Anulare act. Sentința nr. 761/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 761/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 29-01-2015 în dosarul nr. 761/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORUL 6 BUCUREȘTI

......

SENTINȚA CIVILĂ Nr. 761/2015

Ședința publică de la 29 Ianuarie 2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE F.-C. M.

Grefier V. A. M.

Pe rol, pronunțarea în cauza civilă privind pe reclamanta M. R. S. și pe pârâtele C. E. IPOTECAR IFN S.A., C. E. BANK NV PRIN MANDATAR C. E. IPOTECAR IFN S.A., având ca obiect anulare act clauze abuzive.

Dezbaterile în fond au avut loc la data de 22.01.2015, fiind consemnate în încheierea de dezbateri de la acel termen, când instanța – pentru motivele consemnate în încheierea de dezbateri - a amânat pronunțarea la data de azi, 29.01.2015, în aceeași compunere hotărând după cum urmează:

INSTANȚA

Asupra cauzei în materie civilă de față, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 08.07.2014, cu nr._, reclamanta M. R. S., în contradictoriu cu pârâtele C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Bank NV, prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a clauzelor 5.1 lit. c) din condițiile speciale ale contractului de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 16.07.2008 și să oblige pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comision de acordare și comision de administrare din momentul încheierii contractului și până la zi, și la plata dobânzii legale calculată potrivit art. 3 alin. 1 din OG nr.9/2000, de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la data de 01.09.2011 și conform art. 3 alin. 2 din OG nr.13/2011 după această dată și până la achitarea debitului de către pârâte, valoarea capătului 1 de cerere fiind de 4113 CHF (_,58 lei), această sumă fiind obținută prin adunarea valorii sumelor plătite de către reclamantă ca și comision de administrare de la data semnării contractului, conform înscrisurilor atașate, la cursul BNR din data de 04.07.2014, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamantă.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că are calitatea de împrumutat, dobândită în baza contractului de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 16.07.2008.

Având în vedere principiul autonomiei (libertății) de voință și limitele sale, contractul nu este doar un acord de voință, ci voințele și interesele reunite ale părților, că acestea se fac pentru utilitatea lor, adică voința este orientată către ceva, pentru a satisface un interes, că în contractele ne-voite nu există voință sau aceasta este limitată (contracte forțate sau reglementate, contracte de adeziune, contractele societăților din grup, între ele sau cu terții).

Contractul este un summum al voințelor și intereselor părților. Acordul voințelor înseamnă consimțământul, adică voința exprimată a părților care au capacitatea juridică de a contracta. Conținutul contractului înseamnă obiectul acestuia (ce vor părțile) și cauza încheierii lui (de ce vor părțile), adică interesele părților contractului. Definiția contractului ca acord de voințe și reunire de interese se potrivește doar contractelor negociate. Contractele în care sunt parte profesioniștii foarte rar sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte forțate, contracte de adeziune), voința uneia dintre părți sau a ambelor lipsind în totalitate, fiind limitată sau fiind alterată de imperativul economic sau psihologic al semnării contractului.

Într-adevăr, cele mai multe contracte ale profesioniștilor se încheie nu de voie, ci de nevoie. Când voința lipsește sau când voința este limitată ori este alterată, ceea ce rămâne ca element contractual subiectiv și ceea ce dă contractului utilitate este interesul părților. Ca să supraviețuiască în lumea globalizată în care trăim și ca să își mențină calitatea de instrument al opțiunii umane, prin care omul își modifică permanent realitatea și viitorul, contractul trebuie văzut și tratat în utilitatea sa, care înseamnă realizarea intereselor părților.

Interesele părților trebuie conciliate, prestațiile părților trebuie să fie proporționale și coerente, iar echilibrul contractual este o cerință a obligațiilor contractuale implicite de bună credință și echitate (art. 970 alin.1 și alin.2 din Codul civil vechi) și al exercițiului util și rezonabil al dreptului (care își găsește contrariul în abuzul de drept sau, mai larg, în abuzul de putere economică).

Solidarismul contractual - contractul pe termen lung este un parteneriat între părți, în care acestea sunt solidar obligate să asigure utilitatea contractului, fiecare parte fiind obligată să pună co-contractantul în postura de a-și realiza interesele (emolumentul contractului) și, în acest fel, se asigură perenitatea contractului. Solidarismul contractual înseamnă legătura contractuală intrinsecă și profundă pe care contractul o creează între părțile contractului, care sunt în solidar obligate să realizeze conținutul contractului, adică interesele fiecăreia dintre ele.

În contractele pe termen lung sau cu execuție succesiva, părțile sunt adevărați parteneri la câștig, fiecare dintre părți urmărind un emolument din încheierea și executarea contractului, dar și parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existența sau executarea contractului.

Fiecare dintre părți are obligația de a-l pune pe celalalt în postura de a-și realiza interesul urmărit prin încheierea contractului. De aceea, fiecare parte a contractului are dreptul, în contraprestație, la aceeași atitudine din partea celuilalt. Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor părților care presupune o justă repartiție între părți a sarcinilor, riscurilor și profiturilor generate de contract, adică echilibrul contractual.

Pentru a concilia interesele părților, conținutul contractului trebuie să răspundă efectiv exigențelor principiului proporționalității și principiului coerenței, iar părțile sunt datoare la un comportament de natură a permite celuilalt să își atingă scopurile pentru care a încheiat contractul.

Părțile au în solidar obligația de a prezerva utilitatea contractului pentru fiecare dintre ele, iar în acest scop ele sunt datoare să asigure realizarea conținutului contractului și, la nevoie, supraviețuirea acestuia. Solidarismul contractual, astfel văzut, nu se confundă cu domeniul bunei-credințe, deși buna-credință este, în dreptul reclamantei, un principiu cu consacrare normativă care poate fi un mijloc alternativ, dar eficient de aplicare a acestuia.

De altfel, solidarismul contractual nu se confundă nici cu echitatea, cum nu se confundă nici cu abuzul de putere, care sunt fațete ale solidarismului contractual sau mijloace alternative legale și judiciare de aplicare a acestuia în dreptul reclamantei.

La momentul încheierii contractului, solidarismul contractual legitimează cerința construirii raporturilor contractuale pe fundamentul echilibrului prestațiilor reciproce, corectând dezechilibrul contractual originar (leziunea sau clauzele abuzive in contractele cu consumatorii).

În perioada executării contractului, solidarismul contractual fundamentează datoriile de cooperare și de coerență ale părților, vizând fie executarea contractului, fie terminarea sa. Solidarismul contractual este menit a prezerva și salva contractul, oferind soluții în acest scop atât în cazul dificultăților în executarea contractului, cât și în cazul neexecutării contractului (impreviziune, eroare, abuz de putere).

Solidarismul contractual se opune doar aparent individualismului. De fapt, s-ar putea spune că solidarismul contractual este un alt fel de individualism, ridicat de la nivelul părții, la nivelul parteneriatului pe care îl creează contractul între părți, adică un individualism bazat nu pe voința individuală a părților, ci pe interesele părților contractuale, pentru realizarea căruia părțile sunt solidar obligate.

Așadar, nu este vorba de un individualism bazat pe libertatea absolută de a contracta, pe interesul uneia dintre părți sau pe arbitrariul acesteia, ci de un individualism bazat pe utilitatea contractului pentru părți.

În orice caz, solidarismul contractual nu se confundă cu solidarismul social, care ține de alt domeniu alt dreptului si care are, în multe privințe, un pronunțat caracter populist sau de fațadă.

Legislația referitoare la clauzele abuzive este o aplicație a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fațetă specifică legislației protecției consumatorului a leziunii, care este un dezechilibru contractual originar și care potrivit art.6 din Legea nr.193/2000, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator ( legea având efect de levier pentru consumator).

Mai mult, potrivit art. 4 și art. 14 din Legea nr.193/2000, clauzele abuzive sunt nule, administrația sau sistemul judiciar având atribuția de a constata, chiar și din oficiu, această nulitate (intervenția judecătorului în contracte: judecătorul este competent nu numai să constatate nulitatea clauzelor, ci și să le înlocuiască cu alte clauze contractuale, care să corespundă cerinței echilibrului contractual și utilității pentru părți a contractului).

Întreaga legislație a protecției consumatorului este de tip levier (leverage), iar efectele nefaste pentru partea slabă în contract ale principiului libertății de voință sunt corectate atenuate de dispoziții legale de ordine publică menite a sprijini consumatorul într-o relație juridică inegalitară, construită pe temeiul unei forțe economice a comerciantului disproporționat de mare în raport cu consumatorul care, la data încheierii contractului are o libertate redusă de a contracta sau, în orice caz, o voință alterată de imperativul psihologic sau economic al încheierii contractului.

Cum comerciantul își impune voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, art. 969 cod civil vechi nu își găsește aplicarea în toate consecințele sale, mai ales c el trebuie corectat prin raportare la art. 5 Cod civil (prin convențiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publică și bunele moravuri, fiind evident că aceste două elemente limitează libertatea de a contracta și circumscriu efectele contractului în spațiu și timp, în funcție de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnării contractului sau ulterior, în cursul executării lor).

Inegalitatea economică, tehnică și juridică între cei doi contractanți este situația premisă care explică spiritul întregii legislații privind protecția consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit încheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, acționând ca un levier (leverage) în favoarea consumatorului și, în acest fel, determinând un dezechilibru juridic în sens contrar. Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este în esența sa inegalitar, el aducând importante limite libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri.

Prin efectul de levier, legea restabilește echilibrul în contract, suprimând sau atenuând voința contractuală a profesionistului. Aceeași competență de reechilibrare a prestațiilor părților o au și instanțele, adaptând contractele sau suplinind în contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist (partea puternică în contract), dar care îl protejează pe consumator sau clientul insignifiant (partea slabă în contract).

Prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului nr.93/13/CE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte.

Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial SA versus Rocio Murciano Quintero (C - 240/98) că protecția conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractual, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată.

Ca atare, faptul că aceste contract a fost executat ca atare sau parțial de consumatori nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive.

Rațiunea acestui act normativ constă în poziția de inferioritate economică, juridic și tehnică a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifestă atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de informare. Această situație îl pune pe consumator în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor.

Legea interzice profesioniștilor să includă în contractele lor profesionale clauze abuzive, legislația chiar stabilește o listă de clauze considerate ab inițio abuzive. În cazul în care totuși, astfel de clauze sunt înscrise în contract, mai ales dacă acesta este un contract pre-formulat, clauzele respective sunt considerate fără efect față de consumator, pe lângă faptul că ele pot fi declarate nule de instanță, la sesizarea autorităților în domeniul protecției consumatorului sau chiar a consumatorilor, acționând individual sau în asociații.

Conform art. 6 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua să fie executat de părți doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat. Contractul în sine este importat din sistemul informatic al băncii, unde este integrat un model de contract pe baza căruia se completează orice contract, sistemul informatic al băncii lasă în mod voit spații goale în zona numelui și a altor date de identificare ale clientului, în zona dobânzii și în zona garanțiilor suplimentare, iar toate celelalte clauze sunt importate din contractul tip, fixat în sistemul informatic al băncii/Ifn-ului, cel care vinde creditul neputând modifica acest contract-tip și, în consecință, neputând negocia contractul cu clientul.

Voința clientului se rezumă la a semna sau nu contractul, singura sa opțiune fiind aceea de a alege între diferite tipuri standard de contracte, opțiune care este și ea controlată de bancă, întrucât banca este cea care stabilește scoringul/ratingul clientului, elemente în funcție de care, după analiza dosarului se indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.

Cerințele calificării unei clauze contractuale drept abuzive.

Potrivit art. 4 alin.1 și alin.2 din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, „o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generate de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.

De asemenea art. 4, alin.3 din Legea nr. 193/2000, stabilește faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de către comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

În plus, art. 1 alin.1 din Legea nr. 193/2000, prevede că „De asemenea, art. 1 alin.1 din Legea nr. 193/2000 prevede că „orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.

Din textele legale anterior menționate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește trei condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, reclamanta a arătat că, din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte.

Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 16.07.2008 încheiat de către părți are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art.4 alin.3 din Legea nr. 193/2000, deoarece întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate: între reclamantă - părți contractante aflate în nevoia obținerii unei sume de bani și pârâte, părți contractante, deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauze contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanta; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanta doar manifestându-și voința de a încheia convenția.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condiții contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi {studia și analiza) condițiile contractuale oferite de bancă, implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor.

Reclamanta a solicitat pârâtelor să facă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamanta a avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza în integralitate, potrivit art.4 alin.2 din Legea nr.193/2000.

Astfel, nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept „speciale” doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc.). Iar faptul că reclamanta a acceptat să semneze contractul în condițiile impuse de pârâte nu înseamnă că a renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.

Clauzele criticate de către reclamantă:

Clauza 5.1 lit. c condițiile speciale ale Contractului, care vizează „comisionul de administrare lunar: 0,15 %, plătibil începând cu scadența a 13-a” este abuzivă.

Aceste dispoziții convenționale nu sunt clar, neechivoc exprimate, simpla menționare a valorii acestui comision, fără ca reclamanta să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc. De asemenea, caracterul abuziv al unei clauze nu se limitează la situațiile în care prevederea este expres interzisă de lege.

Exigențele bunei - credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic, motivația pentru care acest comision este perceput pentru ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.

Reclamanta a considerat că acest comision nu a fost negociat între părți; negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului.

Perceperea comisionului de administrare (reprezentând 0,15 % plătibil începând cu scadența a 13-a, fără a se specifica la ce se aplică acest procent) creează un vădit dezechilibru (în primul rând juridic) între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani. În speță, nu se poate pune problema ca reclamanta să ajungă într-o poziție în care să profite de situația contractuală a pârâtelor.

Reclamanta a apreciat că prevederea contractuală care stabilește comisionul de acordare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâtele au perceput și percep 0,15%, în condițiile în care pârâtele au perceput și percep 0,15%, fără a specifica la ce se aplică acest procent, pentru motive necunoscute de reclamantă și cunoscând interdicția legală de a nu stipula clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

În această situație, nici reclamanta-clientă nu are posibilitate de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, nici instanța nu poate aprecia asupra temeiniciei sale, în eventualitatea unui litigiu.

Acest comision nu poate fi inclus în prețul contractului. Denumirea acestui comision și motivele care stau la baza perceperii acestuia (mai degrabă lipsa lor) sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Comisionul de administrare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută. De asemenea, acestei clauze contractuale îi lipsește caracterul limbajului clar și inteligibil.

Comisionul de administrare reprezintă o dobândă mascată, un procent foarte important din rată. Dobânda mascată creează băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci.

De asemenea, reclamanta a solicitat a se avea în vedere, în analiza acestor aspecte, faptul că art.77 din Legea nr.296/2004 statuează că „în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului”.

Contractul de credit semnat de către reclamantă nu are D. (Dobândă anuală efectivă). Aceasta exprimă sub forma procentuală costul total al unui credit, iar lipsa acesteia înseamnă imposibilitatea consumatorilor de a cunoaște acest cost.

Definiția/motivația perceperii/explicația acestor două comisioane nu se regăsește în cuprinsul condițiilor generale, în consecință, reclamantei i s-a perceput, și în cazul comisionului de administrare încă i se percep sume de bani pentru motive pe care nu le cunoaște.

Față de întrunirea în cazul acestor 2 comisioane a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți - sumele achitate de solvens cu titlu de comision de acordare și de administrare, în vederea stingerii obligațiilor prevăzute de art. 5.1 lit.b și c din Condițiile speciale ale Contractului de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 20.02.2008, inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată - prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat și reaua - credință, reclamanta au solicitat obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor plătite în contul comisionului de acordare și al comisionului de administrare din momentul încheierii contractului și până la zi, sume la care se aplică dobânda legală raportată la momentul fiecărei plăți.

Această dobândă trebuie calculată potrivit art. 3 alin. 1 din OG nr. 9/2000, de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la 01.09.2011 și conform art. 3 alin.2 din OG nr. 13/2011 după această dată și până la achitarea efectivă a debitului de către pârâte (în data de 01.09.2011 a intrat în vigoare OG nr. 13/2011, care a abrogat prevederile OG nr.9/2000).

Conform art. 1 alin.3 din OG nr.13/2011, dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare; în cazul reclamantei, neîndeplinirea acestei obligații de către pârâte la scadență, face ca acestea să fie obligate la plata acestui tip de dobândă, din momentul intrării în vigoare a OG nr. 13/2011.

Privind cheltuielile de judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata acestora către sine, ca urmare a admiterii prezentei acțiuni și a căderii în pretenții a acestora.

Cererea reclamantei se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, art. 1341 (art. 992 din Vechiul Cod civil) și următoarele, art. 1635 și următoarele din Noul Cod civil, art. 1349 (art. 998 din Vechiul Cod civil) și următoarele din Noul Cod civil, art.453 (art. 274 din Vechiul Cod de procedură civilă) din Noul Cod de procedură civilă.

În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar, în copie, invitații la ședința de informare privind avantajele medierii nr.170 din data de 24.06.2014, 169 din data de 24.06.2014, 168 din data de 24.06.2014, confirmări de primire, comenzile nr._ din data de 24.06.2014,_ din data de 24.06.2014,_ din data de 24.06.2014, proces verbal nr.81 din data de 27.06.2014, contract de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 16.07.2008, cu anexe, plan de rambursare credit.

La data de 21.07.2014, prin faxul instanței, reclamanta a depus la dosar precizările solicitate de instanță, conform rezoluției din data de 11.07.2014, în cuprinsul cărora a arătat, că solicită restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, nu acordare. (fila 56)

La data de 02.10.2014 prin compartimentul registratură, pârâtele au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat admiterea excepție lipsei calității procesuale pasive a C. Ipotecar IFN SA ca efect al cesiunii intervenite iar, pe fondul cauzei respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, precum și obligarea reclamantei la suportarea cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 451 Cod procedură civilă.

În fapt, în data de 16.07.2008, reclamanta a încheiat cu instituția C. E. Ipotecar IFN SA, contractul de facilitate de credit și de garanție nr._. Prin acest contract, reclamantei i-a fost pusă la dispoziție suma de 49.296 CHF.

Prin notificarea cu nr. 2715708_966676/08.04.2009, i s-a adus la cunoștință reclamantei că drepturile de creanță rezultând din contractul supus analizei au fost cesionate de către C. E. Ipotecar IFN SA către C. E. Bank NV.

Prin acțiunea introductivă, reclamanta a investit instanța cu o cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art. 5.1 lit. c din convenția de credit nr._/16.07.2008 pe care o va reda mai jos: „5.1. lit. b) Comisioanele și costurile creditului sunt: c) comision de administrare lunar: 0,15% plătibil începând cu scadența a 13 a”.

Acțiunea introdusă este nelegală și netemeinică din motivele pe care le va expune în continuare:

C. E. Ipotecar IFN SA nu are calitate procesuală pasivă, acțiunea urmând a fi respinsă față de această parte ca efect al admiterii excepției.

Calitatea procesuală pasivă presupune o identitate între titularul obligației în cadrul raportului juridic dedus judecății și pârât.

Pârâtele au solicitat ca instanța să observe că, în cauză, a operat o cesiune în favoarea C. E. Bank NV, aspect adus la cunoștința reclamantei și care rezultă și din borderoul de transmitere, anexă a notificării din data de 08.04.2009.

Doctrina a arătat în mod expres că transmiterea calității procesuale are loc, în cazul persoanelor juridice, prin cesiune de creanță. Astfel, cu atât mai mult, având în vedere că cesiunea a avut loc înainte de investirea instanței cu prezenta acțiune, apare clar că singura entitatea care are legitimare procesuală în prezenta cauză este C. E. Bank (România) SA.

De altfel, Judecătoria Sectorului 2, în cadrul dosarului cu nr._/300/2012, confruntându-se cu o cauză similară, a constatat în mod legal că, față de cesiunea drepturilor rezultate din contract, s-a impus admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a instituției de credit cedente (în anexă sentința civilă nr.3714/25.03.2014).

Față de considerente de fapt și de drept invocate mai sus, pârâtele au solicitat instanței respingerea acțiunii față de C. E. Ipotecar IFN SA ca efect al admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive.

Apărări de fond. Aspecte prealabile.

Libertatea contractuală, alături de forța obligatorie a contractului și de efectul relativ al contractelor, reprezintă corolare ale autonomiei de voință, noțiuni și principii extrem de caracterizate în ordinea de drept continentală.

De aici s-a dedus că o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care și-a dat-o sieși, iar unica sursă a obligației contractuale este voința părților.

Consacrat prin dispozițiile art. 969 din Codul civil, principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoană cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.

Cele trei componente ale voinței juridice sunt astfel: (i) decizia de a intra într-un contract de credit, (ii)decizia referitoare la cocontractant, deci alegerea debitorului și (iii)stabilirea conținutului contractului.

În raporturile ce implică un profesionist, ultimele două elemente ale voinței juridice se contopesc deoarece fiecare profesionist, fiecare cocontractant nu comercializează decât un număr limitat de produse pe care le produce în anumite condiții de . pe care nu le poate modifica substanțial în funcție de dezideratele fiecărui consumator. În cazuri particulare se pot negocia aspecte specifice, cum ar fi prețul, însă de cele mai multe ori, producția de masă, fie că e vorba de produse, fie că e vorba de servicii, pleacă tocmai de la ideea potrivit căreia consumatorul nu va alege decât acel comerciant care oferă exact produsul de care are nevoie.

Acest tip de contracte s-a impus odată cu accelerarea ritmului desfășurării activității comerciale. Specificitatea acestor contracte face trecerea de la raporturile dintre neprofesioniști, la raporturile care implică un profesionist, generate de o diviziune a muncii și caracterizate de repetitivitate. De fapt, ceea ce numește reclamanta contract de adeziune nu este altceva decât o ofertă de contract, acceptată de către cealaltă parte fără a formula o contraofertă. Acest mod de a încheia un contract este specific raporturilor ce implică un profesionist, în care profesionistul nu poate răspunde în timp util la cerințele pieței, dacă nu-și formulează în mod clar, oferta.

Formarea contractelor de credit, produse bancare ale pieței financiare, nu este străină de aceste reguli. Specificitatea acestora constă în faptul că produsul în sine (dreptul consumatorului de a primi și utiliza sumele de către Bancă) este greu de diferențiat de contractul prin care acesta este achiziționat (același înscris prevede și obligația consumatorului de a achita prețul folosinței banilor, precum și condițiile în care trebuie să returneze aceste sume).

Contractele de credit, ce înglobează diverse produse bancare, conțin, fără doar și poate, clauze preformulate, însă principalele clauze ale acestora, care delimitează obiectul contractului, specificitatea produsului și prețul acestuia nu pot fi stabilite în mod unilateral de către bancă, implicând negociere.

Obligațiile băncii și ale consumatorilor.

Odată ce s-a stabilit faptic modul de formare al unei Convenții de C., instanța va observa că această modalitate de încheiere a contractelor respectă obligațiile legale instituite de legislația protecției consumatorilor. Din trecerea în revistă a acestor obligații, instanța va constata că legislația protecției consumatorilor nu are ca scop încurajarea unei atitudini pasive a consumatorilor, aceștia având obligația de a-și forma un bagaj minim de cunoștințe referitoare la contractele pe care doresc să le încheie.

Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin.1 cu titlu de principiu că: „Orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”, iar alin. 3 al aceluiași articol dispune: „Se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

Prin urmare, art.1 al Legii prevede cele două obligații ce incumbă comercianților și, implicit, pârâtelor, în contractarea cu consumatorii: (a) obligația pozitivă de transparență și (b) cea negativă de a nu stipula clauze abuzive.

a) Obligația de transparență.

Această obligație vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În acest sens, doctrina a reținut faptul că dispozițiile contractuale trebuie să fie redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate, și să fie lizibile.

Această obligație nu trebuie însă absolutizată. Banca nu devine un reprezentant al consumatorului care încheie un contract cu sine însuși, ci, are rolul de a pune la dispoziție informațiile specifice de bază și de a furniza informații suplimentare în situațiile în care acest lucru este solicitat.

Prin Rezoluția Parlamentului European din 18 Noiembrie 2008, referitoare la protecția consumatorilor: îmbunătățirea educației și a gradului de conștientizare de către consumatori în materie de credite și finanțare, Parlamentul European atrage atenția factorilor de decizie naționali și comunitari asupra importanței creării unui cadru instituționalizat de informare și educare financiară a consumatorilor. În cuprinsul acestei rezoluții se subliniază că „10. recunoaște rolul important al sectorului privat și, în special, al instituțiilor financiare, în asigurarea consumatorilor cu informații privind serviciile financiare; subliniază totuși că educația financiară ar trebui să fie corectă, echidistantă și transparentă, astfel încât să servească intereselor consumatorului, și că trebuie să se deosebească în mod clar de consilierea comercială sau de publicitate...; 13. recomandă ca programele în materie de educație financiară să se axeze pe aspecte importante ce țin de planificarea vieții, cum ar fi aspectele de bază legate de economii, datorii, asigurări și pensii”.

Prin urmare, rolul și sarcina educației consumatorilor nu cade exclusiv pe umerii comercianților care nu se pot substitui educatorilor financiari ai întregii populații. În Rezoluția menționată mai sus, Parlamentul European menționează chiar faptul că „încurajează statele membre să includă educația financiară în programa generală a ciclului primar și secundar elaborată de instituțiile competente, menită să dezvolte competențele necesare în viața de zi cu zi, și să organizeze cursuri sistematice pentru profesori, în acest domeniu”.

Din aceste extrase reiese ca obligația de transparenta a clauzelor contractuale nu trebuie interpretată ca o obligație de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate. Nu trebuie confundată obligația de transparență cu obligația Băncii de a fi avocatul consumatorului.

Comprehensibilitatea clauzelor contractuale urmează a fi raportată, la rândul său, la posibilitatea de înțelegere a omului obișnuit, astfel încât comerciantul, în genere și pârâtele, în cazul particular să fie, la rândul acestora, la adăpost de abuzuri, de această dată din partea consumatorului oportunist.

Soluțiile practice ale Curții de Casație din Franța au dat naștere la afirmații conform cărora: „transparența de cristal nu trebuie să se transforme într-o transparență de șicană”. Clauza criticată care instituie dreptul băncii de a percepe comisionul de administrare este o clauză clară și precisă care nu presupune cunoștințe de specialitate.

În cauza dedusă judecății, reclamanta este absolventă de studii superioare, aspect ce reiese din cererea de acordare a creditului.

b) Obligația de a nu stipula clauze abuzive.

Aceasta este reglementată prin art. 1 și explicată prin art. 4 din Legea nr.193/2000, după cum urmează:

„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.

Textele mai sus citate stabilesc criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ o clauză pentru a fi considerată abuziva sunt: (a) să nu se refere la obiectul principal al contractului (art.4 pct.6 din Legea nr.193/2000), (b) să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a lipsei de negociere, (c) dezechilibrul creat să fie contrar bunei-credințe, (d) să nu fi fost negociată.

Pârâtele au subliniat încă o dată faptul că atât Legea nr.193/2000, cât și Directiva nr.93/13, pe care prima o implementează, nu reprezintă instrumente prin care se interzice încheierea de contracte tip, standard, cu clauze preformulate sau de adeziune. Singura consecință pe care aceste norme o acordă caracterului preformulat al unor clauze este pe tărâm probator, creându-se o prezumție relativă a lipsei negocierii în cazul contractelor preformulate. Rațiunea ambelor acte este aceea de a preveni o atitudine a comercianților care ar putea profita de preformulări contractuale pentru a obține avantaje dezechilibrate, prin oferirea posibilității consumatorilor să conteste modul în care au fost introduse unele clauze în cuprinsul contractelor, și eventualele efecte abuzive ale acestora asupra lor.

Prin urmare, Legea nr.193/2000 nu interzice nicio clauză, ci prevede criteriile pe care trebuie sa le îndeplinească o clauză pentru a nu produce efecte abuzive. Nu se interzice un anumit conținut, ci o anumită modalitate de stabilire a acelui conținut.

În completarea criteriilor, legea cuprinde, după modelul ad litteram al Directivei nr. 93/13 o listă gri conținând clauze care pot fi considerate ca abuzive, dar în aprecierea cazului concret pot să apară și ca nefiind abuzive.

Pârâtele au solicitat ca instanța să observe că, în cauza dedusă judecății, nu sunt întrunite cerințele instituite de legiuitor pentru ca prevederile legale privind modalitatea de stabilire a dobânzii să fie considerate clauze abuzive.

a) Clauza cu privire la perceperea comisionului de administrare se asociază cu obiectul principal al Contractului.

O clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual de cele mai multe ori în mod imperceptibil sau greu perceptibil pentru consumator. Or, în situația clauzei cu privire la perceperea comisionului de administrare, pârâtele nu se află într-o astfel de situație, deoarece clauzele fac parte din chiar esența contractului de credit încheiat.

Plecând de la dispozițiile art.4 pct.2 din Directiva nr.93/13, Legea nr.193/2000 a prevăzut că „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.

Această prevedere reprezintă transpunerea art. 4 a Directivei nr. 93/13 care exclude prin alin.2, clauzele privind obiectul și prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, după cum urmează:

„(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile, furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate, în mod clar și inteligibil”.

Acest articol a fost detaliat de Considerentul 19 al Directivei nr.93/13 care specifică: „...în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate;...acestea pot fi însă luate în calcul la aprecierea caracterului abuziv al altor clauze...”.

Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit (reliefată de o fracțiune din rata dobânzii) a Băncii, formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențiala a obiectului contractului de credit de consum.

Netranspunerea acestor prevederi în dreptul intern a fost sancționată de către CJUE în Decizia Comisia c. Regatul Olandei din 10 mai 2001 (C-144/99), prin care CJUE a statuat în sensul în care „neadaptarea legislației naționale, actelor și măsurilor normative și administrative necesare pentru transpunerea integrală a dispozițiilor art. 4 alin. 2 și 5 din Directiva nr.93/13, reprezintă o încălcare a obligațiilor din această Directivă de către Regatul Olandei”- par. 22. Din considerentele acestei decizii reiese faptul că, în opinia CJUE este necesară o aplicare unitară a prevederilor acestui articol, atât la nivelul legislativ - normativ, cât și la cel judiciar.

Dacă, în cauza referitoare la Regatul Olandei, o jurisprudență constantă care face aplicarea art. 4 alin. 2 nu este suficientă pentru a fi considerată o transpunere efectivă în lipsa unei dispoziții legislative exprese, nici în România nu se va putea considera că acest articol este implementat/corespunzător cu principiul securității juridice, în măsura în care, deși legislația a preluat prevederile articolului, instanțele judecătorești procedează la analiza caracterului abuziv al unor clauze care fac parte din obiectul contractului.

Concluzionând că prevederile referitoare la comisioanele și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al contractelor, instanța de fond va aplica prevederile Legii nr.193/2000, și va elimina din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale prețului contractului.

Dispoziția corespunzătoare din Legea nr.193/2000 este cuprinsă în art. 4 alin. 6:

„Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.

Prin aceste dispoziții s-a urmărit impunerea cel puțin a unui nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorului, care nu poate profita de calitatea de consumator pentru a obține beneficii referitoare la preț. Prețul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract.

Legislația referitoare la clauzele abuzive nu este astfel menită să lărgească sfera leziunii, ca sancțiune a dreptului civil, transformând toți consumatorii în incapabili.

Prețul contractului format din dobândă și comisioane este elementul cheie despre care Banca își informează Clienții de la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurenței între bănci.

În consecință, modalitatea de determinare a prețului nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor-abuzive, în acest sens convergând atât dispozițiile din legislația națională, cât mai ales prevederile comunitare.

b) Clauza cu privire la perceperea comisionului de administrare nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibru contrar bunei-credințe.

Pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.

În cadrul contractelor această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul Băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabilește echilibrul contractual, dar și obligația de a pune de îndată la dispoziția consumatorilor o sumă importantă ce urmează a fi achitată într-un termen ce poate ajunge până la 25-30 de ani. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp. Totodată trebuie menționat faptul că banca și-a îndeplinit obligația asumată prin contract prin urmare a acordat împrumutatului suma conform contractului prin urmare are dreptul de a solicita părții adverse îndeplinirea propriei obligații anume aceea de plată a prețului.

Contractul de credit presupune o executare succesivă a prestațiilor din partea reclamantei însă o executare uno icto din partea băncii aspect ce trebuie luat în considerare în aprecierea echilibrului prestațiilor. Banca și-a îndeplinit obligația asumată remițând suma împrumutată, ceea ce dă naștere dreptului acesteia născut la data încheierii contractului de a primi de la reclamantă prețul format din dobândă și comision, cu atât mai mult cu cât procentul în care a stabilit comisionul de administrare nu a fluctuat niciodată, fiind unic pe toate perioada desfășurării contractului.

c) Clauzele referitoare la costul contractului sunt perfect legale fiind negociate și aduse la cunoștința reclamanților.

Anterior încheierii convenției de credit, reclamanta s-a prezentat în nenumărate rânduri la sediul băncii unde au avut loc discuții cu reprezentanții instituției de credit. Discuțiile au fost purtate atât anterior cât și ulterior depunerii cererii de acordare a creditului.

Foarte important de precizat este și faptul că cererea de acordare a creditului a fost depusă în data de 16.05.2008, iar contractul a fost încheiat ulterior, respectiv la data de 16.07.2008. Perioada scursă între cele două momente denotă discuțiile care au fost purtate între părți, respectiv negocierea care a fost dusă de părți în acest interval. La dosar nu apare depusă o contraofertă ceea ce arată că reclamanta au fost de acord nu numai cu dispozițiile cu privire la preț, dar și cu celelalte dispoziții.

Acest aspect reiese și din faptul că reclamanta au înțeles să semneze contractul în aceeași zi în care s-a emis oferta de credit, respectiv la data de 16.07.2008. Pârâtele au solicitat ca instanța să observe că această ofertă, astfel cum reiese din conținutul înscrisului are un termen de valabilitate 30 de zile prin urmare, nimeni nu a obligat reclamanta să semneze contractul în aceeași zi, semnarea contractului fiind opțiunea acesteia.

În cuprinsul ofertei de credit se rezumă cele mai importate dispoziții contractuale referitoare la preț. Se precizează în mod expres cuantumul comisionului de administrare 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a.

Prin urmare, apare clar că banca a informat clienta anterior încheierii convenției asupra condițiilor contractului, iar aceasta a acceptat prețul înțelegând să semnează contractul în aceeași zi. Contestarea dispozițiilor clare și acceptate în 2008 în acest moment la mai mult de 6 ani de la încheierea convenției apare ca fiind doar o încercare de scădere a prețului agreat și de a deturna cu rea-credință obiectivele legislației vizând protecția consumatorilor.

Clauza contractuală ce reglementează dreptul pârâtelor de a percepe comision de administrare nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000

Comisionul, ca parte componență a prețului creditului poate fi de mai multe tipuri și perceput pentru mai multe operațiuni specifice activității de bancă pentru efectuarea cărora împrumutatul este obligat să plătească un preț.

Cu privire la critica adusă prin cererea de chemare în judecată, fila 14 prin care se indică faptul că nu se specifică la ce se aplică acest procent, pârâtele au solicitat ca instanța să observe această critică este neîntemeiată atâta timp cât, pe de o parte, dispoziția contractuală conform căreia acest comision se plătea începând cu scadența a 13-a indică faptul că acesta se aplică la soldul lunar iar, pe de altă parte orice posibilă neclaritate a fost înlăturată prin actul adițional nr. 2/19.09.2012 unde părțile au arătat că înțeleg faptul că acest comision se aplică la soldul lunar al creditului și este perceput lunar împreună cu rata la scadențele prevăzute în graficul de rambursare.

Clauza contractuală prin care a fost reglementată obligația reclamantei la plata comisionului de administrare nu poate fi sancționată de către instanța de judecată fiind perceput în deplin acord cu dispozițiile legale.

Acest tip de comision este prevăzut și în cuprinsul OUG nr. 50/2010 intenția legiuitorului fiind de menținerea a acestuia ca preț al contractului putându-se cumula cu dobânda atâta timp cât se percepe pentru o finalitate diferită.

Dispozițiile Directivei nr.2008/48/CEE prevăd posibilitatea perceperii de comisioane prin integrarea acestora în definiția costului total al creditului, definiție reglementată la art. 3 lit. g, conform căreia:

„costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv, dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebui să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de consumator”.

Dispoziția națională corespondentă celor de mai sus cuprinsă în OUG nr.50/2010 prevede:

„Art. 36 Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.

Prin urmare, atât timp, cât legea permite perceperea unui atare comision în schimbul operațiunilor bancare desfășurate de societatea pârâtelor, nu poate fi opusă acestora nicio culpă în reglementarea contractuală a comisionului de administrare credit cu atât mai mult cu cât acest comision a fost perceput de la început în contract în cuantumul de 0,15% aceleași procent fiind menținut pe toată perioada desfășurării contractului.

Clauza prin care a fost reglementata contractual obligația reclamantei de plata a comisionului de administrare nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000, având în vedere că aceasta nu creează un dezechilibru semnificativ în privința drepturilor și obligațiilor părților în contractul de credit.

Condițiile legale pentru ca intervenția judecătorului să poată fi permisă prin reducțiunea contractului față de dispoziții abuzive/excesive sunt două și trebui îndeplinite cumulativ.

Acestea rezidă în lipsa negocierii cumulativ cu dezechilibrul contractual semnificativ care ar echivala la rândul său cu inexistența unei contraprestații față de obligația de plată a uneia dintre părțile contractului.

Nu este acesta cazul în speța de față. Comisionul de administrare credit, este parte a costului creditului, fiind datorat pentru operațiile băncii desfășurate în legătură cu utilizarea creditului, respectiv: 1.notificările privind modificările de dobândă conform frecvenței prevăzută în contractul de credit - opțiunii clientului (SMS sau e-mail). 2. verificarea și menținerea în vigoare a polițelor de asigurare împotriva calamităților și a altor riscuri pentru imobilele în garanție, verificarea plăților periodice. 3. Notificări/ somații pentru întârzierea la plata ratelor/polițelor. 4. reevaluări de garanții (Cerința Regulamentul Băncii Naționale a României nr.18/2009 privind cadrul de administrare a activității instituțiilor de credit și Regulamentul BNR nr. 5/2013 privind cerințe prudențiale pentru instituțiile de credit este reevaluarea continuă a garanțiilor reale (imobilelor), actualizarea manuală a noilor valori în sistemul informatic, efectuarea reevaluărilor anuale pe cheltuiala creditorului). 5. Operațiuni de schimbarea a datelor scadente de plată (la cerere) - implică încheierea de acte adiționale și setări manuale în sistemul informatic. 6. confirmarea scrisă a închiderii creditului și a contului asociat acestuia. 7. Raportări lunare către BNR privind expunerile din credite. 8. Eliberarea pe suport hârtie sau alt suport durabil a graficelor de rambursare ori de câte ori Clientul solicită acest lucru;9. Eliberarea de adrese privind statusul creditului la zi la cererea clientului; 10. Monitorizarea respectării clauzelor contractuale. 11. Conform Regulamentului nr.5/2013, art. 93 - Creditorul monitorizează îndatorarea totala a entităților cărora le acordă credite, precum și orice factor de risc care poate conduce la stare de nerambursare, inclusiv riscul valutar neacoperit. 12. Informarea clienților în scris sau prin SMS cu privire la raportarea în bazele de date (BC și C.) în caz de neplată a ratelor scadente după 30 de zile de la data scadenței.

Totodată, în mod greșit a susținut reclamanta că acest comision a fost perceput în mod neîntemeiat atâta timp cât se percepe o dobândă, întrucât activitățile care justifică perceperea celor două costuri sunt diferite, dobânda reprezentând echivalentul lipsei de folosință, comisionul fiind perceput în legătură cu activitățile prestate de bancă în legătură cu linia de credit.

Cuantumul comisionului de administrare a fost stabilit în mod clar, de la început, în contract rămânând neschimbat pe toate perioada desfășurării convenției, perceperea sa nefiind legată de indici imposibil de verificat.

Totodată, în ceea ce privește aprecierea reclamantei din cuprinsul cererii introductive de instanța, fila 9, conform cărora comisionul de administrare ar fi o dobândă mascată care „creează băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci”, pârâtele au solicitat ca instanța să observe că acest comision este perceput de majoritatea instituțiilor de credit el fiind, astfel cum s-a arătat, permis de legislația aplicabilă. În acest sens, pârâtele au solicitat ca instanța să observe în anexă un contract de credit încheiat cu o altă instituție de credit.

Reclamanta a făcut o confuzie între rațiunea perceperii dobânzii care reprezintă echivalentul folosinței banilor, aspect reglementat actualmente și prin art.2168 din Codul civil și motivul pentru care instituția de credit percepe comisioanele ce reprezintă contravaloarea serviciilor pe care instituția de credit trebuie să le presteze și care au o legătură inexorabilă cu produsul de credit acordat.

Referitor la susținerile cuprinse în cererea de chemare în judecată cu privire la neindicarea în contract a dobânzii anuale efective (D.), pârâtele au solicitat ca instanța să observe că această obligație reiese din cuprinsul Directivei nr.87/102/CEE care se aplică exclusiv creditelor de consum, nu și creditelor ipotecare cum este prezentul contract supus analizei.

Capătul de cerere vizând obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale este neîntemeiat.

Cu privire la capătul de cerere privind obligarea instituției de credit la plata dobânzii legale, pârâtele au solicitat ca instanța să observe că acest contract, supus analizei, a fost stabilit în franci elvețieni, or prevederile legale ce reglementează dreptul de acordare a dobânzii legale sunt aplicabile exclusiv sumelor de bani stabilite în lei.

În eventualitatea admiterii acțiunii de chemare în judecată, restituirea sumelor s-ar dispune tot în moneda creditului la cursul valabil la data restituirii, acordarea dobânzii legale ar reprezenta un tip de daună moratorie ce nu poate fi cumulată cu cea principală. Prin acordarea dobânzii legale s-ar realiza o dublă reparație a aceluiași eventual prejudiciu. Dobânda legală nefiind altceva decât un echivalent predeterminat al prejudiciului suferit de creditorul unei sume de bani pentru întârzierea plății.

Având în vedere considerentele de fapt și de drept, pârâtele au solicitat instanței respingerea acțiunii ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

În drept, pârâtele au invocat dispozițiile art. 205 și urm., art.: 451 Cod procedură civilă.

Alăturat întâmpinării, pârâtele au anexat în copie, ofertă de credit, cerere de acordare a creditului, notificarea cu nr. 2715708_966676/0804.2009, borderou, contract de credit încheiat de o altă instituție de credit, grafic de rambursare, sentința civilă nr. 3714/25.03.2014 a Judecătoriei Sectorului 2.

La data de 20.10.2014, prin faxul instanței, reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinare.

Față de excepția lipsei calității procesuale pasive a CEI.

În speță nu a operat o novație cu privire la raportul juridic obligațional, având în vedere că una din condițiile esențiale pentru intervenirea acestui mod de transformare a obligațiilor este ca voința părților de a nova să fie clar exprimată.

În cauză nu s-a făcut dovada acordului expres al reclamantei pentru operarea novației.

În concluzie, orice acțiune demarată având ca fundament juridic contractul de credit, indiferent că este vorba de o acțiune în constatarea nulității absolute parțiale a actului juridic, urmează să se soluționeze în contradictoriu cu părțile care justifică legitimitatea în cadrul raportului juridic de împrumut, fie calitatea de creditor, fie pe cea de debitor.

Prin cesionarea creanței se schimbă doar titularul dreptului de a încasa creanța, și nicidecum drepturile și obligațiile debitorului.

Pe cale de consecință, cesiunea de creanță nu poate determina lipsa calității procesuale pasive a . IFN SA, într-o cauză privind nulitatea absolută parțială a contractului, întrucât cauzele de nulitate sunt anterioare cesiunii (contemporane semnării contractului) și izvorăsc din fapte proprii ale acesteia.

Întrucât reclamanta a solicitat obligarea pârâtei . IFN SA la restituirea sumelor plătite în contul comisionului de acordare și administrare din momentul încheierii contractului și până la zi ca urmare a constatării acestor clauze ca fiind abuzive, reclamanta a apreciat că aceste aspecte țin de fondul cauzei, astfel încât C. E. Ipotecar IFN SA, are calitate procesuală pasivă.

Reclamanta a solicitat instanței să aibă în vedere că, potrivit art. 36 Noul Cod de procedură civilă, existența sau inexistența drepturilor și obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Iar, pe de altă parte, în cadrul unui litigiu declanșat în scopul sancționării nerespectării dispozițiilor legale edictate pentru încheierea contractului prin care s-a născut creanța, calitate procesual pasivă nu poate avea decât partea contractantă-cedentul din cesiunea de creanță.

Pe cale de consecință, reclamanta a solicitat respingerea acestei excepții.

Față de netemeinicia cererii de chemare în judecată.

În plus, față de motivele cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că a solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor menționate, iar motivele învederate în întâmpinare privesc nulitatea relativă.

Clauzele/comisioanele contestate de către reclamantă sunt exprimate exclusiv în forma procentuală, neexistând niciun fel de definiție, explicație, motivație a acestor comisioane; nu i se spune nici măcar la ce se aplică; în consecință, nu este respectată cerința limbajului ușor și inteligibil.

Contractul de credit semnat de către reclamantă nu are D. (Dobânda anuala efectiva). Aceasta exprimă sub forma procentuală costul total al unui credit, iar lipsa acesteia înseamnă imposibilitatea consumatorilor de a cunoaște acest cost.

De asemenea, reclamanta a solicitat a se avea în vedere faptul că art. 77 din Legea nr. 296/2004 statuează că „în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului”.

Față de proba cu interogatoriul, propusă de către pârâte, reclamanta a menționat că se opune la administrarea acestei probe pentru următoarele considerente:

Conform art. 4 alin.3 din Legea nr. 193/2000, proba caracterului negociat al unei clauze contractuale sau al întregului contract, trebuie să fie făcută de către comerciant, iar o eventuală admitere a acestei probe ar însemna întoarcerea sarcinii probei.

Reclamanta și-a exprimat punctul de vedere în mod expres în cererea de chemare în judecată în sensul că acest contract nu a fost negociat, fiind absurdă presupunerea că, la un eventual interogatoriu, ar reieși contrariul.

Având în vedere faptul că este vorba despre un contract comercial, reclamanta a considerat că singura modalitate de a proba caracterul negociat/nenegociat al contractului poate fi făcută numai prin înscrisuri (corespondența între părți și bancă).

La termenul de judecată din data de 27.11.2014, pârâtele au depus la dosar un set de înscrisuri, în copie, filele 134-254.

În aceeași ședință, instanța a dispus unirea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.E.I. IFN SA cu administrarea probelor, solicitând pârâtelor să depună la dosar contractul de cesiune.

Instanța a încuviințat pentru părți proba cu înscrisuri, iar pentru pârâte și proba cu interogatoriul reclamantei.

La termenul de judecată din data de 15.01.2015, reclamanta a depus la dosar un set de înscrisuri, reprezentând practică judiciară, în copie, filele 260-296.

Instanța a procedat la administrarea probei cu interogatoriul reclamantei, răspunsurile acesteia fiind consemnate și atașate la dosar, filele 297 și 298.

La termenul de judecată din data de 22.01.2015, pârâtele au depus la dosar un set de înscrisuri, reprezentând practică judiciară, în copie (filele 300-315).

Analizând, cu prioritate, față de prevederile art. 248 alin. (1) NCPC excepția lipsei calității procesuale pasive a C. E. IPOTECAR IFN SA, instanța reține următoarele:

Contractul de facilitate credit și garanție nr._/16.07.2008 (filele 18-40) a fost încheiat între pârâta C. E. IPOTECAR IFN SA, în calitate de creditor ipotecar, și reclamantă, în calitate de împrumutat.

In ședința din data de 15.01.2015, pârâtele au înfățișat contractul de cesiune de creanțe încheiat în data de 31.03.2009, încheiat între cedenta C. E. IPOTECAR IFN SA și cesionara-pârâtă C. E. BANK NV SA (f. 261-278), iar în conformitate cu mențiunile extrasului din anexa contractului de cesiune, atașată la fila 301, la poziția nr. 5429 figurează și reclamanta, în calitate de debitor cedat.

Prin notificarea din data de 08.04.2009 (fila 86) pârâta C. E. Ipotecar IFN SA a notificat reclamanta cu privire la cesiunea de creanță intervenită.

În motivarea excepției, pârâtele au arătat că transmiterea calității procesuale pasive are loc, în cazul persoanelor juridice, prin cesiune de creanță și, cu atât mai mult cu cât cesiunea a avut loc înainte de învestirea instanței, singura entitate ce are calitate procesuală pasivă este C. E. Bank Romania SA.

Reclamanta a susținut, prin răspunsul la întâmpinare, că prin cesionarea creanței se schimbă doar titularul dreptului de a încasa creanța, și nicidecum drepturile și obligațiile debitorului, astfel că cesiunea de creanță nu poate determina lipsa calității procesuale pasive a . IFN SA, într-o cauză privind nulitatea absolută parțială a contractului, întrucât cauzele de nulitate sunt anterioare cesiunii (contemporane semnării contractului) și izvorăsc din fapte proprii ale acesteia. De asemenea, s-a mai susținut că în cadrul unui litigiu declanșat în scopul sancționării nerespectării dispozițiilor legale edictate pentru încheierea contractului prin care s-a născut creanța, calitate procesual pasivă nu poate avea decât partea contractantă-cedentul din cesiunea de creanță.

Instanța reține că potrivit art. 36 NCPC, Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.

În speță, prin capătul principal de cerere, instanței i s-a solicitat constatarea nulității absolute a clauzei cuprinsă în art. 5.1. c) din Contractul de facilitate credit și garanție nr._/16.07.2008, contract care, așa cum s-a arătat anterior, a fost încheiat între pârâta C. E. Ipotecar IFN SA în calitate de creditor ipotecar și reclamantă.

Așa fiind, raportul juridic litigios, în ceea ce privește capătul principal de cerere, s-a născut, din punct de vedere substanțial, între reclamantă și pârâta C. E. IPOTECAR IFN SA, astfel încât pe plan procesual există identitate dintre subiectele raportului juridic litigios și pârâta C. E. IPOTECAR IFN SA, în ceea ce privește capătul principal de cerere, iar C. E. Bank (Romania) SA nu are nicio legătură cu litigiul de față.

Mergând mai departe, efectul nulității parțiale a contractului (în privința clauzei contestate) ar fi desființarea, parțială, a contractului, care nu s-ar putea dispune în lipsa creditorului ipotecar, având în vedere și faptul că evaluarea cerințelor caracterului abuziv a respectivei clauze și sancțiunea ce poate interveni trebuie să fie contemporane momentului încheierii contractului, iar nu ulterioare.

Aspectul că la data de 31.03.2009 pârâta C. E. IPOTECAR IFN SA a cesionat un portofoliu de creanțe, printre care, și creanța din contractul de facilitate credit și garanție nr._/16.07.2008, nu are relevanță în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă pentru capătul principal de cerere, întrucât, așa cum a arătat și reclamanta, cesionarea creanței se schimbă doar titularul dreptului de a încasa creanța, și nicidecum drepturile și obligațiile debitorului.

Aceasta deoarece ceea ce s-a transmis prin contractul de creanță din data de 31.03.2009 a fost creanța existentă la acel moment, împreună cu accesoriile sale, astfel cum acestea se găseau în patrimoniul transmițătorului cedent C. E. IPOTECAR IFN SA, dar nu calitatea de parte în contract.

Or, singurul care poate formula apărări în ceea ce privește mecanismul de negociere a clauzelor contractuale și celelalte aspecte ce țin de aplicarea legii nr. 193/2000 nu poate fi decât profesionistul cocontractant cedent, nu și cesionarul.

Din acest punct de vedere, instanța observă că se face o confuzie, de către pârâte, între calitatea procesuală și transmiterea calității procesuale.

Nu trebuie confundată transmiterea unui drept de creanță din punct de vedere al dreptului substanțial, cu transmiterea calității procesuale. De vreme ce prima poate avea loc anterior sau ulterior declanșării unui litigiu, cea de-a doua nu poate avea loc decât după declanșarea unui litigiu și poate fi urmare, printre altele, a unei transmisiuni a dreptului substanțial.

Apoi, susținerea pârâtelor potrivit căreia transmiterea calității procesuale pasive are loc, în cazul persoanelor juridice, prin cesiune de creanță este, în principiu, corectă, însă nu poate fi aplicată indiferent de natura litigiului, iar rationamentul a fortiori, potrivit căruia cu atât mai mult cu cât cesiunea ar fi intervenit înainte de declanșarea litigiului, numai cesionarul ar avea calitate, nu poate fi primit, față de cele precizate în paragraful anterior.

Pe de altă parte, mecanismul transmiterii calității procesuale are ca premise logice existența, ab initio, a acestei calități, iar nu lipsa sa și un litigiu declanșat, întrucât altfel, nu ar exista o calitate procesuală care să fie transmisă. Având în vedere aceste două premise, concluzia logică ce se impune este că niciodată o persoană care nu are calitate procesuală, nu poate nici transmite această calitate.

Din punct de vedere al aplicării legii civile în timp, Codul civil de la 1864, în timpul căruia s-a încheiat contractul de cesiune în cauză, nu cunoștea instituția cesiunii de contract, astfel încât, singura modalitate valabilă de schimbare a calității de creditor din contract o reprezenta novația prin schimbare de creditor, cu acordul reclamantei debitor, ceea ce, prin ipoteză, în cazul cesiunii de creanță nu se cere, fiind suficientă notificarea cesiunii.

Din acest punct de vedere, art. 38 NCPC (deși pârâtele nu fac referire expres la acesta), prevede că se poate transmite legal sau conventional calitatea de parte, ca urmare a transmisiunii în condițiile legii, a drepturilor ori situațiilor juridice deduse judecății, iar în continuare, art. 39 explicitează condițiile în care se desfășoară procesul, în ceea ce privește cadrul procesual. Din interpretarea sistematică a celor două texte de lege, se ajunge la concluzia că transmiterea calității procesuale poate interveni numai în cadrul unui proces început, nu și înainte.

Cum nulitatea ce se cere a fi constatată în speță cu privire la clauza cuprinsă în art. 5.1. c) din contract reprezintă o sancțiune civilă pentru încheierea contractului cu nerespectarea cerințelor sale imperative de validitate și se raportează la data încheierii contractului, iar acordul de voință, inclusiv asupra respectivei clauze, s-a format între reclamantă și creditorul său ipotecar, respectiv pârâta C. E. IPOTECAR IFN SA, aceasta are calitate procesuală pasivă, de vreme ce se urmărește desființarea contractului.

Pe cale de consecință, excepția excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. E. IPOTECAR IFN SA, invocată de pârâte este nefondată și respinsă de instanță, ca atare.

Examinând, în fond, cererea de chemare în judecată, prin prisma motivelor și a apărărilor părților, a probelor administrate și a dispozițiilor legale în materie, instanța reține următoarele:

La data de 15.06.2008, reclamanta a adresat pârâtei C. E. IPOTECAR IFN SA o cererer de credit, solicitând acordarea unui credit în valoare de 55 610 CHF, cu perioada de rambursare 360 de luni (fila 81).

La data de 16.07.2008, pârâta a transmis reclamantei o ofertă de credit, pentru valoarea de 49 296 CHF, pe o durată de 360 de luni, în respectiva ofertă fiind inserate și comisioanele și alte costuri ale creditului, printre care și comisionul de administrare de 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a, ofertă pe care reclamanta a acceptat propunerea pârâtei în aceeași zi [fila. 80].

Prin Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/16.07.2008 [filele 18-40] pârâta C. E. IPOTECAR IFN SA a acordat reclamantei un credit ipotecar în valoare totală de 42 296 CHF [art. 2.1.], pe o perioadă de 360 de luni, în vederea achiziționării imobilului descris la art. 3.1. lit. a) din același contract.

În conformitate cu capitolul V - Comisioanele și Costurile Creditului - art. 5.1. lit. c) din contract, reclamanta avea obligația de a achita creditorului ipotecar un comision de administrare, lunar, de 0,15 % plătibil începând cu scadența a 13-a.

Reclamanta a solicitat, prin prezenta cerere, în principal, să se constate nulitatea absolută a clauzei inserate în art. 5.1. c) din contract, referitoare la comisionul de administrare invocând prevederile legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

A susținut reclamanta că respectiva clauză:

- nu este redactată clar, neechivoc (limbaj clar și inteligibil) astfel încât reclamanta să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea comisionului,

- nu a fost negociată;

- creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, prin aceea că nu se specifică la ce se aplică acest procent;

- contravine bunei-credințe;

- nu poate fi inclusă în prețul contractului;

Pârâtele au susținut că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de legea nr. 193/2002, întrucât:

- clauza cu privire la perceperea comisionului de administrare se asociază cu obiectul principal al contractului;

- clauza cu privire la perceperea comisionului de administrare nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerinței bunei-credințe;

- clauzele referitoare la costul contractului sunt perfect legale, fiind negociate și aduse la cunoștință reclamantului;

- clauza cu privire la perceperea comisionului de administrare nu este o clauză abuzivă în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Instanța reține că potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Totuși, art. 4 alin. (6) din aceeași lege, arată că Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Prin urmare, art. 4 alin. (1), (2) și (6) din Legea nr. 193/2000, condiționează declararea caracterului abuziv al unei clauze de întrunirea cumulativă a două elemente:

- inexistența unei negocieri a clauzelor și crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților în detrimentul consumatorului, contrar cerințelor bunei-credințe;

- dacă se referă la obiectul sau costul contractului, să nu fie exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Intrucât art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care a transpus întocmai textul art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, instituie un caz de excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în domeniul de aplicare al articolului anterior-menționat și față de considerentele Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza Kasler (C-26/13), se impune a se analiza cu prioritate, cea de-a doua condiție.

Astfel, în paragrafele 40 și 41 din cauza amintită, Curtea a reținut că Directiva 93/13 obligă statele membre să prevadă un mecanism care să asigure ca orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru aprecierea eventualului său caracter abuziv. În acest cadru, instanța națională trebuie să stabilească, ținând cont de criteriile prevăzute la articolul 3 alineatul (1) și la articolul 5 din Directiva 93/13, dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speței, o astfel de clauză îndeplinește criteriile bunei‑credințe, echilibrului și transparenței prevăzute de această directivă (…)

Cu toate acestea, se arată de către Curte, articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 8 din aceasta permite statelor membre să prevadă, în legislația prin care se transpune această directivă, că „aprecierea caracterului abuziv” nu se referă la clauzele avute în vedere de această dispoziție, în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Fiind vorba despre o dispoziție de excepție de la mecanismul privind controlul pe fond al clauzelor abuzive, art. 4 alin. (2) din Directivă și, implicit, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, trebuie să i se dea o interpretare strictă.

Anterior analizării aspectului dacă art. 5.1. lit. c) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/16.07.2008 se include în excepțiile prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, instanța înlătură apărările pârâtelor fondate pe dispozițiile OUG nr. 50/2010.

Astfel, dispozițiile OUG nr. 50/2010 nu sunt aplicabile contractului încheiat între părțile cauzei întrucât, pe de o parte, acest act normativ a intrat în vigoare ulterior încheierii contractului dintre părți, iar, pe de altă parte, între părți nu s-a încheiat/considerat încheiat un act adițional în condițiile art. 95 alin. (1), (2) din OUG nr. 50/2010 în forma de la data intrării în vigoare, potrivit cu care (1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență. (2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

In acest context, nu suntaplicabile prevederile art. II din Legea nr. 288/2010, potrivit cu care (1) Actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți. (2) Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Revenind la legea nr. 193/2000 și la prevederile art. 4 alin. (6) din această lege, instanța reține că aspectul dacă un comision de natura celui contestat în speță, respectiv comisionul de administrare, face sau nu parte din prețul contractului este contestat de către reclamantă și afirmat de pârâte.

Reclamanta a susținut că acest comision de administrare nu face parte din prețul contractului, întrucât denumirea sa și motivele care stau la baza perceperii acestuia (mai degrabă lipsa lor) sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului, iar comisionul de administrare nu reprezintă un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută.

Pârâtele susțin că acest comision se asociază cu obiectul principal al contractului, fiind, alături de clauzele referitoare la dobândă, comisioane și alte costuri, elemente ce formează costul total al creditului care, împreună cu marja de profit a băncii, formează prețul contractului de credit – componentă esențială a obiectului contractului de credit de consum.

Instanța, contrar susținerilor reclamantei și în acord cu susținerile pârâtelor, apreciază că un comision de administrare, de tipul celui inserat în contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/16.07.2008, face parte din obiectul principal al contractului.

Susținerea reclamantei că denumirea și motivele perceperii comisionului, mai degrabă, în opinia reclamantei, lipsa lor, sunt în contradicție cu ideea de preț - definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului, iar comisionul de administrare nu reprezintă un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută, - nu poate fi primită de către instanță.

Sub un prim aspect, denumirea comisionului și motivele sau absența motivelor ce au stat la baza perceperii acestuia, sunt două aspecte distincte, primul interesând aspectul dacă acesta face sau nu parte din obiectul principal al contractului, iar celălalt interesând aspectul dacă respectiva clauză ce instituie comisionul de administrare respectă sau nu cerința menționată în art. 4 alin. (6) din legea nr. 193/2000, respectiv condiția limbajului clar și inteligibil.

În ceea ce privește denumirea comisionului, instanța reține că la data întocmirii contractului, 16.07.2008, nici legislația consumatorului în materia serviciilor (financiare) în general (OG nr. 21/1992) și nici Legea nr. 190/1999 nu conținea reglementări privind conținutul unui contract de credit ipotecar, iar art. 2 din lege enumera numai elementele distinctive ale contractului de credit ipotecar, în raport cu alte contracte de credit.

De asemenea, nici Legea nr. 193/2000, nici Directiva CEE 93/13 pe care a transpus-o și nici Legea nr. 190/1999 nu definesc noțiunea de obiect (principal) al contractului de credit (ipotecar), în acest context, revenind doctrinei și practicii judiciare cristalizarea unor criterii în raport de care să se stabilească ce anume se înțelege prin obiect principal al contractului de credit.

Doctrina națională a definit obiectul contractului ca fiind operațiunea juridică pe care părțile unui contract urmăresc să o realizeze prin respectivul contract.

La nivel european, în ceea ce privește obiectul principal al contractului, Curtea Europeană de Justiție a Uniunii Europene, în cauza Kasler (C-26/2013), a stabilit că obiectul principal al contractului îl reprezintă acele clauze contractuale carestabilesc prestațiile esențiale contractului și care, ca atare, îl caracterizează (§49), fiind de esența contractului, spre deosebire de clauzele accesorii celor care « definesc esența însăși a raportului contractual » (§ 50)

Spre deosebire de contractul de împrumut de drept comun, care presupune numai restituirea capitalului și a dobânzii remuneratorii (dacă e cazul), în lipsă de orice dispoziții legale exprese contrare, contractul de credit nu se limitează doar la acordarea împrumutului și restituirea acestuia cu dobândă, ci poate include și alte prestații, pe durata derulării creditului, care atrag anumite cheltuieli pentru creditorul ipotecar, indiferent de denumirea acestora, respectiv comisioane, cheltuieli, preț, taxe.

Cu privire la acest aspect, din modalitatea de redactare a capitolelor IV-V din contractul de facilitate și credit nr._/16.07.2008 instanța observă că acest comision, alături de dobândă și celelalte comisioane, au fost percepute de către bancă în strictă legătură cu creditul ipotecar acordat reclamantei și raportat la suma de bani pusă la dispoziție pentru efectuarea unor operațiuni de administrare a creditului pe toată durata derulării contractului (cum ar fi cele descrise în art. 7.3 din condițiile generale concretizate în efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării sau rambursării creditului acordat), toate aceste operațiuni antrenând costuri pentru bancă (alocarea de resurse umane și, implicit, materiale).

Prin urmare, ținând seama de caracterul complex al contractului de credit, comisionul perceput de bancă pentru administrarea creditului reprezintă o prestație esențială (din partea împrumutatului) din punctul de vedere al creditorului ipotecar și caracterizează contractul de credit ipotecar, în esența sa, din perspectiva creditorului ipotecar, raportat și la destinația creditului și la operațiunile ulterioare acordării acestuia și până la încetarea contractului.

Or, esența contractului, obiectul său principal la care face referire art. 4 alin. (6) din legea nr. 193/2000 și interpretarea Curții din cauza mai sus-invocată, nu poate fi apreciată/apreciat ca fiind diferită/diferit raportat la perspectiva din care se privește, respectiv a creditorului sau a debitorului, căci raportul contractual este unul singur și presupune drepturi și obligații reciproce și interdependente.

În raport de aceste considerente, instanța apreciază că acest comision de administrare inserat la clauza din art. 5.1. lit. c), face parte din obiectul principal al contractului de facilitate și credit nr._/16.07.2008 și, prin urmare, îl caracterizează.

Contrar susținerilor pârâtelor, însă, clauzele la care face referire art. 4 alin. (6) din legea nr. 193/2000 și implicit, clauza privind comisionul de administrare contestată în cauză, nu sunt excluse de plano de la analiza, pe fond, a caracterului abuziv, ci, pentru a fi excluse, trebuie ca acestea să fie exprimate într-un limbaj ușor inteligibil; prin urmare, pentru a stabili dacă există un caz de excludere, trebuie să se stabilească dacă respectiva clauză este redactată într-un limbaj clar și inteligibil.

Referitor la acest din urmă aspect, respectiv redactarea într-un limbaj clar și inteligibil, instanța a arătat anterior că această cerințăeste una distinctă de aspectul dacă un comision de administrare de natura celui contestat în speță face parte din obiectul principal al contractului.

Din modul de redactare a cererii, rezultă că reclamanta nu a înțeles definiția/motivația perceperii/explicația comisionului pentru care i s-au perceput și i se percep sume de bani. De asemenea, în cuprinsul interogatoriului administrat, reclamanta a arătat că deși a întrebat ce anume reprezintă acest comision, i s-a spus că el face parte din contractul inițial tip.

Pârâtele au susținut că acest comision de administrare se percepe pentru administrarea liniei de credit, spre deosebire de dobândă care este prețul folosinței sumei de bani puse la dispoziția împrumutatului, fiind adus la cunoștința reclamantei anterior încheierii contractului.

Instanța reține că articolul 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 impune profesionistului obligația de a insera în contract clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Această obligație a profesionistului nu poate fi însă transpusă în sensul instituirii unei obligații de definire a termenilor utilizați sau de explicare a motivelor pentru care se pretinde un anumit comision, adică a cauzei mediate a băncii la încheierea unui contract de credit.

Articolul 1 alin. (1) din lege se referă la claritatea termenilor utilizați, adică la utilizarea unor termeni pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, accesibili unui consumator cu un nivel mediu de pregătire și care nu sunt susceptibile de interpretare, iar nu definiții. De aceea alin. (2) din același articol arată că În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Prin urmare, și în caz de nerespectare a obligației de claritate a termenilor folosiți, sancțiunea ce intervine nu este aceea a înlăturării clauzei, ci se activează mecanismul de interpretare în favoarea consumatorului din art. 1 alin. (2) al legii nr. 193/2000.

În paragraful 60 din cauza Kasler, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie clară și inteligibilă din punct de vedere gramatical pentru consumator, ci și ca motivele economice care stau la baza aplicării clauzei contractuale precum și relația dintre acestea și alte clauze ale contractului să fie clare și inteligibile pentru respectivul consumator, astfel încât acesta din urmă să fie in măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Faptul că reclamanta nu a înțeles motivul pentru care trebuie să plătească aceste comisioane, nu echivalează, însă, cu caracterul neclar al respectivei clauze, raportat la cerința clarității, așa cum a fost reținută de Curte. Așa cum s-a arătat anterior, nici legea nr. 193/2000 și nici legea nr. 190/1999 nu impun băncii obligația de a defini termenii utilizați în contract sau de a explica motivul pentru care percep un anumit cost (adică de a expune în contract cauza mediată a respectivului cost), ci doar obligația de a utiliza termeni clari, ușor inteligibili, iar în raport de interpretarea dată de CJUE, să permită identificarea motivelor economice care stau la baza aplicării clauzei contractuale, precum și ca relația dintre acestea și alte clauze ale contractului să fie clare și inteligibile pentru respectivul consumator, astfel încât acesta din urmă să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Or, sub acest aspect, se constată că prin însăși denumirea sa, precum și prin modul de calcul al sumei datorate, care este indicat în contract, art. 5.1. lit. c), și evidențiat și de graficul de rambursare, se poate desprinde, cu ușurință, pentru un consumator cu o pregătire medie, rațiunea perceperii sale și modul de calcul, nefiind necesară detalierea activităților întreprinse de bancă, mai ales că activitatea de administrare a creditului, fiind un aspect ce ține de executarea contractului, iar nu de încheierea sa, nici nu ar putea fi detaliată în asemenea manieră încât să țină seama de cele 360 de luni pentru care este încheiat contractul.

Asemenea elemente sunt redate, așa cum s-a arătat mai sus, exemplificativ, în art. 7.3. din contract, activități cu privire la care nu s-a convenit că ele vor fi gratuite. Cu privire la același aspect al clarității și inteligibilității, se observă că nici în ceea ce privește facilitățile acordate reclamantei (de exemplu, neperceperea unui comision de acordare, neperceperea comisionului de administrare pentru primele 12 luni) nu s-a detaliat motivul pentru care, în cazul reclamantei, nu s-au perceput la încheierea contractului/pe perioada celor 12 luni, însă, desigur, acest aspect nu a fost criticat de către reclamantă, întrucât, probabil, nu corespundea interesului procesual al acesteia din prisma capătului accesoriu de cerere (în esență, nu se achitase vreo sumă de bani cu titlu de comision de administrare pentru cele 12 luni). În acest context, nu se poate susține că o clauză este inteligibilă dacă nu comportă consecințe patrimoniale și pe perioada în care nu comportă consecințe patrimoniale, iar ulterior nu mai este clară și inteligibilă.

Dincolo de acest aspect, dacă s-ar admite teza susținută de reclamantă cu privire la necesitate definirii/indicării unor motive detaliate de percepere a comisionului de administrare, atunci s-ar ajunge în situația absurdă în care și clauza referitoare la dobândă să fie abuzivă, întrucât contractul de credit nu prevede motivul perceperii dobânzii și, cu toate acestea, pentru reclamantă, motivul perceperii acesteia ca preț al folosinței sumei împrumutate pare a fi evident.

Consecințele economice, în ceea ce o privește pe reclamantă, din perspectiva comisionului de administrare, puteau fi determinate, cu minime diligențe, încă de la data primirii ofertei de credit, printr-un calcul matematic care să aibă în vedere cele 360 de luni, de vreme ce însăși reclamanta a precizat, în cadrul interogatoriului administrat, că i s-a spus cât va fi, aproximativ, rata lunară.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 190/1999, în varianta în vigoare la data încheierii contractului, Înainte de semnarea contractului de credit ipotecar pentru investiții imobiliare, instituția autorizată va pune la dispoziție împrumutatului o ofertă scrisă, care va cuprinde toate condițiile contractului și termenul de valabilitate a acesteia, care nu va fi mai mic de 10 zile de la momentul primirii ofertei de către potențialul debitor.

Instanța constată că reclamantei i s-a predat o ofertă de credit în data de 16.07.2008 (fila 80), care cuprinde, absolut toate elemente esențiale ale contractului de credit ipotecar, reluate ca atare în art. II – V: valoarea creditului, durata, destinația creditului, dobânda, comisioanele și costurile contractului.

Raportat la aceleași prevederi legale, rezultă că banca avea obligația de a asigura valabilitatea ofertei un interval de timp de cel puțin 10 zile, obligație care a fost îndeplinită de către creditorul ipotecar, în condițiile în care, așa cum reiese din cuprinsul ofertei, reclamantei i s-a acordat un termen mai lung de valabilitate, respectiv de 30 de zile. Faptul că reclamanta a optat pentru încheierea contractului de credit concomitent cu data înmânării ofertei (16.07.2008), dar și pentru tragerea creditului, în aceeași zi (așa cum reiese din extrasul de cont atașat la fila 79) și că nu a așteptat termenul de 30 de zile pentru încheierea contractului (menționat în oferta de credit atașată la fila 80), astfel încât să analizeze consecințele economice ale contractării creditului, nu este un aspect care să poată fi imputat pârâtei și să fie valorificat în cauza de față ca un argument pentru caracterul neinteligibil al clauzei privind comisionul de administrare.

Această ofertă de credit reprezintă o informare corespunzătoare a reclamantei cu privire la comisionul de administrare perceput, astfel că nu se poate susține, cu just temei, de către reclamantă că nu a avut posibilitatea reală de a cunoaște, pe baza unor elemente clare, inteligibile și cuprinse în contract, gradul îndatorării acesteia la data semnării contractului și, prin urmare, consecințele economice la care, în mod rezonabil, se putea aștepta a le antrena semnarea contractului în aceste condiții, pentru următorii 30 de ani.

În raport de aspectele mai sus-reținute, instanța reține că au fost respectate cerințele de claritate prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 raportat la interpretarea dată de Curtea Europeană de Justiție articolului 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, context în care clauza privind comisionul de administrare este exclusă de la controlul pe fond al caracterului abuziv, conform art. 4 alin. (1) – (3) din Legea nr. 193/2000, în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Pe cale de consecință, instanța nu va mai proceda la analiza condiției referitoare la inexistența unei negocieri a clauzelor și crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților în detrimentul consumatorului, contrar cerințelor bunei-credințe.

De asemenea, instanța nu va mai proceda la analiza condițiile în care poate interveni sau nu nulitatea absolută parțială a contractului ante-menționat și, implicit, nici la analiza capătului de cerere accesoriu privind restituirea prestațiilor, câtă vreme clauzele anterior-menționate sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cererea reclamantei urmând a fi respinsă, ca neîntemeiată.

În temeiul art. 451-453 NCPC, instanța va obliga reclamanta reclamanta să achite pârâtelor suma de 1094,97 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată, constând în onorariu apărător, cheltuieli dovedite prin înscrisurile justificative atașate la filele 134,135 din dosar.

Instanța găsește nejustificată solicitarea reclamantei de reducere a onorariului avocațial plătit de pârâte apărătorilor acesteia, întrucât suma de 1094,97 lei, analizată prin prisma prevederilor art. 451 alin. (2) NCPC nu este vădit disproporționată în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, concretizată în redactarea întâmpinării și apărările formulate la cele 3 termene de judecată.

În același sens, nu se poate ignora faptul că, pentru același tip de activitate, reclamanta a solicitat în cadrul cheltuielilor de judecată o sumă de două ori mai mare decât cea solicitate de pârâtă. Or, trebuie să se accepte că, pentru prestații echivalente, nu se poate pretinde că o sumă de 3000 lei, onorariu apărător, este rezonabilă atunci când este pretinsă de reclamantă, dar o sumă de 1094,97 lei, onorariu apărărător, nu este rezonabilă atunci când este solicitată de pârâte. De aceea, instanța a acordat pârâtelor integralitatea cheltuielilor de judecată solicitate, respectiv suma de 1094,97 lei, onorariu apărător.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. E. IPOTECAR IFN SA, invocată de pârâte.

Respinge, ca neîntemeiată cererea introdusă de reclamanta M. R. – S., CNP_, cu domiciliul în Sighișoara, ..67, ., județul M., și domiciliul ales pentru efectuarea tuturor actelor de procedură la avocat A. C. în București, Șoseaua Fundeni nr. 74, etaj 3, biroul 1, sector 2, în contradictoriu cu pârâtele C. E. IPOTECAR IFN SA, cu sediul în ., Anchor Plaza - Corp C, etaj 1, sector 6, București, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr.J140/_/2004, CUI_ și C. E. BANK NV, cu sediul în Olanda, 1101 CJ Amsterdam, Karspeldreef 6A, înregistrată la Registrul Comerțului al Camerei de Comerț din Amsterdam sub nr._ prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA, cu sediul în ., Anchor Plaza -Corp C, etaj 1, sector 6, București, înregistrată la Registrul Comerțului cu nr. J40/_/2004, CUI_, ambele cu sediul procesual ales la SCA Eversheds L.&G., în București, Sector 1, Calea Victoriei nr. 145, . cu primirea actelor de procedură C. E.).

Obligă reclamanta să achite pârâtelor suma de 1094,97 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată, constând în onorariu apărător.

Cu drept numai de apel, de competența Tribunalului București - Secția a VI-a Civilă, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Cererea de apel și motivele se depun la Judecătoria Sectorului 6.

Pronunțată în ședință publică, azi, 29.01.2015.

Președinte, Grefier,

F. – C. M. V. – A. M.

Dactilo M.V.

Tehnored FCM/VAM

5 ex.

Comunicat V.A.M.3 ex..

← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 466/2015. Judecătoria...		Anulare somaţie de plată. Sentința nr. 1256/2015.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Legea 10/2001. Sentința nr. 3135/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 3666/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 3428/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 466/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Anulare somaţie de plată. Sentința nr. 1256/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 7614/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Sentința nr. 1583/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Validare poprire. Sentința nr. 15/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI