Legea 10/2001. Sentința nr. 6468/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6468/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 08-09-2015 în dosarul nr. 6468/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 6468
Ședința publică din data de 08.09.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. G.
GREFIER: Ș. G.
Pe rol judecarea cauzei civile, privind pe reclamanta V. E. în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, având ca obiect legea 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că procedura de citare este legal îndeplinită, iar la data de 08.07.2015 Primăria Municipiului București a depus înscrisurile solicitate.
Instanța reține cauza spre soluționare pe excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârât și pe fondul cauzei deduse judecății având în vedere că s-au depus înscrisurile solicitate.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 25.02.2015 sub nr._, reclamanta V. E. a solicitat obligarea pârâtului M. București Prin Primarul General la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificarea nr. 5002/19.10.2001, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, .) nr. 10, sector 1, evaluat la suma de 20.000 lei, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare reclamanta a arătat că prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 5002/19.10.2001 și înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii 10/2001 a solicitat despăgubiri în natură/echivalent pentru terenul situat în București, .) nr. 10, sector 1, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 01.06.2010 a depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a i se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse. Conform art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării
Ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe, reclamanta a revenit la sediul pârâtului solicitând soluționarea notificării, fără niciun rezultat însă.
Conform Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării și nemodificată la data solicitării în mod expres de a se emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită.
Cu toate acestea, reclamanta a precizat că pârâtul a ignorat atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care le-a făcut în scopul soluționării și a emis cu întârziere dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, inacțiunea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Faptul că legea nu instituia o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește.
Reclamanta a precizat în continuare că a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București dosarul nr._/3/2013, soluționat prin încheierea din data de 02.11.2012, iar având în vedere că ulterior acționării în instanță pârâtul a înțeles să emită dispoziția primarului general, a înțeles să renunțe la judecarea cererii.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecința, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi.
De asemenea, trebuie avut în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că autoritățile publice au obligația de a proceda într-un termen rezonabil și de a înlătura orice obstacol din calea realizării drepturilor persoanelor fizice. Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenție, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, atât desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, pronunțarea hotărârii, până la executarea acesteia, statul și administrația publică având obligația de a pune în executare hotărârea judecătorească pronunțată contra sa, dacă administrația refuză, omite sau întârzie să execute o hotărâre judecătorească.
În situația în care există o violare a art. 6.1 al Convenției și al art. l din Protocolul nr. l al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral.
În continuare reclamanta a precizat că nici Legea nr.10/2001 și nici Legea nr.247/2005, Titlul VII nu au prevăzut norme prin care să excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite.
Totodată reclamanta a menționat că atitudinea culpabilă a pârâtului i-a produs un prejudiciu moral care constă în starea de disconfort psihic și moral provocat de perioadă lungă de așteptare, de atitudinea pe care a adoptat-o pârâtul, fapt ce a constituit un real impediment în realizarea drepturilor sale.
De asemenea reclamanta a precizat că are 66 ani și a făcut numeroase demersuri de-a lungul timpului în vederea soluționării dosarului, așteptând 11 ani soluționarea notificării, după ce a depus toate actele necesare, a făcut toate demersurile legale posibile, ajungând ca, în vederea soluționării pe fond a notificării să se adreseze instanțelor judecătorești, obținând o hotărâre judecătorească în acest sens, și, cu toate acestea, pârâtul a emis cu întârziere Dispoziția Primarului General al Municipiului București.
În ceea ce privește proba prejudiciului moral reclamanta a arătat că, astfel cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora, prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 10/2001, art. 4 și 5 C.civ, art.252-253 C.civ. art. 1349, 1381 și urm. C.civ.
În dovedire reclamanta a solicitat încuviințarea administrării probei cu înscrisuri și a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, contractul de mandat autentificat sub nr. 2196 din 27.08.2014 de BNP R. C., certificat de calitate de moștenitor nr. 52 din 11.08.2014, certificat de deces V. F., încheierea din data de 02.11.2012 pronunțată de Tribunalul București în dosarul_/3/2012, dispoziția nr._/01.03.2012, precum și înscrisurile depuse de către reclamantă în vedere emiterii dispoziției.
La data de 27.04.2015 pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
Pârâtul a invocat excepția dreptului material la acțiune privind plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul produs ca urmare a nesoluționării notificării nr. 366/2001 în termenul legal, raportat la dispozițiile art. l, coroborat cu art.3 și art.6 din Decretul nr. 167/1958 sub imperiul căruia a început să curgă dreptul material la acțiune și art.705 C.pr.civ. privitor la prescripția extinctivă și raportat la data introducerii acțiunii, respectiv 25.02.2015, având în vedere că dosarul administrativ a fost completat de reclamant și înaintat Comisiei interne în vederea analizării la data de 01.06.2010, acesta reprezentând începerea curgerii termenului de 60 de zile în care unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe.
Dosarul administrativ nr._ a fost soluționat prin Dispoziția de Primar General nr._/01.03.2012. de acordare măsuri reparatorii care împreuna cu Anexa nr. 489/07.09.2012 a fost înaintata Instituției Prefectului Municipiului București, în vederea exercitării controlului de legalitate.
În continuare pârâtul a menționat că eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei concurente a reclamantei, care a stat în pasivitate și nu a solicitat în instanță soluționarea pe fond a notificării, deși prin Decizia nr. XX din 19.03.2007, publicată în Monitorul Oficial la data de 12.11.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în recurs în interesul legii că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei-dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Astfel că reclamanta s-a adresat instanței de judecată cu o cerere în acest sens abia la data de 16.10.2012.
Prin încheierea din data de 02.11 2012 pronunțata în dosarul nr._/3/2015 instanța a luat act de renunțarea la capătul de cerere privind obligarea Municipiului București la plata
prejudiciului material suferit ca urmare a nesoluționării în termen a notificării. Acordarea daunelor morale este apreciată exclusiv de instanță, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamant. Acestea nu au fost dovedite, întrucât notificarea a fost soluționată la începutul anului 2012.
Totodată pârâtul a menționat că partea care solicită acordarea daunelor morale este, obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta pârâtului, întrucât stările psihice ce constituie conținutul noțiunii de vinovăție, nu pot fi dovedite, ci numai prezumate în cadrul prezumțiilor, care nu sunt stabilite de lege, ci sunt lăsate la lumină și înțelepciunea judecătorului conform art. 327- 329 C.pr.civ. Stabilirea acestor prezumții rezulta indirect din dovedirea nemijlocită a unor anumite fapte, a unor împrejurări, care creează stările psihice respective.
Prin urmare acordarea daunelor morale, dacă este admisibila, ca urmare a clasificării dihotomice a prejudiciului, trebuie să-și găsească suportul în prejudiciul moral suferit. Aceasta presupune în primul rând un probatoriu adecvat din care să rezulte existența prejudiciului moral, întinderea sa și gravitatea măsurii abuzive, sau cel puțin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat.
De asemenea pârâtul a precizat că în ceea ce privește cuantumul daunelor, acesta se stabilește față de noțiunea de ”prejudiciu cert”, adică a cărui existență este neîndoielnică și a cărui întindere poate fi sigur stabilită. Normele eticii și echității interzic în principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, iar evenimentele în cauză nu au putut să provoace reclamantei o stare de incertitudine și suferințe, care nu pot fi compensate prin simplă constatare a nerespectării termenului legal.
Sub aspectul prejudiciului moral, reclamanta nu a demonstrat prejudiciul, dimensiunea suferințelor sale și modul de evaluare a acestora, prin care s-a ajuns la suma de 20.000 lei) astfel să justifice suma pretinsă, ca reparație, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea unui titlu executoriu. Reclamanta nu au arătat în ce ar fi constat relația de cauzalitate între prejudicial suferit de acesta și prejudiciul moral.
În concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii și nu constituie venituri nejustificate acordate reclamantei, întrucât potrivit art. 998 Cod civil: „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-1 repara”. Este însă justificata acordarea unor compensații materiale acelor persoane ale căror posibilități de viața familială și socială au fost alterate ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de alte persoane.
Pârâtul a menționat că în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, acesta a fost supraevaluat. Potrivit considerentelor expuse, criticile aduse întemeiate sub aspectul întinderii prejudiciului, urmând să se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală și nu una având exclusiv scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor. Totodată, în absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de reclamant, importanta valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabila corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justa cauză a celui care pretinde daune morale.
În situația daunelor morale datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportată la elementele de fapt.
Totodată pârâtul a arătat că reclamanta trebuie să identifice punctual, inacțiunea sau acțiunea ilicită cauzatoare de prejudicii de ordin moral, să dovedească legătură de cauzalitate dintre elementele menționate, să dovedească săvârșirea cu vinovăție a faptei ținând cont de specificul relației dintre instituție și angajații săi, să cuantifice și să probeze prejudiciul suferit. Din probele administrate, reclamanta nu a dovedit îndeplinirea vreuneia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii delictuale civile a pârâtului pentru a determina instanță să acorde un prejudiciu moral reclamantei. Simpla întârziere în soluționarea unei cereri adresate instituțiilor statului nu este o condiție necesară și suficientă pentru a determina instanță să solicite și să obțină despăgubiri pentru prejudiciu moral.
În concluzie pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate.
În drept, cererea fost întemeiată pe dispozițiile art.205 C.pr.civ.
În dovedire pârâtul a solicitat încuviințare administrării probei cu înscrisuri.
La data de 21.05.2015 reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingere excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Deși prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune începe să curgă la momentul săvârșirii faptei ilicite și cunoașterii acestui fapt de către proprietarul deposedat, reclamanta a precizat că nu poate fi considerată împlinită în termenul prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din cauza atingerii continue aduse dreptului de proprietate, și a integrității morale ale reclamantei, împrejurare ce a generat prescripții succesive în timp.
Fapta ilicită a pârâtului, fiind o acțiune continuă până la data emiterii dispoziției, pentru fiecare activitate producătoare de prejudicii, reclamanta a menționat că se naște un termen distinct de prescripție. Astfel, acțiunea este formulată în termenul de trei ani, calculați anterior introducerii acțiunii și data emiterii dispoziției, dată de la care începe să curgă termenul de prescripției extinctivă, dat fiind faptul că la acea dată a încetat acțiunea ilicită a pârâtului, și atingerea dreptului de proprietatea conform art. 1. Protocolul 1 la Convenția Europeană.
În ceea ce privește aspectul invocat de către pârât referitor la faptul că eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei reclamantei, pentru faptul că nu a solicitat instanței să soluționeze pe fond notificarea depusă în baza legii nr. 10/2001, reclamanta a precizat că nu
nu se poate considera că aceasta ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să-i soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume că instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind necorespunzător cerințelor art. 35 alin 1 din Convenție.
La data de 08.07.2015 pârâtul a depus actele din dosarul administrativ nr._ soluționat prin Dispoziția Primatului General nr._/2012.
In probațiune s-a administrat proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține că
Dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut la data emiterii Dispoziției Primarului General nr._/01.03.2013, acțiunea în repararea prejudiciului moral fiind introdusă pe rolul instanței la data de 25.01.2014, cu respectarea termenul de prescripție de 3 ani.
Prin urmare, instanța constată că, în speța dedusa judecații nu sunt incidente dispozițiile Decretul nr.167/1958, invocate de parat, ci sunt incidente dispozițiile art.2500 din Noul Cod Civil, potrivit cu care conform cărora dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat in termenul stabilit in lege, precum art.2517 și art.2528 din Noul Cod Civil, din care rezulta ca termenul prescriptiei dreptului la actiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita este de trei ani, care incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba, cât și pe cel care raspunde de ea, astfel că nu a intervenit prescripția dreptului material la acțiune privind plata daunelor morale, invocată de parat, sustineri ce vor fi respinse ca neîntemeiate.
Prin notificarea nr.5002/2001, formulată în temeiul Legii nr.10/2001, numita V. F., autoarea reclamantei a solicitat restituirea acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilului situat în București, ., nr.10, sector1.
Notificarea a fost soluționată, fiind emisă Dispoziția Primarului General nr._/01.03.2012, cu propunere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, dispoziție ce a fost înaintată către Instituția Prefectului Municipiului București in vederea exercitării controlului de legalitate (potrivit susținerilor din întâmpinare și înscrisului de la fila 80 dosar).
Potrivit art. 998-999 C.civ. (dispoziții preluate de art. 1357-1358 N.C.civ.), orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.
În cauză, instanța constată că nu sunt întrunite cerințele pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului.
În primul rând, instanța apreciază că daunele morale sunt intrinsec legate de persoana afectată printr-un comportament dăunător.
De asemenea, pentru a se angaja răspunderea patrimonială este necesară administrarea de probe din care să rezulte atât faptul că reclamantul a fost în mod real afectat de situația creată, cât și gradul său de afectare, în scopul unei juste aprecieri cu privire la întinderea prejudiciului său moral.
Ori, în speță reclamanta nu au făcut dovada existenței unui prejudiciu moral, pe care l-a suferit.
Față de durata îndelungată a procedurii instituită de Legea 10/2001 (justificată prin numărul mare de cereri, volumul de muncă al comisiilor instituite în baza acestei legi), instanța apreciază că reclamanții aveau posibilitatea de a se adresa unei instanțe pentru a fi obligat pârâtul să soluționeze notificarea, iar prin neefectuarea unui astfel de demers în timp util au acceptat prelungirea procedurii.
Astfel, față de aceste date, instanța consideră că nu a fost cauzat reclamanților un prejudiciu moral.
Conform jurisprudenței CEDO (cauza M. A. împotriva României), instanța reține că în situația unor modificări fundamentale ale sistemului unei țări, precum cele pe care le reprezintă tranziția de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare și reforma structurii politice, juridice și economice a statului, fenomene ce conduc inevitabil la adoptarea unor legi economice și sociale pe scară largă (Broniowski, menționată mai sus, § 149), în materie de restituire de proprietăți, o legislație de mare anvergură, mai ales dacă execută un program de reformă economică și socială, nu poate asigura o dreptate completă în fața varietății de situații în care se află numeroasele persoane în cauză. Este în primul rând obligația autorităților interne, în special a Parlamentului, de a cântări avantajele și dezavantajele inerente diferitelor soluții dintre care să se poată alege, știut fiind faptul că este vorba de o alegere politică (a se vedea James și alții, menționată mai sus, §§ 68 - 69, și, mutatis mutandis, O. și alții împotriva Moldovei, nr. 476/07, 22.539/05, 17.911/08 și 13.136/07, § 55, 28 iulie 2009). Curtea a recunoscut deja că punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită. În aceste circumstanțe, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o largă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor în aplicare.
În același timp, volumul de activitate al pârâtului în domeniul legilor de restituire a proprietăților este în mod notoriu foarte mare, fapt ce a determinat întârzierea în soluționarea notificării. Reclamanta nu a făcut dovada unui prejudiciu deosebit de care ar fi suferit, in mod direct și efectiv, cu atât mai mult cu cât nu reclamanta este persoana care a formulat notificarea, ci autoarea acesteia decedată în anul 2013.
De asemenea, instanța are în vedere modificările legislative în domeniu respectiv Legea nr.165/2013, prin care au fost suspendate procedurile administrative și modificată modalitatea de acordare a despăgubirilor, precum și reglementarea distinctă în cazul cesionării drepturilor litigioase.
Mai mult, în sistemul Legii nr. 10/2001, a fost reglementat un sistem de sancțiuni specifice pentru nerespectarea obligațiilor ce ar fi revenit unității deținătoare în ipoteza nesoluționării în termen a notificării. Astfel, art. 38 alin 1 prevede expres că nerespectarea obligațiilor prevăzute de prezenta lege atrage răspunderea contravențională a autorității administrației publice centrale sau locale, a instituției sau, după caz, a societății, regiei autonome ori a organizației cooperatiste căreia îi incumbă aceste obligații. alineatul 2 prevede faptul că reprezintă contravenție: a) tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Aceste prevederi legale privind tipul de răspundere care poate fi angajată de unitatea deținătoare, respectiv de primarul general, au caracter special față de dreptul comun al răspunderii civile delictuale invocat de reclamant în prezenta cauză, neputându-se eluda prevederile Legii nr. 247/2005, care stabilesc tipul și modul de acordare a despăgubirilor pentru imobilele ce au format obiectul Legii 10/2001.
În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială. În virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolva în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica în concurs cu legea specială sau cu prioritate.
Având în vedere toate considerentele anterior expuse, instanța va respinge cererea, ca neîntemeiată.
Față de soluția dată cererii de chemare în judecată, instanța consideră că cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată este neîntemeiată, în baza art. 453 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge cererea formulată de reclamanta V. E., cu domiciliul în București, ., ., ., sector 6 și cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .-138, corp B, parter, sector 5, la sediul S.C. Real G. Inveșt S.A. în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în Splaiul Independentei nr.291-293, sector 6, ca neîntemeiată.
Cu apel în termen de 30 zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publica azi, 08.09.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
A. G. Ș. G.
Red. AG/ Tehnored. ȘG
4 ex/ 14.09.2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 7940/2015. Judecătoria... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 7962/2015.... → |
|---|
