Anulare act. Sentința nr. 6591/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6591/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 10-09-2015 în dosarul nr. 6591/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCURESTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 6591
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 10.09.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN
PREȘEDINTE M. D.
GREFIER O.-L. H.
Pe rol soluționarea cauzei civile având ca obiect anulare act – clauze abuzive privind pe reclamanta C. I. în contradictoriu cu pârâtele C. E. Bank NV prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Ipotecar IFN SA.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pârâtele, reprezentate de avocat Ț. A., cu împuternicire avocațială la dosar, fila 100, lipsind reclamanta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Având în vedere prevederile art. 131 Cod procedură civilă, conform cărora instanța este obligată să verifice cu prioritate competența de soluționare a cauzei, instanța pune în discuție excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 6 București.
Reprezentantul pârâtelor consideră că Judecătoria sectorului 6 București nu este competentă material să soluționeze cauza având în vedere că există anumite capete de cerere neevaluabile în bani și, raportat la dispozițiile art. 94, 95 și 99, în măsura în care există o cerere de chemare în judecată, iar unele dintre capetele de cerere atrag competența instanței superioare, în măsura în care aceste capete de cerere sunt întemeiate pe o cauză sau un titlu comun, cererea în integralitatea sa urmează a fi soluționată de instanța superioară în grad, în cazul de față cererea trebuie soluționată de Tribunalul București, motiv pentru care solicită admiterea excepției necompetenței teritoriale și declinarea competenței de soluționare în favoarea Tribunalului București.
Instanța reține cauza în pronunțare cu privire la excepția invocată.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 16.02.2015, reclamanta C. I., în contradictoriu cu pârâtele C. E. Bank NV prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Ipotecar IFN SA, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea caracterului nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1 lit. b), c), din Contractul de Facilitate de credit și de Garanție nr._ din data de 22.02.2008 și pe cale de consecință anularea acestora, exonerarea pe viitor de la plata comisionului de administrare, restituirea tuturor sumelor încasate cu titlu de comision de administrare și comision de acordare la care se vor adăuga dobânzile legale aferente, calculate de la data încasării până la data restituirii integrale, de la data încheierii contractului de credit, constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acesteia, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar, în temeiul art. 453 NCPC.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 22.02.2008 s-a încheiat contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ între pârâta de rând doi și reclamantă, pentru suma de_ CHF. Inițial, a contractat cu C. E. Ipotecar IFN SA, și nu cu C. E. Bank NV.
Cu privire la aplicarea sancțiunii nulității absolute a clauzelor contractuale abuzive, a arătat că prin dispozițiile legii nr. 193/2000 și ale OUG nr. 50/2010, se protejează nu doar un interes personal, individual, ci și un interes public, general obștesc, motiv pentru care se impune restituirea sumelor percepute de bancă în mod nelegal, cererea reclamantei vizând așadar aplicarea sancțiunii nulității absolute, fiind imprescriptibilă.
Verificând aplicarea dispozițiilor Legii 193/2000, a solicitat instanței să constate caracterul de adeziune al contractului de credit, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de bancă în condițiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între consumatori cu comercianți.
A precizat că nu a avut posibilitatea de a negocia nici o clauză din Convenția de credit fiindu-i impus în forma respectivă de Bancă, acesta conținând clauze preformulate și dând contractului de credit caracterul unor contracte de adeziune.
În Convențiile de credit au fost inserate de către Bancă următoarele clauze abuzive, a căror anulare a solicitat-o:
- art. 5.1 lit b), c) din Contractul de credit nr._ din 22.02.2008:
« Comisioanele și Costurile aferente creditului sunt:
b) comision de acordare 851.20 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului;
c) comision de administrare lunar: 0,15% plătibil începând cu scadența a 7-a;
Referitor la comisionul de administrare:
Art. 5.1 lit. c prevede obligația la plata unui comision de administrare lunar de „0,15% plătibil începând cu scadenta a 7-a”. Astfel, terminologia folosită în convenția de credit nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat cu pârâta pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoștiință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de administrare. Față de acest aspect, atâta timp cât motivația perceperii acestui comision nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cuprinsul condițiilor generale, această clauză este abuzivă și intră sub incidența Legii nr. 193/2000.
Apărările pârâtei în sensul includerii comisionului de administrare în prețul contractului și în sensul imposibilității analizării caracterului abuziv al acestuia, conform Directivei 93/13/CEE, nu pot fi reținute ca întemeiate, deoarece actul comunitar invocat vizează clauzele care sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Or, în cauza de față, clauzele privitoare la plata comisionului de administrare nu îndeplinesc aceste cerințe, deoarece: (i) modul în care este prezentat comisionul de administrare coincide cu cel al dobânzii curente, rezultând că, pentru același serviciu se percep două costuri, fără a se face distincție între ele, în mod clar și inteligibil, (ii) comisionul de administrare nu este definit, nu rezultă care este rolul, funcțiile sau criteriile de determinare ale acestuia, ce reprezintă el, ce riscuri e menit să acopere, în ce condiții poate fi diminuat sau mărit, care este serviciul pe care Banca îl prestează în schimbul acestuia, astfel încât împrumutatul nu poate înțelege de ce ar trebui să suporte aceste sume, distinct de dobânda convențională achitată, stabilite în abstract, independent de situația sa financiară, de garanțiile pe care le oferă în executarea obligațiilor și de conduita avută în raporturile cu banca.
Aceste prevederi au fost și continuă să reprezinte clauze abuzive, de la . Convențiilor de credit, astfel cum acestea sunt definite de art.4 din Legea 193/2000. Convențiile de credit nu definesc „comisionul de risc/administrare”, nefiind clar ce risc acoperă, în condițiile în care riscurile aferente creditului sunt deja suportate de către împrumutat, prin intermediul diverselor mecanisme contractuale și garanții constituite:
- riscul valutar este acoperit prin plata efectuată de către împrumutat în moneda în care a fost acordat creditul;
- riscul neplății creditului este suportat de împrumutat prin intermediul garanțiilor constituite simultan cu încheierea Convențiilor de credit (ipoteca de prim rang pe imobile);
- riscul dispariției bunului adus în garanție este acoperit prin asigurarea împotriva tuturor riscurilor încheiată de împrumutat și cesionată în favoarea Băncii;
- riscul de întârziere în efectuarea plății ratei lunare este acoperit prin intermediul dobânzii penalizatoare etc.
În ceea ce privește interpretarea clauzelor convenției, reclamant a invocat dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori „Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștiințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.
La momentul încheierii contractului de credit în cauză, raportat la circumstanțele economice de la acel moment precum și la capacitatea reclamantei de înțelegere a clauzelor contractuale și a implicațiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit în CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă la un credit în lei sau în euro, acest aspect constituind motivul determinant în vederea perfectării contractului. Astfel, reclamanta s-a obligat să returneze creditul contractat la termenele și în cuantumul stipulate în contract, având ca premiză cursul valutar al EUR de la aceea dată (1,7-2,2) însă pe parcursul derulării contractului acesta s-a dublat cu consecințe grave asupra capacității reclamantei de a-și îndeplini obligațiile contractuale, determinând astfel o imposibilitate fortuită de executare.
Creșterea accelerată a valorii CHF față de moneda națională cu implicații negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor precum și a comisioanelor de schimb valutar, au determinat o schimbare a condițiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului și, în consecință, incumbă în sarcina reclamantei obligații vădit disproporționate față de cele în considerarea cărora și-a exprimat voința de a se angaja juridic.
Având în vedere pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile și în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoștința de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic - banca, care are o poziție dominantă în raport cu consumatorul, obligația informării în mod complet, corect și precis a celui din urmă cu privie la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din OG 21/1992) și implicit cu privire la implicațiile îndatorării și la riscurile reprezentate de volatilitatatea cursului valutar astfel cum reiese din OG 50/2010. De asemenea, conform art. 57 „În cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligați să ofere consumatorilor informații complete, corecte și precise asupra drepturilor și obligațiilor ce le revin”. Aceste obligații legale instituite în sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar sunt menite să protejeze interesele consumatorilor care sunt expuși riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor și intereselor legitime prin contractarea unor servicii/produse în lipsa unei informări reale cu privire la acestea, și, pe cale de consecință, evitarea unor astfel de situații.
Cu privire la condiția echilibrului contractual, a arătat că noțiunea de „dezechilibru semnificativ", așa cum este prevăzut în Legea 193/2000, este consacrat și de doctrină, care a și definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală.
În plus piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează, precum și că, pe de altă parte, cuvântul „semnificativ” caracterizând amplitudinea schimbării intervenite, nu conferă un criteriu determinant în mod obiectiv, nefiind de natură să acorde posibilitatea unui observator independent de a aprecia asupra incidenței situației vizate. Astfel că motivul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară nu este obiectiv determinat sau determinabil, astfel încât se poate susține că prevederea contractuală analizată menționează dreptul exclusiv și discreționar al băncii de a modifica rata dobânzii, fără stipularea unui motiv ce poate fi acceptat de consumator în deplină cunoștința de cauză .
Plata ratelor aferente Contractul de C. și-a pierdut utilitatea socială prin faptul că a devenit extrem de împovărător din punct de vedere financiar, obligând-o de multe ori să trăiască la un nivel de subzistență, și este pe cale să-și piardă și utilitatea personală prin prisma faptului că nemaifiind capabilă să achite ratele lunare, o să piardă atât posesia cât și proprietatea bunului.
Interesele părților trebuie conciliate, astfel că pentru a exista un echilibru contractual prestațiile părților trebuie să fie proporționale și coerente.
Echilibrul contractual este o cerință a obligațiilor contractuale implicite de bună credință și echitate (art. 970 alin.1 și alin.2) și al exercițiului util și rezonabil al dreptului (care își găsește contrariul în abuzul de drept sau, mai larg, în abuzul de putere economică).
Trebuie avut în vedere faptul că se află în situația unui dezechlibru contractual originar (Leziune + clauze interzise/abuzive, leziunea fiind definită de codul civil, “există leziune atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații”.
Contractul pe termen lung sau contractul cu prestații succesive este un parteneriat între părți; acestea sunt solidar obligate să asigure utilitatea contractului, astfel că fiecare parte este obligată să pună co-contractantul în postura de a-și realiza interesele (emolumentul contractului); în acest fel, se asigură perenitatea contractului.
Solidarismul contractual înseamnă legătura contractuală intrinsecă și profundă pe care contractul o creează între părțile contractului, care sunt în solidar obligate să realizeze conținutul contractului, adică interesele fiecăreia dintre ele. În contractele pe termen lung sau cu execuție succesivă, părțile sunt adevărați parteneri la câștig, fiecare dintre părți urmărind un emolument din încheierea și executarea contractului, dar și parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existența sau executarea contractului. Fiecare dintre părți are obligația de a-l pune pe celălalt în postura de a-și realiza interesul urmărit prin încheierea contractului. De aceea, fiecare parte a contractului are dreptul, în contraprestație, la aceeași atitudine din partea celuilalt. Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor parților, care presupune o justă repartiție între părți a sarcinilor, riscurilor și profiturilor generate de contract, adică echilibrul contractual. Pentru a concilia interesele părților, conținutul contractului trebuie să răspundă efectiv exigențelor principiului proporționalității și principiului coerenței, iar părțile sunt datoare la un comportament de natură a permite celuilalt să își atingă scopurile pentru care a încheiat contractul. Părțile au în solidar obligația de a prezerva utilitatea contractului pentru fiecare dintre ele, iar în acest scop ele sunt datoare să asigure realizarea conținutului contractului și, la nevoie, supraviețuirea acestuia.
Însă cel mai grav este că voința clientului este alterată la creditele ipotecare, unde refuzul de a semna ar putea duce la pierderea avansului plătit de client în ante-contractul de vânzare-cumpărare încheiat pentru imobilul ce ar urma să fie finanțat cu acel credit;
Reclamanta nu a avut posibilitatea de a negocia nici o clauză din Convențiile de credit, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de Bancă, aspect ce rezultă și din faptul că toate Convențiile de credit conțin clauze similare.
Din calculele efectuate rezultă faptul că sumele achitate cu titlul de comision de administrare sunt în cuantum total de 3818.01 CHF. A precizat faptul că la calcularea sumei s-a avut în vedere graficul de rambursare emis la data de 15.01.2015.
În ceea ce privește comisionul de acordare în cuantum de 851.20 CHF prevăzut la art. 5.1 lit. B, a considerat că este o clauză abuzivă întrucât perceperea comisionului nu este justificată în mod clar și echivoc în cadrul contractului, nu se menționează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision. De asemenea, a considerat că acesta este abuziv întrucât este calculat raportat la cuantumul creditului, și nu la volumul de muncă, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului (mai ales în condițiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit). Demonstrarea caracterului negociat al comisionului de acordare cade în sarcina băncii. Din modul de formulare rezultă că acesta nu a fost negociat.
Clauza de risc valutar este o clauză abuzivă, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia, precum și la caracterul său prestabilit și impus consumatorului, fără a-i acorda posibilitatea influențării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de către părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale.
Caracterul abuziv al acestei clauze rezidă în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.
Or, având în vedere obligația de transparență contractuală instituită în sarcina operatorilor economici care se circumscrie exigențelor de informare și protecție inerente dreptului consumatorului în scopul garantării dreptului consumatorului de a înțelege prevederile și efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care și le asumă la contractarea unui asemenea produs.
Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că CHF este o monedă instabilă, iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creșterea valorii față de moneda națională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționat în dreptul european și național întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate.
Conform art. 4 alin. 1) din Legea 193/2000 „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
A.. 2) „O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.”
Raportat la prevederile legale în domeniul clauzelor abuzive, contractul de credit reprezintă un contract de adeziune conținând clauze prestabilite de către Bancă care se impun clientului fără a-i da posibilitatea de a influența conținutul acestora, fapt ce determină inegalitatea pozițiilor juridice ale părților contractante în sensul afirmării intereselor băncii, în calitate de profesionist, în detrimentul consumatorului, care reprezintă partea mai slabă în contract. Astfel, prin prisma acestei reglementări, clauza de risc valutar constituie o clauză abuzivă întrucât reclamanta, în calitate de consumator, nu a avut posibilitatea reală de a negocia conținutul acestei clauze, fiind constrânsă, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit.
În aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenței prestațiilor, fapt ce presupune existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de către părți, or, clauza de risc valutar ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului și conferirea băncii unui avantaj economic vădit disproporționat.
De asemenea, în considerarea unei clauze ca fiind abuzive, trebuie luat în calcul și aptitudinea acesteia de a îndrepta conținutul contractului în favoarea celui care a impus clauza, riscul valutar materializându-se în obținerea de către bancă a unui câștig injust în detrimentul consumatorului, contrar principiului echității și bunei-credințe, principii ce trebuie să guverneze relațiile contractuale.
Dispozițiile în vigoare la momentul încheierii contractului OG.21/1992 art. 10, lit b. - de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, inclusiv a celor privind caracteristicile calitative și condițiile de garanție, indicarea exactă a prețului sau a tarifului, precum și stabilirea cu exactitate a condițiilor de credit și a dobânzilor și prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5.04.1993, nu au fost respectate.
Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligației de către reclamantă, aceasta a considerat că se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespundă manifestării de voința în sensul angajării în acest raport juridic.
Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de Codul Civil cu privire la obligații, din acest fapt decurgând anumite consecințe asupra regimului juridic aplicabil. Astfel, contractul de credit, fiind un contract comutativ caracterizat prin faptul ca întinderea drepturilor și obligațiilor părților la momentul încheierii contractului este determinată sau determinabilă astfel încât părțile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care și-au manifestat acordul, exclude expunerea uneia dintre părți la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor și incert și oferirea celeilalte părți a unei șanse de câștig. Plecând de la această caracteristică inerenta contractului de credit, stipularea unei clauze de risc valutar este contrară dispozițiilor legale întrucât, în lipsa unui acord expres al părților prin care să-și asume posibilitatea unui câștig sau a unei pierderi, contractul nu poate fi considerat aleatoriu cu consecința strămutării asupra subsemnatei a riscului generat de hipervalorizarea CHF.
Hiper-valorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorului, întrucât acesta nu are cunoștințe de specialitate în domeniul financiar bancar care să-i permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb și, în consecință, asumarea în cunoștință de cauză a riscului valutar. Conform art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, contractele de credit pentru consum precum și toate celelalte condiții aplicabile contractului trebuie să conțină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora și pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate.
Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activității de creditare. Astfel, această prevedere exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumator iar o măsură în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerințelor echității și bunei-credințe.
Având în vedere prevederile art. 970 C.Civ conform cărora părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligație, distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valori CHF față de monedă națională, apare ca o soluție justă și echitabilă ce materializează aplicarea acestui principiu.
Întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului și, pe cale de consecință, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele pe care părțile au înțeles să le stabilească, a considerat că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care odată cu . Noului cod civil beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativă a soluțiilor conturate în practică. Luând în considerare că noua reglementare consacră ca soluție legislativă una dintre soluțiile date în jurisprudență, în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă, se poate da soluția statuată în Noul Cod Civil fără a se putea reproșa că s-ar atribui efect retroactiv legii noi. În sensul admiterii teoriei impreviziunii a statuat Curtea Supremă de Justiție în decizia nr. 21/1994 privind revizuirea clauzei referitoare la preț într-un contract cu executare succesivă (Buletinul Jurisprudenței 1996, pg. 230).
În susținerea revizuirii efectelor contractului prin stabilizarea cursului de schimb valutar și denominarea plății, a precizat faptul că părțile s-au obligat în condițiile economice existente la data încheierii contractului când CHF avea o valoare moderată față de monedă naționala așa încât, ca urmare a schimbării acestor condiții, este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice. De asemenea, întrucât schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, reclamanta neavând cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să îi permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului față de CHF, revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voință al părților întrucât hiper-valorizarea CHF deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat și executarea acestuia în contextul actual nu mai corespunde voinței concordante a părților.
Denominarea în monedă națională a plăților conform regulamentului valutar care prevede obligativitatea efectuării plăților, între rezidenți ce fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, în moneda națională.
Conform art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar „Plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr.2”.
Achitarea ratelor lunare în temeiul unui contract de credit nu este prevăzută în anexa nr. 2 a Regulamentului valutar astfel încât se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în moneda națională.
De asemenea, efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului constând în comisioanele de schimb valutar din leu în euro și din euro în CHF cu consecința împovărării consumatorului, determinând o onerozitate excesivă față de obligația asumată, fapt contrar principiului echității și bunei credințe care trebuie să guverneze executarea contractului.
Având în vedere acest aspect, denominarea în moneda naționala a plăților constituie o aplicare în fapt a prevederilor legale precum și a principiului echitații.
Având în vedere considerentele prezentate mai sus a solicitat instanței să admită cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și să dispună anularea clauzelor contractuale menționate, eliminarea acestora din conținutul contractului de credit, exonerarea pe viitor de la plata comisionului de administrare, restituirea tuturor sumelor încasase abuziv și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamanta a invocat Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor republicată, OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, cu modificările și completările ulterioare, OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea OG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, Art. 15 din Constituția României, Art. 194 și urm Noul Cod de Procedura Civilă, Art. 480, 992 Vechiul Cod Civil, Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din TFUE.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar în copie inscrisuri (filele 13 - 45), printre care contract de facilitate de credit și de garanție nr._/22.02.2008, act adițional nr.1/10.02.2012 la contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/22.02.2008, act adițional nr.2/26.02.2013 la contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/22.02.2008, act adițional nr.3/15.12.2014 la contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/22.02.2008 si plan rambursare credit nr._/15.01.2015.
La data de 25.02.2015, reclamanta a depus o cerere precizatoare, prin care a arătat valoarea obiectului cererii, respectiv sumele achitate cu titlu de comision de administrare sunt în cuantum de 3818.01 CHF, la calcularea sumei avându-se în vedere graficul de rambursare emis la data de 15.01.2015, iar modul de calcul al acestei sume a fost adunarea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare pe perioada 10.09._15.
La data de 15.04.2015, pârâtele au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu, având în vedere următoarele considerente:
În conformitate cu dispozițiile art. 194 lit. c) NCPC prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 196 (1) NCPC, au solicitat instanței să pună în vedere petentei să precizeze valoarea și modul de calcul a dobânzii legale solicitate.
De asemenea, conform art. 200 Cod procedură civilă, au solicitat instanței să pună în vedere reclamantei, sub sancțiunea anulării cererii, să își îndeplinească obligația procesuală ce îi revine, astfel încât pârâtele să-și poată exercita dreptul la apărare.
Având în vedere susținerile de la pagina 5, paragraful 2 din cererea introductivă, se impune precizarea de către reclamantă dacă înțelege să conteste modalitatea de calcul a dobânzii. Această mențiune este necesară având în vedere că articolele referitoare la dobânda au fost contestate prin petit, însă se argumentează cu privire la acestea în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Trebuie observat că, deși reclamanta solicită constatarea caracterului abuziv a clauzei de risc valutar în Contractul de credit, aceasta nu indică art. despre care este vorba în Convenția de credit, respectiv art. care reglementează riscul valutar, despre care apreciază că se impune a fi anulată și nici nu învederează temeiul de fapt și de drept pentru admiterea acestui capăt de cerere.
Au menționat faptul că în contractul de credit nu se regăsește o asemenea clauză care să reglementeze riscul valutar.
Între C. E. IPOTECAR, în calitate de creditor, și C. I., în calitate de împrumutată, s-a încheiat Contractul de Facilitate de credit și de Garanție nr._ din data de 22.02.2008 prin care s-a acordat un împrumut în cuantum de 40,000 CHF pentru cumpărarea unui imobil și suma în cuantum de 2,560 CHF pentru nevoi personale.
Ulterior, la data de 31.03.2009 între C. E. Ipotecar și C. E. NV a intervenit contractul de cesiune de creanță către C. E. NV, cesiune notificată împrumutatei, prin adresa Nr. 2714899_966064 din data de 08.04.2009, comunicată către C. I. la adresa indicată în Convenția de credit.
Cu privire la modificările legislative intervenite odată cu apariția OUG 50/2010 împrumutata au fost notificata prin adresa Nr._ din data de 15.09.2010.
Contractul de credit a fost modificat prin:
Actul adițional nr. 1/10.02.2012 - dată la care împrumutata înregistra o dobândă restantă de 322,15 CHF prin care:
- S-a acordat o reeșalonare a creditului pentru 6 luni;
- S-a modificat modalitatea de calcul a dobânzii, respectiv de la LIBOR 6M + 4% la LIBOR 3M + 3% pe perioada reeșalonării;
- Împrumutații au fost scutiți și de plata principalului și a comisionului de administrare pe perioada reeșalonării.
Actul adițional nr. 2/26.02.2013 - dată la care împrumutata înregistra un principal restant de 308,59 CHF, dobândă restantă de 577,85 CHF și comision de administrare restant 70,70 CHF - prin care:
- S-a acordat o reeșalonare a creditului de 12 luni;
- S-a modificat modalitatea de calcul a dobânzii, respectiv de la LIBOR 6M + 4% la la LIBOR 3M + 2,75% pe perioada reeșalonării;
- împrumutații au fost scutiți și de plata principalului și a comisionului de administrare pe perioada reeșalonării.
II. Pârâtele au invocat
2.1 Excepția netimbrării.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a sesizat instanța cu mai multe capete de cerere principale.
Cu privire la capătul principal de cerere, prin care se solicită denominarea/conversia împrumutului, au apreciat că, în condițiile în care acesta se întemeiează pe normele de drept comun, respectiv pe Codul civil, ca drept substanțial, acesta urmează a fi timbrat la valoare.
Având în vedere acest aspect au apreciat că sunt incidente dispozițiile OG 80/2013 ce statuează la art. 3 alin. 1 că „Acțiunile și cererile evaluabile în bani, introduse ia instanțele judecătorești, se taxează și alin. 2 lit. a) „Se taxează potrivit alin. (1) și următoarele categorii de acțiuni: în constatarea nulității, anularea, rezotuțiunea sau rezilierea unui act juridic patrimonial.”
Pentru aceste considerente, a solicitat instanței să pună în vedere reclamantei să timbreze acest capăt de cerere la valoare și, în subsidiar, să admită excepția netimbrării cu privire la capătul de cerere menționat.
2.2 Excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sector 6 București.
Din analiza acțiunii introductive, se observă că există mai multe capete principale de cerere, inclusiv capete de cerere neevaluabile în bani, așa cum este cel prin care s-a solicitat anularea clauzei 6.1, sau cel prin care s-a solicitat înghețarea cursului și denominarea.
Așadar, pârâtele au arătăm că, în conformitate cu prevederile art. 95 pct. 1 Cod Procedura Civilă, „tribunalul este instanța de drept comun, competentă să judece în prima instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe" deci și cererile neevaluabile în bani care nu se regăsesc în art. 94 alin. 1 Cod Procedură Civilă.
De asemenea, au menționat că, în conformitate cu prevederile art. 99 (2) Cod Procedura Civilă, „În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt”.
Or, în cazul concret supus analizei, capetele de cerere privind caracterul abuziv sunt fundamentate pe un titlu comun - Convenția de credit și au aceeași cauză, ceea ce determină necesitatea soluționării acestora împreună. Astfel, au arătat faptul că acele capete neevaluabile în bani atrag competența instanței de grad mai înalt, respectiv Tribunalul București.
Față de considerentele înfățișate la paragrafele de mai sus au arătat că instanța competentă este Tribunalul și pe cale de consecință au solicitat instanței să admită excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sector 6 București și să trimită cauza spre soluționare Tribunalului București.
2.3 Excepția lipsei calității procesuale pasive a:
- C. E. E. Ipotecar
După cum au arătat în prezentarea situației de fapt, la data de 31.03.2009 drepturile și obligațiile rezultate din contractul de credit au fost cesionate de C. E. Ipotecar către C. E. NV, așadar C. E. Ipotecar nu poate fi obligată să restituie sume de bani ce nu au intrat în patrimoniul său după data cesiunii.
- C. E. E. Bank NV
Având în vedere că drepturile și obligațiile rezultate din contractul de credit au fost cesionate de C. E. Ipotecar către C. E. NV fiind, au considerat că aceasta nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză pentru restituirea sumelor plătite de reclamantă cu titlu de comision de acordare, ce au fost încasate în exclusivitate de C. E. Ipotecar, sau de administrare înainte de data de 31.03.2009.
Acest fapt al cesiunii este cunoscut și de către reclamantă fiind dovedit de transmiterea notificării de cesiune, după cum au arătat în prezentarea situației de fapt, dar și de încheierea actelor adiționale cu noua creditoare.
Mai mult decât atât, cesiunea a fost înscrisă pentru opozabilitate în Arhiva Electronică de Garanții Mobiliare, după cum reiese din extrasul AGREM.
Pârâtele au invocat dispozițiile art. 85. alin. 4. Titlul VI din Legea nr. 99/1999, cu completările și modificările ulterioare, precum și prevederile art. 99 ale Titlului VI din Legea nr. 99/1999 privind Regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare.
În altă ordine de idei, din interpretarea sistematică și literală a prevederilor art. 1, art. 2 lit. a și art. 29 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, cesiunile drepturilor de creanță îndeplinesc condiția de publicitate din momentul înscrierii avizului de garanție în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, în cauză, fiind realizată această formalitate, potrivit precizărilor de mai sus.
Astfel, conform art. 1 din Titlul VI al Legii nr.99/1999, respectivul titlu reglementează regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare, destinate să asigure îndeplinirea unei obligații civile sau comerciale născute din orice contract încheiat între persoane fizice sau juridice, iar conform art. 2 din Titlul VI al Legii nr.99/1999, sunt supuse prevederilor respectivului titlu, în ceea ce privește ordinea de prioritate, publicitatea și executarea, toate cesiunile drepturilor de creanță. Nu în ultimul rând, art. 29 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, stipulează că garanțiile reale și sarcinile constituite pe bunuri mobile, care cad sub incidența prezentului titlu, îndeplinesc condiția de publicitate din momentul înscrierii avizului de garanție reală la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, denumită în continuare arhivă.
Așadar, chiar dacă cesiunea de creanță nu ar fi fost adusă la cunoștința împrumutatei, asta nu înseamnă că respectivul contract nu este valabil sau nu îi este opozabil acesteia.
2.4. Excepția lipsei de obiect a capătului de cerere având ca obiect presupusa clauză de risc valutar.
Reclamanta face vorbire despre o anumită clauză de risc valutar, însă omite să precizeze în concret unde se regăsește ea în contract.
Întrucât nu pot determina despre care clauză contractuală este vorba, iar în opinia pârâtelor o astfel de clauză nu există în Contract, au solicitat instanței respingerea acestui capăt de cerere, pe cale de excepție, ca lipsit de obiect.
III. Pe fondul cauzei
3.1.Prevederile Legii 193/2000 exclud în mod expres din sfera de aplicare prevederi contractuale reglementate de alte acte normative, iar posibilitatea perceperii comisionului de administrare și a celui de acordare este reglementată în două legi speciale.
Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 „Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozipilor prezentei legi”.
Cu alte cuvinte, dacă o clauză contractuală este reglementată și permisă expres de o altă lege, nu poate fl considerată abuzivă în temeiul Legii nr, 193/2000, deoarece în acest caz ne-am afla într-o situație de contradicție între două legi.
Prin inserarea textului citat în cuprinsul Legii nr. 193/2000, s-a făcut aplicarea regulii conform căreia ceea ce este permis printr-o lege nu poate fi considerat ilegal prin altă lege deoarece același raport juridic nu poate fi legal și ilegal în același timp.
Aflându-ne în prezența și a unui contract de credit ipotecar pentru investiții imobiliare, acesta este supus și dispozițiilor Legii 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare. Conform art. 2 lit. h din Legea 190/1999, „costul total al creditului pentru consumator este reprezentat de toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale”.
Având în vedere natura Contractului, în speță devin aplicabile și prevederile legii speciale în materie, Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, lege care admite expres posibilitatea creditoarei de a percepe comisioane care intră în alcătuirea costului total al creditului pe care trebuie să îl suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit, singura condiție fiind de a fi prevăzut expres în contract.
De asemenea, perceperea comisionului de administrare și a celui de acordare, astfel cum a menționat, este admisă expres de art. 36 alin. (1) din OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori: „Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în căzui rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.
Potrivit art. 36 alin. (3) comisionului de administrare se percepe pentru monitorizarea, înregistrarea, efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării și rambursării creditului acordat consumatorului.
Conform art. 36, alin. (2), singura condiție instituită de OUG 50/2010 pentru legala inserare și percepere a comisionului de acordare este următoarea:
„Comisionul de analiză dosar și cel unic vor fi stabilite în sumă fixă, aceeași sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu aceiași tip de credit în cadrul aceleiași instituții de credit.”
Prin urmare, acest drept al creditorului de a percepe comision de administrare sau acordare este recunoscut în mod neîndoielnic de către legiuitor în chiar legislația specifică protecției consumatorului în raport cu instituțiile bancare.
Așadar, perceperea comisionului de administrare și a celui de acordare nu poate fi considerată abuzivă, atâta timp cât este permisă expres atât de Legea 190/1999 privind creditul ipotecar, cât și de OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
3.2.Reclamanta prezintă instanței o premisă eronată cu privire la comisionul cuprins în Contractul de credit. Inexistența comisionului de risc în Contractul de credit.
Pârâtele au arătat că petenta se află în eroare în ceea ce privește comisionul de administrare și scopul instituirii sale, asociindu-l noțiunii de comision de risc. S-a motivat în cadrul acțiunii introductive faptul că „convențiile nu definesc comisionul de risc/adminstrare”.
În ceea ce privește comisioanele prevăzute în Contractul de credit pârâtele au menționat că acestea sunt prevăzute la Cap. V și sunt reprezentate de:
a) Comisionul de analiză 100 RON;
b) Comisionul de acordare 851,20 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală;
c) Comision de administrare lunar reprezentând 0,15% din valoarea soldului;
d) Comision de rambursare anticipate reprezentând 4% aplicat la suma plătită anticipat în primii 5 ani, 2% aplicat la suma plătită anticipat între 5 și 10 ani și 0% aplicat la suma plătită anticipat după 10 ani.
Având în vedere că enumerarea aceasta este de natură limitativă, pârâtele au conchis că cererea a fost introdusă fără a se studia în prealabil clauzele cuprinse în Contractul de credit. Printr-o simplă lectură a acestuia, petenta ar fi putut să observe că pârâtele nu au perceput și/sau încasat vreodată comision de risc și nici nu au modificat denumirea comisioanelor pe parcursul derulării convenției de credit.
Au arătat că reclamanta s-a inspirat din acțiuni similare având ca obiect constatare clauze abuzive, preluând în mod artificial motivările ce priveau comisionul de risc în ciuda faptului că acesta nu era cuprins în Convenția de credit semnată de petent.
Singurele comisioane încasate de Bancă au fost cele analiză, acordare șl administrare, iar încasarea acestora este complet permisă de prevederile legale incidente. Mai mult, comisionul de administrare este evidențiat într-o coloană separată în scadențarui anexă la Contractul de credit. Consumatorii au la dispoziție, în aceiași scadențar, o coloană separată în care este exprimată suma totală de plată în fiecare lună (compusă din dobândă șl comision), așadar toate informațiile privind obligațiile nu numai că nu sunt ascunse, dar au fost evidențiate în mod expres în contract.
Neacordarea atenției cuvenite încheierii acestei convenții, este imputabilă fără îndoială petentei și nu poate constitui un motiv al invocării clauzelor abuzive, câtă vreme a avut la dispoziție toate datele necesare luării unei decizii în deplină cunoștință de cauză.
3.3. Natura și scopul comisionului de administrare și a celui de acordare - art. 5.1 lit. b), c)
Rolul și modul în care se percepe comisionul de administrare sunt definite extrem de clar în art. 36 alin. (3) din OUG nr. 50/2010:
„Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului, în căzul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului”.
Au arătat că pe tot parcursul relației cu clienții, banca suportă anumite cheltuieli în vederea monitorizării și a executării contractului, cum ar fi cheltuielile cu aplicațiile informatice necesare, salariile angajaților care efectuează operațiunile respective de încasare, înregistrare și actualizare a creditului, precum și cota cuvenită din cheltuielile cu asigurarea spațiilor, paza și a utilităților necesare acestor angajați.
Prevederile art. 5.1 lit. b) șl c) redau în mod dar, astfel cum este prevăzut de Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori coroborată cu OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, fără echivoc și fără utilizarea unor terminologii de specialitate sau încriptată: scopul comisioanelor în cauză, respectiv de administrare și acordare a facilității de credit acordate, formula de calcul folosită în vederea determinării cuantumului acestora, respectiv comisionul de adminstrare reprezentând 0,15% lunar, aplicat la valoarea soldului creditului și comisionul de acordare credit fiind 851,20 CHF reprezentând 2.00 % aplicat la suma solicitată.
În aprecierea caracterului abuziv al clauzelor se are în vedere momentul încheierii contractului, circumstanțele și exprimarea clară și inteligibilă a acestora, toate în condițiile unei obligații excesive a consumatorului, însă veniturile rezultate din dobânzile și comisioanele reglementate prin contractul de credit, asupra cărora părțile și-au manifestat voințele juridice în deplină libertate și cunoaștere a legii, constituie venituri clar determinate, sau cel puțin determinabile. De aceea lipsirea băncii de contraprestații legale stabilite în contractele aflate în derulare are efectul unei atingeri aduse proprietății în înțelesul jurisprudentei Curții Europene a Drepturilor Omului, aceste drepturi de creanță fiind asimilate, din perspectiva jurisprudentei Curții Europene a Drepturilor Omului, cu noțiunea de bun.
Cât privește comisionul de acordare, este evident că împrumutătorul prestează serviciile de analiză a documentației depuse la dosarul de credit. Tocmai existența art. 15 din Legea 190/1999 permite inserarea comisionului de acordare ca fiind o cheltuială aferentă întocmirii documentației de credit, și nu îl interzice cum susține reclamanta.
Au precizat din nou faptul că banca percepe dobândă, însă datorită specificului contractului de împrumut bancar, care presupune o analiză temeinică a documentelor privind venitul solicitanților, a bonității acestora, a gradului de îndatorare pe perioada rambursării sumei împrumutate, precum și al altor elemente de care depinde valoarea ce poate fi acordată cu titlu de împrumut, băncile suportă costuri încă dinainte de aprobarea creditului.
Calculul cuantumului comisionului de acordare prin raportarea la cuantumul creditului implică în mod automat și raportarea la volumul de muncă, deoarece acordarea unei sume mai mari presupune automat un volum mai mare de muncă și o activitate mai complexă, raportată la un număr crescut de factori. Concret, se impun multiple operațiuni de verificare premergătoare acordării creditului, având în vedere perioada îndelungată de rambursare a creditului acordată clientei, cum ar fi de exemplu, analiza garanțiilor de care banca ar putea dispune în cazul neîndeplinirii obligației de returnare a sumelor împrumutate, solvabilitatea solicitantului de credit, gradul de îndatorare al acestuia față de alți creditori.
3.4. Nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru a se afla în prezența unor clauze abuzive atât în ceea ce privește existența comisionului de acordare și de administrare.
O clauză contractuală dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator are caracter abuziv doar atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții:
- să nu fi fost negociată;
- să fie contrară cerințelor bunei-credințe;
- să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului;
- să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la prețul contractului.
Chiar dacă nu ar fi fost expres permisă de lege perceperea comisionului de acordare și a comisionului de administrare, clauzele supuse spre analiză prezentei cauze nu îndeplinesc cele patru condiții cumulative.
a) În ceea ce privește negocierea clauzelor considerate a fi abuzive
Pentru a se putea discuta despre aplicabilitatea Legii nr. 193/2000, una din condițiile impuse este ca o clauză contractuală considerată a fi abuzivă să fi fost prestabilită, adică să nu fi existat posibilitatea clientului de a o influența.
Din faptul că, în practici, băncile sunt cele care redactează clauzele contractelor de credit reiese că, de regulă, pentru contractele de credit, clienților le sunt puse în față înscrisuri standard, pe care pot să le semneze sau nu, însă nu le pot influența conținutul.
Standardizarea unui contract nu echivalează cu lipsa de negociere deoarece clientul are la alegere mal multe bănci pentru a alege cu cine dorește să încheie contractul, alegând astfel condițiile cele mai avantajoase, iar acordarea unui termen pentru semnarea contractului, termen care este prevăzut în favoarea celui care se obligă și la beneficiul căruia acesta poate renunța, presupune posibilitatea de a lua cunoștință de toate clauzele contractuale.
Proba contrară acestui fapt, adică proba faptului că un anumit client avea posibilitatea reală de a influența clauzele contractului se face prin dovedirea posibilității clientului de a negocia, de a propune o contraofertă anterior semnării efective a contractului.
Reclamanta a luat la cunoștință de perceperea acestor comisioane anterior încheierii contractului, existând posibilitatea acesteia de a refuza încheierea acestuia dacă era nemulțumită de condițiile acordate, existând astfel o negociere a părților contractuale prin compararea diferitelor oferte și a prețurilor creditului solicitat, iar faptul că în speță reclamanta a înțeles să accepte oferta, fiind o opțiune a acesteia, nu duce la concluzia inexistenței negocierii.
Un raționament contrar, care ar impune proba negocierii efective, ar presupune în sarcina comerciantului obligația de a-și modifica ofertă din proprie inițiativă, fără a-i fi cerut acest lucru de către client. Nici o instituție de credit nu poate să vină cu o a doua ofertă la propria ofertă, astfel încât să fie o negociere.
Nu în ultimul rând, posibilitatea efectivă de negociere reiese și din faptul că pârâtele s-au arătat receptive solicitărilor reclamantei, acordându-i mai multe facilități încă din momentul încheierii contractului, respectiv împrumutatei i s-a acordat o perioadă de grație 6 luni de la prima tragere din credit, perioadă în care nu a fost nevoită să achite dobândă sau principal și în care a fost scutită de la plata comisionului de administrare.
Mai mult decât atât, existența posibilității de negociere și de a influența clauzele contractuale reiese și ulterior, din faptul că banca s-a arătat receptivă la adresele reclamantei cu privire la solicitările acesteia de a i se acorda reeșalonarea creditului, reclamanta beneficiind de mai multe facilități, cu titlu de exemplu ar fi, micșorări ale valorii dobânzii, perioade de grație cu privire la plata comisionului de administrare, toate acordate în repetate rânduri astfel cum reiese din Actele Adiționale încheiate și semnate de către reclamantă.
Având în vedere faptul că perceperea comisionului de administrare a fost prevăzută și negociată prin acordarea unor perioade de grație de la plata acestuia, și în actele adiționale semnate ulterior încheierii contractului de credit, negocierea și acordul reclamantei de a achita aceste costuri rezultă în mod clar, iar în cazul în care aceasta nu era de acord cu plata acestui cost, ar fi avut posibilitatea de a refuza semnarea acestor acte adiționale.
Având în vedere multiplele beneficii obținute de către reclamantă și acordate de către bancă, nu poate duce decât la concluzia negocierii contractului de credit.
b) Clauzele cuprinse în art 5.1 lit. b) și c) din Contractul credit sunt exprimte într-un limbaj ușor inteligibil și nu sunt contrare bunei-credințe.
Pârâtele au menționat că banca i-a prezentat, cu bună-credință, solicitantei de credit, intenția de a percepe aceste comisioane și modul în care se calculează, astfel cum se poate observa din detalierea acestora în cuprinsul contractului.
Aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, ușor de înțeles, de priceput, de deslușit. Adică citind respectiva clauză, consumatorul să aibă reprezentarea exactă a consecințelor pe care le va produce, mai precis - în cazul unei clauze privind prețul contractului, să aibă reprezentarea exactă a prețului care va fi achitat sau a modului în care se va calcula.
Iar clauzele privind comisionul de acordare și de administrare îndeplinesc ambele această condiție
Ceea ce încearcă reclamanta să facă este să adauge o condiție nouă, care nu este impusă de lege, și anume ca orice comerciant să justifice de ce percepe acel preț.
Or condiția privind caracterul inteligibil al unei clauze care stabilește prețul nu presupune nicidecum prezentarea unei justificări pentru modul în care comerciantul a stabilit prețul.
În acest sens instanța europeană a arătat în cauza C-26/13 A. Kasler, H. Kaslerne Rabai împotriva OTP Jelzalogbank Zrt că „având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod dar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fíe inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și că contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îi privește.”
Iar în ceea ce privesc comisioanele din discuție, cerința este pe deplin îndeplinită prin faptul că obligația sa economică, sub aspectul cuantumului, este determinată și fixă încă de la semnarea contractului.
Deci evaluarea consecințelor economice ale clauzelor care reglementează comisionul de acordare și comisionul de administrare este întotdeauna posibilă în cazul unui consumator mediu.
Referitor la susținerea reclamantei că respectivele clauze care reglementează perceperea comisionului de administrare și de acordare, nu îndeplinesc cerințele legii, respectiv că nu ar exista o prestație corelativă prin prisma faptului că scopul perceperii acestor comisioane nu este detaliat în contract, au menționat că la momentul încheierii contractului nu exista nici o prevedere legală care să instituie în sarcina băncii obligația de a defini în contractul de credit comisionul de administrare și comisionul de acordare.
Așadar, în ceea ce privește scopul perceperii comisioanelor, astfel cum banca percepe dobânda pentru acordarea sumei împrumutate fără a defini expres sensul acestei noțiuni, la fel de clar din denumirea acestor comisioane din cuprinsul contractului, rezultă contraprestația băncii, chiar dacă aceste noțiuni respectiv „de administrare", „de acordare", nu au fost definite expres în cuprinsul convenției.
Rezultă în consecință din chiar uzitarea acestor noțiuni care este scopul pentru care au fost percepute, nefiind termeni care să nască dubii cu privire la semnificația acestora și care nu presupun, pentru înțelegerea lor, cunoștințe de specialitate, cu atât mai mult cu cât aceste clauze au fost redactate în mod neechivoc printr-un limbaj ușor accesibil chiar și unui profesionist, în prezent, definiția și scopul perceperii acestor costuri sunt prevăzute expres chiar de legislația specială în materie, respectiv de art. 36 alin. (3) din OUG 50/2010.
c) Clauzele cuprinse în art. 5.1 lit. b) și c), din Contractul credit nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
În primul rând, simpla acordare a unui credit presupune o . proceduri inerente acestei activități comerciale, proceduri pe care împrumutătorul este nevoit să le efectueze pe toată durata contractului.
Totodată, art. 5.1 lit. b) și c), din Contractul de credit este clar, cuantumul comisioanelor fiind determinat și nu depinde de voința unilaterală a creditoarei deoarece au fost stabilite de ambele părți la data încheierii convenției.
Rațiunea economică a comisioanelor percepute de către pârâte nu este una care reflectă un dezechilibru între obligațiile părților, ci, mai degrabă, o modalitate de asigurare a echilibrului contractual. Comisionul de acordare respectiv, de administrare constituie obiect al convenției părților - art. 5.1 lit. b) și c), obligațiile asumate de reclamantă fiind previzibile. Faptul că ulterior încheierii contractului de credit reclamanta se pretinde a fi lezată din punct de vedere financiar prin perceperea comisioanelor, nu este de natură a conferi înțelegerii părților privind plata creditului, natura unei clauze abuzive.
Așadar, având în vedere că acordul reclamantei, la momentul contractării, este rodul unei informări suficiente, al reflecției și al libertății de opțiune, solicitarea restituirii unor sume de bani plătite băncii este nelegală, deoarece potrivit art. 969 Cod civil, „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”.
d) Clauzele cuprinse în art. 5.1 lit b), c) din Contractul credit se referă chiar la obiectul principal al contractului, respectiv prețul contractului.
Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2001, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de piață, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.
Costurile supuse analizei în prezența cauză fac parte din prețul contractului de credit, așadar nu pot face obiectul controlului exercitat de Legea nr. 193/2001 cât timp clauzele care le reglementează sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Directiva nr. 93/13/CEE a fost transpusă de către Legea nr. 193/2000, ce a exclus la rândul ei clauzele privind prețul contractului de la controlul caracterului abuziv.
Prin aceste dispoziții s-a urmărit impunerea cel puțin a unui nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorului care nu poate profita de calitatea aceasta pentru a obține beneficii referitoare la preț, principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract.
Anularea clauzelor ce reglementează dreptul pârâtelor de a percepe comisionul de acordare respectiv, de administrare, ar conduce la nerespectarea dreptului băncii la proprietate privată și la libertate economică.
Chiar dacă Legea nr. 193/2000 poate fi considerată o lege în baza căreia se exercită libertatea economică, aceasta nu trebuie să fie de natură să restrângă exercitarea acesteia.
Nu se poate susține, cu titlul de exemplu, că nu ar face parte din prețul contractului comisionul de administrare, cât timp face parte din rata lunară pe care o are de plătit clientul și este evidențiat ca atare în scadențar.
O intervenție a instanțelor în ceea ce privește prețul contractului ar echivala cu o imixtiune inacceptabilă asupra principiilor care guvernează economia de piață, obligând astfel un comerciant la micșorarea veniturilor pe care le încasează în legătură cu o anumită activitate.
Mai mult, unele din aceste sume au fost plătite, cum este cazul comisionului de acordare, la data semnării contractului, deci restituirea acestuia la peste 6 ani distanță, deși banca a prestat serviciile constând în analiza cererii de credit, a documentației aferente și punerea la dispoziție a creditului, nu poate apărea decât ca o reducere a prețului contractului.
Cu alte cuvinte, consumatorii nu vor putea invoca ca fiind abuzive clauzele prin care se stabilește structura costului creditului, deoarece acest lucru ar echivala cu o încercare de modificare a elementelor esențiale asupra cărora au convenit, o micșorare a propriei prestații, al cărei cuantum a fost agreat de ambele părți la momentul semnării contractului.
3.5. Capătul de cerere privind dobânda legată este vădit neîntemeiat
Prin acordarea dobânzii legale s-ar realiza o dublă reparație a aceluiași eventual prejudiciu, motiv pentru care pârâtele au solicitat instanței să respingă solicitarea reclamantei de acordare a dobânzii legale.
În subsidiar, chiar și în cazul în care s-ar admite acțiunea reclamantei și s-ar dispune obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale aferente, au solicitat instanței să aibă în vedere următoarele aspecte esențiale, în vederea stabilirii duratei aplicabilității acestui mod de reparație a prejudiciului pretins.
Dobânda legală nu reprezintă altceva decât un echivalent predeterminat al prejudiciului suferit de creditorul unei sume de bani pentru întârzierea plății. Cât privește istoricul reglementării dobânzii trebuie punctate următoarele coordonate normative: Codul Civil din 1864, Decretul nr. 311/1954, OG 9/2000, OG 13/2011, Noul Cod Civil.
În sistemul Codului civil din 1864, punerea în întârziere în ceea ce privește dobânda în materie comercială curgea de la data scadenței, fără a fi necesară punerea în întârziere pentru curgerea dobânzilor, deoarece paguba se produce de îndată ce termenul scadenței s-a împlinit.
În reglementarea prezentă a fost păstrată aceeași reglementare în materie comercială, conform obligațiilor bănești purtătoare de dobânzi este reprezentat de dispozițiile art. 1489 N.C.C. și 1535 N.C.C. Dreptul creditorului de a percepe dobânda moratorie este instituit de la scadență la momentul plății. Astfel, în cazurile incluse în aria de aplicabilitate a Noului Cod Civil, legiuitorul a prevăzut faptul că nu mai este necesară punerea în întârziere pentru curgerea dobânzilor, deoarece paguba se produce de îndată ce termenul scadenței s-a împlinit.
Cererea ce formează obiectul dosarului mai sus rubricat este înregistată de reclamantă pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București abia la data de 16.02.2015, iar obligația de plată a sumelor (capitalul) la care se solicită acum dobânda legală nu exista înainte de soluționarea prezentului dosar.
În acest sens, un principiu esențial în dreptul civil constă în faptul că orice act juridic este prezumat ca fiind valid și va produce efecte juridice, cel puțin până la momentul constatării nulității sale și/sau anulării sale de către o instanță de judecată, în sistemul judiciar românesc neexistând nulități de drept.
În privința termenului de executare, prin prevederea art. 1522 (3) teza a doua din Noul Cod Civil, legiuitorul a tranșat posibilele controverse legate de necesitatea acordării sau nu a termenului de executare stabilind că, ori de câte ori creditorul nu stabilește un termen, debitorul îl poate executa într-un termen rezonabil. În toate cazurile, Banca nu poate plăti anticipat sume care la momentul solicitării lor de către reclamantă, nu erau datorate.
În aceste condiții, pârâtele au considerat că solicitarea reclamantei de obligare a acestora la plata dobânzii legale pentru perioada încasării sumelor și până la restituirea lor efectivă este vădit neîntemeiată și a solicitat instanței să o respingă.
3.6.Cu privire la pretinsa „leziune”.
Cât privește caracterul lezionar al contractului de credit, pârâtele au considerat că petenta oferă o interpretare eronată a dispozițiilor legale incidente.
Astfel că aceasta susține că există leziune întrucât una dintre părți, repectiv Banca, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, în speță a împrumutatei, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații.
În opinia pârâtelor, acest argument nu poate fi primit întrucât aceste dispoziții sunt preluate din Noul Cod Civil, iar convenția, ce reprezintă obiectul analizei în cadrul prezentului dosar, a fost încheiată sub imperiul Vechiului Cod Civil, fiind guvernată în totalitate de acesta. Dispozițiile Vechiul Cod Civil ce reglementează leziunea, dispoziții care se aplică în prezența cauză, având în vedere faptul că încheierea contractului a avut loc sub legea veche și ca urmare a aplicării principiului "neretroactivității aplicării legii civile noi", respectiv art. 1157 și art. 1165 din Vechiul Cod Civil, permiteau atacarea actului deportiv de leziune printr-o acțiune în resciziune, doar atunci când acesta a fost încheiat de către minori.
Una dintre condițiile care trebuiau îndeplinite era existența unei pagube pe care o suferă una dintre părțile contractului, datorită disproporției vădite ce există între prestații, la data încheierii contractului. Astfel definită, leziunea poate fi invocată doar în contractele sinalagmatice și oneroase, deoarece numai în acestea părțile au, deopotrivă, obligația de a face prestații pe care le privesc ca fiind echivalente și doar de către minori.
3.7. Cu privire la adimisibilitatea capătului de cerere referitor la conversia creditului din CHF în RON.
Cu privire la acest capăt de cerere, se solicită ca instanța de judecată să intervină în Contractul încheiat între părți și să se substituie voinței acestora, prin stabilirea altor condiții contractuale decât cele avute în vedere de părți la momentul încheierii actului.
O astfel de cerere nu poate fi primită, întrucât nu are temei legal în legislația națională sau europeană.
Astfel, reclamanta a solicitat ca instanța de judecată să intervină în Contractul încheiat între părți și să se substituie voinței acestora, prin stabilirea altor condiții contractuale decât cele avute consimțite de părți. Conform legislației specifice în materia clauzelor abuzive reclamanții se pot adresa instanței doar în vederea eliminării unei clauze considerate abuzive dintr-un contract și nicidecum în vederea completării contractului cu clauze suplimentare, cum se solicită în speța de față.
Practic, ceea ce solicită reclamanta este ca instanța să modifice clauza privind moneda în care s-a acordat creditul, în sensul că, deși împrumutata a beneficiat de franci elvețieni, rambursarea să se facă în lei.
Or restabilirea echilibrului contractual, în cazul existenței unor clauze abuzive nu se poate face de către instanța de judecată prin adăugarea unor drepturi ale reclamantei (sub forma completării contractului cu alte clauze), ci doar prin eliminarea clauzelor care conferă comerciantului drepturi care dezechilibrează contractul (art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000).
În sensul celor arătate este chiar jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA/Joaquin Calderon Camino, Curtea a statuat:
„Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, precum articolul 83 din Decretul legislativ regal 1/2007 de aprobare a formei modificate a Legii generale privind protecția consumatorilor și a utilizatorilor și a altor legi complementare din 16 noiembrie 2007, care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze.”
Or, formularea unor cereri prin care se solicită instanței de judecată modificarea și completarea conținutului unui contract, conform voinței subiective a uneia dintre părțile din litigiu, este evident inadmisibilă nu numai în raport de legislația internă, ci și în raport de jurisprudența recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
În concluzie, instanța de judecată nu poate interveni și să se substituie voinței părților, modificând și/sau completând conținutul unui contract, având doar posibilitatea, în măsura în care legislația îi permite, de a înlocui, completa, modifica o clauză abuzivă cu o normă supletivă, care să restabilească echilibrul între drepturile și obligațiile părților.
3.8. Cu privire ia denominarea în moneda națională și stabilizarea cursului la data acordării creditului.
3.8.1. Nu există un temei legal care să justifice o soluție judiciară de completare sau de modificare a contractului de credit
Ca o primă mențiune, reclamanta nu indică un text legal pe care își fundamentează solicitarea de modificare a contractului de credit, text care să îi permită instanței de judecată să dispună o astfel de măsură. Pârâtele au arătat că se referă la existența unui text legal care să permită instanței de judecată să pronunțe o hotărâre prin care să modifice conținutul unui act juridic prin adăugarea sau substituirea anumitor clauze.
Au subliniat faptul că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu a solicitat doar constatarea nulității unor clauze contractuale, ci și înlocuirea lor cu alte clauze.
Pentru a aprecia existența unui temei legal care să permită instanței modificarea contractului, trebuie identificate temeiurile legale care fundamentează cererea de chemare în judecată, mai precis normele legale care reglementează sancțiunea juridică a cărei aplicare o solicită reclamantă.
Multiplele surse din doctrina străină, studii efectuate de diferite organizații, jurisprudența națională a unor state străine cât și jurisprudența națională, trebuie înlăturate din start ca temeiuri legale.
Instanța nu este chemată să facă o interpretare a diferitelor curente doctrinare, ci să facă o aplicare a legii, în sens strict, la situația de fapt cu care a fost învestită.
Reclamanta nu indică un temei legal pentru solicitarea de denominare a plăților pentru că nu există nicăieri un temei legal pentru o astfel de solicitare.
În ceea ce privește invocarea prevederilor Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar, respectivul regulament stabilește faptul că se realizează în moneda națională plățile și încasările privind obiectul comerțului cu bunuri și servicii, or acordarea de credite nu reprezintă comerț cu bunuri și servicii, fiind vorba despre un tip specific al împrumutului de consumație, care beneficiază de o reglementare specifică.
În acest sens, inovocă dispozițiile legale care consacră principiul nominalismului în legislația națională.
Acceptarea susținerilor reclamantei ar echivala cu declararea ca ilegale a tuturor contractelor de credit încheiate în România în monedă străină, ceea ce este în mod evident, inacceptabil.
Iar temeiul principal al cererii de chemare în judecată, cel puțin în ceea ce privește capătul prin care se solicită anularea anumitor clauze, îl constituie Legea nr. 193/2000, act normativ care prevede ca unică sancțiune nulitatea clauzelor abuzive.
Relevante în acest sens sunt dispozițiile art. 12 alin. (4) din actul normativ sus-menționat, care prevăd dreptul consumatorului de a invoca "nulitatea clauzei pe cale de acțiune ori pe cale de excepție”.
Așadar, reclamanta se poate adresa instanței doar în vederea eliminării unei clauze considerate abuzive dintr-un contract și nicidecum în vederea completării contractului cu clauze suplimentare, cum se solicită în speța de față.
Restabilirea echilibrului contractual, în cazul existenței unor clauze abuzive nu se poate face de către instanța de judecată prin adăugarea unor alte condiții contractuale (sub forma completării contractului cu alte clauze) ci doar prin eliminarea clauzelor care conferă comerciantului drepturi care dezechilibrează contractul (art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000).
Au menționat din nou faptul că instanța de judecată nu poate să intervină în Contractul încheiat între parti și să se substituie voinței acestora, prin stabilirea altor condiții contractuale decât cele avute în vedere de părți la momentul încheierii actului, atribuțiile sale fiind limitate la înlăturarea clauzelor abuzive.
3.8.2. Nu există o obligație contractuală sau legală în sarcina comerciantului privind informarea cu privire la certitudinea aprecierii unei monede și a indicării gradului în care se va aprecia:
Trebuie făcută distincția între două elemente despre care se face vorbire în acțiune cu privire la informațiile despre care se susține că trebuiau comunicate reclamantei,
În primul rând, este vorba despre riscul valutar, adică riscul variației cursului de schimb al două monede, risc existent în cazul de față prin faptul că împrumutata obținea venituri în lei, însă a contractat un credit în valută. Această informație privind existența riscului valutar general este o împrejurare care poate fi percepută de orice consumator mediu.
În al doilea rând, este vorba despre măsura în care riscul valutar se va produce, de cunoașterea cu certitudine a aprecierii sau deprecierii unei monede într-un anumit grad.
Aceasta este informația despre care reclamanta afirmă faptul că (i) ar fi fost cunoscută de către bancă și (ii) că trebuia comunicată clientei-reclamante.
Domeniul protecției consumatorilor în raport cu instituțiile de credit este reglementat în principiu de Legea nr. 193/2000, care transpune Directiva 93/13/CEE și în detaliu de OUG nr. 50/2010, act normativ care nu era în vigoare la data încheierii contractului de credit dar care prezintă relevanță prin prisma obligațiilor impuse de legiuitor în sarcina instituțiilor bancare.
Relevant este că OUG nr. 50/2010, act normativ emis de legiuitor după ce efectele economice negative asupra clienților care au accesat credite în franci elvețieni se produseseră, conține un întreg capitol dedicat informării precontractuale a clienților, și anume Capitolul II - Informații și practici preliminare încheierii contractului de credit.
Nici chiar conform normelor din prezent, banca nu are obligația de a informa un client asupra consecințelor riscului valutar prin prisma unei anticipări a creșterii acestuia, iar motivul este unul foarte simplu: nimeni nu poate anticipa cu certitudine evoluția unui curs valutar.
Așadar, reclamanta prezintă o conduită a băncii pe care o apreciază ca fiind culpabilă (constând într-o inacțiune), însă această conduită nu este sancționată de vreun act normativ în vigoare la data acordării creditelor și nici chiar de un act normativ în vigoare în prezent.
Ca atare, este evident că nu se poate reține în vreun fel culpa sau reaua-credință a Băncii, care nu avea, în mod obiectiv, posibilitatea de a consilia consumatorul în legătură cu ceva absolut imprevizibil. Neputându-se reține reaua-credință, condiția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu poate fi reținută.
Cu toate că profesionistului îi incumbă o obligație de informare, acestă obligație nu trebuie să transforme Banca în avocatul consumatorului. Și chiar dacă acesta ar fi cazul, câtă vreme avocatului îi revin o obligație de diligență, Banca nu poate fi suspectată de lipsă de diligența câtă vreme ea însăși nu putea cunoaște evoluția acestei monede care a avut anterior acordării creditului o evoluție constantă, neoscilantă.
3.8.3 Banca nu avea cum să cunoască, la data acordării creditului, evoluția viitoare a cursului CHF/RON;
Argumentul principal care demontează această susținere este legat de faptul că există o întreagă piață speculativă bazată pe achiziționarea și apoi vânzarea valutei, piață care nu ar mai exista în condițiile în care cursul valutar ar fi previzibil deoarece nu ar mai exista șansa de pierdere sau de câștig.
Valoarea cursului anunțată în fiecare zi de către Banca Națională a României (BNR) nu este stabilită de instituție, ci se formează prin flotare liberă. Banca centrală poate influența evoluția dintr-o zi a cursului prin intervențiile pe care le face pe piață. Dacă cumpără lei în cantități mari, valoarea acestei monede va crește, deoarece cantitatea disponibilă pe piață se reduce, însă pe termen lung nici Banca Națională, cu atât mai mult băncile individuale nu pot influența creșterea sau scăderea cotației de piață a unei valute.
Piața de tranzacționare a monedelor, numită FOREX, este una din cele mai mari din lume. În fiecare zi sunt tranzacționate, potrivit unor estimări, monede în valoare de circa 2.000 miliarde de dolari.
Având În vedere că multe din creditele în franci elvețieni sunt pe termen mediu și lung, este și mai absurd să afirmi că, la data acordării creditului, pârâtele ar fi putut estima în mod corect fluctuația unei valute pe o perioadă de 30 de ani.
Mai mult decât atât, este de notorietate faptul că, în urma creditărilor din anii 2007-2008, băncile au suferit importante pierderi ca urmare a imposibilității de recuperare a creditelor datorate și creșterii cursului valutar.
3.8.4. Există cel puțin două norme legale care consacră legalitatea acordării creditului în valută și a rambursării creditului în moneda în care a fost acordat:
A. Legea nr. 193/2000
Deși Legea nr. 193/2000 conține reglementări de ordin general, în Anexa la lege sunt prezentate, cu titlu de exemplu anumite tipuri de clauze specifice care sunt considerate a fi abuzive. Pentru a circumstanța și mai mult, există și exceptări în respectiva anexă, clauze asupra cărora legiuitorul se pronunță direct, în sensul că nu au caracter abuziv.
Un astfel de exemplu este cel de la alin. (1) lit. p) care stabilește că au caracter abuziv clauzele care "prevăd că prețul produselor este determinat la momentul livrării sau permit vânzătorilor de produse ori furnizorilor de servicii dreptul de a crește prețurile, fără ca, în ambele cazuri, să acorde consumatorului dreptul de a anula contractul în cazul în care prețul finăl este prea mare în raport cu prețul convenit la momentul încheierii contractului".
Faptul că prețul contractului de credit (exprimat în RON) a devenit, în prezent, prea mare în raport cu prețul previzionat la momentul încheierii contractului (exprimat tot în RON), constituie motivul principal al nemulțumirii reclamantei și al pretinsei nelegalități a contractului de credit, însă, la alin. (2) din Anexă se prevăd următoarele:
„Dispozițiile alin. (1) llt. a), p) și t) nu sunt aplicabile în cazul:
a) (...) altor produse sau servicii, în cazul în care prețul este legat de fluctuațiile cotației bursiere sau ale indicelui bursier ori ale unei rate de schimb pe piața financiară, pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla;”
Tocmai din faptul că în anexă la Legea nr. 193/2000 se recunoaște posibilitatea implicită a comerciantului de a stabili prețul unui produs său serviciu în monedă străină și totodată în mod expres, că variația prețului unui produs său serviciu (exprimată în moneda națională) datorată evoluției cursului de schimb, nu determină caracterul abuziv al respectivei clauze.
În opinia pârâtelor, această împrejurare de drept clară și fără echivoc paralizează din start pretențiile reclamantei bazate doar pe interpretări doctrinare care nu au nicio relevanță în fața instanței de judecată.
B. Codul civil
Conform art. 1578 din Codul civil din 1864:
„(1) Obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.
(2) Întâmplâdu-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.”
De asemenea, conform art. 2.164 din noul Cod civil:
„(1) În lipsa unei stipulații contrare, împrumutatul este ținut să restituie aceeași cantitate și calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creșterea sau scăderea prețului acestora.
(2) În căzul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ținut să înapoieze decât sumă nominală primită, oricare ar fi variația valorii acesteia, dacă părțile nu au convenit altfel.
(3) Dacă nu este posibil să se restituie bunuri de aceeași natură, calitate și în aceeași cantitate, împrumutatul este obligat să plătească valoarea lor la data și locul unde restituirea trebuia să fie făcută.”
În consecință, în cazul creditelor acordate în valută nu se poate pune problema vreunui pretins dezechilibru contractual, având în vedere că regula nominalismului a fost instituită de legiuitorul însuși, iar nu de către instituția de credit. A aplica o teză contrară ar echivala cu încălcarea flagrantă a unor principii fundamentale și reguli tradiționale de funcționare ale unor instituții juridice.
În sensul susținerilor pârâtelor s-a pronunțat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că nu intră sub incidența evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, iar nu și dispozițiile legale — Hotărârea din 30.04.2014, pronunțată în procedura C 280/1, Barclays Bank contra S. Sannchez Garcia, Alejandro Chacón Barrera:
„Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor și la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege și norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuție în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora.”
Or, prin acțiunea prezentă se încearcă exclusiv eliminarea riscului valutar pe care-l suportă consumatorul, prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, ceea ce echivalează, în esență, cu nesocotirea principiului legal al nominalismului.
Mai mult decât atât, nici teoria impreviziunii nu este aplicabilă în speță. Reclamanta consideră în mod nejustificat și fără niciun fundament juridic că s-ar impune revizuirea efectelor Convenției de credit, în sensul aplicării cursului valutar dorit de către aceasta.
Revizuirea efectelor actului juridic – rebus sic stantibus (aplicabilă contractelor sinalagmatice, cu titlu oneros, comutativ și cu executare succesivă) presupune ca în cauză să intervină o rupere a echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de părți în momentul încheierii actului juridic, deoarece se ajunge la situația în care efectele actului juridic sunt altele decât cele pe care părțile, în momentul încheierii respectivului act, au înțeles să le stabilească și care să fie obligatorii pentru ele.
În cazul de față, nu s-ar putea pune problema aplicabilității impreviziunii, în condițiile în care moneda creditului este aceeași ca la încheierea contractului (din această perspectivă, prestația contestatorului nu a crescut fiind întotdeauna alegerea împrumutatului în ceea ce privește moneda creditului), diminuarea veniturilor și situația personală financiară defavorabilă a reclamantei neputând constitui suficiente motive pentru a determina modificarea unilaterală a unui contract legal încheiat, conform voinței subiective a acestora.
3.8.5. Reclamanta încearcă să acrediteze ideea că acordarea creditului în CHF a fost impusă de Bancă și nu negociată:
Se poate vorbi de condiții impuse clientului prin contracte standard atunci când acesta din urmă nu poate să le influențeze conținutul, deși dorea acest lucru.
Or influențarea conținutului unei clauze în sensul dorit de client se poate face prin negociere (atunci când inițial propunerea din partea comerciantului este neconformă cu dorința clientului), fie prin alegere, atunci când comerciantul oferă deja mal multe variante, care includ și varianta dorită de client.
Pe piață, la momentul respectiv, existau atât credite în CHF, cât și în ROM sau EUR. Așadar, alegerea monedei putea fi făcută în mod liber de către clienți, fără a mai fi necesară negocierea contractului de credit.
Pur și simplu, dacă dorea un credit în lei, reclamanta putea să aleagă această monedă din start, nemaifiind nici măcar nevoie de o negociere.
Însă în nici un caz nu poate reprezentantul reclamantei să susțină, ca și element negativ, lipsa de negociere a valutei în care se va acorda creditul, când alegea valutei se putea face în mod liber (fără a fi necesară vreo negociere) la momentul solicitării creditului.
Este greu de imaginat că reclamanta ar fi dorit să acceseze creditul în lei, fiind un fapt notoriu că, la momentul respectiv, creditele în lei erau produse mai scumpe, și că astfel ar fi optat din start pentru o rată mai mare.
Există într-adevăr posibilitatea ca reclamanta să nu se fi calificat pentru creditarea în lei la nivelul la care a solicitat creditarea, dar nimic nu a împiedicat-o să ia o sumă mai mică în lei sau să nu încheie contractul de credit.
3.8.6. Cu privire la Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar
Contrar susținerilor împrumutatei, pârâtele au arătat că art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar nu poate constitui fundament juridic pentru înghețarea cursului valutar și/sau schimbarea monedei creditului conform voinței subiective a împrumutatului:
„Plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 „Categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută", care se pot efectua și în valută."
Norma legală de care se prevalează contestatorul nu este aplicabilă în speță, întrucât interdicția plăților într-o altă monedă decât cea națională se aplică strict în ceea ce privește comerțul cu bunuri și servicii. Or, creditele imobiliare, ipotecare, de investiții și de consum nu se subscriu noțiunii generale de comerț cu bunuri și servicii, fiind o activitate reglementată prin legi speciale, acte normative care acordă în mod expres instituțiilor de credit dreptul de a acorda credite și în altă monedă decât cea națională.
Relevantă în susținerea argumentelor anterior prezentate este chiar jurisprudența instanței supreme, respectiv decizia Curții de Casație menționată de C. Hamangiu în lucrarea să Codul civil adnotat, vol. IV, ed. AII B., pag. 58:
„Când un contract prevede plata într-o monedă străină, instanța de fond obligând pe debitor să plătească în acea monedă, nu face decât să interpreteze intenția pe care au avut-o părțile la facerea contractului. Această interpretare, fiind o chestiune de fapt, scapă controlului Curții de Casație, "(Cas. III, 2078 din 12 nov. 1924, Pand. Rom., 1925, I, 24. Jur. Rom. 1/925, Dreptul 38/924).
Mai mult decât atât, chiar dacă, în speță, Convenția de credit conține un element de risc valutar (atât pentru instituția de credit, cât și pentru consumator), acesta nu îl transformă automat într-un contract abuziv.
Atât Codul civil din 1864, cât și noul Cod civil consacră în mod expres în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația valorii acesteia.
În consecință, în cazul creditelor acordate în valută nu se poate pune problema vreunui pretins caracter abuziv, având în vedere că regulă nominalismului a fost instituită de legiuitorul însuși, iar nu de către instituția de credit. A aplica o teză contrară ar echivala cu încălcarea flagrantă a unor principii fundamentale și reguli tradiționale de funcționare ale unor instituții juridice.
Prin faptul că, atât Convenția de credit, cât și graficul de rambursare - parte integrantă al acesteia conțin o clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea, transcrierea contractuală a principiului nominalismului consacrat de lege.
Pentru aceste considerente, pârâtele au solicitat instanței să dispună respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial.
Sub aspect probatoriu, pârâtele au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și a probei cu interogatoriu.
În drept, pârâtele au invocat dispozițiile art. 201 (1) și urm. C.proc.civ., Legea nr. 193/2000, OUG S0/2010.
De asemenea, prin completarea la întâmpinare, pârâtele, cu privire la pretinsa imposibilitate de pierdere a avansului, în ipoteza nesemnării contractului de credit în forma propusă de Bancă, au redat dispozițiile art. 3.1 și 3.1.1. lit. b din condițiile generale și au arătat că solicitantul de credit, la momentul la care depune avansul nu mai are calitatea de simplu solicitant, are calitatea de împrumutat, deci creditul i-a fost acordat, contractul a fost semnat.
Pentru a putea retrage banii din cont, trebuie să prezinte la bancă dovada depunerii avansului. Astfel, Banca nu a condiționat acordarea creditului de depunerea acestui avans și prezentarea dovezii la Bancă, ci doar retragerea banilor din cont era condiționată de îndeplinirea acestui criteriu.
La termenul din data de 10.09.2015, instanța a pus în discuție excepția necompetentei materiale.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva excepției necompetenței materiale instanța reține următoarele:
În speță reclamanta a formulat mai multe capete de cerere prin care a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 5.1 lit. b și c din conventia de credit nr._/22.02.2008, dar și constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnarii contractului și denominarea în moneda nationala a platilor.
Ori, în cazul acesta competența de soluționare în primă instanță revine tribunalului, potrivit art.95 pct.1 Cod procedura civila, întrucât nu se încadrează în cazurile limitativ reglementate de art.94 Cod procedura civila, care atrag competența materială a judecătoriei.
Împrejurarea că aceste clauze influențează modul de executare a contractului, respectiv sumele care urmează a fi achitate de către împrumutați, nu sunt de natură a conduce către o altă concluzie, întrucât clauzele analizate nu stabilesc în sine valoarea concretă a obligațiilor, ci modalitatea de stabilire a acestora pe parcursul derulării contractului, prin raportare la celelalte clauze, astfel încât valoarea obligațiilor împrumutatului ar trebui raportată la întreg contractul, ipoteză în care competența de soluționare a cauzei ar reveni tribunalului față de valoarea contractului, care depășește 200.000 lei.
Potrivit art. 99 C.proc.civ., „Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competența altei instanțe, instanța sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența. (2) În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt”.
În consecință, din moment ce este vorba despre capete principale de cerere, dintre care unele sunt de competența tribunalului, ținând cont de prevederile art.99 Cod procedura civila, instanța va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a întregii cereri în favoarea Tribunalului București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția necompetenței materiale.
Declină competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta C. I., CNP_, cu domiciliul ales la CA C. M. V., în București, Calea Rahovei nr. 266-268, corp 60, ., Electromagnetica Business Center Park, sector 5, în contradictoriu cu pârâtele C. E. Bank NV prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Ipotecar IFN SA, J40/_/2004, CUI_, ambele cu sediul ales la R. & M. SPARL, în București, . nr.31, sector 1, în favoarea Tribunalului București.
Nesupusă niciunei căi de atac.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 10.09.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.MD/Thred.OH
4 ex./30.09.2015
| ← Pretenţii. Sentința nr. 5451/2015. Judecătoria SECTORUL 6... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 6628/2015. Judecătoria... → |
|---|
