Legea 10/2001. Sentința nr. 7251/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7251/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 29-09-2015 în dosarul nr. 7251/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 7251
Ședința din Publică din data de 29.09.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. G.
GREFIER: Ș. G.
Pe rol judecarea cauzei civile, privind pe reclamanții C. Ș., I. A. și B. V. în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, având ca obiect legea 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsesc părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că procedura de citare este legal îndeplinită și s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Instanța verificând competența conform art.131 alin.1 din Noul cod de procedură civilă constată că este competență, din punct de vedere general, material și teritorial în temeiul art.94, alin.4 coroborat cu art.107, alin.1 cod proc. civ.
Conform art.238 din C.pr.civ. instanța estimează durata necesară pentru cercetarea procesului la o lună.
În temeiul art. 255 C.pr.civ. și art. 258 C.pr.civ., încuviințează pentru părți proba cu înscrisurile existente la dosar apreciind-o admisibilă, utilă, concludentă, pertinentă pentru justa soluționare a cauzei.
Instanța reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 07.05.2015, reclamanții C. Ș., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr. 1797/18.10.2001, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, ., sector 6, evaluat la suma de 60,000 lei, precum și obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 1797/18.10,2001 și înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii nr.10/2001, au solicitat măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 305,66 mp situat în București, ., sector 6, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001, la data de 11.07.2008, reclamanții au depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a li se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse.
Conform art. 25 alin. 1 și 26 din Legea nr.10/2001 și a pct. 25 din HG nr.250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
Ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, așa cum o dovedesc înscrisurile atașate, reclamanții au revenit la PMB solicitând soluționare a notificării, fără nici un rezultat însă.
Conform Legii nr. 10/2001, în formă în vigoare la data depunerii notificării și nemodificată la data solicitării în mod expres de a se emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită (a se vedea deciziile nr.5958/2007, nr.4506/2008, nr.5583/2007, nr.5245/2007 ale ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală etc.).
Cu toate acestea, pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care reclamanții le-au făcut în scopul soluționării și a emis cu întârziere dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, inacțiunea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Faptul că legea nu instituia o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește. O altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin.1 din Legea nr. 10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Datorită lipsei de reacție și a atitudinii umilitoare pe care pârâta a înțeles să o adopte față de reclamanți, au fost obligată să apeleze la justiție, pentru ca instanța de judecată să le soluționeze pe fond notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 și astfel, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București dosarul nr._/3/2012.
Ulterior, a fost emisă Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr._/11.05.2012, drept pentru care acțiunea a rămas fără obiect, după cum reiese și din sentința civilă nr. 1956/07.11.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 406/05.03.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.
Prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr._/11.05.2012, reclamanților li s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, propunând acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 300 mp situat în București, ., sector 6.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c. României, pct. 24).
De asemenea, trebuie avut în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că autoritățile publice au obligația de a proceda într-un termen rezonabil și de a înlătura orice obstacol din calea realizării drepturilor persoanelor fizice. Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenție, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, atât desfășurarea procedurii fata instanței de judecată, pronunțarea hotărârii, până la executarea acesteia, statul și hotărârea judecătorească pronunțată contra sa (cauza Hornsby c. Greciei), dacă administrația refuză, omite sau întârzie să execute o hotărâre judecătorească.
Dreptul la o instanță și garanțiile conferite de art. 6 din Convenție ar deveni în întregime iluzorii și teoretice (Antonetto c. Italiei, S. P. C. României, Beis c. Greciei) cât și procedura preliminară de natură administrativă atunci când este obligatorie parcurgerea în prealabil a acestei proceduri.
În situația în care există o violare a art. 6.1 al Convenției și al art.1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c. România pct.250 și 254, C. E. R. c. României pct.42).
În plus, dincolo de prevederile legale naționale, mai mult sau mai puțin coerente și funcționale cu privire la procedura de acordare a măsurilor reparatorii, este de observat că nici Legea nr.10/2001 și nici Legea nr.247/2005, Titlul VII, nu au prevăzut norme prin care să excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite (Decizia nr.5958/2007 a ICCJ).
Cu toate acestea, nu se poate considera nici că reclamanții ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce au constatat că pârâtul refuză să le soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 alin. 1 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României).
Rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 stă în caracterul profund reparatoriul al acesteia. Prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile suferite de către stat, ori, nerespectarea unor termene rezonabile în desfășurarea acestor proceduri este incompatibilă cu rolul reparator al măsurii în sine, iar pârâta nu a făcut altceva decât să prelungească starea de incertitudine și agonie a reclamanților.
În temeiul celor expuse mai sus, reclamanții au considerat că atitudinea culpabilă a pârâtului le-a produs un prejudiciu moral:
Prejudiciul moral suferit constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care a adoptat-o pârâtul față de aceștia, prin desconsiderarea la care au fost supuși ca cetățeni, cât și nemulțumirea și revolta pe care i le cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru, prin amânarea îndeplinirii obligațiilor sale legale, fapt ce a constituit un real impediment în realizarea drepturilor acestora.
Fapta ilicită a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de reclamanți ca persoane care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările acestora care duc la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
Reclamanții au solicitat a se observa că au așteptat 14 ani soluționarea notificării, după ce au depus toate actele necesare, au făcut toate demersurile legale posibile, ajungând ca, în vederea soluționării pe fond a notificării să se adreseze instanțelor judecătorești, obținând o hotărâre judecătorească în acest sens și, cu toate acestea, pârâtul nu numai că a emis cu întârziere Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr._/11.05.2012.
În plus, reclamanții nu au putut trece cu vederea că suferința provocată de tergiversarea nejustificată a soluționării cererii acestora, precum și revolta pe care au încercat-o de atâtea ori, când aflau că dosarul acestora, deși complet, se află în aceeași fază de soluționare, reprezintă un prejudiciu moral, rezultat din nerespectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora ( Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
De asemenea, se impune a fi amintită cauza Emestina Zidlo c. Italia, în care instanța de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale.
Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1000-1500 de Euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamanți - în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, pensiei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii.
ICCJ, Secția Civilă, prin Decizia nr. 6330/22.09.2011 a evidențiat faptul că „un criteriu fundamental consacrat de doctrina și jurisprudența în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei”.
Ca și criteriu obiectiv, într-o soluție de speță, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr.64/2011, ca element de comparație pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a raportat la cea mai recentă decizie din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la cauza C. contra României (2011) prin care s-au acordat 4.800 euro daune morale.
Cu titlu exemplificativ, intimata a menționat practica Curții Europene dată în echitate, care a acordat, în cauza S. și alții c. României suma de 5.000 Euro, în cauza E. R. c. României suma de 7.000 Euro daune morale, în cauza S. c. României suma de 6.500, cauza A. P. c. României 5.000 Euro, iar în cauza Arhiepiscopia R.-Catolică A. I. c. România judecată la 25.09.2012, s-au acordat 15.000 euro daune morale.
În cauza D. E. împotriva României, CEDO a arătat că un sistem „bazat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantarea a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale Convenția face parte din ordinea juridică internă iar acest lucru are drept consecință apanajul judecătorului național“ de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislatori, idee ce izvorăște din art.4 și 5 Cod civil.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr.10/2001, art. 4 și 5 Cod civil, art.252-253 Cod civil, art.1349, 1381 și urm. Cod civil, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
În dovedirea acțiunii, reclamanții au depus la dosar, în copie, sentința civilă nr.1956/07.11.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă, decizia civilă nr.406/05.03.2013 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Dispoziția nr._ din data de 11.05.2012 a Primarului General al Municipiului București, contract de mandat autentificat sub nr.580/10.04.2012 la BNP M. C. M., acte de identitate părți, adresa nr._/RG/6256/DD din data de 25.11 2011, adresa nr._ din data de 27.10.2011, adresa nr. VB/_/SP1 din data de 02.09.2011, adresa nr._ din data de 29.08.2011, adresa nr.5095 din data de 19.07.2011, adresa nr._ din data de 11.07.2011, adresa nr.6171 din data de 14.04.2011, adresă din data de 08.03.2011, adresa nr.4207 din data de 11.03.2011, adresa nr. RG/1683/250/CND din data de 10.02.2011, adresa nr.601 din data de 12.01.2011, adresa nr._ din data de 17.11.2010, adresa nr._ din data de 04.10.2010, adresa nr._ din data de 16.12.2009, adresa nr._ din data de 04.12.2009, adresa nr._ din data de 09.11.2009, adresa nr._ din data de 23.11.2009, adresa nr._ din data de 06.10.2009, adresa nr._ din data de 02.09.2009, adresa nr._ din data de 31.08.2009, adresa nr._ din data de 24.08.2009, adresa nr._ din data de 28.07.2009, adresa nr._ din data de 29.06.2009, adresa nr._ din data de 13.05.2009, adresa nr.5133 din data de 10.04.2009, adresa nr._/2090/277 din data de 23.02.2009, adresa nr.1937 din data de 11.02.2009, adresa nr.2090 din data de 16.02.2009, adresa nr.1937 din data de 11.02.2009, adresa nr.3590 din data de 03.02.2009, adresa nr. VB/1796/SP2 din data de 29.01.2009, adresa nr.671 din data de 19.01.2009, adresa nr._ din data de 28.11.2008, adresa nr._ din data de 15.10.2008, adresa nr.9454 din data de 11.09.2008, adresa nr.6627 din data de 09.07.2008, certificat de calitate de moștenitor nr.11 din data de 18.03.2008 și notificare.
Prin compartimentul registratură, la data de 25.06.2015, pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
În fapt, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr. 1797/18.10.2001 înregistrată la M. București sub nr._, privind imobilul din București, ., sector 6, evaluat la suma de 60.000 lei și obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată.
În speță, dosarul administrativ nr._ a fost soluționat prin Dispoziția de Primarului General nr._/11.05.2012 de acordare măsuri reparatorii prin echivalent, constant cu diferența dintre despăgubirile încasate și valoarea de piață pentru terenul în suprafață de 300 mp.
Pârâtul a solicitat a se avea în vedere dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 care dispune că „în cazul acțiunilor formulate potrivit art.45, procedura de restituire începută în temeiul legii speciale este suspendată până la soluționarea acelor acțiuni prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Persoana îndreptățită va înștiința de îndată persoana notificată, potrivit art.22 alin.1. Astfel că, la data de 24.06.2012, reclamanții au formulat cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr._/3/2012, pe rolul Tribunalului București secția a IV-a civilă.
Eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei concurente a reclamanților, care au stat în pasivitate și nu a solicitat în instanță soluționarea pe fond a notificării, deși prin Decizia nr. XX din 19.03.2007, publicată în Monitorul Oficial la data de 12.11.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în recurs în interesul legii că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei - dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde 1a notificarea părții interesate. Astfel că reclamanta s-a adresat instanței de judecată cu o cerere în acest sens abia la data de 24.06.2012.
Însăși noua Lege nr.165/2013 prevede noi termene pentru soluționarea notificărilor, raportat la volumul dosarelor de notificare înregistrate la unitățile deținătoare (art.33), începând cu anul 2014 și până în anul 2017.
Acordarea daunelor morale este apreciată exclusiv de instanță, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamant. Acestea nu au fost dovedite, întrucât notificarea a fost soluționată la începutul anului 2012.
Partea care solicită acordarea daunelor morale este, obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta pârâtului.
Stările psihice ce constituie conținutul noțiunii de vinovăție, nu pot fi dovedite, ci numai prezumate în cadrul prezumțiilor, care nu sunt stabilite de lege, ci sunt lăsate la lumina și înțelepciunea judecătorului (art. 327- 329 Cod procedură civilă). Stabilirea acestor prezumții rezultă indirect din dovedirea nemijlocită a unor anumite fapte, a unor împrejurări, care creează stările psihice respective.
Prin urmare, acordarea daunelor morale, dacă este admisibilă, ca urmare a clasificării dihotomice a prejudiciului, trebuie să-și găsească suportul în prejudiciul moral suferit. Aceasta presupune în primul rând un probatoriu adecvat din care să rezulte existența prejudiciului moral, întinderea sa și gravitatea măsurii abuzive, sau cel puțin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat.
Cuantumul daunelor se stabilește față de noțiunea de „prejudiciu cert” adică a cărui existență este neîndoielnică și a cărui întindere poate fi sigur stabilită. Normele eticii și echitații interzic în principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufletească este incompatibilă cu un echivalent bănesc.
Pârâtul a considerat că evenimentele în cauză nu au putut să le provoace reclamanților o stare de incertitudine și suferințe, care nu pot fi compensate prin simpla constatare a nerespectării termenului legal.
Sub aspectul prejudiciului moral, reclamanții nu au demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale și modul de evaluare a acestora, prin care s-a ajuns la suma de 60. 000 lei) astfel să justifice suma pretinsă, ca reparație, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea unui titlu executoriu. Reclamanții nu au arătat în ce ar fi constat relația de cauzalitate între prejudicial suferit de acesta și prejudiciul moral.
În concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii și nu constituie venituri nejustificate acordate reclamanților întrucât, potrivit art. 998 Cod civil: „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”. Este însă justificată acordarea unor compensații materiale acelor persoane ale căror posibilități de viața familială și socială au fost alterate ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de alte persoane.
Termenul de 60 zile prevăzut de lege este un termen de recomandare, iar în speță, s-a soluționat notificarea abia în urma probatoriului adecvat administrat în fața instanței judecătorești.
Pentru M. București este de notorietate numărul mare de notificări efectuate pe vechile, respectiv pe noile adrese de imobile preluate la stat, formând un volum de muncă important, complex și care a antrenat și o răspundere legală pentru modul de soluționare a notificărilor cu consecințe, inclusiv în materie penală.
În situația admiterii acțiunii, pârâtul a solicitat a se avea în vedere faptul că, cuantumul daunelor morale a fost supraevaluat.
Potrivit considerentelor expuse, criticile aduse întemeiate sub aspectul întinderii prejudiciului, urmând să se constate ca regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate.
Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală și nu una având exclusiv scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor.
Totodată, în absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de reclamanți, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabila corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.
În acest sens este și criteriul general evocat de CEDO constând în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.
În situația daunelor morale datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportată la elementele de fapt.
Pârâtul a apreciat că reclamanții trebuie să identifice punctual, inacțiunea sau acțiunea ilicită cauzatoare de prejudicii de ordin moral, să dovedească legătura de cauzalitate dintre elementele menționate, să dovedească instituția și angajații, să dovedească săvârșirea cu vinovăție a faptei ținând cont de specificul relației dintre probele administrate, să cuantifice și să probeze prejudiciul suferit.
Din probele administrate, reclamanții nu au dovedit îndeplinirea vreuneia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii delictuale civile a pârâtului pentru a determina instanța să acorde un prejudiciu moral reclamantei. Simpla întârziere în soluționarea unei cereri adresate instituțiilor statului nu este o condiție necesară și suficientă pentru a determina instanța să solicite și să obțină despăgubiri pentru prejudiciu moral.
Recursurile în interesul legii pronunțate de ICCJ pun la dispoziția persoanelor nemulțumite de lipsa celerității în soluționarea cererilor mijloace procedurale eficiente de natură a le asigura realizarea deplină și eficientă a drepturilor climate, dar și Legea nr.554/2004 are reglementări ale mijloacelor prin care persoanele vătămate în drepturilor lor prin inacțiunea instituțiilor administrației publice locale/centrale pot să-și realizeze drepturile și să obțină despăgubiri materiale/morale pentru prejudiciul suferit. Astfel, prejudiciul moral trebuie dovedit prin exigente probatorii.
Față de aceste argumente, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate.
În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art.205 și următ. Cod procedură civilă.
Urmare solicitării instanței, Primăria Municipiului București Direcția Juridic Serviciul Evidență, analiză, soluționare și gestiune notificări Legea nr.10/2001 a înaintat la dosar, în copie, un set de înscrisuri (filele 98-150 și 151-232).
In probațiune s-a administrat proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține că
Dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut la data emiterii Dispoziției Primarului General nr._/11.05.2012, acțiunea în repararea prejudiciului moral fiind introdusă pe rolul instanței la data de 07.05.2015, cu respectarea termenul de prescripție de 3 ani.
Prin urmare, instanța constată că, în speța dedusa judecații nu sunt incidente dispozițiile Decretul nr.167/1958, invocate de parat, ci sunt incidente dispozițiile art.2500 din Noul Cod Civil, potrivit cu care conform cărora dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat in termenul stabilit in lege, precum art.2517 și art.2528 din Noul Cod Civil, din care rezulta ca termenul prescriptiei dreptului la actiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita este de trei ani, care incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba, cât și pe cel care raspunde de ea, astfel că nu a intervenit prescripția dreptului material la acțiune privind plata daunelor morale, invocată de parat, sustineri ce vor fi respinse ca neîntemeiate.
Prin notificarea nr.1797/2001, formulată în temeiul Legii nr.10/2001, reclamantii au solicitat restituirea unor imobile situate în București.
Notificarea a fost soluționată, fiind emisă Dispoziția Primarului General nr._/11.05.2012, cu propunere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, dispoziție ce a fost îatacată de reclamnti, care au formulat ctiune in instanță.(potrivit susținerilor din întâmpinare și înscrisului de la fila 94 dosar).
Potrivit art. 998-999 C.civ. (dispoziții preluate de art. 1357-1358 N.C.civ.), orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.
În cauză, instanța constată că nu sunt întrunite cerințele pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului.
În primul rând, instanța apreciază că daunele morale sunt intrinsec legate de persoana afectată printr-un comportament dăunător.
De asemenea, pentru a se angaja răspunderea patrimonială este necesară administrarea de probe din care să rezulte atât faptul că reclamantul a fost în mod real afectat de situația creată, cât și gradul său de afectare, în scopul unei juste aprecieri cu privire la întinderea prejudiciului său moral.
Ori, în speță reclamantii nu au făcut dovada existenței unui prejudiciu moral, pe care l-au suferit.
Față de durata îndelungată a procedurii instituită de Legea 10/2001 (justificată prin numărul mare de cereri, volumul de muncă al comisiilor instituite în baza acestei legi), instanța apreciază că reclamanții aveau posibilitatea de a se adresa unei instanțe pentru a fi obligat pârâtul să soluționeze notificarea, iar prin neefectuarea unui astfel de demers în timp util au acceptat prelungirea procedurii.
Astfel, față de aceste date, instanța consideră că nu a fost cauzat reclamanților un prejudiciu moral.
Conform jurisprudenței CEDO (cauza M. A. împotriva României), instanța reține că în situația unor modificări fundamentale ale sistemului unei țări, precum cele pe care le reprezintă tranziția de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare și reforma structurii politice, juridice și economice a statului, fenomene ce conduc inevitabil la adoptarea unor legi economice și sociale pe scară largă (Broniowski, menționată mai sus, § 149), în materie de restituire de proprietăți, o legislație de mare anvergură, mai ales dacă execută un program de reformă economică și socială, nu poate asigura o dreptate completă în fața varietății de situații în care se află numeroasele persoane în cauză. Este în primul rând obligația autorităților interne, în special a Parlamentului, de a cântări avantajele și dezavantajele inerente diferitelor soluții dintre care să se poată alege, știut fiind faptul că este vorba de o alegere politică (a se vedea James și alții, menționată mai sus, §§ 68 - 69, și, mutatis mutandis, O. și alții împotriva Moldovei, nr. 476/07, 22.539/05, 17.911/08 și 13.136/07, § 55, 28 iulie 2009). Curtea a recunoscut deja că punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită. În aceste circumstanțe, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o largă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor în aplicare.
În același timp, volumul de activitate al pârâtului în domeniul legilor de restituire a proprietăților este în mod notoriu foarte mare, fapt ce a determinat întârzierea în soluționarea notificării. Reclamanta nu a făcut dovada unui prejudiciu deosebit de care ar fi suferit, in mod direct și efectiv, cu atât mai mult cu cât nu reclamantele, I. A. și B. V., nu sunt persoane care au formulat notificarea, ci autoarea acestora, Casmir P., decedată în anul 2008, potrivit certificatului de calitate de mostenitor -f.72.
De asemenea, instanța are în vedere modificările legislative în domeniu respectiv Legea nr.165/2013, prin care au fost suspendate procedurile administrative și modificată modalitatea de acordare a despăgubirilor, precum și reglementarea distinctă în cazul cesionării drepturilor litigioase.
Mai mult, în sistemul Legii nr. 10/2001, a fost reglementat un sistem de sancțiuni specifice pentru nerespectarea obligațiilor ce ar fi revenit unității deținătoare în ipoteza nesoluționării în termen a notificării. Astfel, art. 38 alin 1 prevede expres că nerespectarea obligațiilor prevăzute de prezenta lege atrage răspunderea contravențională a autorității administrației publice centrale sau locale, a instituției sau, după caz, a societății, regiei autonome ori a organizației cooperatiste căreia îi incumbă aceste obligații. alineatul 2 prevede faptul că reprezintă contravenție: a) tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Aceste prevederi legale privind tipul de răspundere care poate fi angajată de unitatea deținătoare, respectiv de primarul general, au caracter special față de dreptul comun al răspunderii civile delictuale invocat de reclamant în prezenta cauză, neputându-se eluda prevederile Legii nr. 247/2005, care stabilesc tipul și modul de acordare a despăgubirilor pentru imobilele ce au format obiectul Legii 10/2001.
În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială. În virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolva în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica în concurs cu legea specială sau cu prioritate.
Având în vedere toate considerentele anterior expuse, instanța va respinge cererea, ca neîntemeiată.
Față de soluția dată cererii de chemare în judecată, instanța consideră că cererea reclamantilor de acordare a cheltuielilor de judecată este neîntemeiată, în baza art. 453 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât ca neîntemeiată.
Respinge cererea formulată de reclamanții C. Ș., domiciliat în București, ., ., etaj 5, apartament 229, sector 6, CNP_, I. A., domiciliată în București, Bulevardul I. M. nr. 71, ., etaj 2, apartament 199, sector 6, CNP_ și B. V., domiciliată în București, Bulevardul I. M. nr. 116-126, ., etaj 1, apartament 47, sector 6, CNP_, toți cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .-138, corp B, parter, sector 5, la sediul . SA, în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291- 293, sector 6, C._, ca neîntemeiată.
Cu apel în termen de 30 zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată in ședința publică azi, 29.09.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
G. A. G. Ș.
Red. GA/Thred.MV
6 ex./05.10.2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 7253/2015.... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 8073/2015. Judecătoria... → |
|---|
