dobânzii derivă din Contractul de credit, valabil încheiat prin raportare la cadrul legislativ în vigoare la momentul perfectării convenției, unica sursă care guvernează efectele ulterioare, până la încetarea raportului contractual

Clauza în discuție nu oferă băncii un drept potestativ. Având în vedere acordul de voințe al părților de la data încheierii contractului de credit, credit cu dobândă fixă pentru primul an și cu dobândă variabilă după al doilea an, după primul an de creditare dobânda se va modifica. Modificarea nivelului dobânzii nu este discreționară, și nici potestativă, aceasta va fi efectuată în consens cu modificarea indicelui LIBOR 6M.

Posibilitatea modificării nivelului dobânzii este agreată deci de două argumente: acordul de voință al părților referitor la caracterul variabil al dobânzii după primul an de creditare; variația indicelui LIBOR 6M.

Este greșită interpretarea conform căreia un caracter abuziv al clauzei în discuție există pentru situația în care indicele LIBOR 6M ar scădea, moment în care banca ar avea dreptul, fără a fi obligată în niciun fel, să modifice nivelul dobânzii. Astfel cum anterior pârâtele au precizat, banca a modificat rata dobânzii și în momentul scăderii cotației indicelui de referință.

Astfel, caracterul unei clauze contractuale trebuie pronunțat lato sensu, având în vedere întreaga clauză supusă controlului. Nu poate fi reținut un caracter abuziv doar pentru situația în care indicele LIBOR 6M ar scădea și un caracter non abuziv pentru situația în care indicele LIBOR 6M ar crește. Clauza este abuzivă în întregul ei sau nu.

Așadar, nu este vorba de un drept discreționar al băncii de a modifica nivelul dobânzii, banca manifestând același comportament economic și în situația creșterii cotației indicelui LIBOR 6M, precum și în situația scăderii nivelului indicelui de referință.

În plus, banca nu poate previziona fluctuațiile pieței financiare și astfel modificarea prețului în funcție de modificare unei rate de pe piața financiară pe care furnizorul nu o poate controla nu este o clauză abuzivă. Mai mult, dinamica politicilor monetare prezintă nu doar că reprezintă un element lipsit de previzibilitate și din perspectiva Băncii, însă îi generează și acesteia costuri excedentare.

În speță, toate modificările de dobândă au fost făcute în conformitate cu contractul de credit, în funcție de indicele independent LIBOR 6M și nicidecum în mod discreționar, contrar celor susținute de reclamanți.

În explicitarea conceptului de „clauză care nu a fost negociată” menționat de art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, prevederile următorului alineat al aceluiași articol stabilesc că el presupune impunerea unei clauze de către agentul economic „fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Or, în speță, pe de o parte, anterior încheierii contractelor de credit, împrumutații au avut posibilitatea reală de a influența natura Clauzelor contestate. Elementele contractului de credit, cum ar fi suma împrumutată, perioada de rambursare, comisioanele aplicate de bancă - sunt elemente negociabile. Contractul încheiat între părți este rezultatul voinței liber exprimată a acestora.

Pârâtele au menționat că utilizarea unui contract preformulat nu e suficientă pentru a considera că natura Clauzelor contestate nu putea fi influențată de împrumutați. Conform normelor BNR, instituțiile de creditare sunt obligate să folosească convenții standardizate, aspect ce nu este ilegal, ci dimpotrivă, reprezentă o condiție sine qua non pentru a primi girul autorității de supraveghere (BNR).

Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă, în sensul că o clauză va fi considerată a nu fi fost negociată în mod individual dacă a fost pre-redactată, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia. Această prezumție poate fi răsturnată prin proba contrară de către comerciant, căruia îi revine sarcina probei. În consecință, faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă.

În aprecierea îndeplinirii acestei condiții, instanța trebuie să ia în considerare existența un minim de diligență din partea consumatorului atât pentru a înțelege dispozițiile contractuale pe care intenționează să și le asume, cât și pentru a încerca influențarea acestora.

Doctrina a trasat limitele obligației pozitive de transparență și a obligației negative de a nu prevedea clauze abuzive astfel: „Un potențial client al băncii, depunând diligențele minime impuse într-un asemenea caz, va accesa condițiile generale de bancă, va lua cunoștință de conținutul lor, și eventual va solicita băncii informațiile suplimentare, explicațiile și clarificările pe care le consideră necesare, astfel încât să cunoască și să înțeleagă regulile ce vor guverna noul contract. (...) Obligația (i.e. de informare a clientului) trebuie îndeplinită prin urmare prin remiterea către client a unui document scris, care cuprinde informațiile relevante, sau prin punerea lor la dispoziția clientului în alt mod, într-o manieră suficient de accesibilă (afișare la sediul băncii, postare pe web, etc.)”.

Faptul că în general contractele de credit conțin și clauze standard, preformulate, nu poate conduce în mod automat la concluzia că indiferent de situație, consumatorul nu a cunoscut condițiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract. La fel de eronată este și ipoteza că în astfel de situații consumatorul nu poate influența clauzele respective.

Această clauză avea tocmai rolul de a atrage atenția consumatorilor asupra prevederilor Legii nr.193/2000 pentru ca, în măsura în care ar fi considerat că sunt abuzive clauzele care privind costurile creditului, să solicite Băncii modificarea acestor clauze sau să opteze pentru un alt produs din oferta băncii sau să refuze încheierea contractelor de credit. Or, până la acest moment reclamanții au preferat să stea în pasivitate, alegând să invoce prevederile Legii nr.193/2000 abia la 7-8 ani de la încheierea contractelor de credit, deși aceleași prevederi erau în vigoare și la momentul încheierii contractelor.

Chiar dacă s-ar presupune, prin absurd, că clauzele contestate nu au fost negociate, totuși, nici Directiva CEE nr.93/13 și nici legea internă nu înlătură obligația consumatorului de a da dovadă de o minimă diligență în momentul semnării contractului, întrucât protecția oferită nu poate fi absolută, iar convenirea condițiilor de restituire a creditului acordat presupune și o apreciere subiectivă, în funcție de nevoia economică concretă a consumatorului, nevoie pe care numai acesta singur o poate determina.

În plus, nu trebuie confundată obligația ce îi incumbă profesionistului de a informa corect, complet și prompt asupra specificității produsului financiar propus spre comercializare/obligația de a purta negocieri ori de câte ori consumatorul i-o cere, cu o obligație de rezultat în sensul acceptării primei contraoferte făcute de acesta față de oferta inițială a Băncii sau cu obligația inițierii negocierilor în locul consumatorului.

Trebuie remarcat că, marea majoritate a consumatorilor, critică ex post imposibilitatea influențării naturii unor clauze contractuale, deși nu au făcut nicio contraofertă Băncii, nu au făcut demersuri pentru negociere în perioada precontractuală. Or, Banca nu era obligată să informeze reclamanții asupra posibilității lor de a influența clauzele contractuale. Această posibilitate le era conferită chiar de Legea nr. 193/2000 pe care abia la acest moment o invocă.

Cât privește obligația de informare în sarcina băncii, aceasta se referă la aspecte care exced puterii de cunoaștere a unui consumator profan și care, dacă nu ar fi cunoscute de consumator, ar determina un dezechilibru contractual și chiar o viciere a consimțământului acestuia la încheierea unui contract.

Consumatorul trebuie informat asupra tuturor acelor aspecte obiective care exced puterii de cunoaștere și obligației de cunoaștere a unui consumator profan. Ori de câte ori discutăm de aspecte care cad în sfera de responsabilitate și de conștientizare a consumatorului, nu este incidență obligația de informare și nu se poate susține lipsa unui consimțământ avizat.

Astfel, conștientizarea obligației de rambursare a creditului în cuantumul agreat ține de obligația/îndatorirea fiecărui împrumutat de a-și asuma responsabil obligațiile născute din raporturile contractuale în care alege să intre.

Îndeplinirea de către bancă a condiției bunei-credințe.

În aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a comerciantului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.

Prin urmare, atitudinea subiectivă a bunei/relei-credințe a pârâtelor trebuie evaluată în strânsă legătură cu crearea unui dezechilibru contractual semnificativ. Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultă din chiar conținutul și efectele unei clauze contractuale. Având în vedere că nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reținerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații, în contextul interpretării sistematice a contractului. Aceasta înseamnă că noțiunea de „dezechilibru semnificativ” depinde de aprecierea comportamentului abuziv al celui care deține poziția de superioritate la încheierea contractului.

Doctrina a enumerat o . criterii care ar trebui să stea la baza analizei pe care instanța urmează să o facă în aprecierea bunei/relei-credințe a băncii, precum și în analiza existenței unui dezechilibru contractual. Atare criterii au fost denumite totodată și teorii-remediu în cadrul sistemului de drept românesc, astfel încât, prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privitoare la clauzele abuzive, să poată fi identificat și atins un echilibru cu principiul libertății contractuale și al libertății de voință: criteriul bunei-credințe și criteriul echilibrului contractual,

De asemenea, instanța trebuie să analizeze buna credință și echilibrul contractual în funcție de situația concretă de la momentul încheierii fiecărui contract de credit, iar nu în funcție de evoluția ulterioară a pieței și de modificarea circumstanțelor existente la momentul contractării, căci numai raportat la acest context se poate analiza existența unei clauze pretins abuzive. Dacă analiza are în vedere evoluții ulterioare momentului contractării, intrăm pe tărâmul impreviziunii în contracte.

Pornind de la textul consacrat în art. 970 Cod civil 1864, buna-credință a fost conturată ca fiind acea atitudine prezumată de lege, de corectitudine pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive.

Art. 4-7 ale acestui act normativ conturează conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr.193/2000.

Buna - credință, trebuie analizată în prezenta cauză prin raportare la dispozițiile legale și practicile comercial-bancare în vigoare în România, în perioada de timp relevantă (2007 - 2008).

Pentru a fi în prezența unui comportament abuziv al comerciantului este necesar a se constata existența intenției acestuia în crearea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar principiilor bunei-credințe - condiție neîndeplinită în cauză.

Potrivit Codului civil, buna-credință se prezumă, astfel că reclamantului le revine sarcina probării unui comportament de rea credință concretizat într-o eventuală încercare a Băncii de a-i induce în eroare cu privire la produsele de creditare comercializate. Buna-credință presupune faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte.

Nu se poate reține existența unei atitudini de rea-credință a Băncii la promovarea produselor sale și nici ascunderea cu bună știință a unor informații esențiale pentru consumatori, de vreme ce costurile au fost clar și inteligibil exprimate.

Clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei nr.93/13/CEE prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ”. Doctrina a explicat și a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală”. Rezultă că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebui să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.

Contractele de credit au fost asimilate în literatură noțiunii doctrinare de „contract de adeziune” sau „contract standard preformulat”, astfel cum menționează actele comunitare în materia protecției consumatorului și cum a fost preluată expresia și de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidență lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei părți contractante.

Astfel cum a stabilit doctrina, dezechilibrul trebuie să fie în rem. Legiuitorul a prevăzut sancționarea unei clauze doar în cazul unui dezechilibru semnificativ, și nu în cazul oricărui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților (de exemplu: profitul obținut de un comerciant/profesionist este un lucru firesc, dat fiind ca scopul și trăsătura principală a oricărui comerciant/profesionist este profitul - finis mercatorum est lucrum).

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidență lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți, situație care nu este incidență în dosarul rubricat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „directiva (Directiva nr. 93/13/CEE - n.ns.) nu oferă posibilitatea consumatorilor de a obține anularea în instanță a tuturor contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceștia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creează în mod real și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ în di favoarea consumatorilor”.

Ca urmare, legislația privind protecția consumatorului nu are ca scop să-i permită acestuia să obțină modificarea unui contract numai pentru că acesta a devenit mai oneros, ci numai să îl protejeze pe acesta de aplicarea unor clauze care variază pe baza unor criterii insuficient sau deloc descrise în contract, care depind de voința Băncii și care au creat un dezechilibru semnificativ încă de la momentul semnării contractului.

Nu există nimic dezechilibrat între dreptul de a trage un credit - drept de care a beneficiat consumatorul și obligația de a achita prețul acestui serviciu. Dezechilibru există în situația inversă pe care a pretins-o reclamanta prin acțiune - să fie exonerată de obligația de rambursare a creditului. O astfel de consecință lipsește contractul nu numai de cauză prin prejudiciile majore pe care le produce Băncii, dar și de obiect, fiind contrară oricărei norme de drept.

Având în vedere scopul mediat urmărit de reclamanți, achiziționarea unui imobil, nu există un dezechilibru contractual, mai ales că clauza prevăzută la art. V pct. 5.1 lit. c a fost clar, inteligibil și comunicat în mod transparent consumatorului. Transparența acestor aspecte se poate observa și din graficul de rambursare, care prezintă distinct cuantumul comisioanelor percepute de bancă.

Prin urmare, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu ca urmare a unui prezumtiv dezechilibru contractual (care ar fi putut fi foarte simplu remediat, spre exemplu, prin refinanțarea creditului în condiții mai avantajoase la o altă bancă), ci a profitat de prevederile acestei legi în vederea obținerii în mod nejustificat a exonerării de plata unor costuri asumate inițial prin contract.

Aceeași concluzie decurge și din analiza în ansamblu a clauzelor contractuale, prin coroborare cu celelalte clauze contractuale care sancționează atitudinea culpabilă a consumatorului, în scopul determinării rațiunii unor astfel de reglementări și a momentului în care acestea urmează să producă efecte juridice, respectiv:

Art. VIII pct. 8.14 (...) în cazul neîndeplinirii oricărei obligații asumate și a împrumutatului față de creditor, la termenele și în condițiile prevăzute în contract CEI poate cere împrumutatului întreaga sumă datorată(...);

Art. VIII pct. 8.15 Neîndeplinirea obligațiilor contractuale ale împrumutatului față de Creditor, la termenele și în condițiile prezentului contract constituie caz de culpă (...).

Interpretarea corectă a clauzelor contestate este cea sistematică, una prin cealaltă, oferind posibilitatea producerii efectelor juridice oricăreia dintre acestea. În acest sens, trebuie să se aibă în vedere elementele de legătură dintre aceste prevederi sau elementele comune care definesc „ansamblul” acestora.

Elementele definitorii și care obligă pârâtele să interpreteze aceste clauze în același timp sunt expresiile plata cu întârziere, neîndeplinirii oricărei obligații, neîndeplinirea obligațiilor. Interpretând în . va observa că acestea vor produce efecte doar dacă va fi îndeplinită condiția culpei consumatorului.

Astfel, fără a face referire în această secțiune la condițiile art. 4 din Legea nr.193, fără niciun dubiu, se poate observa că aceste clauze nu sunt nici stricto sensul abuzive. Legalitatea acestor stipulații derivă din prevederile specifice ale Legii nr. 469/2002 care se circumscriu cadrului legal de reglementare de la momentul perfectării Contractului, iar caracterul echitabil, din faptul că transpun interesele consimțite ale părților și produc efecte în mod condițional - doar în ipoteza strictă în care împrumutatul nu-și îndeplinește în mod culpabil obligațiile contractuale.

În realitate, aceste clauze constituie o individualizare prin acordul părților a sancțiunii incidente în ipoteza neexecutării culpabile a obligației consumatorului, în materia particulară a executării defectuoase, cu nerespectarea termenelor stabilite, motiv pentru care intervenția instanței și, implicit, o eventuală cenzurare a convenției, ar fi contrară principiului libertății contractuale și a forței obligatorii a contractului

Mai mult, ar fi ilegală admiterea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art.8.14, 8.15 de vreme ce ar genera imposibilitatea sancționării atitudinii culpabile, cu consecința că executarea obligației consumatorului ar constitui o pură potestativitate din perspectiva consumatorului. O asemenea soluție ar fi, totodată și neîntemeiată, întrucât obligația sub condiție suspensivă pur potestativă nu este valabilă potrivit dreptului civil român, sens în care o clauză care ar stipula-o nu ar putea produce efecte. Particularitatea acestor clauze derivă din funcția bivalentă," având deopotrivă caracter reparatoriu, și sancționator, consecință a apartenenței categoriei elementelor specifice garantării executării obligației principale, și răspunderii contractuale. Accepțiunea coercitivă a clauzei penale generează exonerarea părții căreia îi profită de proba existenței și întinderii prejudiciului.

Mai precis, această clauză conceptualizează modalitatea în care părțile au consimțit repararea prejudiciului inerentă neexecutării obligațiilor la termenele convenite - prin perceperea unor daune moratorii - iar singurele limitări ale principiului libertății contractuale sunt ordinea publică și bunele moravuri.

Așadar, ar fi ilegală admiterea caracterului abuziv al clauzei 8.14, 8.15 din Contract, de vreme ce ar genera imposibilitatea sancționării atitudinii culpabile, cu consecința că executarea obligației consumatorului ar constitui o pură potestativitate din perspectiva consumatorului. O asemenea soluție ar fi, totodată și neîntemeiată, întrucât obligația sub condiție suspensivă pur potestativă nu este valabilă potrivit dreptului civil român, sens în care o clauză care ar stipula o nu ar putea produce efecte.

În drept, pârâtele au invocat dispozițiile art. 194, 107 Noul Cod de procedură civilă, principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr.193/2000, precum și celelalte prevederi legale la care s-a făcut referire în cuprinsul prezentei întâmpinări.

Prin compartimentul registratură, la data de 17.06.2015, reclamanții au depus la răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea, ca nefondate, a susținerilor din întâmpinarea depusă de către pârâte.

Reclamanții au apreciat prin cererea de chemare în judecată că acest contract este unul standard, preformulat, un contract de adeziune la care împrumutații nu au posibilitatea reală și efectivă de a influența condițiile de împrumut, fiind astfel nesocotite dispozițiile Legii nr.193/2000 care interzic comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Astfel, reclamanții au indicat, pentru fiecare articol în parte dintre cele contestate de aceștia, prevederile care, din punctul acestora de vedere, încalcă legislația în vigoare, inclusiv interdicția instituită de Legea nr.193/2000 în ceea ce privește clauzele abuzive, interdicție menită tocmai să protejeze consumatorii care au încheiat deja astfel de contracte cu comercianții. Spre exemplu, clauzele de la art.5 lit. b și c din contract, referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare, sunt abuzive, întrucât nu au fost negociate de părți și nici nu li s-a explicat motivul pentru care trebuie să plătească astfel de comisioane ori care este riscul pe care banca îl acoperă din încasarea acestora, în condițiile în care banca deja își acoperă riscul prin constituirea ipotecii, iar prețul împrumutului îl reprezintă deja dobânda pe care împrumutații o plătesc lunar, nejustificându-se acest comision, deoarece nu reprezintă nici o contraprestație din partea băncii, nici un serviciu pe care banca să îl facă în favoarea împrumutatului.

Clauzele mai sus arătate au ca obiect stabilirea unui comision, element component al creditului, ceea ce aparent le-ar plasa sub incidența art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, cu consecința imposibilității analizării caracterului abuziv. Totuși art.4 alin.6 nu exclude, în mod automat și nediferențiat, de la controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare la preț, ci face referire la adecvarea prețului cu serviciile sau produsele oferite în schimb, precum și la necesitatea ca respectiva clauză să fie exprimată clar și inteligibil. Nici o prevedere contractuală nu oferă alte informații cu privire la destinația și nici justificarea acestui comision de administrare, pentru ce este el perceput, ce reprezintă, motivul pentru care se percepe sau posibilitatea restituirii acestuia (sau a comisionului de acordare).

Au mai arătat reclamanții că nici împrejurarea că aceștia, având nevoie stringentă de acest împrumut, au luat la cunoștință de existența și întinderea obligațiilor ce le reveneau și sub aspectul valorii și sub cel al perioadei și au fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de acordare și a comisionului de administrare, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr.193/2000.

Reclamanții au precizat că susținerile pârâtelor, cum că ar fi fost negociate clauzele contractuale, sunt total nefondate. Mai mult decât atât, conform disp. art.4 alin.3 din Legea nr.193/2001: „Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale, sau numai una dintre clauze, a fost negociată direct cu consumatorul, nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”. Așa cum au arătat pe larg în cererea de chemare în judecată, reclamanții au considerat că aceste clauze constituie clauze abuzive, în sensul Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, pentru considerentele ce succed:

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori prevede: „Art. 4 (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv; (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens; (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive

Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive (1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. b) obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.

Convenția de credit reprezintă un contract de credit bancar ale cărei clauze intră sub incidența Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, întrucât pârâtele au calitatea de comerciant, iar noi, împrumutații, avem calitatea de consumatori.

Dispozițiile Legii nr.193/2000 mai sus menționate transpun prevederile Directivei Consiliului European nr.93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Având în vedere o asemenea situație de inferioritate, art. 6 alin.1 din Directiva nr.93/13 prevede: „clauzele abuzive dintr-un contract nu creează obligații pentru consumator”.

Astfel cum rezultă din jurisprudență, este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește sa substituie echilibrului formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile co-contractanților un echilibru real, de natura să restabilească egalitatea dintre aceste părți. Pentru a asigura protecția urmărită de Directiva nr.93/13, Curtea a subliniat, de asemenea, în mai multe ocazii, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract.

În lumina acestor principii, Curtea a hotărât că instanța națională este obligată să aprecieze, din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Posibilitatea Instanței de a examina, din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze reprezintă un mijloc adecvat atât pentru a atinge rezultatul prevăzut la articolul 6 din Directiva nr.93/13, anume faptul ca respectivele clauze abuzive să nu creeze obligații pentru un consumator individual, cât și pentru a contribui la realizarea obiectivului prevăzut la articolul 7 din această directivă, din moment ce o astfel de examinare poate avea un efect disuasiv care contribuie la încetarea folosirii clauzelor abuzive în contractele încheiate de un comerciant cu consumatorii. în conformitate cu dispozițiile art. 148 alin.2 din Constituția României, prevederile tratatelor constitutive ale UE, precum și celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. Conform dispozițiilor tratatelor constitutive ale UE și Tratatului de aderare a României la UE, jurisprudență Curților Europene de Justiție, dată în aplicarea reglementărilor comunitare europene, au caracter obligatoriu. Așadar, jurisprudență CEJ, inclusiv cea indicată în cererea de chemare în judecată, are caracter obligatoriu în dreptul intern și înlătură de la aplicare orice alte dispoziții contrare din dreptul intern. În concluzie, ca argument suplimentar că asemenea clauze sunt abuzive și contrare bunei credințe, reiese și din faptul că, prin OUG nr.50/2010 comisionul de risc a fost interzis, dar totuși pârâta a continuat să îl perceapă mascat sub forma comisionului de administrare.

Riscul bancar este un element de care banca este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere. Însă acest risc trebuie să și-l asume, iar nu să-l transfere exclusiv pe seama clienților săi, în condițiile în care riscul contractului și l-a asigurat prin constituirea de garanții. Clientul nu va putea să suporte riscul bancar, ci doar o parte din riscul contractului pe care l-a încheiat.

Susținerea cum că perceperea comisionului de risc nu creează un dezechilibru semnificativ sau, contrar bunei-credințe, între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care reclamanții sunt beneficiarii unei sume importante ce urmează a fi rambursată într-un termen lung, nu poate fi acceptată.

Astfel, durata îndelungată a perioadei de rambursare a creditului și cuantumul mare al creditului nu justifică acoperirea de către împrumutat a riscului bancar. Riscul contractului a fost acoperit prin constituirea garanției, iar dacă banca aprecia că aceasta nu este suficientă și dorea o garanție suplimentară prin constituirea unui depozit alimentat prin plata unui comision de risc, trebuia prevăzută destinația la final a sumei astfel acumulate - fie restituire, fie compensare cu ratele datorate la momentul la care acestea deveneau egale. Numai așa s-ar fi asigurat rațiunea perceperii acestui comision, ca o modalitate de asigurare a echilibrului contractual față de evoluția stării financiare a reclamanților, în spiritul normelor BNR privitoare la limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, așa cum susține apelanta. Clientul nu poate suporta riscul nerestituirii altor credite, de alți clienți. Dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților este evident cât timp s-a stipulat doar obligația clientului de a plăti comisionul nu și contraprestația băncii.

Susținerea că, în temeiul libertății contractuale, Banca ar avea dreptul să stabilească, așa cum consideră de cuviință, prețul serviciilor furnizate, nefiind necesar ca fiecare sumă cerută să compenseze o pierdere concretă, fiind legitim pretinsă și păstrată cu titlu de preț al posibilității de pierdere nu este un argument în favoarea sa, ci demonstrează caracterul abuziv în care băncile lucrează cu clienții și, tocmai de aceea, Uniunea Europeană și statele membre au fost nevoite să ia măsuri în vederea protecției consumatorilor.

Contractele cu executare succesivă, mai ales cele încheiate pe o perioadă lungă de timp, intră în sfera de acțiune a art.970 din Codul civil, interpretat ca fundament juridic pentru principiul solidarismului contractual. Din această perspectivă, esențial este alin.2 al articolului mai sus menționat, respectiv convențiile „obligă nu numai la ceea ce este expres între-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, dă obligației după natura sa”.

Textul de lege a fost interpretat în sensul consacrării faptului că voința individuală, exprimată la momentul încheierii contractului, este prezumată a fi construită pe ideea de echitate, de echilibru. Echitatea șlefuiește așadar oricare dintre drepturile și obligațiile născute din contract și creează, la rândul ei, drepturi și obligații părților. Un astfel de drept (al fiecăreia dintre părțile contractului), este dreptul la păstrarea echilibrului contractual și are drept corespondent obligația (de asemenea, a fiecăreia dintre părțile contractante) de a asigura păstrarea acestui echilibru.

De aceea, contractul este o realitate juridică ce implică, în mod esențial, un parteneriat, o situație bi-echitabilă, iar contractul trebuie văzut ca un ansamblu de drepturi și obligații astfel configurate încât asigură un câștig ambelor părți (win-win situation).

Includerea echității în ecuația contractuală implică deci, în mod necesar, pentru fiecare dintre părțile actului juridic dreptul la păstrarea stării de parteneriat, de bi-echitate, de echilibru contractual. Acestui drept trebuie să îi dea substanță, în primul rând, părțile contractului acceptând, pe parcursul executării sale, suportarea egalitară a impactului situațiilor imprevizibile, ce zdruncină echilibrul inițial al contractului (win-lose situation).

Respectarea dreptului la echilibru contractual al uneia dintre părți presupune acceptarea, de către cealaltă parte, a introducerii în contract a unui mecanism de reechilibrare a contractului. În absența înțelegerii părților, ca orice drept subiectiv, dreptul la păstrarea stării de parteneriat, de bi-echitate, de echilibru contractual, intră sub protecția forței coercitive a statului, iar echilibrul contractual poate fi restabilit prin intervenția judecătorului.

Judecătorul găsește, astfel, în art.970 alin.2 din Codul civil, temeiul intervenției în raporturile juridice dintre părți, cu deplina respectare a art. 969 din Codul civil. Aceasta pentru că, în intervenția sa, judecătorul nu întreprinde nimic altceva decât să facă să se respecte unul dintre drepturile pe care părțile însele l-au creat pentru fiecare dintre ele.

Prezenta argumentație se fundamentează pe o . prevederi legale edictate spre a reglementa raporturi juridice stabilite între comercianți și consumatori, în special: Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori etc., dar și alte reglementări care, în prezent, și-au încetat aplicabilitatea, dar care au constituit temeiul contractelor încheiate cu băncile (tempus regit actum), respectiv Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investirii imobiliare și Legea nr.289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice etc.

În ceea ce privește criticile aduse, prin întâmpinare, capătului 5 de cerere, privind obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale pentru sumele achitate cu titlul de comision risc/comision administrare, de la momentul efectuării plății până la momentul restituirii efective, acestea sunt nefondate:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au motivat, în fapt și în drept, solicitarea dobânzii legale, raportat la capătul de cerere principal. Au susținut că, dacă acțiunea va fi admisă, iar banca va fi obligată la plata sumelor achitate cu titlul de comision risc/comision administrare, în egală măsură sumele sunt supuse curgerii dobânzii legale de la momentul efectuării plății până la momentul restituirii efective.

Mai mult decât, reclamanții au apreciat că au lămurit instanța de judecată într-un totul cu privire la solicitarea de acordare a dobânzii legale, iar pretențiile reclamanților nu au fost indicate la modul general, cum greșit au susținut pârâtele - ca reprezentând „dobânda legală”.

Trecând peste atitudinea ostilă și ironia pârâtelor, reclamanții au subliniat faptul că aceștia au cerut, ca și accesoriu al capătului de cerere principal, acordarea dobânzii legale sau dobânda de referință BNR dobânda oficială, reglementată legal.

De asemenea, la data de 12.06.2008, reclamanții au încheiat, de data aceasta cu pârâta C. E. Ipotecar IFN SA, contractul de facilitate de credit și garanție nr._, pentru suma de 125.000 CHF, constituindu-se, și de această dată, o garanție reală imobiliară de rangul I asupra imobilului situat în C., ., ., etaj 3, apartament 11, județul D., imobil ce a fost evaluat, la data respectivă, la suma de 306,000 lei, echivalentul a 134.800 CHF.

În acest contract, la punctul 4.4 s-a prevăzut clauza conform căreia, pentru plata cu întârziere a oricăror sume ce decurg din contract, împrumutatul se obligă să plătească dobânda majorată a creditorului în cuantum de 10% peste dobânda curentă stabilită conform pct.4.1 și 4.3, ceea ce reprezintă o clauză abuzivă, întrucât crește unilateral dobânda în caz de plată cu întârziere cu 10 procente, aducând-o practic la 14,5%.

De asemenea, la pct.5.1 lit. c, este stipulată clauza potrivit căreia reclamanții ar datora băncii un comision de administrare de 0,15%, plătibil începând cu scadența a 13- a, nespecificându-se la ce se raportează acest comision.

Și acest contract este unul standard, preformulat, un contract de adeziune la care reclamanții nu au avut posibilitatea reală și efectivă de a influența condițiile de împrumut, fiind astfel nesocotite dispozițiile Legii nr.193/2000 care interzic comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Clauza sus amintită, referitoare la comisionul de administrare este abuzivă, întrucât nu a fost negociată de părți și nici nu li s-a explicat motivul pentru care trebuie să plătească astfel de comisioane, ori care este riscul pe care banca îl acoperă din încasarea acestora, în condițiile în care banca deja își acoperă riscul prin constituirea ipotecii, iar prețul împrumutului îl reprezintă deja dobânda pe care împrumutații o plătesc lunar, nejustificându-se acest comision deoarece nu reprezintă nici o contraprestație din partea băncii, nici un serviciu pe care banca să îl facă în favoarea reclamanților.

Această clauză are ca obiect stabilirea unui comision, element component al creditului, ceea ce aparent ar plasa-o sub incidența art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, cu consecința imposibilității analizării caracterului abuziv.

Totuși, art.4 alin.6 nu exclude, în mod automat și nediferențiat, de la controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare la preț, ci face referire la adecvarea prețului cu serviciile sau produsele oferite în schimb, precum și la necesitatea ca respectiva clauză să fie exprimată clar și inteligibil. Nici o prevedere contractuală nu oferă alte informații cu privire la destinația și justificarea acestui comision de administrare, pentru ce este perceput, ce reprezintă, motivul pentru care se percepe sau posibilitatea restituirii acestuia (sau a comisionului de acordare).

Împrejurarea că reclamanții, având nevoie stringentă de acest împrumut, au luat cunoștință de existența și întinderea obligațiilor ce le reveneau și sub aspectul valorii și sub cel al perioadei și au fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de administrare, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr.193/2000.

Cum au arătat și în cuprinsul cererii de chemare în judecată, validarea unui astfel de raționament ar echivala cu ignorarea interdicției instituită de Legea nr.193/2000 în ceea ce privește clauzele abuzive, interdicție menită tocmai să protejeze consumatorii care au încheiat deja astfel de contracte cu comercianții.

Acest comision de administrare este prohibit în mod expres de art. 15 din Legea nr. 190/1999 care indică, în mod limitativ, care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar: „în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și Constituirii ipotecii și garanțiilor aferente”.

Că acest comision nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale clienților, aduce atingere și mediului concurenței băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.

În mod evident, o dobândă (aparent) redusă atrage mai mulți clienți și, deci, o cifră de afaceri mai mare, raportat la ceea ce ar fi putut obține banca respectivă, în condițiile în care ar fi arătat, în mod transparent, costurile reale ale creditului (așa cum, de altfel, au făcut o mare parte din băncile concurente illo temporis).

Disimularea unei părți a dobânzii, sub denumirea de comision, este o dovadă irefutabilă a relei credințe a băncii care percepe un astfel de comision întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienților, prin prezentarea unei dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci care acționau pe aceeași piață cu banca respectivă și, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite ale comercianților.

Pentru toate aceste considerente, mai sus expuse reclamanții au solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și respingerea ca nefondate a susținerilor pârâtelor din întâmpinare cât și excepțiile invocate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.201 alin.2 Noul Cod de procedură civilă.

La termenul de judecată din data de 24.09.2015, pârâtele au invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sector 6 București cu privire la contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/12.06.2008.

Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva excepției invocate, instanța reține următoarele:

În speță reclamanții au formulat mai multe capete de cerere prin care au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art.4.3, art.5.1 alin. b și c și art.5.2 din contractul de credit și de garanție nr. NPCG735/_ din data de 12.12.2007, dar și al clauzelor înscrise la art.4.4, art.5.1 lit. c, art.5.2, art.8.14 și art.8.15 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 12.06.2008.

Ori, în cazul clauzelor înscrise la art.4.4, art.5.1 lit. c, art.5.2, art.8.14 și art.8.15 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/ 12.06.2008, competența de soluționare în primă instanță revine tribunalului, potrivit art.95 pct.1 Cod procedura civila, întrucât nu se încadrează în cazurile limitativ reglementate de art.94 Cod procedura civila, care atrag competența materială a judecătoriei.

Împrejurarea că aceste clauze influențează modul de executare a contractului, respectiv sumele care urmează a fi achitate de către împrumutați, nu sunt de natură a conduce către o altă concluzie, întrucât clauzele analizate nu stabilesc în sine valoarea concretă a obligațiilor, ci modalitatea de stabilire a acestora pe parcursul derulării contractului, prin raportare la celelalte clauze, astfel încât valoarea obligațiilor împrumutatului ar trebui raportată la întreg contractul, ipoteză în care competența de soluționare a cauzei ar reveni tribunalului față de valoarea contractului, care depășește 200.000 de lei.

Potrivit art. 99 C.proc.civ., „Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competența altei instanțe, instanța sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența. (2) În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt”.

În consecință, din moment ce este vorba despre capete principale de cerere, dintre care unele sunt de competența tribunalului, ținând cont de prevederile art.99 Cod procedură civilă, instanța va admite excepția necompetenței materiale cu privire la contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/12.06.2008 și va declina competența de soluționare a acestei cereri în favoarea Tribunalului București.

Întrucât această cerere este în stare de judecată, instanța va dispune disjungerea ei de cererea vizând contractul de credit și de garanție nr.NPCG735/_/12.12.2007, urmând ca în privința acesteia să formeze un dosar nou.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite excepția necompetenței materiale.

Declină competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții C. E. J. (CNP_) și C. I. (CNP_), domiciliați în C., Bulevardul Dacia nr.120, ., județul D., în contradictoriu cu pârâtele C. E. Bank (România) SA, cu sediul în București, Bulevardul Timișoara nr.26Z, Clădirea Anchor Plaza, sector 6, înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului sub nr.J40/_/1993, Cod Unic R04315966, C. E. Ipotecar IFN SA, cu sediul în București, Bulevardul Timișoara nr.26Z, Anchor Plaza, Corp C, etaj 7, birou 7C01, sector 6, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J40/_/2004, având Codul Unic_, și C. E. Bank NV, cu sediul în Karspeldreef 6A, 1101 CJ Amsterdam, Olanda, înregistrată la Registrul Comerțului al Camerei de Comerț din Amsterdam sub nr._, prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA, cu sediul în București, Bulevardul Timișoara nr.26Z, Anchor Plaza, corp C, etaj 1, sector 6, înregistrată la Registrul comerțului sub nr.J40/_/2004, având cod unic de înregistrare_, privind contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/12.06.2008 în favoarea Tribunalului București.

Disjunge cererea având ca obiect contractul de credit și de garanție nr.NPCG735/_/12.12.2007 pentru care formează dosarul nr._/303/2015 și acordă termen în vederea continuării judecății la data de 22.10.2015, 11C, ora 12,30, pentru care vor fi citate părțile.

Nesupusă niciunei căi de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24.09.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

Red.MD/Thred.MV

7 ex./23.10.2015

← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 7172/2015. Judecătoria...		Contestaţie la executare. Sentința nr. 7102/2015. Judecătoria... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Plângere contravenţională. Sentința nr. 9623/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 9614/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 7171/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 7172/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 7102/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 7169/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 9776/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 9833/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI