Legea 10/2001. Sentința nr. 3248/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3248/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 05-05-2015 în dosarul nr. 3248/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3248
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 05.05.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: B. V.
GREFIER: T. A.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile privind pe reclamantele C. C.-C. și C. E. și pe pârâta M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, având ca obiect legea 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reclamantele, prin av. B. C.-L., cu împuternicire avocațială la fila 5 dosar, lipsind pârâta.
Se face referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele: cauza are ca obiect legea 10/2001, pricina se află la primul termen de judecată, procedura de citare este legal îndeplinită, la 05.05.2015, prin Serviciul Registratură al instanței, s-a depus certificat de moștenitor, după care;
Instanța, constatând că pricina se află la primul termen de judecată, la care părțile sunt legal citate, în fața primei instanțe, în temeiul art. 131 alin. 1 C.pr.civ. pune în discuție competența instanței.
Reclamantele, prin avocat, apreciază că Judecătoria Sectorului 6 este competentă să soluționeze prezenta cauză.
Instanța, procedând din oficiu la verificarea și stabilirea competenței în soluționarea pricinii, constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
Având în vedere dispozițiile art. 238 alin. 1 C.pr.civ. și pentru respectarea termenului rezonabil și optim de soluționare a procesului, pune în discuție estimarea duratei procesului.
Reclamantele, prin avocat, estimează un termen de trei luni pentru soluționarea procesului.
Instanța estimează o durată de trei luni pentru soluționarea procesului, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, probatoriul propus și încărcătura dosarelor pe ședință.
Instanța pune în dezbatere probele propuse de către părți.
Avocata reclamantelor solicită încuviințarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Constatând că proba cu înscrisuri solicitată de către ambele părți, este admisibilă potrivit legii și duce la soluționarea procesului, în temeiul dispozițiilor art. 255 și 258 C. pr.civ., încuviințează ambelor părți, proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Instanța ia act că s-a depus, prin fax, certificat de moștenitor.
Apărătoarea depune la dosar dovada cheltuielilor de judecată.
Nemaifiind alte cereri de formulat și alte excepții de invocat, instanța acordă cuvântul în dezbateri asupra fondului.
Reclamantele, prin apărător, solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu obligarea pârâtei la repararea prejudiciului moral adus prin soluționarea cu întârziere a notificării formulate în baza legii 10/2001, având în vedere demersurile reclamantelor pentru soluționarea notificării.
Cu privire la apărările pârâtei referitoare la art. 46 și 47 din Legea 10/2001, reclamantele solicită a se avea în vedere că aceste prevederi fac vorbire despre imobile vândute în baza Legii 112, care nu se aplică cauzei deduse judecății.
De asemenea, avocata reclamantelor solicită a se avea în vedere la soluționarea cauzei proba prejudiciului moral, în sensul că s-a statuat că dovedirea faptei ilicite este suficientă urmând a se prezuma și prejudiciul moral, tocmai datorită laturii subiective a acestuia, fiind practic imposibil de demonstrat printr-un alt mijloc de probă.
Cu privire la cheltuielile de judecată, reprezentanta reclamantelor arată că prejudiciul moral este stabilit doar de către instanță, reclamantele doar estimând provizoriu prejudiciul pentru competența instanței, solicitând admiterea în totalitate cererea cu privire la cheltuielile de judecată. De asemenea, aceasta precizează că reclamantele nu cer un obiect deja stabilit și că instanța în baza probatoriului administrat stabilește valoarea prejudiciului moral.
Instanța în temeiul art. 394 alin. 1 din Cod de Procedură Civilă, declară închise dezbaterile în fond și, față de poziția părților, actele și lucrările dosarului, rămâne în pronunțare asupra fondului cauzei.
INSTANȚA
Deliberând constată că:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București la data de 30.01.2015 sub numărul de dosar_, reclamantele C. C.-C. și C. E. au chemat în judecată pe pârâta M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr. 2393/22.10.2001, în termenul legal prevăzut de lege la data solicitării exprese, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, ., sector 5 cât și pentru nepunerea în executare în termenul prevăzut de lege, a sentinței civile nr. 718/01.04.2013, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1388/23.09.2013, evaluat la suma de 30.000 lei; cu plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, reclamantele au arătat că prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 2393/22.10.2001 și înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii 10/2001, reclamantele au solicitat despăgubiri în natură/echivalent pentru terenul situat în București, ., sector 5, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 28.02.2012 s-a depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a i se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse. Conform art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
Reclamantele au precizat că, ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, așa cum o dovedesc înscrisurile atașate, a revenit la PMB solicitând soluționarea notificării, fără niciun rezultat însă.
Reclamantele au invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării și nemodificată la data solicitării în mod expres de a se emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, conform cărora, termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită, (a se vedea Decizia nr.5958/2007, nr.4506/2008, nr.5583/2007, nr.5245/2007 ale ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală etc,).
Reclamantele au evidențiat că, cu toate acestea, pârâta a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care le-a făcut în scopul soluționării și a emis cu întârziere dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, inacțiunea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
În continuare, reclamantele au subliniat că, chiar dacă legea nu instituia o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, aceasta nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește. O altfel de interpretare, ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Datorită lipsei de reacție și a atitudinii umilitoare pe care pârâta a adoptat-o față de reclamante, aceasta a apelat la justiție pentru soluționarea notificării formulate în temeiul legii 10/2001, cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr._/3/2012, soluționat prin sentința civilă nr. 718/01.04.2013, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1388/23.09.2013, prin care s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, pentru imobilul situat în București, ., sector 5.
Prin adresa nr._/13.01.2014 s-a solicitat Primăriei Municipiului București punerea în executare a sentinței civile, respectiv să emită dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii. Ulterior, având în vedere că solicitarea administrativă nu a condus la emiterea dispoziției, a procedat la deschiderea procedurii de executare demersurile susținute, Primăria Municipiului București nu a emis dispoziția.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c.României, pct. 24).
De asemenea, trebuie avut în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că autoritățile publice au obligația de a proceda într-un termen rezonabil și de a înlătura orice obstacol din calea realizării drepturilor persoanelor fizice. Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenție, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, atât desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, pronunțarea hotărârii, până la executarea acesteia, statul și administrația publică având obligația de a pune în executare hotărârea judecătorească pronunțată contra să (cauza Hornsby c. Greciei), dacă administrația refuză, omite sau întârzie să execute o hotărâre judecătorească. Dreptul la o instanță și garanțiile conferite de art. 6 din Convenție ar deveni în întregime iluzorii ți teoretice (Antonetto c. Italiei, S. P. C. României, Beis c. Greciei) cât și procedura preliminară de natură administrativă atunci când este obligatorie parcurgerea în prealabil a acestei proceduri.
În situația în care există o violare a art. 6.1 al Convenției și al art. l din Protocolul nr. 1 al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c. România pct.250 și 254, C. E. R. c. României pct.42).
În plus, dincolo de prevederile legale naționale, mai mult sau mai puțin coerente și funcționale cu privire la procedura de acordare a măsurilor reparatorii, reclamantele au solicitat să se observe că nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr.247/2005, Titlul VII, nu au prevăzut norme prin care să excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite (Decizia nr.5958/2007 a ÎCCJ).
Cu toate acestea, nu se poate considera nici că reclamantele ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să le soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume că instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 alin 1 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României).
Rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 stă în caracterul profund reparatoriul al acesteia. Prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile suferite de către stat, ori, nerespectarea unor termene rezonabile în desfășurarea acestor proceduri este incompatibilă cu rolul reparator al măsurii în sine, iar pârâta nu a făcut altceva decât să prelungească starea de incertitudine și agonie a reclamantelor.
În temeiul celor expuse, reclamantele au considerat că atitudinea culpabilă a pârâtei i-a produs un prejudiciu moral.
Prejudiciul moral suferit constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care a adoptat-o pârâtul față de reclamante, prin desconsiderarea la care a fost supusă ca cetățean, cât și nemulțumirea și revolta pe care i le cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru, prin amânarea îndeplinirii obligațiilor sale legale, fapt ce a constituit un real impediment în realizarea drepturilor sale.
Se solicită a se avea în vedere vârsta înaintată a reclamantei de 75 ani, precum și numeroasele demersuri efectuate pentru soluționarea dosarului.
Fapta ilicită a pârâtei constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de ei, ca persoană care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările sale care duce la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În plus, având în vedere că sentința civilă nr. 718/01.04.213 irevocabilă prin decizia nr. 1388/23.09.2013 în dosarul nr._/3/2012 s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptățite (proces declanșat tot din culpa pârâtei), pârâta este în culpă și pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești. În cauza S. c. României, pg. 25, Curtea statuează „că nu este oportun să-i ceri unei persoane care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție, cu referire la cauza Metaxas împotriva Greciei- pg. 19), iar în cauza C. c. României pg. 38-30, Curtea apreciază ca fiind prejudiciu moral și cel produs „ca urmare a frustrării provocate de imposibilitatea executării sentinței pronunțate în favoarea ei, și că prejudiciul respectiv nu este suficient compensat prin constatarea încălcării”.
În cauza Viasu c.României, Curtea Europeană enumeră printre elementele luate în considerare, atunci când statuează în materie, pe de o parte prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, cât și prejudiciul moral, respectiv dezdăunarea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum și alte daune nepatrimoniale, considerând că „atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală ( a se vedea și cauza S. c.României p.77,78, cauza A. M. și alții c.României p.28-30, p cauza Comingersoll împotriva Portugaliei p.29).
Reclamantele au solicitat să se observe că au așteptat 14 ani soluționarea notificării, după ce au depus toate actele necesare, făcând toate demersurile legale posibile, ajungând ca, în vederea soluționării pe fond a notificării să se adreseze instanțelor judecătorești, obținând o hotărâre judecătorească în acest sens, și, cu toate acestea, pârâta nu a emis Dispoziția Primarului General al Municipiului București.
În plus, reclamantele nu pot trece cu vederea că suferința provocată de tergiversarea nejustificată a soluționării cererii lor, precum și revolta pe care au încercat-o de atâtea ori, când află că dosarul, deși complet, se află în aceeași fază de soluționare, reprezintă un prejudiciu moral, rezultat din nerespectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba să directă fiind practic imposibilă.
Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora ( Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
De asemenea, se impune a fi amintită cauza Ernestina Zullo c. Italia, în care instanța de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale. Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1000-1500 de Euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant - în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, pensiei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii.
Î.C.C.J., Secția Civilă, prin Decizia nr. 6330/22.09.2011 a evidențiat faptul că „un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudența în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implica fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei”.
Ca și criteriu obiectiv, într-o soluție de speță, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr.64/2011, ca element de comparație pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a raportat la cea mai recentă decizie din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la cauza C. contra României (2011) prin care s-au acordat 4.800 euro daune morale. Cu titlu exemplificativ, reclamantele au menționat practica Curții Europene dată în echitate, care a acordat, în cauza S. și alții c.României suma de 5.000 Euro, în cauza E. R. c.României suma de 7.000 Euro daune morale, în cauza S. c.României suma de 6.500, cauza A. P. c.României 5.000 Euro, iar în cauza Arhiepiscopia R.-Catolică Albă I. c. România judecată la 25.09.2012, s-au acordat 15.000 euro daune morale.
În final, s-au făcut referiri la cauza D. E. împotriva României, prin care CEDO a arătat că un sistem „bazat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantarea a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale.” Convenția face parte din ordinea juridică internă iar acest lucru are drept consecință apanajul judecătorului național “de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator.", idee ce izvorăște din art.4 și 5 C.civ.
În drept, s-au invocat dispozițiile Legii 10/2001, art. 4 și 5 C.civ, art.252- 253 C.civ. art. 1349, 1381 și urm. C.civ, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
În susținere, a solicitat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv încheiere de rectificare, cerere de executare silită, somație, hotărâri judecătorești, CI, adrese.
La data de 17.02.2015, pârâta a depus prin compartimentul registratură al instanței întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondate.
În fapt, pârâta a arătat că prin cererea de chemare în judecată reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a nesoluționării notificării nr.2393/2001, dosarul nr._/2001, privind imobilul situat în ., sector 5, evaluat la 30.000 lei, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta a solicitat instanței să aibă în vedere dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr. 10/2001 care dispun ca “În cazul acțiunilor formulate potrivit art.45 și art.47, procedura de restituire începută în temeiul legii speciale este suspendată până la soluționarea acelor acțiuni prin hotărâre judecătoreasca definitivă și irevocabilă. Persoana îndreptățită va înștiința de îndată persoana notificată, potrivit art.22 alin.l. Conform adresei nr. 2308/IML09.02.2015 v au completat dosarul cu ultimele înscrisuri la 14.01.2014, iar dosarul a fost înaintat Comisiei interne la data de 12.01.2015.
Acordarea daunelor morale este apreciată exclusiv de instanță, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamante. Acestea nu au fost dovedite.
Prin urmare acordarea daunelor morale, dacă este admisibila, ca urmare a clasificării dihotomice a prejudiciului, trebuie să-și găsească suportul în prejudiciul moral suferit. Aceasta presupune, în primul rând, un probatoriu adecvat din care să rezulte existența prejudiciului moral, întinderea sa și gravitatea măsurii abuzive, sau cel puțin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat.
Cuantumul daunelor se stabilește față de noțiunea de „prejudiciu cert” adică a cărui existență este neîndoielnică și a cărui întindere poate fi sigur stabilită. Normele eticii și echității interzic în principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufletească este incompatibilă cu un echivalent bănesc. Instanța nu a arătat în nici un fel modalitatea în care a realizat cuantificarea daunelor morale, fiind vorba doar de aprecieri pur subiective, imposibil de controlat judiciar, iar cuantumul acestora, oricum nu a fost justificat și nici argumentat în mod corespunzător atât de către reclamante și nici de către instanța de fond.
Pârâta a considerat că evenimentele în cauză nu au putut să provoace reclamantelor o stare de incertitudine și suferințe, care nu pot fi compensate prin simplă constatare a nerespectării titlului.
Sub aspectul prejudiciului moral, pârâta a apreciat că reclamantele nu au demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale și modul de evaluare a acestora, prin care s-a ajuns la suma de 30.000 lei) astfel să se justifice suma pretinsă, ca reparație, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea unui titlu executoriu. Reclamantele nu au arătat în ce ar fi constat relația de cauzalitate între prejudicial suferit de acesta și prejudiciul moral, în ce anume constă.
În concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii și nu constituie venituri nejustificate acordate reclamantelor, întrucât potrivit art. 998 Cod civil: „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-1 repara”.
În situația admiterii acțiunii, pârâta a solicitat să se aibă în vedere faptul că cuantumul daunelor morale a fost supraevaluat. Potrivit considerentelor expuse, criticile aduse întemeiate sub aspectul întinderii prejudiciului, urmând să se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările spetei, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală și nu una având exclusiv scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor stabilite de către instant de fond, nefundamentate și nedovedite. Totodată, în absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de reclamante, importanta valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabila corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamantelor, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justa cauză a celui care pretinde daune morale. În acest sens este și criteriul general evocat de CEDO consta în aceea ca despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora. În situația daunelor morale datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportată la elementele de fapt.
Pârâta a mai apreciat că reclamantele trebuie să identifice punctual, inacțiunea sau acțiunea ilicită cauzatoare de prejudicii de ordin moral, să dovedească legătura de cauzalitate dintre elementele menționate, să dovedească săvârșirea cu vinovăție a faptei ținând cont de specificul relației dintre instituție și angajații săi, să cuantifice și să probeze prejudiciul suferit. Din probele administrate, reclamantele nu au dovedit îndeplinirea vreuneia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii delictuale civile a pârâtului pentru a determina instanța să acorde un prejudiciu moral reclamantelor. Simpla întârziere în soluționarea unei cereri adresate instituțiilor statului nu este o condiție necesară și suficientă pentru a determina instanță să solicite și să obțină despăgubiri pentru prejudiciu moral. În concluzie, pârâta a punctat faptul că recursurile în interesul legii pronunțate de ICCJ pun la dispoziția persoanelor nemulțumite de lipsa celerității în soluționarea cererilor mijloace procedurale eficiente de natură a le asigura realizarea deplină și eficientă a drepturilor climate, dar și Legea nr.554/2004 are reglementări ale mijloacelor prin care persoanele vătămate în drepturilor lor prin inacțiunea instituțiilor administrației publice locale/centrale pot să-și realizeze drepturile și să obțină despăgubiri materiale/morale pentru prejudiciul suferit. Astfel, prejudiciul moral trebuie dovedit prin exigente probatorii.
În drept, s-au invocat dispozițiile art.205 și urm., 223 al. 2 Cod procedură civilă.
În susținere, a solicitat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv documentația din dosarul_ constituit în baza Legii 10/2001.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin notificarea nr. 2393/02.10.2001 înregistrată la Primăria Municipiului București și care a făcut obiectul dosarului administrativ cu nr._, reclamantele au solicitat despăgubiri bănești pentru imobilul situat în București, ., sector 5, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 22 din Legea nr.10/2001, persoana care se considera îndreptățită la măsuri reparatorii avea obligația de a notifica în termenul prevăzut de lege, persoana juridică deținătoare, în vederea restituirii în natură/prin echivalent a imobilului, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, actele doveditoare ale dreptului de proprietate și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire întemeiate pe acest act normativ, putând fi depuse până la data soluționării notificării (art.23).
Instanța ia act că reclamantele au depus toate actele doveditoare necesare în susținerea notificării lor, în conformitate cu dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 (aspect necombătut de pârâtă prin niciun mijloc de probă din care să rezulte solicitări adresate petentelor de completare a dosarului administrativ la care să nu se fi dat curs și care să fi determinat astfel soluționarea cu întârziere).
Potrivit pct. 25.1 din H.G. nr. 250/2007, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Din conținutul cererii de emitere a dispoziției primarului, dar și a solicitărilor ulterioare ale reclamantelor și din susținerile acestora, necombătute de pârât prin niciun mijloc de probă, rezultă că dosarul administrativ a fost completat de petente în conformitate cu dispozițiile legale, fără ca instituția competentă să dea curs notificării în sensul soluționării acesteia nici până în prezent.
Față de refuzul nejustificat de soluționare a notificării reclamantelor în termen legal, acestea s-au adresat instanței de judecată, fiind format dosarul nr._/3/2012, solicitând obligarea pârâtului la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul menționat. Prin sentința civilă nr.718/01.04.2013 pronunțată de Tribunalul București-Secția a III-a Civilă, instanța a constatat că reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în înțelesul art. 4 alin.2 din Legea nr.10/2001 și, față de imposibilitatea restituirii în natură a imobilului a obligat M. București să emită în favoarea reclamantelor dispoziție conținând propunere de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale, Titlul VII din Legea 247/2005.
Sentința civilă a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1388/23.09.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care a fost respins ca nefondat recursul pârâtului M. București.
Prin urmare, unitatea deținătoare era obligată ca în termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr.10/2001 să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire, soluția urmând a fi comunicată persoanei îndreptățite în termen de cel mult 10 zile de la data adoptării, pârâtul nefăcând dovada prorogării acestui termen în condițiile pct. 25 din H.G. nr. 250/2007.
Din actele de la dosar rezultă că pârâtul nu și-a îndeplinit această obligație nici până în prezent, deși au trecut peste 13 ani de la formularea notificării. Pentru aprecierea acestui interval de timp, instanța va avea în vedere drept criterii: comportamentul reclamantelor, complexitatea solicitării și comportamentul pârâtului.
În ceea ce privește comportamentul reclamantelor, instanța constată că acestea și-au îndeplinit obligația depunerii la pârât a tuturor înscrisurilor necesare soluționării notificării, întârzierea nefiindu-le imputabilă.
În ceea ce privește complexitatea obiectului notificării, instanța constată că prin notificare s-a solicitat acordarea măsurilor reparatorii pentru preluarea abuzivă a unui imobil proprietatea autoarei reclamantelor, neexistând în speță date din care să rezulte o complexitate deosebită a solicitării, de natură să justifice depășirea termenelor prevăzute de lege pentru soluționare.
Cu privire la conduita pârâtului, instanța constată că acesta avea la dispoziție un termen de 60 de zile pentru a proceda la soluționarea notificării, însă cu toate acestea, fără un motiv întemeiat și fără a recurge la mecanismele legale de prorogare a termenului de soluționare a refuzat nejustificat să adopte o soluție administrativă în cauză timp de 10 ani.
Prin raportare la aceste considerente, instanța va analiza condițiile răspunderii civile delictuale a pârâtului, pe care reclamantele și-au motivat în fapt și în drept cererea.
Potrivit art. 998 C.civ. 1864, ”orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar conform art. 999, ”omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”.
Din prevederile legale menționate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: a) existența unui prejudiciu; b) existența unei fapte ilicite; c) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; d) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
Făcând aplicarea acestor condiții în prezenta cauză, instanța constată îndeplinirea lor, astfel: în ceea ce privește existența unui prejudiciu, acesta constă în efectul negativ suferit de reclamante prin nesoluționarea notificării și în incertitudinea asupra existenței și exercițiului dreptului lor de creanță; fapta ilicită constă în încălcarea nejustificată de către pârât a termenului de 60 de zile în care avea obligația legală de a acționa, astfel cum a fost constată anterior; raportul de cauzalitate dintre cele două rezultă din împrejurarea că nerespectarea termenului legal de către pârât a generat prejudiciul dreptului subiectiv al reclamantelor; cu privire la imputabilitatea faptei, prin inactivitatea sa, pârâtul a creat reclamantelor un interval de așteptare de 13 ani, punându-le totodată și în situația de a declanșa o procedură judiciară pentru soluționarea notificării, în condițiile în care acesta avea obligația instituită prin lege fie de a admite, fie de a respinge cererea pe baza unor criterii și după o procedură clar reglementată prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și H.G. nr.250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001.
Față de calitatea pârâtului din prezenta cauză, instanța va avea în vedere și dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, în conformitate cu care ”actele juridice făcute de organele persoanei juridice în limitele puterilor care le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși” (alin.2), iar ”faptele licite sau ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor” (alin.3).
În consecință, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce le revine, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Față de aceste considerente, instanța apreciază că cererea privind acordarea prejudiciului moral produs ca urmare a nesoluționării notificării nr. 2393/02.10.2001 este întemeiată, urmând să o admită sub aspectul îndeplinirii condițiilor.
Instanța constată că este admisibilă cererea având în vedere dispozițiile art. 998 și art. 999 C.civ., care folosesc termenul prejudiciu fără a distinge între prejudiciul material și cel moral, ceea ce înseamnă că obligația de reparație prevăzută de aceste texte se referă la ambele categorii de prejudicii. În același sens, Curtea Constituțională a statuat, prin decizia nr. 44 din 12 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 263 din 18 aprilie 2002, că, în absența unor reglementări speciale este judicioasă fundamentarea de către instanțele judecătorești a răspunderii civile pe dispozițiile art. 998-999 C.civ., în loc să considere absența acestora ca un fine de neprimire al acțiunilor în pretenții având ca obiect obținerea de daune morale.
În legătură cu criteriile de stabilire a daunelor morale, având în vedere caracterul acestora, nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele suferite de reclamant trebuie să aprecieze o sumă globală, care să compenseze pentru acesta prejudiciul suferit.
În acest sens, având în vedere faptul că pârâtul a refuzat nejustificat îndeplinirea obligației ce îi revenea timp de aproximativ 13 ani, în pofida demersurilor repetate ale reclamantelor, ceea ce a generat o stare de incertitudine cu privire la existența și întinderea dreptului lor de creanță, instanța apreciază că suma de 13.000 lei este de natură să compenseze prejudiciul moral suferit de reclamante, cererea acestora urmând a fi admisă în parte.
Potrivit art. 453 C.proc.civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, proporțional cu pretențiile admise.
Având în vedere cheltuielile necesare, proporționale și dovedite în cauză de reclamante, constând în onorariu de avocat, ținând cont că va fi admisă în parte cererea, instanța va obliga pârâtul la plata către reclamante a sumei de 130 lei cu acest titlu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea formulată de către reclamanții C. C.-C. și C. E. domiciliul ales pentru comunicare acte la . S.A. PRIN ADMINISTRATOR ALEXEI D. D. ÎN BUCUREȘTI, .-138, CORP B, PARTER, SECTOR 5 în contradictoriu cu pârâta M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL cu sediul în sector 6, București, SPLAIUL INDEPENDENȚEI, nr. 291-293.
Obligă pârâtul la plata către reclamante a sumei de 13.000 lei daune morale.
Obligă pârâtul la plata către reclamante a sumei de 130 lei cheltuieli de judecată.
Cu apel în 30 zile de la comunicare; cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 6.
Pronunțată în ședință publică, azi, 05.05.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
B. VivianaTăunean A.
Red. BV/thnred: TA
Ex 5/2015
| ← Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u..... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 3118/2015.... → |
|---|
