Anulare somaţie de plată. Sentința nr. 6518/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6518/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 09-09-2015 în dosarul nr. 6518/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI
- SECȚIA CIVILĂ -
SENTINȚA CIVILĂ NR. 6518
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 09.09.2015
INSTANȚA CONSTITUITA DIN:
PREȘEDINTE: A. N.
JUDECĂTOR: C.-I. C.
GREFIER: C. C.
Pe rol soluționarea cauzei civile având ca obiect cerere în anulare-ordonanță de plată, privind pe reclamanta-creditoare K. ROMÂNIA SCS în contradictoriu pârâta-debitoare . S.R.L.
La apelul nominal făcut in ședința publică, nu se prezintă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință.
Instanța constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina, conform art. 1024 alin. 4 Cod proc.civ., având în vedere că ordonanța de plată a fost soluționată de Judecătoria Sectorului 6 București.
Instanța în temeiul art. 238 alin. 1 din Noul codul de procedură civilă estimează durata necesară pentru cercetarea procesului la 1 lună.
Instanța, în baza art. 255 noul Cod proc.civ apreciind că proba cu înscrisuri este admisibilă și poate duce la dezlegarea pricinii, încuviințează reclamantei-creditoare proba cu înscrisurile depuse la dosar.
Instanța, constatând încheiată cercetarea procesului, reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 22.06.2015, sub nr._, reclamanta K. R. SCS, în contradictoriu cu pârâtul . SRL, a formulat cerere în anulare împotriva încheierii din data de 20.04.2015, pronunțată în dosarul_, solicitând instanței admiterea prezentei cereri in anulare, anularea încheierii pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în ședința publică din data de 20.04.2015 în dosarul nr._ și pronunțarea unei hotărâri definitive prin care să se emită ordonanța de plată împotriva debitoarei . SRL, pentru a fi obligată la plata sumei de 179.770,67 lei, reprezentând creanța certă, lichidă și exigibilă pe care creditoare K. R. SCS o are împotriva debitoarei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în fapt, între societatea creditoare și debitoarea . SRL s-au derulat raporturi comerciale în baza înțelegerii cu privire la condițiile cadru de colaborare și a Condițiilor Generale de Achiziții și Afaceri.
În temeiul relațiilor contractuale, s-au emis o . facturi, iar că urmare a neachitării acestora, . SRL datorează societății creditoare suma de 179.770,67 lei.
În vederea recuperării debitelor restante, creditoarea a înaintat pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București o cerere de emitere a unei ordonanțe de plată - dosar nr._, cerere care însă a fost respinsă ca neîntemeiată, instanța reținând următoarele: din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă în mod clar modul în care s-au calculate sumele pe care creditoarea le solicită de la debitoare, iar debitoarea a contestat debitele arătând următoarele: facturile emise se referă la „taxe de raft ” abuzive, care au fost redenumite “rabat de baza general”, “rabat pentru depozitul central”, “bonus anual”, “bonus financiar din cifra de afaceri realizată, “bonus condiționat de vânzări’’, contrar dispozițiilor art. 1202 și 1203 C.civ.; facturile pe care se întemeiază pretențiile K. se referă la mărfurile pentru care se făcuse retur, ceea ce înseamnă că beneficiarul K. nu mai are dreptul la plata acestora, deoarece produsele nu au mai ajuns pe raftul magazinelor. Debitoarea a susținut că se impune un probatoriu mai complex, fiind necesară administrarea probei cu expertiză contabilă și compararea avizelor de însoțire a mărfii și a traseului mărfurilor. Mai susține debitoarea și faptul că creditoarea datorează bani debitoarei pentru depășirea termenelor de plată a facturilor.
Reclamanta a apreciat ca netemeinică și nelegală hotărârea pronunțată de instanța de fond, pentru următoarele motive:
În ceea ce privește lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al creanței, instanța, în mod eronat a reținut acest aspect, având în vedere următoarele considerente: instanța a apreciat că lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al creanței derivă din faptul că facturile invocate de către creditoare nu sunt semnate sau acceptate în vreun alt mod de societatea debitoarei, nerezultând în mod clar modul în care s-au calculat sumele pe care creditoarea le solicită de la debitoare potrivit condițiilor comerciale din contract. Însă instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art. 155 din Codul fiscal, modificat și completat prin Legea 571/2003, care prevede în mod expres faptul că semnarea și ștampilarea facturilor fiscale nu sunt obligatorii. Această reglementare este în vigoare începând cu dată de 01.01.2007 și este valabilă atât pentru facturile pe suport de hârtie cât și pentru cele emise și transmise în format electronic.
Având în vedere cele de mai sus, facturile fiscale sunt considerate acceptate la plata fără a mai fi necesară semnarea și ștampilarea acestora de către debitoare. În aceste condiții, motivarea instanței de respingere a cererii întemeiată pe acest motiv, este total nefondată, contravenind dispozițiilor legale mai sus invocate.
Raportat la motivarea instanței potrivit căreia: “din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă în mod clar modul în care au fost calculate sumele pe care K. le-a solicitat societarii debitoare”, a învederat că modul de calcul al sumelor pe care societatea reclamanta le-a facturat societății debitoare i-a fost adus la cunoștință acesteia potrivit înțelegerii părților. Astfel, K. a comunicat, prin e-mail, către . SRL desfășurătoarele facturilor emise și reclamate că neîncasate, imediat după dată emiterii facturilor. Având în vedere aceste aspecte, este evident faptul că debitoarea a cunoscut în mod detaliat ce servicii au fost facturate.
Reclamanta a combătut și afirmația nefondată a debitoarei cu privire la faptul că în realitate facturile emise se referă la “taxe de raft” abuzive, care au fost redenumite “rabat de baza general”, “rabat pentru depozitul central”, etc., arătând faptul că acestea nu sunt taxe de raft, ci bonusuri, avantaje financiare aplicate la vânzările realizate. Din detaliile facturilor reiese clar acest fapt, în concordanță cu prevederile Legii nr. 321/2009, cu modificările ulterioare. Reclamanta a acționat în concordanță cu prevederile contractuale și legale, motiv pentru care a apreciat ca nelegală însușirea în întregime a apărărilor nefondate ale debitoarei.
Cu privire la apărarea debitoarei, potrivit căreia facturile pe care se întemeiază pretențiile K. se referă la mărfurile pentru care se făcuse retur, ceea ce înseamnă că beneficiarul K. nu mai are dreptul la plata acestora, deoarece produsele nu au mai ajuns pe raftul magazinelor, reclamanta a învederat că toate facturile emise de furnizor și înregistrate la K. au intrat în masa de calcul a bonusurilor, prin urmare și facturile de retur. Dacă debitoarea face referire tocmai la soldul pe care nu l-a plătit (facturi retur), acestea au intrat în masă de calcul a bonusului aferent anului 2013.
În ceea ce privește afirmația debitoarei ., potrivit căreia K. îi datorează dobândă pentru depășirea termenelor de plată a facturilor, a apreciat că aceasta este vădit tendențioasă și nedovedită și nu justifică neachitarea debitelor pe care le înregistrează, motiv pentru care nu trebuia avută în vedere de instanța de fond în motivarea hotărârii de respingere a cererii.
Față de cele precizate, reclamanta a solicitat să se constate că deține împotriva debitoarei o creanță certă, lichidă și exigibilă, fiind îndeplinite toate condițiile pentru emiterea unei ordonanțe de plată. De asemenea, a arătat că toate lămuririle suplimentare pe care le-a făcut prin intermediul prezentei cereri în anulare sunt in măsură să lămurească pe deplin instanța, nemaifiind necesară administrarea unui probatoriu mai complex.
Anexat cererii, reclamanta a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul: ordin de plată, desfășurătoare facturi/bonusuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, la data de 03.03.2015, sub nr. de dosar_, creditoarea K. ROMÂNIA SCS, a solicitat emiterea unei ordonanțe de plata împotriva debitorului . SRL, dispunând obligarea acestuia la plata sumei de 179.770,67 lei, reprezentând valoarea facturilor neachitate si 200 lei, reprezentând taxă de judiciară de timbru.
În motivarea cererii în fapt, creditoarea a arătat că între părți s-au derulat raporturi comerciale in baza Înțelegerii cu privire la condițiile cadru colaborare si a Condițiilor Generale de Achiziții si Afaceri. În temeiul acestor relații contractuale s-au emis o . facturi, iar ca urmare a neachitării acestora, debitoarea datorează la momentul introducerii cererii suma de 179.770,67 lei. În acest sens creditoarea a arătat că, contractul are putere de lege între părțile contractante cu privire la drepturile si obligațiile stabilite, nefiind necesar ca societatea creditoare sa dovedească cuantumul pretențiilor in alt mod decât prin înscrisurile constatatoare ale voinței părților. Sarcina dovedirii executării obligației in materie contractuală revine debitorului, creditorul nefiind ținut să probeze decât existenta obligației. Creditoarea a apreciat că aceste elemente au fost dovedite în prezenta cauză.
Creditoarea a mai arătat că se află în posesia unei creanțe certe, având în vedere relațiile comerciale dintre părți, furnizarea mărfurilor furnizate de către creditoare, emiterea facturilor fiscale acceptate la plată, lichide, deoarece este determinata prin actul de creanță și exigibile având in vedere ca data scadenta a facturilor fiscale restante a fost depășită.
Față de dispozițiile exprese prevăzute de art. 1.014 din Codul de procedură civilă, creditoarea a arătat că s-a comunicat debitoarei o somație prin intermediul Biroului executorului judecătoresc G. I. E. prin care i s-a pus în vedere societății debitoare să achite contravaloarea debitului restant.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.013 - 1.024 din Codul de procedură Civilă.
Prin întâmpinarea înregistrată pe rolul instanței la data de 17.04.2015, debitoarea ..R.L., a solicitat respingerea ca inadmisibila a cererii de ordonanța de plata deoarece creanța nu este certă, fiind emisă în baza unor clauze contractuale nule și pentru servicii neprestate.
În acest sens a arătat că facturile emise se refera la "taxe de raft" abuzive, care au fost redenumite "rabat de baza general", "rabat pentru depozitul central", "bonus anual", "bonus financiar din cifra de afaceri realizata", "bonus condiționat de vânzări", "bonus master din cifra de afaceri", contrar dispozițiilor art. 1202 si 1203 Cod Civil. A arătat că, contractul încheiat intre părți este un contract de adeziune, cu clauze standard, impuse în mod abuziv furnizorului ., căruia nu i s-a permis sa formuleze nicio obiecțiune cu privire la condițiile contractuale, acesta fiind practic obligat sa încheie contractul in condiții comerciale si contractuale ruinătoare. De asemenea, a arătat că facturile pe care se întemeiază pretențiile K. R. SCS se referă la mărfuri pentru care s-a făcut retur cea ce înseamnă că beneficiarul K. R. SCS nu mai are dreptul la plata acestora, deoarece produsele nu au mai ajuns pe rafturile magazinelor.
Debitoarea a mai arătat că stabilirea situației de fapt se poate face numai în urma administrării unui probatoriu complex, prin compararea avizelor de însoțire a mărfii și a traseului mărfurilor, precum și prin administrarea unei probe cu expertiza contabilă ceea ce nu se poate realiza în procedura urgentă a ordonanței de plată. Totodată a învederat instanței faptul că centralizatorul cu facturi atașat de K. R. SCS nu conține și facturile emise de K. R. SCS către debitoare și nici dobânzile de întârziere pe care creditoarea le datorează către debitoare pentru depășirea termenelor de plata a facturilor în sold, sume pentru care este necesară administrarea probei cu expertiza contabilă.
Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 20.04.2015 în dosarul nr._ , a cărei anulare se solicită prin cererea de față, instanța de fond a reținut că între creditoare și debitoare s-au derulat relații comerciale, în baza Înțelegerii cu privire la condițiile cadru de colaborare și a Condițiilor Generale de Achiziții și Afaceri (fil. 61-80), relații în baza cărora creditoarea a emis facturile fiscale depuse la fil. 53-60 din dosar. În baza acestor facturi, creditoarea a solicitat suma de 179.770,67 lei, conform condițiilor contractului. În ceea ce privește prima condiție impusă de art.1013 c.proc.civ., respectiv aceea ca obligația a cărei executare se solicită să fie născută dintr-un contract civil, constatată printr-un înscris însușit de părți sub semnătură, instanța constată că aceasta este îndeplinită. Astfel, raporturile juridice dintre părți au fost guvernate de Înțelegerea cu privire la condițiile cadru de colaborare încheiată între părți. Referitor la caracterul cert al creanței, instanța a reținut că, potrivit art. 662 alin. 2 C.p.c., aceasta trebuie să rezulte, în mod neîndoielnic, din contract., însă în cauză facturile invocate de către creditoare nu sunt semnate sau acceptate în vreun alt mod de societatea debitoare, nerezultând în mod clar, din cuprinsul acțiunii, modul în care s-au calculat sumele pe care creditoarea le solicită de la debitoare potrivit condițiilor comerciale din contract.
De asemenea, instanța de fond a reținut că, prin întâmpinarea depusă, debitoarea a contestat debitul, arătând că respectivele sume ar fi solicitate de către creditoare pentru distribuirea de către aceasta a anumitor produse alimentare, care, în fapt, au fost returnate și nu au mai ajuns pe raftul magazinelor creditoarei. În plus, debitoarea a arătat că, pentru clarificarea relațiilor dintre părți s-ar impune administrarea unei probe cu expertiză contabilă, întrucât creditoarea ar datora, la rândul său, sume de bani debitoarei.
Instanța de fond a reținut că, pentru a se putea aprecia asupra existenței creanței invocate de către creditoare, este necesară administrarea și altor probe, în afară de înscrisuri, probe care nu sunt admisibile în procedura simplificată a ordonanței de plată, motiv pentru care în temeiul art. 1013 și urm C.p.c. a respins cererea de emitere a unei ordonanțe de plată, ca neîntemeiată.
Instanța învestită cu soluționarea cererii în anulare, analizând înscrisurile administrate ca probe în cauză, constată că în mod corect cererea de emitere a ordonanței de plată a fost respinsă de instanța de fond, pentru neîndeplinirea condiției caracterului cert al creanței, impusă de art.1013 al.1 c.proc.civ. (art.1014 alin.1 în noua numerotare) raportat la art.662 c.proc.civ. (663 în noua numerotare).
Potrivit art.662 alin.2 c.proc.civ., creanța este certă doar atunci când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși titlul invocat de creditor. Prin cererea sa creditoarea arată că în fapt creanța sa reprezintă bonusuri, avantaje financiare aplicate la vânzările realizate de debitoare. Simpla încheiere a unui contract-cadru între părțile litigiului de față, prin care sunt reglementate drepturile și obligațiile acestora, nu conferă creanței solicitate de creditoare un caracter cert, cât timp în contract nu este individualizată creanța pretinsă în cauza de față.
În mod corect a reținut instanța de fond că pentru facturile emise creditoarea nu a dovedit modul de calcul al sumelor pretinse cu titlu de bonusuri, în condițiile în care facturile au fost contestate de debitoare și creditoarea nu a făcut dovada acceptării facturilor în mod expres sau tacit de către debitoare. În privința corespondenței pe e-mail depusă de creditoare la dosar odată cu cererea în anulare, instanța constată că nici aceasta nu face dovada acceptării facturilor de către debitoare, fiind vorba doar despre e-mail-uri provenind de la creditoare prin care aduce la cunoștință debitoarei calculul sumelor pretinse cu titlu de bonusuri.
În final, instanța reține că din conținutul cererii în anulare rezultă că reclamanta-creditoare a calculat bonusul pretins inclusiv la facturile de retur, debitoarea nefiind de acord cu aceasta. Or, lămurirea în concret a clauzelor contractuale – dacă bonusul convenit de părți se aplică și la mărfurile debitoarei care nu au fost, efectiv, vândute, ci returnate acesteia – respectiv stabilirea intenției reale a părților la încheierea contractului, nu se poate face pe calea procedurii sumare a ordonanței de plată, ea presupunând administrarea unui probatoriu mai amplu, incompatibil cu procedura ordonanței de plată.
În consecință, constatând că în mod corect instanța de fond a respins cererea de emitere a ordonanței de plată, în temeiul art.1024 c.proc.civ. (art.1023 în vechea numerotare) va respinge cererea în anulare, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge cererea în anulare formulată de creditoarea ., cu sediul ales in București, ..39, etaj 3, sector 1, în contradictoriu cu debitoarea . INDUSTRY SRL, cu sediul în București, .. 48, ., ., sector 6, ca neîntemeiată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 09.09.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
Red.NA/Thred.EV/4 ex.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 5002/2015. Judecătoria SECTORUL 6... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 6516/2015. Judecătoria... → |
|---|
