Legea 10/2001. Sentința nr. 5339/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5339/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 30-06-2015 în dosarul nr. 5339/2015
Dosar._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 5339
Ședința publică din data de 30.06.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. G.
GREFIER: Ș. G.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanții B. I. și B. M.-C. în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, având ca obiect legea 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că procedura de citare este legal îndeplinită, iar la data de 13.05.2015 pârâtul a formulat întâmpinare.
Instanța verificând competența conform art.131 alin.1 din Noul cod de procedură civilă constată că este competență, din punct de vedere general, material și teritorial în temeiul art. 94 alin.4 coroborat cu art.107, alin.1 cod proc. civ.
Conform art.238 din C.pr.civ. instanța estimează durata necesară pentru cercetarea procesului la o lună.
În temeiul art. 255 C.pr.civ. și art. 258 C.pr.civ., încuviințează pentru ambele părți proba cu înscrisurile existente la dosar, apreciind-o admisibilă, utilă, concludentă, pertinentă pentru justa soluționare a cauzei.
Instanța, având în vedere că pârâtul a formulat întâmpinare în termenul prevăzută de dispozițiile legale, califică întâmpinare depusă la fila 95 din dosar ca fiind note scrise.
Instanța reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând asupra prezentei cauze instanța constată că:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 05.02.2015, sub nr._, reclamanții B. I. și B. M. C., în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmarea a soluționării cu întârziere a notificării nr.3119/13.08.2001, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, ., sector 6,, evaluat la suma de30.000 lei. Totodată a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, în fapt, au arătat că prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr.3119/13.08.2001 și înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii 10/2001, a solicitat despăgubiri în natură pentru terenul de 170, 34 mp situat în București, ., sector 6, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 22.01.2007 a depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a i se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse. Conform art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001 și a pct.25 din H.G.250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării. Ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, așa cum o dovedesc înscrisurile de la dosar, a arătat că a revenit la PMB solicitând soluționarea notificării, fără nici un rezultat însă.
Datorită lipsei de reacție și a atitudinii umilitoare adoptată de pârât, reclamanta a arătat că a fost obligată să apeleze la justiție, pentru ca, prin instanță, să-i fie soluționată pe fond notificarea depusă în baza Legii 10/2001, și astfel a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, dosarul nr._/3/2011 soluționat prin sentința civilă nr. 126/13.06.2012, irevocabilă prin nerecurare. Ulterior, a fost emisă Dispoziția Primarului General
Au apreciat că nu se poate considera că ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să îi soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume că instanța să dispună încă o autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 din Convenție ( Cauza S. P. împotriva României)
Totodată, au considerat că atitudinea culpabilă a pârâtului le-a produs un prejudiciu moral, constând în starea de disconfort psihic și moral datorat nu numai de perioadă lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care a adoptat-o pârâtul, prin desconsiderarea la care a fost supus reclamanta ca cetățean, cât și nemulțumirea și revolta pe care i le-a cauzat conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru, prin amânarea îndeplinirii obligațiilor sale legale, fapt ce a constituit un real impediment în realizarea drepturilor reclamantului. Față de acest aspect, a apreciat că fapta ilicită a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de acesta ca persoană care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările reclamantului care duc la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În plus, au arătat că, datorită atitudinii procesuale a pârâtului, au fost nevoiți să aștepte 14 ani soluționarea notificării, după ce a depus toate actele necesare, a făcut toate demersurile legale posibile, ajungând ca, în vederea soluționării pe fond a notificării să se adreseze instanțelor judecătorești, obținând o hotărâre judecătorească în acest sens, și, cu toate acestea, pârâtul a emis cu întârziere Dispoziția Primarului General al Municipiului București, tergiversarea nejustificată a soluționării cererii sale, precum și revolta pe care a încercat-o de atâtea ori, când afla că dosarul său, deși complet, se află în aceeași fază de soluționare. Toate acestea a considerat reprezintă un prejudiciu moral, rezultat din nerespectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În ceea ce privește proba prejudiciului moral, a arătat că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, prejudiciului moral, proba să directă fiind practic imposibilă.
De asemenea, reclamanții au învederat instanței faptul că s-a apreciat că o bază de calcul între 1000 – 1500 Euro pentru fiecare an de întârziere, sumă apreciată ca fiind rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant - în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 10/2001, art. 4 și 5 C.civ, art.252-253 C.civ. art. 1349, 1381 și urm. C.civ, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
În dovedirea cererii, reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri ( filele 61).
Prin întâmpinarea înregistrată pe rolul instanței la data de17.04..2015, pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, a solicitat respingerea contestației ca nefondată.
În cuprinsul întâmpinării intimatul a înțeles să invoce excepția prescripției dreptului material la acțiune privind plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul produs ca urmare a nesoluționării notificării nr.2994/2001 în termenul legal, raportat la dispozițiile art. 1, coroborat cu art. 3 și art. 6 din Decretul nr. 167/1958 sub imperiul căruia a început să curgă dreptul material la acțiune și art. 705 Cod proc.civ., având în vedere că dosarul administrativ a fost completat la data de 22.01.2007 cu nr._, acesta reprezentând momentul începerii curgerii termenului de 60 de zile în care unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe. Pârâtul a mai învederat instanței faptul că dosarul administrativ nr._ a fost soluționat prin emiterea Dispoziției Primarului General nr._/27.02.2012. fiind trimis cu anexa 490/10.09.2012 de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, dispoziție ce a fost returnată către Instituția Prefectului Municipiului București prin adresa nr. A1/_/SP/30.04.2013, motivat de faptul că au fost încălcate prevederile art. 2 alin. 1 lit. C din Legea 10/2001.
Cu privire la daunele morale, pârâtul Acordarea daunelor morale este apreciată exclusiv de instanță, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamantă. Acestea nu au fost dovedite întrucât notificarea reclamantei a fost soluționată la data de 01.03.2012, iar în aceste condiții, suferința acesteia nu se justifică.
Prin prisma acestor considerente, pârâtul a apreciat că evenimentele în cauză nu au putut să le provoace reclamantului o stare de incertitudine și suferințe, care nu pot fi compensate prin simplă constatare a nerespectării termenului legal.
Sub aspectul prejudiciului moral, pârâtul a apreciat că reclamantul nu a demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale și modul de evaluare a acestora, prin care s-a ajuns la suma de 20.000 de lei) astfel să justifice suma pretinsă, ca reparație, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea unui titlului executoriu. Reclamantul nu a arătat în ce ar fi constat relația de cauzalitate intre prejudiciul suferit de acesta și prejudiciul moral. În concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii și nu constituie venituri nejustificate acordate reclamantului. Totodată, pârâtul a apreciat că, cuantumul daunelor morale a fost supraevaluat. Totodată pârâtul a considerat că, potrivit considerentelor expuse, criticile aduse întemeiate sub aspectul întinderii prejudiciului, urmând să se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate.
De asemenea, a apreciat că reclamanții trebuie să identifice punctual, inacțiunea sau acțiunea ilicită cauzatoare de prejudicii de ordin moral, să dovedească legătură de cauzalitate dintre elementele menționate, să dovedească săvârșirea cu vinovăție a faptei ținând cont de specificul relației dintre instituție și angajații săi, să cuantifice și să probeze prejudiciul suferit. Prin probele administrate, pârâtul a apreciat că reclamantul nu a dovedit îndeplinirea vreunuia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru a determina instanța să acorde un prejudiciu moral reclamantului. Simpla întârziere în soluționarea unei cereri adresate instituțiilor statului nu este o condiție necesară și suficientă pentru a determina instanța să solicite și să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 205 și următoarele Cod proc.civ.
În susținerea întâmpinării, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv: adresa nr. 2772/03.04.2015, nr_/12.05.2014, nr_/07.05.2014, nr._/26.04.2013, copie CI reclamant, adresa nr. 3630/6 din 12.10.2012.
La data de 07.05.2015, reclamanții au depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare.
Prin completarea la întâmpinarea înregistrată pe rolul instanței la data de 13.05.2013 pârâtul a învederat instanței faptul că, din înscrisurile aflate la dosar, reiese că terenul de 800 de mp, respectiv suprafață de 430 mp a fost donat statului în condițiile Decretului nr. 478/1954 de către numitul B. M., donație neanulată printr-o hotărâre judecătorească definită și irevocabilă în conformitate cu dispozițiile art 2 alin. 1 lit.l c din Legea 10/2001. Prin urmare a apreciat că se impune introducerea acestuia în cauză și totodată, față de faptul că pe rolul instanțelor judecătorești, au avut loc mai multe procese având ca obiect notificarea nr. 3119/13.08.2001, a apreciat că se impune efectuarea demersurilor în vederea completării dosarului administrativ cu hotărârile pronunțate în respectivele cauze.
In probațiune s-a administrat proba cu înscrisuri.
Analizând cu prioritate în condițiile art.248 cod procedura civilă excepția prescripției dreptului material la acțiune privind plata daunelor morale, invocată de parat, raportat la prejudiciul reclamat ca urmare a nesoluționării notificării nr.2994/2001 în termenul legal, potrivit dispozițiilor art.1, coroborat cu art.3 și art. 6 din Decretul nr. 167/1958, sub imperiul căruia a început să curgă dreptul material la acțiune și art.705 Cod proc.civ., o va respinge ca neîntemeiată, pentru cele ce urmează:
Instanța constată că, în speța dedusa judecații sunt incidente dispozițiile art.2500 din Noul Cod Civil, potrivit cu care conform cărora dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat in termenul stabilit in lege, precum art.2517 și art.2528 din Noul Cod Civil, din care rezulta ca termenul prescriptiei dreptului la actiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita este de trei ani, care incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba, cât și pe cel care raspunde de ea.
Se retine că dreptul la acțiune al reclamanților s-a născut la data emiterii Dispoziției Primarului General nr._/27.02.2012, acțiunea în repararea prejudiciului moral fiind introdusă pe rolul instanței la dat de 05.02.2015, cu respectarea termenul de prescripție de 3 ani, prin urmare în cauză nu sunt incidente dispozițiile Decretul nr.167/1958, invocate de parat.
Cu privire la fondul cererii reține că, prin notificarea formulată în temeiul Legii nr.10/2001, reclamanții au solicitat despăgubiri pentru imobilului situat în București, ..
Notificarea nr.3119/13.08.2001 a fost soluționată, fiind emisă Dispoziția Primarului General nr._/27.02.2012, cu propunere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, dispoziție ce a fost returnată de către Instituția Prefectului Municipiului București prin adresa nr. A1/_/SP/30.04.2013, motivat de faptul că au fost încălcate prevederile art.2 alin.1 lit.c din Legea 10/2001, din documente reiese că o parte din terenul ce a făcut obiectul notificării a fost donat statului în condițiile Decretului nr.478/1954 de către proprietarul B. M., iar donația nu este anulată prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. ( potrivit susținerilor din întâmpinare și înscrisului de la fila 95 dosar).
Potrivit art. 998-999 C.civ. (dispoziții preluate de art. 1357-1358 N.C.civ.), orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.
În cauză, instanța constată că nu sunt întrunite cerințele pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului.
În primul rând, instanța apreciază că daunele morale sunt intrinsec legate de persoana afectată printr-un comportament dăunător.
De asemenea, pentru a se angaja răspunderea patrimonială este necesară administrarea de probe din care să rezulte atât faptul că reclamantul a fost în mod real afectat de situația creată, cât și gradul său de afectare, în scopul unei juste aprecieri cu privire la întinderea prejudiciului său moral.
Ori, în speță reclamanții nu au făcut dovada existenței unui prejudiciu moral.
Față de durata îndelungată a procedurii instituită de Legea 10/2001 (justificată prin numărul mare de cereri, volumul de muncă al comisiilor instituite în baza acestei legi), instanța apreciază că reclamanții aveau posibilitatea de a se adresa unei instanțe pentru a fi obligat pârâtul să soluționeze notificarea, iar prin neefectuarea unui astfel de demers în timp util au acceptat prelungirea procedurii.
Astfel, față de aceste date, instanța consideră că nu a fost cauzat reclamanților un prejudiciu moral.
Conform jurisprudenței CEDO (cauza M. A. împotriva României), instanța reține că în situația unor modificări fundamentale ale sistemului unei țări, precum cele pe care le reprezintă tranziția de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare și reforma structurii politice, juridice și economice a statului, fenomene ce conduc inevitabil la adoptarea unor legi economice și sociale pe scară largă (Broniowski, menționată mai sus, § 149), în materie de restituire de proprietăți, o legislație de mare anvergură, mai ales dacă execută un program de reformă economică și socială, nu poate asigura o dreptate completă în fața varietății de situații în care se află numeroasele persoane în cauză. Este în primul rând obligația autorităților interne, în special a Parlamentului, de a cântări avantajele și dezavantajele inerente diferitelor soluții dintre care să se poată alege, știut fiind faptul că este vorba de o alegere politică (a se vedea James și alții, menționată mai sus, §§ 68 - 69, și, mutatis mutandis, O. și alții împotriva Moldovei, nr. 476/07, 22.539/05, 17.911/08 și 13.136/07, § 55, 28 iulie 2009). Curtea a recunoscut deja că punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită. În aceste circumstanțe, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o largă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor în aplicare.
În același timp, volumul de activitate al pârâtului în domeniul legilor de restituire a proprietăților este în mod notoriu foarte mare, fapt ce a determinat întârzierea în soluționarea notificării. Reclamantul nu a făcut dovada unui prejudiciu deosebit de care ar fi suferit, nici a faptului că a completat în timp util documentația aferentă notificării, pentru a fi analizată în mod eficient.
De asemenea, instanța are în vedere modificările legislative în domeniu respectiv Legea nr.165/2013, prin care au fost suspendate procedurile administrative și modificată modalitatea de acordare a despăgubirilor, precum și reglementarea distinctă în cazul cesionării drepturilor litigioase.
Mai mult, în sistemul Legii nr. 10/2001, a fost reglementat un sistem de sancțiuni specifice pentru nerespectarea obligațiilor ce ar fi revenit unității deținătoare în ipoteza nesoluționării în termen a notificării. Astfel, art. 38 alin 1 prevede expres că nerespectarea obligațiilor prevăzute de prezenta lege atrage răspunderea contravențională a autorității administrației publice centrale sau locale, a instituției sau, după caz, a societății, regiei autonome ori a organizației cooperatiste căreia îi incumbă aceste obligații. Alineatul 2 prevede faptul că reprezintă contravenție: a) tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Aceste prevederi legale privind tipul de răspundere care poate fi angajată de unitatea deținătoare, respectiv de primarul general, au caracter special față de dreptul comun al răspunderii civile delictuale invocat de reclamant în prezenta cauză, neputându-se eluda prevederile Legii nr. 247/2005, care stabilesc tipul și modul de acordare a despăgubirilor pentru imobilele ce au format obiectul Legii 10/2001.
În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială. În virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolva în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica în concurs cu legea specială sau cu prioritate.
Având în vedere toate considerentele anterior expuse, instanța va respinge cererea, ca neîntemeiată.
Față de soluția dată cererii de chemare în judecată, instanța consideră că cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată este neîntemeiată, în baza art. 453 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât ca neîntemeiată.
Respinge cererea formulată de reclamanții B. I., având CNP_, domiciliat în București, .. 10, ., . și B. M. – C., având CNP_, cu domiciliul în jud. Ilfov, Voluntari, ., ambii cu domiciliul ales în București, .-138, corp B, parter, sector 5, la sediul . S.A, în contradictoriu cu pârâtul cu M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291-293, sector 6, C._ ca neîntemeiată.
Cu apel în termen de 30 zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată in sedinta publica azi, 30.06.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
G. A. G. Ș.
Red. AG/ Tehnored. PAS
5 ex./10 .07.2015
| ← Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 5337/2015.... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 5408/2015.... → |
|---|
