Obligaţie de a face. Sentința nr. 4809/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4809/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 18-06-2015 în dosarul nr. 4809/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 4809
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 18.06.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: G. A.
GREFIER: A. J.
Pe rol se află soluționarea cererii având ca obiect obligație de a face - clauze abuzive, formulată de reclamanta P. (F. T.) O. C. în contradictoriu cu pârâta C. E. IPOTECAR IFN SA.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordine, s-au prezentat părțile, prin avocați.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,
Reclamanta, prin avocat, depune cerere precizatoare.
La interpelarea instanței, reclamanta, prin avocat, arată că nu poate prețui obiectul cererii în mod concret.
Instanța pune în vedere reclamantei, prin avocat, să indice valoarea obiectului cererii.
Reclamanta, prin avocat, aproximează valoarea obiectului cererii la suma de 4500 lei.
Instanța, în baza art. 131 din noul Cod Procedură Civilă pune în discuție competența de soluționare a cauzei de către Judecătoria sectorului 6 București.
Reclamanta, prin avocat, apreciază că Judecătoria sectorului 6 este competentă să soluționeze prezenta cauză.
Pârâta, prin avocat, apreciază că Judecătoria sectorului 6 București nu este competentă să soluționeze prezenta cauză, întrucât valoarea cererii este aceeași cu valoarea creditului, solicitându-se și stabilizarea cursului, deci valoarea care trebuie avută în vedere de către instanță este valoarea contractului de credit, or, astfel de cereri sunt de competența Tribunalului București.
Reclamanta, prin avocat, lasă la aprecierea instanței acest aspect, adăugând că, din punctul său de vedere, nu este vorba de valoarea întregului credit.
Instanța declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare asupra excepției invocate.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 14.01.2015, reclamanta P.( fosta T.) O. C., în contradictoriu cu pârâta C. E. IPOTECAR IFN SA, prin mandatarul acesteia C. E. BANK ROMANIA SA, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei să calculeze rata de schimb leu/franc elvețian la cursul din ziua de 27.02.2008 afișat pe site-ul BNR respectiv de 2,2673 lei pentru un franc elvețian pentru toate ratele plătite până în prezent si respectiv, pentru ratele care vor fi plătite până la terminarea creditului ipotecar din prezenta cauza; obligarea la restituirea diferenței dintre cursul curent și cel din momentul contractării împrumutului, în speță diferența dintre suma achitată și cea care ar fi trebuit efectiv plătită, inclusiv să actualizeze această sumă cu indicele de inflație și să plătească dobânda aferentă calculată de la data plății sumelor nedatorate și până la restituirea efectivă, raportată la momentul fiecărei plăți, precum și la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezenta cauză.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a semnat la data de 27.02.2008 contractul de împrumut de facilitate de credit si de garanție nr._ cu C. E. IPOTECAR IFN SA.
Pe parcursul derulării contractului, C. E. IPOTECAR IFN SA a înțeles să –și modifice însă unilateral valoarea ratei lunare, funcție de evoluția cursului de schimb leu- franc elvețian, aspect care i-a adus masive prejudicii. La momentul contractării împrumutului, fără îndoială că pârâta cunoștea veniturile reclamantei, care au rămas aproximativ aceleași pe parcursul derulării contractului.
Motivarea prezentei acțiuni își are temeiul în decizia CEDO C-26/13 Ârpâd Kâsler and H. Kâslerne Râbai v OTP Jelzâlogbank Zrt potrivit careia instanta națională poate stabili o conversie a ratei între moneda națională și valuta creditului (in speța de față francul elvetian) la cursul din ziua contractării creditului.
Potrivit prevederilor deciziei CEDO: "Curtea reamintește, în primul rând, că interdicția privind stabilirea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractului trebuie să fie interpretata strict si poate fi aplicata numai prevederilor care stabilesc obligațiile esențiale ale contractului. Mai mult decât atât, Curtea notează că examinarea caracterului abuziv ai prevederii în cauză nu poate fi evitata pe motiv că se referă la caracterul adecvat al prețului si remunerației, pe de o parte, și fată de serviciile iau de bunurile furnizate, pe de altă parte. Aceasta prevedere doar determină rata de conversie dintre moneda naționala si francul elvețian, în scopul calculării ratelor, fără ca banca sa furnizeze un serviciu de schimb valutar. În absenta unui astfel de serviciu, costurile financiare care rezultă din diferența dintre prețul de cumpărare si de vânzare a ratelor de schimb, care trebuie să fie suportate de către debitor, nu poate fi considerat o remunerație pentru un serviciu oferit.
În al doilea rând, Curtea precizează că un termen care definește obiectul principal al contractului este scutit de o evaluare a caracterului său abuziv numai dacă este într-un limbaj clar si inteligibil. În această privință, Curtea precizează că această cerință nu se limitează la claritate si inteligibilitate din punct de vedere pur structural si gramatical. Dimpotrivă, contractul de credit trebuie să stabilească într-un mod transparent motivul si particularitățile mecanismului de conversie valută. Astfel, instanța naționala trebuie sa determine dacă consumatorul mediu, care este suficient de bine informat si suficient de atent si de avizat, pe baza materialelor promoționale si informațiilor furnizate de către creditor în cursul negocierii contractului de împrumut, este nu doar conștient de existenta diferenței dintre cursul de schimb pentru vânzare si cel de cumpărare a unei valute, dar, de asemenea, să fie în măsură să evalueze consecințele care decurg din aplicarea ratei de vânzare pentru calculul ratelor de rambursare si pentru costul total al sumei împrumutate.
În cele din urmă, Curtea observă că, în cazul în care eliminarea unei clauze abuzive face contractul inaplicabil, ca în cazul de fată, directiva nu interzice instanței naționale sa înlocuiască termenul în litigiu cu o prevedere suplimentară a legislației naționale. O astfel de abordare permite atingerea obiectivului directivei, care constă în restabilirea unui echilibru între părți, păstrând, pe cât posibil, validitatea contractului ca un întreg.
Dacă o astfel de înlocuire a termenilor contractuali nu ar fi permisa si daca instanța de judecată ar fi obligata să anuleze contractul, caracterul disuasiv al sancțiunii nulității, precum si obiectivul de a se încerca protejarea consumatorilor ar putea fi puse în pericol.
Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) si alin. (2) din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuziva dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe/ un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților, "o clauză contractuala fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv"
De asemenea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 stabilește faptul că „anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de către comerciant. Daca un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui sa prezinte probe în acest sens!’
Totodată, art.l alin.(l) din Legea nr. 193/2000 prevede că "orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Potrivit art4 alin.(2) din Directiva nr.93/13/CEE, „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Din textele legale anterior menționate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește trei condiții:
1) nu a fost negociată direct cu consumatorul;
2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe;
3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, reclamanta a arătat că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte.
Astfel, contractul de împrumut de facilitate de credit si de garanție nr._ cu C. E. IPOTECAR IFN SA ,intervenit la data de 27.02. 2008 între reclamantă si pârâtă, are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art.4 a lin. (3) din Legea nr. 193/2000, deoarece întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate:
- între părțile contractante aflate în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, existând o evidentă poziție de inegalitate economică;
- clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamantul;
- clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanta neputând negocia niciuna din clauzele contractului,oricât de defavorabilă i-ar fi fost.
În acest context a arătat că negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a „alege" moneda creditului, de a citi (studia și analiza) condițiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influenta efectiv conținutul si numărul clauzelor.
Astfel, nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit șt caracterul negociat al acestora.
Exigențele bunei - credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie să le execute si motivația, și ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.
Aceste modificări, funcție de evoluția cursului de schimb leu-franc elvețian, nu au fost negociate între părți, negocierea rezumându-se la „luarea la cunoștință" a existenței acestora.
În contextul cauzei reclamanta înțelege să facă trimitere și la jurisprudența Curții de justiție a Uniunii Europene prin care s-a statuat că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva 93/13 CE presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv.
Față de toate cele învederate, reclamanta a solicitat admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus în copie următoarele înscrisuri: carte de identitate, certificat de căsătorie . nr._,contract de vânzare – cumpărare autentificat subnr.1476/11.02.2009, contract de ipotecă autentificat sub nr.1259/27.02.2008, contractul de împrumut de facilitate de credit si de garanție nr._/27.02.2008 și actele adiționale, plan de rambursare.
Prin încheierea de ședință din data de 12.02.2015, definitivă, instanța a dispus anularea capătului doi de cerere, privind obligarea pârâtei la restituirea diferenței.
La data de 27.04.2015, prin compartimentul registratură, pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
S-a arătat de către pârâtă că creditul bancar este definit în doctrină ca fiind orice angajament de punere la dispoziție sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadenței unei datorii, în schimbul obligației debitorului la rambursarea sumei respective, precum și la plata unor dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă precum comisioanele de angajament, de urmărire sau de gestionare a respectării dispozițiilor contractuale sau orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță.
Clauzele contestate reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumație înscrisă în art. 1584 C.civ. 1865 (drept comun aplicabil contractelor de credit, pe lângă legislația specială). Conform acestei prevederi legale, principala obligație a împrumutatului este de a restitui lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate. Potrivit art. 1578 C.civ. 1865, obligația ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică înscrisă în contract. În materia contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenționale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi și a unor comisioane.
Riscul bancar este o noțiune inerentă activității de creditare, care are la rândul său sorginte economică și se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune. Prin intermediul creditului, băncile își realizează funcția esențială de creație monetară, ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a băncii care acordă creditul.
Astfel, noțiunii de risc bancar i s-au rezervat varii semnificații, în funcție de diferite criterii de clasificare și pornind de la noțiunea de risc care, în contextul comercial, îmbracă forma unui pericol potențial asupra unei operații comerciale ce se întinde în timp, susceptibil să genereze anumite inconveniente imprevizibile pentru debitorul unei obligații comerciale.
Prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Norma BNR nr. 17/18.12.2003, riscul de credit, ca principal risc bancar, este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia. De asemenea, există si alte categorii de risc pe care o bancă trebuie să le ia în calcul, astfel cum acestea sunt definite în Norma BNR nr. 17/2003.
Unul dintre aceste riscuri este riscul valutar, definit în art. 3 alin. (1) lit. l) din Norma BNR nr. 17/2003 ca fiind acea componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, gestionat de BNR pe baza unei politici de curs valutar flotant.
Riscul de piață este definit în art. 3 alin. (1) lit. j) din Norma BNR nr. 17/2003 ca „riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, care apare din fluctuațiile pe piață ale prețurilor, ratei dobânzii și cursului valutar". Factorii care influențează acest risc sunt în afara controlului Băncii, care poate doar să se asigure că acesta este gestionat prin intermediul contractelor semnate și că acesta nu este suportat în integralitate de Bancă.
D. fiind principiul nominalismului monetar aplicabil potrivit art. 1578 din Codul civil de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur că la această sumă, potrivit convenției părților, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobândă și comisioane prevăzute în contract. Același principiu se aplică în cazul concret al contractelor de credit, atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale și câtă vreme împrumutatul are obligația de a restitui lucruri de aceeași cantitate și calitate.
Într-o atare situație, este firesc ca împrumutatul să își asume riscul valutar generat de deprecierea monedei în care își realizează veniturile față de moneda în care a contractat creditul și în care trebuie să îl restituie. De asemenea, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur.
Această regulă este o aplicație a principiului res perit debitori în contractele netranslative de proprietate. Debitorul obligației imposibil de executat - aceea de a restitui împrumutul la scadență, potrivit graficului de rambursare - este cel care trebuie să suporte riscul contractului și consecințele agreate de părți în contract în cazul neîndeplinirii obligațiilor esențiale.
În ceea ce privește suportarea riscului valutar într-un contract de împrumut, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis următoarele:
”Fără a asigura depozitele în lei pentru obținerea valutei necesare rambursării ratelor și dobânzilor, debitoarea a încălcat dispozițiile art. 4 din convenție. Este adevărat că lipsa disponibilităților valutare a determinat banca garantă să plătească ratele scadente din resurse proprii, urmând a fi desdăunată de clientul său, potrivit acordului de voință al părților. De altfel, riscul contractual, privind diferența de curs valutar, nu putea aparține băncii garante, care trebuia să primească contravaloarea ratelor achitate în calitate de garant. În privința schimbării esențiale a împrejurărilor avute în vedere de părți, la momentul încheierii convențiilor, se impun unele precizări. Teoria impreviziunii trebuie recunoscută în măsura în care obligația contractuală nu mai este susceptibilă de executare, când împrejurările în care trebuia executată o fac radical diferita de cea asumată prin contract. În acest sens se apreciază, dacă obligația și-a pierdut identitatea, verificându-se dacă modificarea circumstanțelor nu a fost integrată în riscul contractual. Variația circumstanțelor și, prin urmare, noile sarcini ce afectează executarea, fac parte din riscul contractual pe care-l suportă debitorul obligației de executat, în lipsa unei dispoziții contrare. Chiar dacă relația între risc și impreviziune este imprecisă, considerându-se modificarea circumstanțelor ca exclusă din sfera riscului, reparația este determinată, prin interpretarea convenției, în funcție de natura contractului”.
Riscul valutar a fost gestionat printr-o analiză a veniturilor solicitanților raportat la condițiile de creditare și la gradul de îndatorare stabilit de bancă, precum și prin solicitarea de garanții reale pentru a securiza creditul. în această manieră, Banca a minimizat riscul ca împrumutații să nu restituie creditele luate și a dat dovadă de aplicarea unei politici prudente de acoperire a riscurilor. Banca nu putea cunoaște evoluția ulterioară a situației economice și politice a României și a Europei si impactul crizei economice, pentru a putea prevedea existența unor fluctuații ale cursului de schimb valutar care să afecteze capacitatea de rambursare a împrumutaților săi, astfel că nu avea cum și nici de ce să aplice o mai bună gestiune a riscului valutar pentru fiecare împrumutat în parte.
În acest context, și date fiind explicațiile anterioare privind proveniența fondurilor din care Banca a acordat împrumuturile, rezultă că Banca, contrar alegațiilor reclamantului, nu realizează ”un profit suplimentar consistent” din evoluția cursului de schimb valutar, ci pur și simplu și-a acoperit propriul risc valutar. Astfel, prin solicitarea rambursării creditelor acordate în monedă străină în aceeași monedă, Banca își acoperă riscul valutar în contractele de împrumut interbancare, semnate cu alte bănci pentru a obține fonduri în vederea creditării. Ca urmare, ideea de speculație pe care reclamantul tinde să o acrediteze este profund eronată.
Cererea privind stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb EUR la momentul semnării contractului este neîntemeiată. Riscul valutar face parte din prețul contractului, fiind parte a obiectului principal al contractului
Riscul bancar (cu multitudinea sa de componente) este un element de care o instituție financiară este obligată să țină cont și care influențează decisiv veniturile acesteia.
Riscul valutar este un element inerent prețului contractului de credit acordat în monedă străină, atât timp cât împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în aceeași monedă.
Tocmai de aceea, prin art. 4 alin. (2) al Directivei nr. 93/13/CEE, legiuitorul comunitar a reglementat excluderea clauzelor privind prețului contractului de la controlul de excesivitate, reținând că:
„Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil” [subl. ns.].
Prin această dispoziție se urmărește evitarea situației ca un consumator să utilizeze legislația clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat.
. Contractul de credit nu are caracter aleatoriu pentru niciuna dintre părți, iar asumarea riscului de către bancă a șanselor unui câștig sau pierdere contravine chiar esenței unui astfel de contract de împrumut, care este un contract comutativ. Astfel, părțile cunosc de la data încheierii convenției de credit întinderea obligațiilor proprii, chiar dacă obligația reclamantului este una cu executare succesivă; mai mult, caracterul aleatoriu sau comutativ al unui contract se analizează în raport de data semnării contractului. Or, din această perspectivă este cert că Banca și reclamantul au semnat contracte comutative. Elementul modificării sarcinilor pecuniare suferite de fiecare dintre părți în executarea acestor contracte nu este de natură a înlătura caracterul lor comutativ.
Prevederea obligației de restituire a creditului în aceeași monedă în care a fost acordat, cu efectul suportării riscului valutar de către client este clară și fără echivoc si a fost însușită de reclamant prin semnarea contractului de credit, devenind astfel lege între părțile contractante;
De altfel, aceasta este o obligație normală în cazul oricărui contract de împrumut, reflectând principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 și 1584 C.Civ. 1864, potrivit căruia împrumutatul trebuie să restituie bunuri de aceeași natură și aceeași calitate cu cele împrumutate, fiind ținut să restituie exact suma împrumutată;
Posibilitatea existentei unor fluctuații ale cursului de schimb valutar care să genereze o majorare sau diminuare a valorii ratei în monedă națională era de la sine înțeleasă si a fost prevăzută si acceptată de ambele părți la momentul semnării contractului de credit ca fiind o situație care excedea controlului Băncii, care nu putea controla cursul de schimb;
În plus, există posibilitatea ca acest curs să varieze si în sensul aprecierii leului fată de CHF, situație care ar fi convenit împrumutaților și față de care nu ar fi avut obiecții raportat la faptul că variația potențială a cursului de schimb nu le-ar fi fost explicată.
În consecință, suportarea riscului de schimb valutar a fost reglementată și consimțită contractual de către părțile convenției de credit, fără existența vreunei constrângeri, și se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 C.civ. 1864, conform căruia “convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”,
În drept, pârâta a invocat prevederile art. 194, 107 NCPC, principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, precum și celelalte prevederi legale la care a făcut referire în cuprinsul prezentei întâmpinări.
În privința excepției necompetenței materiale, instanța reține următoarele:
Potrivit art. 94 Cprciv judecătoriile judecă:
1. în primă instanță, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:
a) cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel;
b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii;
c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spații aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum și cele privind raporturile juridice stabilite de asociațiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz;
d) cererile de evacuare;
e) cererile referitoare la zidurile și șanțurile comune, distanța construcțiilor și plantațiilor, dreptul de trecere, precum și la orice servituți sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părți ori instituite pe cale judecătorească;
f) cererile privitoare la strămutarea de hotare și cererile în grănițuire;
g) cererile posesorii;
h) cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe;
i) cererile de declarare judecătorească a morții unei persoane;
j) cererile de împărțeală judiciară, indiferent de valoare;
k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști;
2. căile de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;
3. orice alte cereri date prin lege în competența lor.
De asemenea conform art. 95 Cprciv tribunalele judecă:
1. în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe;
2. ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță;
3. ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;
4. orice alte cereri date prin lege în competența lor.
Așadar, din dispozițiile legale mai sus citate se constată că noul cod transformă tribunalul în instanța cu plenitudine de competență pentru judecata în primă instanță, în timp ce judecătoria constituie o instanță de excepție, a cărei competență este prevăzută expres și limitativ de lege.
În speță, instanța reține că sunt aplicabile prevederile art. 94 pct 1 lit k din noul Cod de proc Civilă, în condițiile în care obiectul cererii este evaluabil în bani (obligarea pârâtei la calcularea ratelor la cursul din data de 27.02.2008) .
În ceea ce privește valoarea obiectului cererii (a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la calcularea ratelor la cursul din data de 27.02.2008) se constată că aceasta depășește suma de 200.000 lei, având în vedere valoarea totală a obligațiilor de plată (ratele lunare fiind compuse din împrumutul în sumă de 114.000 CHf, la care se adaugă dobânda și comisioanele), astfel cum rezultă aceasta din graficul de rambursare, și cursul de schimb la data încheierii contractului (2,2673 LEI/CHF).
Or, în cazul acesta competența de soluționare în primă instanță revine tribunalului, potrivit art.95 pct.1 c.proc.civ., întrucât nu se încadrează în cazurile limitativ reglementate de art.94 c.proc.civ. care atrag competența materială a judecătoriei.
În consecință, instanța va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a întregii cereri în favoarea Tribunalului București – Secția civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția necompetenței materiale.
Declină competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta P. O. C., CNP_0, cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat E. – L. P. în Ploiești, . nr.267, ., județul Prahova în contradictoriu cu pârâta C. E. Ipotecar IFN SA, cu sediul în București, ., Anchor Plaza, Corp C, etaj 7, birou 7C01, sector 6, J40/_/2004, CUI_, în favoarea în favoarea Tribunalului București – Secția civilă.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 18.06.2015.
P. GREFIER
Red. AG./Thred. MM./30.06.2015/2 ex.
| ← Dizolvare persoana juridică. Sentința nr. 6438/2015.... | Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 6619/2015.... → |
|---|
