Anulare act. Sentința nr. 4992/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4992/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 23-06-2015 în dosarul nr. 4992/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 4992
Ședința publică de la data de 23 iunie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C. I. C.
GREFIER: P. O.
Pe rol soluționarea cauzei civile, având ca obiect anulare act – clauze abuzive, privind pe reclamanții R. A. și R. F. și pe pârâții C. E. BANK NV PRIN MANDATAR C. E. IPOTECAR IFN SA și C. E. IPOTECAR IFN SA.
Dezbaterile și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 9 IUNIE 2015, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, pentru a se depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 23 IUNIE 2015.
INSTANȚA
Deliberând asupra prezentei cauze instanța constată că
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, la data de 04.02.2015, sub numărul_, reclamanții R. A. și R. F., în contradictoriu cu pârâții C. E. IPOTECAR IFN Sa și C. E. BANK NV, au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a clauzelor 5.1 lit. b și c din condițiile speciale ale Contractului de facilitate de credit și garanție nr._ din 25.02.2008 și să oblige pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite cu titlul de comisioane de acordare și administrare lunar, din momentul încheierii contractului și până la momentul achitării integrale a debitului și la plata dobânzii legale calculate de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâte.
Totodată, reclamanții au arătat că valoarea capătului 1 de cerere este de_ CHF (_ LEI), această sumă fiind obținută prin adunarea valorii comisionului de acordare 2736 CHF (_ lei), cu valoarea sumelor plătite de reclamanți până la momentul introducerii cererii,_ CHF (_ lei), așa cum reiese din înscrisuri. De asemenea, au solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii în fapt reclamanții au arătat că au calitatea de împrumutat, respectiv codebitor, dobândită în baza contractului de facilitate de credit și de garanție nr._ din 25.02.2008. Acest contract, au arătat că are caracterul unui contract standard preformulat în sensul art.4 alin.(3) din Legea nr. 193/2000, deoarece întrunește condițiile generale ale unui contract de adeziune între reclamante - părți contractante aflate în nevoia obținerii unei sume de bani. și pârâte – părți contractante deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor reclamantelor există o evidentă poziție de inegalitate economică, clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâte pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanții; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtelor, reclamanții doar manifestându-ne voința de a încheia convenția.
Cu privire la clauzele contestate, reclamanții au arătat că, clauza 5.1 lit.b) Condițiile speciale ale Contractului, care vizează ”comisionul de acordare reprezentând 2 % din valoarea totală a contractului plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat ” este abuzivă. În acest sens, au considerat că aceste dispoziții convenționale nu sunt clar, neechivoc exprimate, simpla menționare a valorii acestui comision, fără ca reclamanții să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitate litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc. Totodată, au considerat că exigențele bunei - credințe în raporturile contractuale impun că părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic, motivația pentru care comision este perceput pentru ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.
În cauză, reclamanții au învederat instanței faptul că respectivul comision nu a fost negociat între părți; negociere rezumându-se doar la „luarea la cunoștință" a existenței acestuia. În plus, au arătat că perceperea comisionului creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani (2 % din valoarea totală a creditului), fără a se pune problema ca reclamanții să ajungă într-o poziție în care să profităm de situația contractuală a pârâtelor.
De asemenea, au apreciat că prevederea contractuală care stabilește comisionul de acordare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâtele au perceput, 2% din valoarea totală a creditului pentru motive necunoscute de reclamanți. Mai mult, buna-credință presupune faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obtina, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce. per a contrario, reaua-credinta intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul vadit fata de drepturile celeilalte părți. În prezenta cauză, reclamantele au arătat că pârâtele au înserat în contract un comision de acordare, care nu respecta prevederile art.1 alin.1 din Legea 193/2000), în condițiile în care ele au dreptul la dobândă
În acest sens, reclamanții au arătat că, comisionul de acordate nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută, ceea ar însemna că au plătit o anumită sumă de bani, pentru a primi o alta sumă de bani, ceea ce ar fi absurd, deoarece nu poate exista o astfel de contraprestație. În cauză, reclamanții au arătat că plații acestei sume nu îi corespunde nicio acțiune/fapt/contraprestație etc din partea pârâtelor, specificată în contract. Nicăieri în cuprinsul contractului de credit nu este specificată acțiunea/faptul/contraprestația pârâtelor aferente plații acestor sume. În acest sens, atât părțile contractului, cât și instanța nu pot presupune sau completa clauze peste limita contractuală a comisionului.
În plus, reclamanții au învederat faptul că comisionul de acordare era interzis în mod expres de legislația în vigoare, Legea nr. 190/1999 art. 15 indicând în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar.
Cu privire la clauza 5.1 lit. c) din condițiile speciale ale Contractului, care vizează comisionul de administrare lunar: 0,15 %, aplicat la soldul creditului, plătibil începând cu scadenta a 13-a, reclamanții au apreciat-o ca fiind abuzivă, având în vedere că aceste dispoziții convenționale nu sunt clar, neechivoc exprimate, simpla menționare a valorii acestui comision, fără ca reclamanții să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar Instanța pe aceea de a aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc.
Reclamanții consideră că acest comision nu a fost negociat între părți; negocierea nerezumându-se la „luarea la cunoștință" a existenței comisionului. Totodată, perceperea comisionului de administrare creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani. În speță nu se poate pune problema ca reclamanții să ajungă într-o poziție în care să profite de situația contractuală a pârâtelor. Reclamanții au apreciat că prevederea contractuală care stabilește comisionul de administrare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâtele au perceput 0,15% aplicat Ia soldul creditului, pentru motive necunoscute. De asemenea, deși paratele aveau obligația legală de a se abține de la introducerea în contracte a clauzelor abuzive, totuși au decis să facă acest lucru. În aceste condiții, au considerat că nu s-a realizat de către pârâte obligația de informare. Prin urmare caracterul abuziv al acestei clauze rezulta fără echivoc, făcând ca dezechilibrul semnificativ intre drepturile și obligațiile parților să fie și mai accentuat.
Totodată au apreciat că acest comision nu poate fi inclus în prețul contractului. Denumirea acestui comision și motivele care stau la baza perceperii acestuia sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Comisionul de administrare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută. De asemenea, au considerat că acestei clauze contractuale îi lipseau caracterul limbajului clar și inteligibil, iar plații acestei sume nu îi corespunde nicio acțiune/fapt/contraprestație din partea pârâtelor. Nicăieri în cuprinsul contractului de credit nu este specificata acțiunea/faptul/contraprestația paratelor aferente plății acestor sume. În acest sens, atât părțile contractului, cât și instanța nu pot presupune, completa clauze peste limita contractuala.
Prin urmare reclamanții a fost de părere că, comisionul de administrare reprezintă o dobândă mascată, un procent foarte important din rată. Dobânda mascată creează băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite fata de celelalte bănci. Contractul de credit semnat de către părți nu are D. (Dobânda anuală efectivă). Aceasta exprima sub forma procentuala costul total a! unui credit, iar lipsa acesteia înseamnă imposibilitatea consumatorilor de a cunoaște acest cost. Totodată, au arătat că definiția/motivația perceperii/explicația acestor două comisioane nu se regăsește în cuprinsul condițiilor generale, în consecința, reclamanților li s-au perceput, și în cazul comisionului de administrare încă li se percep, sume de bani, pentru motive pe care nu le cunosc.
F. de întrunirea în cazul acestor 2 comisioane, a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți - sumele achitate de solvens cu titlu de comision de comision de acordare și de administrare, în vederea stingerii obligațiilor prevăzute de clauzele menționate. inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată - prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat și reaua - credință, solicitam obligarea paratelor ia restituirea tuturor sumelor plătite în contul comisionului de acordare și ai comisionului de administrare din momentul încheierii contractului și până la zi, sume la care se aplică dobânda legală raportată la momentul fiecărei plați. Începând de la data efectuării fiecărei plați, și nu de la o dată ulterioară, consumatorul suporta pierderi, reprezentate de indisponibilizarea sumelor în cauză. Mai mult decât atât, în situația în care împrumutatul nu plătește sumele aferente acestor comisioane (acestuia i se aplică dobânzi la aceste sume, putându-se ajunge la declararea scadentei anticipate și executarea silită. În acest context dreptul consumatorului de a beneficia de reparația integrală a prejudiciului nu poate fi restrâns.
În temeiul art. 453 din NCPC, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, Art. 1341 (art. 992 din Vechiul Cod Civil) și următoarele, art. 1635 și următoarele din Noul Cod Civil, art. 1349 (art. 998 din Vechiul Cod civii) și următoarele din Noul Cod Civil, art. 453 din Noul Cod de Procedura civila.
În susținerea cereri, reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri pentru toate capetele de cerere, respectiv: contractul de facilitate credit și de garanție nr._ din data de 25.02.2008, Condițiile generale de creditare, Planul de rambursare credit nr._, fișă cont reclamantă R. A..
Prin întâmpinarea înregistrată pe rolul instanței la data de 09.03.2015, pârâtele C. E. IPOTECAR IFN Sa și C. E. BANK NV au solicitat instanței să dispună: admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a CEI față de cesiunea intervenită în cauză în favoarea CEB NV și, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemarea în judecată formulate de reclamanți ca neîntemeiată și obligarea acestora din urmă la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 451 Cod proc.civ.
În motivarea întâmpinării în fapt pârâta C. E. IPOTECAR IFN SA a învederat instanței că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât aceasta presupune o identitate întrei titularul obligației din cadrul raportului juridic dedus judecății și pârât, iar în cauză, prin notificarea din_ li s-a adus la cunoștință părților că drepturile pârâtei, decurgând din contractul de credit, au fost cesionate pârâtei C. E. BANK NV.
Cu privire la clauza referitoarea la perceperea comisionului de administrare precum și a celui de acordare, a arătat că aceasta se asociază cu obiectul principal al contractului, având în vedere că o clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual, de cele mai multe ori în mod imperceptibil sau greu de perceput pentru consumator. Astfel, în situația unei clauze cu privire la perceperea comisionului de administrare, pârâtele au apreciat că este vorba despre o astfel de situație, deoarece clauzele fac parte din esența contractului de credit încheiat. Mai mult, au arătat că prevederile referitoare la comisioanele și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectivului principal al contractelor, instanța de fond aplicând prevederile Legii 193/200 și eliminând din cadrul contractului un eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale prețului contractului. În consecință, modalitatea de determinare a prețului nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispozițiile din legislația națională, cât mai ales prevederile comunitare.
În plus, pârâtele au considerat că clauza referitoarea la perceperea comisionului de administrare precum și a celui de acordare nu creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile și obligațiile parților, dezechilibru contrar bunei-credințe. Pentru că un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților. În cadrul Contractelor această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul Băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabilește echilibrul contractual, dar și obligația de a pune, de îndată la dispoziția consumatorilor o sumă importantă ce fi urmează a fi achitata într-un termen ce poate ajunge până la 25-30 de ani. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorilor de a primi de îndată sumă importantă ce urmează a fi achitata într-o perioadă lungă de timp. Totodată trebuie menționat faptul că banca și-a îndeplinit obligația asumată prin contract prin urmare a acordat împrumutatului suma conform contractului prin urmare are dreptul de a solicita pârtii adverse îndeplinirea propriei obligații anume aceea de plată a prețului.
Contractul de credit presupune o executare succesivă a prestațiilor din partea reclamantului însă o executare uno icto din partea băncii aspect ce trebuie luat în considerare în aprecierea echilibrului prestațiilor. Banca și-a îndeplinit obligația asumată remițând suma împrumutată ceea ce dă naștere dreptului acesteia născut la data încheierii contractului de a primi de la reclamanta prețui format din dobânda și comision cu atât mai mult ca cât procentul în care a stabilit comisionul de administrare nu a fluctuat niciodată fiind unic pe toate perioada desfășurării contractului.
În ceea ce privește clauzele referitoare la costul contractului, pârâtele au arătat că acestea sunt perfect legale fiind negociata și aduse la cunoștința reclamanților. Cu toate acestea, pârâtele au arătat că anterior încheierii convenției de credit aceștia nu s-a prezentat în nenumărate rânduri ia sediul băncii unde au avut loc discuții cu reprezentanții instituției de credit. Discuțiile au fost purtate atât anterior ca și ulterior depunerii cererii de acordare a creditului. Foarte important de precizat este și faptul că cererea de acordare a creditului a fost depusă anterior încheierii contractului. Perioada scursă între cele două momente denota discuțiile care au fost purtate intre părți, respectiv negocierea care a fost dusă de părți în acest interval. La dosar nu apare depusa o contraofertă ceea ce arata ca reclamanții au fost de acord nu numai cu dispozițiile cu privire la preț dar și cu celelalte dispoziții. Acest aspect reiese și din faptul că reclamanții au înțeles să semneze contractul în aceeași zi în care s-a emis oferta de credit, respectiv la data de 25.02.2008. în acest sens, pârâtele au învederat instanței faptul că această ofertă, astfel cum reiese din conținutul înscrisului are un termen de valabilitate 30 de zile prin urmare nimeni nu a obligat reclamanta să semneze contractul în aceeași zi, semnarea contractului fiind opțiunea acesteia.
Totodată au arătat că în cuprinsul ofertei de credit se rezuma cele mai importate dispoziții contractuale referitoare la preț. Se precizează în mod expres cuantumul comisionului de administrare 0,15% plătibil începând cu scadenta a 13-a precum și cuantumul comisionul de acordare în cuantum fix precum și în procent matematic. Prin urmare, au considerat că apare clar că banca a informat clienți anterior încheierii convenției asupra condițiilor contractactului iar aceasta a acceptat prețul înțelegând să semneze contractul în aceeași zi. Contestarea dispozițiilor clare și acceptate în 2008 în acest moment la mai mult de 6 ani de la încheierea convenției apare ca fiind doar o încercare de scădere a prețului agreat și de a deturna cu rea-credința obiectivele legislației vizând protecția consumatorilor.
Referitor la clauza contractuală ce reglementează dreptul pârâtelor de a percepe comision de administrare, acestea au considerat că nu reprezintă o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000. În acest sens, au arătat că, comisionul, ca parte componentă a prețului creditului poate fi de mai multe tipuri și perceput pentru mai multe operațiuni specifice activității de bancă pentru efectuarea cărora împrumutatul este obligat să plătească un preț. Cu privire la susținerile reclamanților referitoare la faptul că nu se specifică la ce se aplică acest procent, pârâtele au apreciat că aceasta este neîntemeiată atâta timp cât pe de o parte dispoziția contractuală conform căreia acest comision se plătea începând cu scadenta a 13-a indică faptul că acesta se aplică la soldul lunar. Clauza contractuală prin care a fost reglementata obligația reclamantei la plata comisionului de administrare nu poate fi sancționată de către Instanța de judecată fiind perceput în deplin acord cu dispozițiile legale.
Prin urmare, atât timp cât, legea permite perceperea unui atare comision în schimbul operațiunilor bancare desfășurate de pârâte, acestea au considerat că nu le poate fi opusă nicio culpă în reglementarea contractuală a comisionului de administrare credit cu atât mai mult cu cât acest comision a fost perceput de la început în contract în cuantumul de 0,15%, aceleași procent fiind menținut pe toată perioada desfășurării contractului. Clauza prin care a fost reglementata contractual obligația reclamantei de plată a comisionului de administrare nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000 având în vedere că aceasta nu creează un dezechilibru semnificativ în privința drepturilor și obligațiilor părților în contractul de credit.
De asemenea, au arătat că, condițiile legale pentru că intervenția judecătorului să poată fi permisă prin reducțiunea contractului fata de dispoziții abuzive/excesive sunt două și trebui îndeplinite cumulativ. Acestea rezidă în lipsa negocierii cumulativ cu dezechilibrul contractual semnificativ care ar echivala la rândul său cu inexistența unei contraprestații fata de obligația de plată a uneia dintre părțile contractului.
Au apreciat că acest caz nu este incident în prezenta cauză. Comisionul de administrare credit, este parte a costului creditului, fiind datorat pentru operațiile băncii desfășurate în legătură cu utilizarea creditului, respectiv: notificările privind modificările de dobândă conform frecventei prevăzută în contractul de credit - opțiunii clientului (SMS sau e-mail); verificarea și menținerea în vigoare a polițelor de asigurare împotriva calamitaților și a altor riscuri pentru imobilele în garanție, verificarea plaților periodice;notificări/somații pt. întârzierea la plata ratelelor/polițelor; reevaluări de garanții (Cerința Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 18/2009 privind cadrul de administrare a activității instituțiilor de credit și Regulamentul BNR nr. 5/2013 privind cerințe prudentiale pentru instituțiile de credit este reevaluarea continua a garanțiilor reale (imobilelor), actualizarea manuală a noilor valori în sistemul informatic, efectuarea reevaluărilor anuale pe cheltuiala creditorului); Operațiuni de schimbarea a datelor scadente de plată (la cerere) - implica încheierea de acte adiționale și setări manuale în sistemul informatic;Confirmarea scrisă a închiderii creditului și a contului asociat acestuia; Raportări lunare către BNR privind expunerile din credite; Eliberarea pe suport hârtie sau alt suport durabil a graficelor de rambursare ori de câte ori Clientul solicita acest lucru; Eliberarea de adrese privind statusul creditului la zi la cererea clientului; Monitorizarea respectării clauzelor contractuale.
Totodată, au învederat instanței faptul că, în conformitate cu Regulamentului nr. 5/2013, art. 93 Creditorul monitorizează îndatorarea totală a entităților cărora le acordă credite, precum și orice factor de risc care poate conduce la stare de nerambursare, inclusiv riscul valutar neacoperit. Informarea clienților în scris sau prin SMS cu privire la raportarea în bazele de date (BC și C.) în caz de neplata a ratelor scadente după 30 de zile de la data scadentei. Cf 677. De asemenea, au apreciat ca fiind eronată susținerea reclamanților că acest comision este perceput în mod neîntemeiat atâta timp cât se percepe o dobândă fiind, astfel cum se arata o dobândă mascată, întrucât activitățile care justifica perceperea celor două costuri sunt diferite, dobânda reprezentând echivalentul lipsei de folosința, comisionul fiind perceput în legătură cu activitățile prestate de banca în legătură cu linia de credit. Cuantumul comisionul de administrare a fost stabilit în mod clar, de la început, în contract ramând neschimbat pe toate perioada desfășurării convenției, perceperea sa nefiind legată de indici imposibil de verificat.
Cu privire la comisionul de acordare, pârâtele au învederat instanței faptul că acesta face parte din costul total al creditului fiind perceput în mod legal la data acordării creditului fiind datorat pentru activitățile prestate de către instituția noastră anterior încheierii convenției, dintre care amintim: verificarea documentelor solicitantului puse la dispoziția băncii în vederea acordării sumei împrumutate: verificarea gradului de îndatorare etc. Reclamanților li s-a adus la cunoștința necesitatea achitării acestui cost, plătibil o singură dată iar aceștia au acceptat în deplină cunoștința de cauză plata acestuia. Nu se poate susține că nu se detaliază scopul pentru care a fost perceput acest comision atâta timp cât finalitatea pentru care a fost perceput reiese chiar din denumirea acestuia. În acest sens, au considerat că reclamanții fac o confuzie între rațiunea perceperii dobânzii care reprezintă echivalentul folosinței banilor aspect reglementat actualmente și prin art. 2168 din Codul Civil și motivul pentru care instituția de credit percepe comisioanele ce reprezintă contravaloarea serviciilor pe care instituția de credit trebuie să le presteze și care au o legătură inexorabilă cu produsul de credit acordat.
Referitor la susținerile cuprinse în cererea de chemare în judecată cu privire la neindicarea în contract a dobânzii anuale efective, pârâtele au învederat instanței că această obligație reiese din cuprinsul Directivei 87/102/CEE care se aplică exclusiv creditelor de consum nu și creditelor ipotecare cum este prezentul contract supus analizei. Astfel, au considerat că capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata dobânzii legale este neîntemeiat, întrucât contractul a fost stabilit în franci elvețieni, or prevederile legale ce reglementează dreptul de acordare a dobânzii legale sunt aplicabile exclusiv sumelor de bani stabilite în lei. În eventualitatea admiterii acțiunii de chemare în judecată restituirea sumelor s-ar dispune tot în moneda creditului la cursul valabil la data restituirii, acordarea dobânzii legale ar reprezenta un tip de dauna moratorie ce nu poate fi cumulata cu cea principală. Prin acordarea dobânzii legale s-ar realiza o dublă reparație a aceluiași eventual pejudiciu. Dobânda legală nefiind altceva decât un echivalent predeterminat a! prejudiciului suferit de creditorul unei sume de bani pentru întârzierea plații.
Față de cele învederate, pârâtele au solicitat instanței să dispună respingerea acțiunii ca neîntemeiata și obligarea reclamanților la suportarea cheltuielilor de judecată.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 205 și urm, art. 451 Cod proc.civ.
În susținerea întâmpinării, pârâtele au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv: extras RECOM R. N F. PF, jurisprudență.
La termenul de judecat din 12.05.2015 pârâții au renunțat la excepția lipsei calității procesual pasive a C. E. Ipotecar IFN.
Reclamanții au depus la dosarul cauzei concluzii scrise.
La data de 23.06.2015, pârâtele au depus la dosarul cauzei concluzii scrise.
Analizând întreg materialul probatoriu administrat în cauză, instanța reține următoarele:
În fapt, în data de 25.02.2008, între a fost încheiat între C. E. Ipotecar IFN SA, în calitate de creditor și R. A. și R. F., în calitate de împrumutați contractul de facilitate și de garanție nr._ (10-30) prin care pârâta C. E. Ipotecar IFN SA a acordat reclamanților R. A. și numitei R. F. un împrumut bancar în cuantum de 136.800 CHF. Acest contract a fost cesionat de C. E. Ipotecar IFN SA către C. E. Bank NV.
Cu privire la legea aplicabilă prezentului litigiu, instanța va avea în vedere faptul că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare) fapt pentru care raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864 și de Codul comercial, reglementări în vigoare la momentul nașterii obligațiilor, în sensul stabilit de art. 6 alin. 2 din Codul civil din 2009 și art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009. Contractul de facilitate credit și de garanție nr._ a fost încheiat între părți la data de 25.02.2008, astfel că legea aplicabilă acestui act juridic este Codul Civil de la 1864.
În ceea ce privește normele de drept procesual aplicabile, având în vedere dispozițiile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 (dispozițiile codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după .) și faptul că prezenta acțiune a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 10.09.2014, după . noului Cod de procedură civilă, acesta va fi incident în cauză.
În drept, instanța constată că Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei Consiliului 93/13/CE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, reclamanta având calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din actul normativ, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta având calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate. La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va avea în vedere Legea nr. 193/2000 în forma sa de la momentul încheierii contractului de credit, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 363/2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 899/28.12.2007, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției). De asemenea, instanța va avea în vedere și dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, intrate în vigoare la data de 21.06.2010.
În speță, părțile au stipulat în contract, la art. 5.1 lit. b și lit. c faptul că se va percepe reclamanților comision de acordare în cuantum de 2736 CHF, reprezentând 2% aplicat la suma solicitată și respectiv ca comisionul de administrare va fi perceput lunar începând cu luna a 13-a de la acordarea creditului, reprezentând 0,15% aplicat la soldul creditului.
Potrivit disp. art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția europeană, prevăzută la art. 4 alin. 2 din Directiva Consiliului 93/13/CE din 05.04.1993, conform căreia: aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Clauzele referitoare la dobânzi și comisioane (în categoria cărora intră și comisioanele supuse discuției) sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului. Aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor ce vizează obiectul unui contract, potrivit normelor de drept naționale și europene sus-citate, nu se poate realiza decât cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.
Dobânda anuală, comisioanele, etc. intră în sfera noțiunii de „obiect al contractului de credit”, de vreme ce reprezintă contraprestații solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.
Acest aspect este susținut și de viziunea Curții de Justiție a Uniunii Europene care în cauza C‑26/13, Á. Kásler, H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, la pct. 59 arată că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într‑un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează.
Adaptând această hotărâre, care deține forță obligatorie pentru legislația statelor membre ale Uniunii Europene, instanța constată că aceste comisioane criticate de reclamant ca fiind abuzive fac parte din obiectul principal al contractului dacă se constată că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează.
Având în vedere natura contractului (împrumut bancar, care satisface un interes individual), economia generală care presupune previzibilitatea și egalitatea contraprestațiilor și prevederile contractuale, care sunt redactate în vederea stabilirii concrete a posibilității băncii de a acorda un împrumut în schimbul executării unei contraprestații de către reclamanți, instanța constată că aceste comisioane criticate reprezintă o prestație esențială a contractului de facilitate credit și de garanție, respectiv costul creditului, intrând în noțiunea de obiect.
Potrivit definițiilor cuprinse la art.3 lit.g și lit. i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE: (g) costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale(…).(i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului(…).
Instanța nu va ține cont de susținerile pârâtei conform cărora clauzele contractuale ce fac parte din obiectul contractului sunt excluse de la controlul judecătoresc, întrucât s-a demonstrat că aceste clauze pot fi analizate dacă termenii utilizați în redactarea lor nu sunt clari și inteligibili.
Cu privire la comisionul de acordare stabilit la clauza 5.1 lit. b din contract, instanța constată că acesta este exprimat în termeni clari și inteligibili. Astfel, comisionul este determinat prin faptul că se precizează cuantumul (2736 CHF), cum anume a rezultat acest cuantum și la ce s-a raportat procentul (2% din valoarea totală a creditului), și nu în ultimul rând, însăși denumirea denotă faptul că a fost perceput în considerarea cheltuielilor efectuate de bancă prin logistica pusă la dispoziția reclamantului pentru a îi acorda acest împrumut bancar, astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.
Instanța consideră că reclamanții au avut de la început reprezentarea motivelor care au determinat perceperea comisionului, anume angrenarea serviciilor pârâtei C. E. Ipotecar IFN SA în vederea punerii la dispoziția reclamantului a sumei solicitate.
Ulterior nașterii raportului juridic dedus judecății, ca o transpunere în legislația națională a Directivei 2008/48/CE, a fost adoptată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50 din 22 iunie 2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Prin Legea nr.288/2010 însă a fost eliminată obligația băncilor de a limita comisioanele și la creditele în derulare. Cum contractul încheiat de părți se afla în derulare, fiind încheiat la 22.02.2008, O.U.G. 50/2010 nu este incident în cauză.
Așa cum s-a argumentat anterior, el constituie un element al prețului și, în speță, prevederea perceperii acestui comision a fost clară și fără echivoc, fiind însușită de consumator, prin semnarea ofertei de credit și a contractului de credit, devenind, potrivit art. 969 Cod civil, lege între părți.
În considerarea faptului că s-a demonstrat că acest comision de acordare a fost exprimat în termeni clari și inteligibili, precum și faptul că reprezintă o parte a prețului contractului, instanța va face aplicarea art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000, constatând că nu se poate analiza caracterul abuziv al acestui comision din punctul de vedere al art. 4, art. 5 din Legea nr. 193/2000.
În lumina acestor considerente, instanța constată că acest comision de acordare nu reprezintă o clauză abuzivă, putând fi menținut mai departe în contract.
În consecință, instanța va respinge cererea prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare (art. 5.1 lit. b din contract), ca neîntemeiată.
Cu privire la comisionul de administrare stabilit la clauza 5.1 lit. c din contract, instanța constată că acesta nu este exprimat în termeni clari și inteligibili. Astfel, este prevăzut „comision de administrare lunar, reprezentând 0,15 %, aplicat la soldul creditului, plătibil începând cu rata a 13-a”.
Analizând conținutul acestei clauze instanța apreciază că această dispoziție nu are un caracter clar și precis, deoarece comisionul de administrare nu este definit prin convenție, situație în care nici reclamantul nu a avut posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, condiții în care nici instanța nu poate aprecia asupra temeiniciei sale, în eventualitatea unui litigiu.
Astfel, potrivit art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
A..2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți, pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Din acest articol reiese că pentru a fi în prezența unei clauze abuzive, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții: clauza să nu fie negociată individual și să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe.
Cu privire la prima condiție, instanța constată că contractul a fost semnat în data de respectiv 25.02.2008. Instanța nu se poate reține că reclamantul ar fi putut avea posibilitatea reală de a cunoaște dinainte condițiile contractuale și timp la dispoziție pentru a-și forma un consimțământ maturizat în privința acceptării acestora, având în vedere că pârâta nu a făcut dovada că le-a comunicat reclamanților un exemplar de pe contract anterior datei semnării acestuia.
Speculând nevoia urgentă de a contracta, pârâta C. E. Ipotecar IFN a pus la dispoziția reclamanților contractul de facilitate credit și de garanție, reclamanții fiind în situația de a accepta clauzele contractuale astfel cum au fost preformulate sau de a nu semna contractul. Acest aspect reiese și din răspunsurile la interogatoriul reclamanților (răspunsurile la întrebările nr.4 și 5) care dovedesc că ar fi încercat să negocieze această clauză contractuală, însă nu au reușit să facă nimic în acest sens decât să o accepte deoarece aveau nevoie bani.
Potrivit art. 4 alin. 3 teza ultimă din Legea 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Din interpretarea acestei dispoziții reiese că un consumator, în calitatea sa de beneficiar al unor servicii ce depășesc posibilitățile sale de a le obține individual, se bucură de prezumție relativă că o clauză standard preformulată nu ar fi fost negociată direct cu el, în situația contractării cu un profesionist, prezumție ce ar putea fi răsturnată de către profesionist.
Această prezumție relativă este susținută și de jurisprudența Curții Europene de Justiție, care în cauza C-415/11, Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), la punctul 44, prevede că sistemul de protecție pus în aplicare de Directiva Consiliului 93/13/CE din 05.04.1993 se întemeiază pe ideea că un consumator se găsește într-o poziție de inferioritate față de vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare. Această poziție de inferioritate în care se găsește consumatorul trebuie echilibrată prin oferirea posibilității de a negocia un contract.
În cauza dedusă judecății suntem în prezența unui contract de credit de consum ale cărui clauze sunt standardizate, situație dificilă pentru un consumator care nu are posibilitatea să influențeze natura lor, indiferent de gradul de pregătire.
În plus, nici legea națională și nici Directiva 93/13 nu exclud de principiu posibilitatea existenței unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul (art. 4 alin. 3, teza I).
Această situație se explică prin aceea că, în general, părțile negociază cu privire la anumite clauze determinante pentru ele, precum obiectul contractului.
Este binecunoscut faptul că, în general, înainte de încheierea contractelor băncile fac publică o prezentare a produselor în care sunt prevăzute condițiile standard de creditare pentru fiecare dintre acestea și prin intermediul cărora consumatorii au posibilitatea de a cunoaște cuantumul dobânzii, plafonul maxim de îndatorare, durata de rambursare, cuantumul creditului acordat, însă această situație nu echivalează cu negocierea efectivă a clauzei a cărei nulitate s-a cerut a fi constatată, în lipsa unei dovezi clare, scrise a băncii.
Cum, banca nu a probat că a negociat efectiv și direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deși această probă îi incumbă în baza art. 4 alin. 3 din lege, prezumția relativă instituită de lege nu a fost răsturnată.
În atare situație, în mod corect se va reține că contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă și completă asupra tuturor condițiilor de creditare.
Instanța constată că aceste dispoziții convenționale în discuție nu sunt clar, neechivoc exprimate, deoarece riscul comisionul de administrare nu este definit prin convenție, situație în care nici reclamanții nu au avut posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, nici instanța nu poate aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu. Pârâta C. E. Ipotecar Ifn SA nu a înțeles să definească noțiunea de comision de administrare pentru a permite consumatorului să înțeleagă serviciile a căror contravaloare este acoperită prin plata acestuia. Conform art. 1 din Legea nr.193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
De asemenea, instanța reține că prin clauza contractuală referitoare la comisionul de administrare nu se specifică perioada de timp pentru care se aplică astfel încât reclamantul nu a avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință la data semnării contractului, de întinderea obligației astfel contractate.
Pentru aceste motive, instanța apreciază că dispoziția contractuală privind comisionul de administrare nu este clar și neechivoc exprimată, fapt pentru care poate face obiectul controlului caracterului abuziv, exercitat de către instanță în conformitate cu art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, în sensul stabilirii dacă creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Astfel, instanța consideră că existența unui echilibru efectiv între comerciant și consumator presupune ca fiecărei plăți efectuate de acesta din urmă să îi corespundă un serviciu prestat, respectiv anumite costuri contractuale. În cazul de față, pârâtele nu au indicat și nu au făcut dovada unei contraprestații sau a unui cost căruia să îi corespundă plata comisionului de administrare. Nu în ultimul rând, acest comision prezintă un caracter aleatoriu, nefiind determinat sau determinabil. Pentru aceste motive, o astfel de clauză creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că lasă la latitudinea exclusivă a pârâtelor stabilirea modalității de calcul a sumelor datorate lunar cu titlul de comision de administrare.
În ceea ce privește aprecierea bunei-credințe, deși aceasta nu constituie o condiție în sine a stabilirii caracterului abuziv a unor clauze, este necesar a se acorda atenție forței pozițiilor de negociere ale părților pentru a se putea constata dacă banca a acționat în mod corect și echitabil față de consumator, de ale cărui interese legitime trebuie să țină seama. Or, așa cum s-a arătat anterior este greu de crezut că interesele legitime ale reclamanților au fost luate în considerare, în condițiile în care aceștia s-au aflat într-o poziție de inferioritate față de pârâte, atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, cu privire la clauza în discuție.
În ce privește cea de-a doua condiție ce atrage caracterul abuziv al unei clauze - să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe – aprecierea îndeplinirii ei se va face în concret, în raport de criticile pârâtelor pe acest aspect. Pentru a se stabili dacă această condiție este îndeplinită, instanța trebuie să se raporteze la natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și la circumstanțele existente la momentul încheierii contractului.
În ce privește aprecierea bunei-credințe, deși aceasta nu constituie o condiție în sine a stabilirii caracterului abuziv a unor clauze se impune a se arăta că trebuie acordată o atenție deosebită forței pozițiilor de negociere ale părților pentru a se putea constata dacă profesionistul a acționat în mod corect și echitabil față de consumator, de ale cărui interese legitime trebuie să țină seama.
Or, așa cum s-a arătat anterior este greu de crezut că interesele legitime ale consumatorilor au fost luate în considerare, în condițiile în care acesta se află într-o poziție de inferioritate față de profesionist atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, în condițiile unui contract de adeziune.
Serviciile puse la dispoziție de bancă constau în acordarea unui împrumut bancar în condițiile în care banca cunoștea că reclamanții au nevoie de bani, fiind dispuși astfel să facă orice pentru a obține împrumutul. Din start reiese necesitatea urgentă în care se aflau reclamanții, de unde și poziția de inferioritate contractuală.
Apărările pârâtelor conform cărora părțile au cunoscut de la data încheierii contractului de credit întinderea obligațiilor proprii și faptul că perceperea comisionului de administrare este clară și fără echivoc, fiind însușită de reclamanți prin semnarea contractului, sunt neîntemeiate, întrucât nu s-a demonstrat că oferta de credit a fost prezentată reclamantului înainte de ziua în care s-a semnat contractul (25.02.2008). Simpla semnare a contractului nu conduce la concluzia că banca a fost de bună-credință, atât timp cât nu s-a probat negocierea clauzelor contractuale.
Pentru acest motiv, între părțile contractuale s-a creat un dezechilibru semnificativ, prin faptul că reclamantul au rămas pe o poziție de inferioritate contractuală, fiind obligat de circumstanțe să contracteze. Înclinarea balanței contractuale în detrimentul consumatorului presupune în cazul de față că banca a oferit în mod discreționar un drept, cu condiția ca obligația consumatorului să fie executată, deși nu știa ce execută.
Deși invocă disp. art. 970 alin. 2 C.civ., conform căruia convențiile obligă la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea să obligației după natura sa, instanța constată că acest articol nu a fost respectat, prin prisma considerentelor anterioare.
În lumina acestor considerente, instanța constată că acest comision de administrare reprezintă o clauză abuzivă.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancțiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parțial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea.
În concluzie, această clauză nu va mai produce efecte în sarcina reclamanților. Pârâtele vor fi obligate să modifice contractul de facilitare de credit și de garanție nr._ din data de 25.02.2008 și să elimine această clauză abuzivă ce se regăsește la art. 5.1 lit. c din contract.
Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la clauza contractuală cuprinsă în art. 5.1 lit. c din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 25.02.2008, instanța, făcând aplicarea principiului retroactivității (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) și a principiului restabilirii situației anterioare (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulate trebuie restituit), va dispune restituirea prestațiilor efectuate de către reclamanți în baza acestei clauze abuzive anulate.
Astfel, va obliga pârâtele la plata către reclamantă a sumei încasate (de fiecare dintre acestea) cu titlu de comision de administrare, din momentul încheierii contractului până în prezent.
Cu privire la capătul accesoriu privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, instanța reține că potrivit art. 4 din Legea 72/2013 dacă părțile nu au stabilit nivelul dobânzii pentru plata cu întârziere, se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată potrivit art. 3 din OG 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești.
Sens în care, va obliga pârâta și plata dobânzii legale care se va calcula de la data încasării fiecărei sume și până la data achitării debitului.
Pentru aceste considerente, instanța urmează să admită în parte acțiunea.
Potrivit art 453 alin. 2 C.proc.civ. când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, sens în care va compensa în parte cheltuielile de judecată și va admite în parte cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată, obligând pârâții la plata acestora către reclamanți în cuantum de 1.500 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea, privind pe reclamanții R. A., CNP_ și R. F., CNP_, ambii cu domiciliul ales la C.. Av. A. C. în București, ., ., sector 2 în contradictoriu cu pârâtele C. E. IPOTECAR IFN SA, identificată prin cod unic de înregistrare_ și nr. de ordin în registrul comerțului J40/_/2004 și C. E. BANK NV, cu sediul în Karspeldreef 6A, 1101 PRIN consilier juridic,, Amsterdam, Olanda, PRIN MANDATAR C. E. IPOTECAR IFN SA, identificată prin cod unic de înregistrare_ și nr. de ordin în registrul comerțului J40/_/2004, ambele cu sediul ales la SCA Eversheds L. & G. în București, sector 1, Calea Victoriei, nr. 145, V. Center, etaj 9, persoană desemnată cu primirea corespondenței fiind C. E..
Constată caracterul abuziv al art. 5.1 lit. c) din contractul de facilitare de credit și de garanție nr._ din data de 25.02.2008 și în consecință, declară nulitatea absolută a acestei clauze (privind comisionul de administrare).
Obligă pârâtele la plata către reclamantă a sumei încasate (de fiecare dintre acestea) cu titlu de comision de administrare, din momentul încheierii contractului până în prezent și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data încasării de către pârâte, până la data plății efective.
Respinge în rest acțiunea, ca neîntemeiată.
Compensează în parte cheltuielile de judecată și admite în parte cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată, obligând pârâții la plata acestora către reclamanți în cuantum de 1.500 lei.
Cu drept de apel, în termen de 30 zile de la comunicare. Cererea de apel și motivele de apel se depun la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.06.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Red. CIC/Then. PAS
6 EX. 21.08.2015
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 4907/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 4945/2015. Judecătoria SECTORUL 6... → |
|---|
