Anulare act. Sentința nr. 7241/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7241/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 29-09-2015 în dosarul nr. 7241/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 7241
Ședința publică de la data de 29 Septembrie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C. I. C.
GREFIER: P. O.
Pe rol soluționarea cauzei civile, având ca obiect anulare act – clauze abuzive - pretenții, privind pe reclamantul I. G. A. și pe pârâții C. E. BANK NV PRIN C. E. IPOTECAR IFN SA, C. E. IPOTECAR IFN SA, I. M. și S. E. I..
La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns reclamantul, prin avocat, D. A., în baza împuternicirii avocațiale, aflată la fila 8 din dosar și în baza delegației de substituire nr. 13/29.09.2015 pe care o depune la dosarul cauzei și pârâții C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Bank Nv prin C. E. Ipotecar IFN SA, prin avocat, M. D., în baza împuternicirii avocațiale aflată la fila 52 din dosar, lipsind pârâții I. M. și S. E. I..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de ședință, după care,
Instanța acordă cuvântul pe competență și pe durată.
Reclamantul, prin avocat, apreciază că Judecătoria Sector 6 este competentă general, material și teritorial.
Pârâtele, prin avocat, arată că, în temeiul art. 131 raportat la 94 lit. k, Judecătoria Sector 6 este competentă general, material și teritorial să judece prezenta pricină.
Instanța, în temeiul art. 131 raportat la art. 94 alin. 1 lit. j, 107 Cod procedură civilă, constată că este competentă general, material și teritorial să judece prezenta pricină, estimând durata necesară pentru soluționarea prezentei cauze la șase luni de zile.
Instanța pune în discuție excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată prin întâmpinare.
Pârâtele, prin avocat, arată că îl va formula ca și argument pe fond, precizând că nu mai susține excepția prescripției. Solicită să fie considerată ca și argument pe fond excepția invocată.
Reclamantul, prin avocat, solicită respingerea excepției. La interpelarea instanței de judecată, cu privire la ceea ce au menționat pârâtele, prin avocat, respectiv să fie o apărare pe fondul cauzei, reclamantul, prin avocat, arată că este de acord.
Instanța ia act că se renunță la invocarea excepției prescripției dreptului material la acțiune și că se invocă acest aspect ca și o apărare pe fondul cauzei, urmând a fi analizată cu acea ocazie.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat ori excepții de invocat, instanța acordă cuvântul în dezbaterea probatoriului.
Reclamantul, prin avocat, solicită proba cu înscrisurile de la dosar.
Pârâtele, prin avocat, solicită proba cu înscrisurile existente la dosar, precizând, la interpelarea instanței de judecată, că nu solicită interogatoriul. Arată că renunță la proba cu interogatoriu în cauza de față.
Instanța încuviințează, pentru reclamant și pentru pârâtele C. E. BANK NV PRIN C. E. IPOTECAR IFN SA, C. E. IPOTECAR IFN SA, proba cu înscrisuri.
Instanța ia act că se renunță de către pârâte la proba cu interogatoriu.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, excepții de invocat ori probe de administrat, instanța acordă cuvântul asupra fondului cauzei.
Reclamantul, prin avocat, solicită: admiterea cererii astfel cum a fost formulată, să se constate nulitatea absolută a clauzelor 5.1 lit. c din condițiile speciale ale contractului de facilitate de credit și de garanție nr._ din 09.06.2008, obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comision de administrare lunar din momentul încheierii contractului și până la momentul achitării integrale a debitului și la plata dobânzii legale calculate de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâte, cu cheltuieli de judecată, depunând la dosarul cauzei, în original: chitanța nr. 271/30.03.2015 și factura nr. 296/30.03.2015.
Pârâtele, prin avocat, solicită respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulate. Solicită să se aibă în vedere dispozițiile art. 1 pct. 24 din OG 21/1992, act normativ care reglementează raportul de drept material încheiat. Prin acest punct 24, arată că legiuitorul a înțeles să precizeze că costul total al creditului este format din dobândă, taxe și comisioane. Din punctul lor de vedere, având în considerare acest text de lege, comisionul de administrare, cum de altfel precizează expres punctul 24, face parte din costul total al creditului. În acest raport, comisionul de administrare nu poate face obiect al controlului instanței judecătorești cu privire la un pretins caracter abuziv, din punctul său de vedere. Solicită să se aibă în vedere dispozițiile art. 9 ind. 1, a 9 ind. 2 și 9 ind. 3 din OG 21/1992. Prin art. 9 ind. 3 legiuitorul obligă profesionistul și acordă în același timp dreptul acestuia de a percepe comision de administrare și de a-l preciza în contract. Din punctul lor de vedere, comisionul de administrare este legal în acest contract. Prin art. 9 ind. 1, același legiuitor spune că trebuie să ofere informațiile standard cu privire la clauzele contractuale, inclusiv comisionul de administrare. Alineatul 2 al art. 9 ind. 1 precizează următorul aspect: în situația în care se solicită informații suplimentare printr-o cerere scrisă care se face anexă la contract, profesionistul este obligat să răspundă în scris. La momentul încheierii contractului au fost oferite consumatorului toate informațiile inclusiv informațiile suficiente vizavi de comisionul de administrare. Arată că demonstrează acest lucru prin oferta de credit,depusă la dosar, prin art. 5 din contractul de credit și art. 6 din contractul de credit. De fapt, capitolul 6. Capitolul 6 reprezintă rambursarea creditului. Prin capitolul 6 se precizează ce înseamnă comision de administrare, pentru că prin cererea de chemare în judecată s-a precizat că nu s-a specificat ce înseamnă. Ori, prin capitolul 6, nu printr-un articol sau printr-o frază ascunsă, printr-un întreg capitol, se precizează: comisionul de administrare se aplică lunar la soldul facilități de credit. Arată că prin cererea de chemare în judecată, printr-un punct al acestuia, reclamantul precizează că nu știe la ce se aplică. Scrie clar în contract că acest comision de administrare se aplică la soldul facilității de credit. Prin graficul de rambursare această valoare calculată lunar la soldul facilității de credit este exprimată atât în procent cât și în sumă fixă. Acest comision de administrare niciodată pe tot parcursul contractului nu și-a schimbat valoarea. Cu privire la condițiile prevăzute de art. 4 din legea 193, solicită să fie avut în vedere, în primul rând, că dezechilibrul contractul semnificativ reprezintă o condiție care trebuie dovedită de către consumator. Scopul imediat al contractului de credit, din punct de vedere al consumatorului, a fost satisfăcut, respectiv acesta a primit suma de bani pe care a dorit să o contracteze, respectiv și-a achiziționat imobilul. Dezechilibrul semnificativ trebuie să fie unul obiectiv, sens în care acest contract ar fi trebuit să-și piardă scopul pentru care acesta a fost încheiat. Din punctul lor de vedere, această condiție, pe lângă faptul că nu a fost dovedită, nici nu este îndeplinită. Cu privire la condiția negocierii, astfel cum a precizat, dacă la momentul încheierii contractului și anterior, solicită să se observe că prin oferta de credit nu numai că i-au fost acordate 15 zile de reflecție consumatorului, precizând că au fost acordare 30 de zile, termen în beneficiul consumatorului. Arată că dacă ar fi existat în orice moment contractual vreo solicitare suplimentare, cum a precizat în temeiul art. 9 ind. 1 alin. 2, trebuia făcută în scris. Exista și probă la dosar că această informație suplimentară sau această obiecțiune a fost făcută de consumator, respectiv profesionistul cu rea-credință nu a vrut să răspundă. Ori această dovadă nu există. După 7 ani se prevalează de faptul că banca a perceput un comision de administrare. Arată că din punctul lor de vedere, este legal, s-au oferit toate informațiile și nu există nicio dovadă a faptului că s-au solicitat informații suplimentare având în vedere că textul de lege pe care l-a citat anterior, impune obligația consumatorului printr-o cerere scrisă care se face anexă la contract, precizând că așa spune textul de lege. Nu există acest înscris. Pentru toate aceste concluzii, solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată, depunând înscrisuri la dosar: factura nr. TZA-_-2015/28.05.2015, în copie, tranzacție BRDE, în copie.
Instanța reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 07.04.2015, reclamantul I. G.-A., în contradictoriu cu pârâtele C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Bank NV, prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA, a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a clauzelor 5.1 lit. c, din condițiile speciale ale contractului de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 09.06.2008 și să oblige pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comision de administrare lunar din momentul încheierii contractului și până la momentul achitării integrale a debitului, și la plata dobânzii legale calculate de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâtei, valoarea capătului 1 de cerere fiind de 7310,54 EUR respectiv_,15 lei, această sumă fiind obținută prin adunarea valorilor lunare achitate cu titlu de comision de administrare de la data semnării contractului și până la momentul depunerii cererii de chemare în judecată, conform înscrisurilor atașate (extrase de cont, grafic de rambursare), precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamant.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că are calitatea de împrumutat, dobândită în baza contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 09.06.2008.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, reclamantul a arătat că, din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte.
Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 09.06.2008 încheiat de către reclamant are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art.4 alin.3 din Legea nr. 193/2000, deoarece întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate: între reclamant - parte contractantă aflată în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâte, părți contractante deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâte pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamantul; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamantul doar manifestându-și voința de a încheia convenția.
Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi (studia și analiza) condițiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor.
Reclamantul a solicitat pârâtelor să facă a dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamantul a avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, potrivit art.4 alin.2 din Legea nr. 193/2000.
Astfel, nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept „speciale” doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc.). Iar faptul că reclamantul a acceptat să semneze contractul în condițiile impuse de pârâte nu înseamnă că a renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.
Reclamantul critică clauza 5.1 lit. c din condițiile speciale ale Contractului,, care vizează „comisionul de administrare lunar: 0,15 %, plătibil începând cu scadența a 13-a”este abuzivă.
Aceste dispoziții convenționale se arată că nu sunt clare, neechivoc exprimate, simpla menționare a valorii acestui comision, fără ca reclamantul să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc.
Exigențele bunei - credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic, motivația pentru care acest comision este perceput pentru ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.
Reclamantul a considerat că acest comision nu a fost negociat între părți; negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului.
Perceperea comisionului de administrare creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani. În speță, nu se poate pune problema ca reclamantul să ajungă într-o poziție în care să profite de situația contractuală a pârâtelor.
Reclamantul a apreciat că prevederea contractuală care stabilește comisionul de administrare contravine bunei credințe, în condițiile în care pârâtele au perceput 0,15%, fără a se specifica în contract la ce se aplică acest procent, pentru motive necunoscute de reclamant.
De asemenea, deși pârâtele aveau obligația legală de a se abține de la introducerea în contracte a clauzelor abuzive, totuși au decis să facă acest lucru. Prin urmare, caracterul abuziv al acestei clauze rezultă fără echivoc, făcând ca dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților să fie și mai accentuat.
Acest fapt (lipsa din contract a mențiunii la ce se aplică acest procent de 0,15%) face ca fiind imposibilă cunoașterea de către reclamant a cuantumului acestui comision, deoarece acest procent se poate aplica la sold, la valoarea principalului, la dobândă, etc. În aceste condiții nu s-a realizat de către pârâte obligația de informare. Prin urmare, caracterul abuziv al acestei clauze rezultă fără echivoc, făcând ca dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților să fie și mai accentuat.
Acest comision nu poate fi inclus în prețul contractului. Denumirea acestui comision și motivele care stau la baza perceperii acestuia (mai degrabă lipsa lor) sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Comisionul de administrare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută. De asemenea, acestei clauze contractuale ii lipsește caracterul limbajului clar și inteligibil.
Plății acestei sume nu îi corespunde nicio acțiune/fapt/contraprestație etc. din partea pârâtelor. Nicăieri în cuprinsul contractului reclamantului de credit nu este specificată acțiunea/faptul/contraprestația pârâtelor aferente plății acestor sume. În acest sens, atât părțile contractului, cât și instanța nu pot presupune, completa clauze peste limita contractuală.
Comisionul de administrare reprezintă o dobândă mascată, un procent foarte important din rată. Dobânda mascată creează băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci.
Față de întrunirea în cazul acestui comision a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți - sumele achitate de solvens cu titlu de comision de administrare, în vederea stingerii obligațiilor prevăzute de clauza menționată, inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată - prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat și reaua - credință, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor plătite în contul comisionului de administrare din momentul încheierii contractului și până la zi, sume la care se aplică dobânda legală raportată la momentul fiecărei plăți.
Începând de la data efectuării flecarei plăți, și nu de la o dată ulterioară, consumatorul suportă pierderi, reprezentate de indisponibilizarea sumelor în cauză. Mai mult decât atât, în situația în care împrumutatul nu plătește sumelor aferente acestui comision acestuia i se aplică dobânzi la aceste sume, putându-se ajunge la declararea scadenței anticipate și executarea silită. În acest context, dreptul consumatorului de a beneficia de reparația integrală a prejudiciului nu poate fi restrâns.
Privind cheltuielile de judecata, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la plata acestora către sine, ca urmare a admiterii prezentei acțiuni și a căderii în pretenții conform art. 453 din Noul Cod de procedură civilă.
Cererea reclamantului se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, art. 1341 (art. 992 din Vechiul Cod civil) și următoarele, art. 1635 și următoarele din Noul Cod Civil, art. 1349 (art. 998 din Vechiul Cod civil) și următoarele din Noul Cod civil, art.453 din Noul Cod procedură civilă.
În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar, în copie, contract de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 09.06.2008, cu anexe, plan de rambursare credit, ofertă de credit, act adițional nr.1 din data de 20.06.2012 la contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 09.06.2008, plan de rambursare credit din data de 20.06.2012, contract de fidejusiune încheiat la data de 20.06.2012 și fișă cont.
La data 30.04.2015 reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că înțelege să se judece si cu celelalte părți care figurează în contract, respectiv I. M. și S. E. I..
Prin compartimentul registratură, la data de 08.06.2015, pârâtele au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat să se dispună respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată având ca obiect (i) constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. c din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/09.06.2008 și (ii) obligarea pârâtelor la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare lunar, împreună cu dobânda legală aferentă; în subsidiar, în măsura în care instanța va trece peste solicitarea precedentă, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește restituirea sumelor calculate cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii, pre cum și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.
În fapt, între C. E. Ipotecar IFN SA („Banca”), I. G.-A. („Consumatorul” sau „Reclamantul”) și I. M., respectiv S. E. - I. („Codebitorii”) s-a încheiat Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 09.06.2008 („Contractul de credit”), având ca obiect acordarea unui credit ipotecar în cuantum de 71.250 EUR în vederea efectuării unei achiziții imobiliare.
Contractul de credit, Condițiile generale de creditare - parte integrantă a contractului de credit - și planul de rambursare, toate precedate de o ofertă de credit, au fost prezentate Consumatorului spre studiu și analiză, acesta asumându-le prin aplicarea semnăturii pe fiecare pagină a înscrisurilor.
Pe parcursul derulării raporturilor contractuale, prin cererea de reeșalonare nr.830 din data de 25.05.2012, Consumatorul a solicitat reeșalonarea creditului. Cererea a fost aprobată de către Bancă, părțile încheind Actul adițional nr. 1 din data de 20.06.2012 la Contractul de credit.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul prezentei instanțe și comunicată în data de 12.05.2015, Consumatorul a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. c din Contractul de credit, precum și obligarea pârâtelor la restituirea sumelor de bani achitate în aplicarea acestei clauze, împreună cu dobânda legală aferentă.
Se arătă că clauza contestată a fost redactată în mod clar șl inteligibil.
În cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr.193/2000, referitoare la caracterul abuziv al clauzei contestate.
Potrivit jurisprudenței constante a CJUE, pentru ca o clauză contractuală să fie exclusă de la controlul de legalitate din perspectiva caracterului său abuziv, aceasta trebuie să fie redactată în mod clar și inteligibil, lipsit de echivoc.
Clauza contestată îndeplinește această cerință deoarece: a) este formulată clar și inteligibil din punct de vedere gramatical („comision de administrare lunar: 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a”); b) pentru înțelegerea acesteia, un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, nu are nevoie de cunoștințe juridice sau economice de specialitate pentru a putea înțelege consecințele economice ale acestei clauze asupra obligațiilor sale de plată în cadrul contractului de împrumut; c) în esență, această clauză transpune în contractele de credit regulile de drept comun în materia împrumutului de bani, stipulate în Codul civil din 1864, și a căror necunoaștere și neînțelegere nu pot fi invocate de către reclamant.
Astfel, clauza privind comisionul de administrare este redactată într-un procent matematic, respectiv 0,15% din soldul total al creditului - a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât Consumatorul să aibă reprezentarea consecințelor patrimoniale ale obligațiilor asumate prin contract.
Caracterul transparent al acestuia rezultă din menționarea expresă în graficul de rambursare a cuantumului lunar. Valoarea la care se raportează comisionul de administrare (0,15%) nu reprezintă o necunoscută. Ea se raportează la soldul creditului și reiese clar din planul de rambursare (dintr-un simplu calcul, rezultă ca 0,15% din soldul creditului reprezintă comisionul de administrare, exprimat numeric în graficul de rambursare).
Contractul de credit cuprinde toate informațiile referitoare la cuantumul creditului, la dobânda care, de asemenea, este exprimată într-un procent matematic, precum și la perioada pe care Consumatorul o are la dispoziție pentru a-și îndeplini obligațiile.
Din însăși denumirea comisionului rezultă scopul pentru care a fost perceput, cu atât mai mult cu cât acesta a fost redactat într-un limbaj ușor accesibil și unui neprofesionist. Perceperea comisionului de administrare este justificată, în mod rezonabil, prin efectuarea de către Bancă, prin mijloace specifice, a operațiunilor de supraveghere lunară a situației acestuia.
Pe de altă parte, nu se poate susține că reclamantul nu ar fi cunoscut ce reprezintă acest comision de administrare, în condițiile în care semnificația acestuia rezultă din chiar denumirea sa, nefiind un termen care să nască dubii cu privire la înțelesul acestuia și care nu presupune, pentru înțelegerea sa, cunoștințe de specialitate.
Reclamantul a subliniat faptul că, la momentul încheierii contractului, nu exista nicio dispoziție legală care să interzică stipularea comisionului într-un procent aplicat soldului lunar. În plus, OUG nr. 50/2010 (neaplicabilă în cauză, dar care stabilește care sunt comisioanele considerate licite), respectiv art. 36 alin.2 prevede că, în cazul în care acest comision de administrare se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul lunar al creditului. Or, dispozițiile contractuale contestate au fost redactate într-o asemenea manieră.
În aprecierea îndeplinirii acestei condiții, instanța trebuie să ia în considerare existența unui minim de diligență din partea consumatorului, atât pentru a înțelege dispozițiile contractuale pe care intenționează să și le asume, cât și pentru a încerca influențarea acestora.
Faptul că în general contractele de credit conțin și clauze standard, preformulate, nu poate conduce în mod automat la concluzia că, indiferent de situație, consumatorul nu a cunoscut condițiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract. La fel de eronată este și ipoteza că în astfel de situații consumatorul nu poate influența clauzele respective.
Această clauză avea tocmai rolul de a atrage atenția consumatorilor asupra prevederilor Legii nr. 193/2000 pentru ca, în măsura în care ar fi considerat că sunt abuzive clauzele care privind costurile creditului, să solicite Băncii modificarea acestor clauze sau să opteze pentru un alt produs din oferta băncii sau să refuze încheierea contractelor de credit. Or, până la acest moment Consumatorul a preferat să stea în pasivitate, alegând să invoce prevederile Legii nr. 193/2000 abia la 7 ani de la încheierea Contractului de credit, deși aceleași prevederi erau în vigoare și la momentul încheierii Contractului.
Chiar dacă s-ar presupune, prin absurd, că prevederile contractuale contestate nu au fost negociate, totuși, nici Directiva nr.93/13/CEE și nici legea internă nu înlătură obligația consumatorului de a da dovadă de o minimă diligență în momentul semnării contractului, întrucât protecția oferită nu poate fi absolută, iar convenirea condițiilor de restituire a creditului acordat presupune și o apreciere subiectivă, în funcție de nevoia economică concretă a consumatorului, nevoie pe care numai acesta singur o poate determina.
În plus, nu trebuie confundată obligația ce îi incumbă profesionistului de a informa corect, complet și prompt asupra specificității produsului financiar propus spre comercializare/obligația de a purta negocieri ori de câte ori consumatorul i-o cere, cu o obligație de rezultat în sensul acceptării primei contraoferte făcute de acesta față de oferta inițială a Băncii sau cu obligația inițierii negocierilor în locul consumatorului.
Trebuie remarcat că marea majoritate a consumatorilor critică ex post imposibilitatea influențării naturii unor clauze contractuale, deși nu au făcut nicio contraofertă Băncii, nu au făcut demersuri pentru negociere în perioada precontractuală. Or, Banca nu era obligată să informeze Consumatorul asupra posibilității sale de a influența clauza contractuală. Această posibilitate îi era conferită chiar de Legea nr. 193/2000 pe care abia la acest moment a invocat-o.
Îndeplinirea de către Bancă a condiției bunei-credințe.
În aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a comerciantului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.
Prin urmare, se arată că atitudinea subiectivă a bunei/relei-credințe a Băncii trebuie evaluată în strânsă legătură cu crearea unui dezechilibru contractual semnificativ. Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultă din chiar conținutul și efectele unei clauze contractuale. Având în vedere că nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reținerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații, în contextul interpretării sistematice a contractului.
Aceasta înseamnă că noțiunea de „dezechilibru semnificativ” depinde de aprecierea comportamentului abuziv al celui care deține poziția de superioritate la încheierea contractului.
Or, buna - credință trebuie analizată în prezenta cauză prin raportare la dispozițiile legale și practicile comercial-bancare în vigoare în România, în perioada de timp relevantă (2007 - 2008).
Pentru a fi în prezența unui comportament abuziv al comerciantului este necesar a se constata existența intenției acestuia în crearea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar principiilor bunei-credințe - condiție neîndeplinită în cauză.
Potrivit Codului civil, buna-credință se prezumă, astfel că reclamantului îi revine sarcina probării unui comportament de rea-credință concretizat într-o eventuală încercare a Băncii de a-l induce în eroare cu privire la produsele de creditare comercializate. Buna-credință presupune faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contra prestației la care s-a obligat cealaltă parte.
Nu se poate reține existența unei atitudini de rea-credință a Băncii la promovarea produselor sale și nici ascunderea cu bună știință a unor informații esențiale pentru consumatori, de vreme ce costurile au fost clar și inteligibil exprimate.
Clauza contestată nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Ca urmare, legislația privind protecția consumatorului nu are ca scop să-î permită acestuia să v obțină modificarea unui contract numai pentru că acesta a devenit mai oneros, ci numai să îl protejeze pe acesta de aplicarea unor clauze care variază pe baza unor criterii insuficient sau deloc descrise în contract, care depind de voința Băncii și care au creat un dezechilibru semnificativ încă de la momentul semnării contractului.
Nu există nimic dezechilibrat între dreptul de a trage un credit - drept de care a beneficiat Consumatorul - și obligația de a achita prețul acestui serviciu. Dezechilibrul există în situația inversă pretinsă prin cererea introductivă - să fie exonerat reclamantul de obligația de rambursare a creditului în forma convenită. O astfel de consecință lipsește contractul nu numai de cauză prin prejudiciile majore pe care le produce Băncii, dar și de obiect, fiind contrară oricărei norme de drept.
Prin urmare, Consumatorul invocă dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu ca urmare a unui prezumtiv dezechilibru contractual (care ar fi putut fi foarte simplu remediat, spre exemplu, prin refinanțarea creditului în condiții mai avantajoase la o altă bancă), ci profită de prevederile acestei legi în vederea obținerii în mod nejustificat a exonerării de plata unor costuri asumate inițial prin contract.
Anularea clauzei nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor.
Pârâtele au solicitat instanței să rețină că anularea clauzei invocate de reclamant nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat anularea unei clauze pretins abuzive, solicitând instanței și restituirea sumelor plătite în contul acesteia, împreună cu dobânda legală aferentă.
Însă eventuala admitere a acestei acțiuni nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate. Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractuală.
În consecință, instanța învestită cu soluționarea prezentei cereri de chemare în judecată este 5 competentă doar să stabilească limitele unui nou cadru contractual, pe care ambele părți au libertatea să îl accepte sau nu, cu consecința posibilității instituției de credit de a solicita ulterior rezilierea Contractului de credit și, implicit, restituirea sumei acordate cu titlu credit.
Nu în ultimul rând, în ipoteza în care, ad absurdum, pretențiile reclamantului vor fi considerate întemeiate, în rigoarea dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, coroborate cu prevederile Legii nr. 71/2014, urmează a fi constatată prescripția dreptului material la acțiune pentru restituirea oricăror sume achitate cu mai mult de 3 ani înainte de data formulării acțiunii.
D. consecință, reținând cele ce preced, pârâtele au solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, iar în subsidiar, admiterea excepția prescripției pentru sumele calculate cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii, obligând în toate ipotezele reclamantul la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, pârâtele au invocat dispozițiile art. 205, 107 Noul Cod de procedură civilă, principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, precum și celelalte prevederi legale la care s-a făcut referire în cuprinsul prezentei întâmpinări.
Sub aspectul probatoriul instanța a încuviințat pentru reclamant și pentru pârâtele C. E. BANK NV PRIN C. E. IPOTECAR IFN SA, C. E. IPOTECAR IFN SA proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, în data de 09.06.2008, a fost încheiat între pârâta C. E. Ipotecar IFN SA, în calitate de creditor și reclamantul I. G. A., în calitate de împrumutați și pârâții I. M. și S. E. I., în calitate de codebitori, contractul de facilitate și de garanție nr._ (f. 9-18) prin care numita C. E. Ipotecar IFN SA a acordat reclamantului un împrumut bancar în cuantum de_ Euro.
Acest contract a fost cesionat de C. E. Ipotecar IFN SA către C. E. Bank NV.
La data de 20.06.2012 la acest contrat s-a încheiat actul adițional nr.1. (f.24-26)
Cu privire la legea aplicabilă prezentului litigiu, instanța va avea în vedere faptul că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare) fapt pentru care raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864 și de Codul comercial, reglementări în vigoare la momentul nașterii obligațiilor, în sensul stabilit de art. 6 alin. 2 din Codul civil din 2009 și art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009. Contractul de facilitate credit și de garanție nr._ a fost încheiat între părți la data de 09.06.2008, astfel că legea aplicabilă acestui act juridic este Codul Civil de la 1864.
În drept, instanța constată că Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei Consiliului 93/13/CE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, reclamanta având calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din actul normativ, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta având calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate. La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va avea în vedere Legea nr. 193/2000 în forma sa de la momentul încheierii contractului de credit, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 363/2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 899/28.12.2007, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției). De asemenea, instanța va avea în vedere și dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, intrate în vigoare la data de 21.06.2010.
Părțile au stipulat în contractul menționat mai sus, la art. 5.1 lit. c faptul că se va percepe reclamantului comision administrare lunar: 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a.
Potrivit disp. art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția europeană, prevăzută la art. 4 alin. 2 din Directiva Consiliului 93/13/CE din 05.04.1993, conform căreia: aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Clauzele referitoare la dobânzi și comisioane (în categoria cărora intră și comisioanele supuse discuției) sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului. Aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor ce vizează obiectul unui contract, potrivit normelor de drept naționale și europene sus-citate, nu se poate realiza decât cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.
Dobânda anuală, comisioanele, etc. intră în sfera noțiunii de „obiect al contractului de credit”, de vreme ce reprezintă contraprestații solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.
Acest aspect este susținut și de viziunea Curții de Justiție a Uniunii Europene care în cauza C‑26/13, Á. Kásler, H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, la pct. 59 arată că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într‑un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează.
Adaptând această hotărâre, care deține forță obligatorie pentru legislația statelor membre ale Uniunii Europene, instanța constată că aceste comisioane criticate de reclamanți ca fiind abuzive fac parte din obiectul principal al contractului dacă se constată că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează.
Având în vedere natura contractului (împrumut bancar, care satisface un interes individual), economia generală care presupune previzibilitatea și egalitatea contraprestațiilor și prevederile contractuale, care sunt redactate în vederea stabilirii concrete a posibilității băncii de a acorda un împrumut în schimbul executării unei contraprestații de către reclamanți, instanța constată că aceste comisioane criticate reprezintă o prestație esențială a contractului de facilitate credit și de garanție, respectiv costul creditului, intrând în noțiunea de obiect.
Potrivit definițiilor cuprinse la art.3 lit.g și lit. i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE: (g) costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale(…).(i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului(…).
Instanța nu va ține cont de susținerile pârâtelor conform cărora clauzele contractuale ce fac parte din obiectul contractului sunt excluse de la controlul judecătoresc, întrucât s-a demonstrat că aceste clauze pot fi analizate dacă termenii utilizați în redactarea lor nu sunt clari și inteligibili.
Cu privire la susținerile pârâtelor cu privire la intervenirea prescripției dreptului material la acțiune, instanța constată că reclamantul solicită constatarea nulității absolute a clauzei regăsite în contract la pct. 5.1 lit. c, considerând-o abuzivă.
Instanța urmează să procedeze la o calificare juridică corectă a motivelor de nulitate invocate și să aibă în vedere distincția între regimul juridic diferit al celor două forme de nulitate.
Nulitatea absolută ocrotește un interes general, în timp ce nulitatea relativă ocrotește un interes particular.
În cauza de față, interesul de a demonstra caracterul abuziv al unor clauze contractuale este de interes general. Consumatorii trebuie protejați în relațiile lor cu profesioniștii, deoarece ei se găsesc mereu pe poziții de inferioritate. Pentru a echilibra balanța contractuală dintre profesionist și consumator este necesar ca un contract să nu conțină clauze abuzive, care ar putea afecta echivalența contraprestațiilor.
Faptul că este vorba despre protejarea unui interes general este atestat și de adoptarea la nivelul Uniunii Europene a Directivei Consiliului 93/13/CE din 05.04.1993, directivă transpusă în legislația internă prin Legea 193/2000, legislație aplicabilă prezentei cauze. Orice clauză contractuală contrară acestor dispoziții este lovită de nulitate absolută.
Totodată, în cauza C-243/08, Pannon GSM Zrt. împotriva E. Sustikne G., la punctul 31, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția garantată de Directiva Consiliului 93/13/CE din 05.04.1993 consumatorilor justifică obligația instanței naționale de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale și, prin aceasta, de a suplini dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor.
Potrivit art. 2 din Decretul 167/1958, nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.
Textul de față reglementează posibilitatea invocării nulității absolute. Reclamantul a invocat caracterul abuziv a unei clauze contractuale ce se regăsește în contractul de facilitate credit și de garanție nr._/09.06.2008.
Conform dispozițiilor anterior menționate, o astfel de acțiune este imprescriptibilă. O asemenea soluția este justificată de necesitatea de a sancționa, fără limită de timp, încălcarea, în momentul încheierii actului juridic, a unor prevederi legale care ocrotesc interese sociale.
Susținerile pârâtelor din întâmpinare conform cărora reclamantul nu a invocat motive de nulitate relativă, acțiunea lor fiind prescriptibilă în termenul general de 3 ani, vor fi înlăturate de instanță ca neîntemeiate.
De asemenea, dreptul la acțiune prin care se urmărește recuperarea sumelor achitate în baza clauzelor abuzive, se naște din momentul constatării caracterului abuziv al clauzelor și al anulării acestora. Mai exact, restituirea sumelor încasate cu titlul de comision de administrare reprezintă repunerea părților în situația anterioară, în urma anulării clauzelor abuzive vizând plata celor două comisioane. Cu alte cuvinte, cererea de restituire a sumelor de bani nu este o cerere independentă procesual, vizând un prejudiciu cauzat consumatorilor printr-o faptă ilicită, ci se află în totală dependență de modul de soluționare a solicitărilor privind anularea clauzelor abuzive menționate. Astfel, termenul de prescripție a dreptului de a solicita restituirea sumelor începe să curgă din momentul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, și, implicit, al declarării nulității absolute a acestora prin hotărâre judecătorească definitivă. Astfel, în prezent, termenul de prescripție nu a început încă să curgă, operând o distincție între restituirea prestațiilor ca urmare a desființării actului juridic și executarea prestațiilor în temeiul acestuia.
În baza acestor considerații, instanța va respinge ca neîntemeiate susținerile pârâtelor privind intervenirea prescripției dreptului material la acțiune.
Cu privire la comisionul de administrare stabilit la clauza 5.1 lit. c din contract, instanța constată că acesta nu este exprimat în termeni clari și inteligibili. Astfel, este prevăzut „comision de administrare lunar: 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a.”.
Analizând conținutul acestei clauze instanța apreciază că această dispoziție nu are un caracter clar și precis, deoarece comisionul de administrare nu este definit prin convenție, situație în care nici reclamantul nu a avut posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, condiții în care nici instanța nu poate aprecia asupra temeiniciei sale, în eventualitatea unui litigiu.
Astfel, potrivit art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
A..2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți, pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Din acest articol reiese că pentru a fi în prezența unei clauze abuzive, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții: clauza să nu fie negociată individual și să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe.
Cu privire la prima condiție, instanța constată că contractul a fost semnat în data de respectiv 09.06.2008, în aceeași zi în care a fost emisa și oferta de creditare (f. 23 verso). Instanța nu poate reține că reclamantul ar fi putut să aibă posibilitatea reală de a cunoaște dinainte condițiile contractuale și timp la dispoziție pentru a-și forma un consimțământ maturizat în privința acceptării acestora, având în vedere că pârâta nu a făcut dovada că i-a comunicat reclamantului un exemplar de pe contract anterior datei semnării acestuia.
Potrivit art. 4 alin. 3 teza ultimă din Legea 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Din interpretarea acestei dispoziții reiese că un consumator, în calitatea sa de beneficiar al unor servicii ce depășesc posibilitățile sale de a le obține individual, se bucură de prezumție relativă că o clauză standard preformulată nu ar fi fost negociată direct cu el, în situația contractării cu un profesionist, prezumție ce ar putea fi răsturnată de către profesionist.
Această prezumție relativă este susținută și de jurisprudența Curții Europene de Justiție, care în cauza C-415/11, Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), la punctul 44, prevede că sistemul de protecție pus în aplicare de Directiva Consiliului 93/13/CE din 05.04.1993 se întemeiază pe ideea că un consumator se găsește într-o poziție de inferioritate față de vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare. Această poziție de inferioritate în care se găsește consumatorul trebuie echilibrată prin oferirea posibilității de a negocia un contract.
În cauza dedusă judecății suntem în prezența unui contract de credit de consum ale cărui clauze sunt standardizate, situație dificilă pentru un consumator care nu are posibilitatea să influențeze natura lor, indiferent de gradul de pregătire.
În plus, nici legea națională și nici Directiva 93/13 nu exclud de principiu posibilitatea existenței unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul (art. 4 alin. 3, teza I).
Această situație se explică prin aceea că, în general, părțile negociază cu privire la anumite clauze determinante pentru ele, precum obiectul contractului.
Este binecunoscut faptul că, în general, înainte de încheierea contractelor băncile fac publică o prezentare a produselor în care sunt prevăzute condițiile standard de creditare pentru fiecare dintre acestea și prin intermediul cărora consumatorii au posibilitatea de a cunoaște cuantumul dobânzii, plafonul maxim de îndatorare, durata de rambursare, cuantumul creditului acordat, însă această situație nu echivalează cu negocierea efectivă a clauzei a cărei nulitate s-a cerut a fi constatată, în lipsa unei dovezi clare, scrise a băncii.
Cum, banca nu a probat că a negociat efectiv și direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deși această probă îi incumbă în baza art. 4 alin. 3 din lege, prezumția relativă instituită de lege nu a fost răsturnată.
În atare situație, în mod corect se va reține că contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă și completă asupra tuturor condițiilor de creditare.
Instanța constată că aceste dispoziții convenționale în discuție nu sunt clar, neechivoc exprimate, deoarece riscul comisionul de administrare nu este definit prin convenție, situație în care nici reclamanții nu au avut posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, nici instanța nu poate aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu. Pârâta nu a înțeles să definească noțiunea de comision de administrare pentru a permite consumatorului să înțeleagă serviciile a căror contravaloare este acoperită prin plata acestuia. Conform art. 1 din Legea nr.193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
De asemenea, instanța reține că prin clauza contractuală referitoare la comisionul de administrare nu se specifică de când se aplică, perioada de timp pentru care se aplică, la ce sumă se calculează procentul de 0,15%, astfel încât reclamantul nu a avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință la data semnării contractului, de întinderea obligației astfel contractate.
Pentru aceste motive, instanța apreciază că dispoziția contractuală privind comisionul de administrare nu este clar și neechivoc exprimată, fapt pentru care poate face obiectul controlului caracterului abuziv, exercitat de către instanță în conformitate cu art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, în sensul stabilirii dacă creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Astfel, instanța consideră că existența unui echilibru efectiv între comerciant și consumator presupune ca fiecărei plăți efectuate de acesta din urmă să îi corespundă un serviciu prestat, respectiv anumite costuri contractuale. În cazul de față, pârâtele nu au indicat și nu au făcut dovada unei contraprestații sau a unui cost căruia să îi corespundă plata comisionului de administrare. Nu în ultimul rând, acest comision prezintă un caracter aleatoriu, nefiind determinat sau determinabil. Pentru aceste motive, o astfel de clauză creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că lasă la latitudinea exclusivă a pârâtelor stabilirea modalității de calcul a sumelor datorate lunar cu titlul de comision de administrare.
În ceea ce privește aprecierea bunei-credințe, deși aceasta nu constituie o condiție în sine a stabilirii caracterului abuziv a unor clauze, este necesar a se acorda atenție forței pozițiilor de negociere ale părților pentru a se putea constata dacă banca a acționat în mod corect și echitabil față de consumator, de ale cărui interese legitime trebuie să țină seama. Or, așa cum s-a arătat anterior este greu de crezut că interesele legitime ale reclamantului au fost luate în considerare, în condițiile în care acesta s-a aflat într-o poziție de inferioritate față de pârâte, atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, cu privire la clauza în discuție.
În ce privește cea de-a doua condiție ce atrage caracterul abuziv al unei clauze - să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe – aprecierea îndeplinirii ei se va face în concret, în raport de criticile pârâtelor pe acest aspect. Pentru a se stabili dacă această condiție este îndeplinită, instanța trebuie să se raporteze la natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și la circumstanțele existente la momentul încheierii contractului.
În ce privește aprecierea bunei-credințe, deși aceasta nu constituie o condiție în sine a stabilirii caracterului abuziv a unor clauze se impune a se arăta că trebuie acordată o atenție deosebită forței pozițiilor de negociere ale părților pentru a se putea constata dacă profesionistul a acționat în mod corect și echitabil față de consumator, de ale cărui interese legitime trebuie să țină seama.
Or, așa cum s-a arătat anterior este greu de crezut că interesele legitime ale consumatorilor au fost luate în considerare, în condițiile în care acesta se află într-o poziție de inferioritate față de profesionist atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, în condițiile unui contract de adeziune.
Serviciile puse la dispoziție de bancă constau în acordarea unui împrumut bancar în condițiile în care banca cunoștea că reclamantul are nevoie de bani, fiind dispus astfel să facă orice pentru a obține împrumutul în vederea achiziționării unui imobil. Din start reiese necesitatea urgentă în care se afla reclamantul, plătind avansul către vânzător, de unde și poziția de inferioritate contractuală.
Apărările pârâtei conform cărora părțile au cunoscut de la data încheierii contractului de credit întinderea obligațiilor proprii și faptul că perceperea comisionului de administrare este clară și fără echivoc, fiind însușită de reclamant prin semnarea contractului, sunt neîntemeiate, întrucât oferta de credit a fost prezentată reclamanților în ziua în care s-a semnat contractul (09.06.2008). Simpla semnare a contractului nu conduce la concluzia că banca a fost de bună-credință, atât timp cât nu s-a probat negocierea clauzelor contractuale.
Pentru acest motiv, între părțile contractuale s-a creat un dezechilibru semnificativ, prin faptul că reclamantul a rămas pe o poziție de inferioritate contractuală, fiind obligat de circumstanțe să contracteze. Înclinarea balanței contractuale în detrimentul consumatorului presupune în cazul de față că banca a oferit în mod discreționar un drept, cu condiția ca obligația consumatorului să fie executată, deși nu știa ce execută.
Deși invocă disp. art. 970 alin. 2 C.civ., conform căruia convențiile obligă la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea să obligației după natura sa, instanța constată că acest articol nu a fost respectat, prin prisma considerentelor anterioare.
În lumina acestor considerente, instanța constată că acest comision de administrare reprezintă o clauză abuzivă.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancțiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parțial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea.
În concluzie, această clauză nu va mai produce efecte în sarcina reclamantului. Pârâta va fi obligate să modifice contractul de facilitare de credit și de garanție nr._ din data de 09.06.2008 și să elimine această clauză abuzivă ce se regăsește la art. 5.1 lit. c din contract.
Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la clauza contractuală cuprinsă în art. 5.1 lit. c din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 09.06.2008, instanța, făcând aplicarea principiului retroactivității (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) și a principiului restabilirii situației anterioare (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulate trebuie restituit), va dispune restituirea prestațiilor efectuate de către reclamant în baza acestei clauze abuzive anulate și va obliga pârâtele la plata către reclamanți a sumei încasate (de fiecare dintre acestea) cu titlu de comision de administrare, din momentul încheierii contractului până în prezent
Cu privire la capătul accesoriu privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, instanța reține că potrivit art. 4 din Legea 72/2013 dacă părțile nu au stabilit nivelul dobânzii pentru plata cu întârziere, se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată potrivit art. 3 din OG 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești.
Sens în care, va obliga pârâtele și plata dobânzii legale care se va calcula de la data încasării fiecărei sume și până la data achitării debitului.
Pentru aceste considerente, instanța urmează să admită acțiunea.
În ceea ce privește cererea reclamantului de obligare a pârâtelor C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Bank NV la plata cheltuielilor de judecată, instanța o va admite sens în care va obliga pârâtele la plata către reclamant a sumei de 3200 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv onorariu avocat potrivit chitanței nr.271/30.03.2015 și a facturii fiscale nr.296/30.03.2015 (f.92-93).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite cererea formulată de reclamantul I. G.-A. (CNP_), cu domiciliul în București, ., ., etaj 9, apartament 78, sector 4, și cu domiciliul ales pentru efectuarea tuturor actelor de procedură la Cabinet de avocat A. C., în București, Șoseaua Fundeni nr. 74, etaj 3, Biroul 1, Sector 2, în contradictoriu cu pârâții C. E. Ipotecar IFN SA, cu sediul în București, ., Anchor Plaza - Corp C, etaj 1, sector 6, înregistrată la Registrul Comerțului cu nr. J40/201 70/2004, CUI_, C. E. Bank NV, cu sediul în Olanda, 1101 CJ Amsterdam, Karspeldreef 6A, înregistrată la Registrul Comerțului al Camerei de Comerț din Amsterdam sub nr._, prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA, cu sediul în București, ., Anchor Plaza - Corp C, etaj 1, sector 6, înregistrată la Registrul Comerțului cu nr. J40/_/2004, CUI_, I. M., CNP_, cu domiciliul în București, sector 4, Ale. Secuilor nr. 1, ., ., S. E. I., CNP_, cu domiciliul în București, sector 3, ., ., ..
Constată caracterul abuziv al art. 5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 09.06.2008 și în consecință, declară nulitatea absolută a acestei clauze (privind comisionul de administrare).
Obligă pârâtele C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Bank NV la plata către reclamantă a sumei încasate (de fiecare dintre acestea) cu titlu de comision de administrare, din momentul încheierii contractului până în prezent și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data încasării de către pârâte, până la data plății efective.
Obligă pârâtele C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Bank NV să achite reclamantei și suma de 3200 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel, în termen de 30 zile de la comunicare. Cererea de apel și motivele de apel se depun la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29.09.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.CIC/Thred.MV
7 ex./29.10.2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 7192/2015.... | Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 7189/2015.... → |
|---|
