Pretenţii. Sentința nr. 540/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 540/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 26-01-2015 în dosarul nr. 540/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCURESTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 540
Ședința publică din data de 26.01.2015
Instanța constituită din
P. C. A. E.
GREFIER A. V.
Pe rol soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive, anulare act și pretenții, privind pe reclamanta C. (FOSTĂ NENISCU) A. și pe pârâtele C. E. IPOTECAR IFN SA, C. E. BANK ROMÂNIA SA, C. E. BANK NV PRIN MANDATAR C. E. IPOTECAR IFN SA.
La apelul nominal făcut in ședința publica, se prezintă reclamanta, prin apărător Loviste C. care depune delegație de substituire la dosar și pârâtele, prin apărător D. L. care depune împuternicire avocațială la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședința, după care:
Instanța constatând că este primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, verificându-și competența conform art. 131 C.p.c., din oficiu, invocă excepția necompetenței materiale, în raport de disp. art. 99 alin. 2 C.p.c., apreciind capătul II de cerere privind nulitatea clauzei prevăzută de art. 8.16 prin care părțile declară că au citit, au înțeles și au acceptat clauzele contractului, fiind negociate conform Legii nr. 193/2000, ca neevaluabil.
Reclamanta, prin apărător, solicită respingerea excepției, având în vedere că în opinia sa Judecătoria Sector 6 București este competentă să soluționeze această cerere, în integralitatea sa.
Pârâtele, prin apărător, arată că Judecătoria Sector 6 București este competentă să judece cererea astfel cum a fost formulată.
Instanța rămâne în pronunțare pe excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 25.09.2014, reclamanta C. A. (fostă Neniscu), în contradictoriu cu pârâtele C. E. Ipotecar IFN SA, C. E. Bank România SA și C. E. Bank NV, prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța:
1.-să se constate abuzivă și nelegală clauza privind comisionul de administrare credit de la art. V pct. 5.1. lit. c de 0,15 % din Convenție menținut prin actul adițional FN și să se dispună nulitatea absolută a acesteia, cu consecința obligării pârâtei la restituirea sumei plătite cu titlu de comision de administrare credit achitat și calculat din data de 26.08.2009 până la data eliminării acestui comision din contract, până în prezent valoarea totală fiind de 4.376,17 CHF, respectiv 15.929,25 lei (la cursul BNR din data de 19.09.2014, 1 CHF = 3,64 lei), calculată pentru perioada 26.08._14, obligarea pârâtelor la plata sumelor de bani menționate, plus dobânda legală,
2.să se constate abuzivă și nelegală clauza de la art. 8.16 din Convenție menținută prin actul adițional FN din 2010 și să se dispună nulitatea absolută a acesteia iar, în cazul în care pârâtele se vor opune la admiterea acțiunii, reclamanta a solicitat obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
În ceea ce privește competența materială, a apreciat că aparține Judecătoriei Sectorului 6 București, raportat la prev. art. 94 alin. 1 lit. J din Noul Cod de procedură civilă.
Ori de câte ori pe calea acțiunii în justiție se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă și necesară, așa cum a reținut ÎCCJ în decizia 32/2008.
Reclamanta a arătat că, în data de 24.06.2008, a încheiat cu pârâta contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice, guvernat de Legea nr.190/1999.
Banca a încălcat art.8 din Legea nr.190/1999, comunicând oferta scrisă (24.06.2008) exact în ziua încheierii contractului, cu încălcarea ofertei inițiale discutată verbal la bancă.
„Art.8: Cu cel puțin 10 zile înainte de semnarea contractului de credit ipotecar, împrumutătorul va pune la dispoziție împrumutatului o ofertă scrisă care va cuprinde toate condițiile contractului, precum și termenul de valabilitate a acestuia”.
Banca a introdus în contractul preformulat de aceasta comisionul de administrare și de rambursare anticipată fără negociere prealabilă, deși potrivit art.15 din Legea nr.190/1999, în sarcina împrumutaților vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii dosarului și constituirii ipotecii”.
Contractul final a fost prezentat reclamantei doar la momentul semnării, fără să i se acorde anticipat posibilitatea să-l studieze, fără să se explice de către consultanții bancari conținutul acestuia, respectiv conținutul și efectul clauzelor abuzive, înainte de semnare și fără să existe posibilitatea negocierii clauzelor. Supusă abuzurilor mai mulți ani și nemulțumită de relația cu banca după consultarea unor avocați, reclamanta a fost încurajată să sesizeze inițial Banca pentru o soluționare amiabilă - dar fără nici un efect juridic, așa cum rezultă din documentele de la dosar.
După refuzul pârâtei de soluționare amiabilă, reclamanta a decis să acționeze Banca în instanță cu prezenta cerere de chemare în judecată în vederea și în speranța unei juste soluționări, având în vedere și practica națională favorabilă.
Scopul prezentului litigiu este restabilirea echilibrului contractual încălcat de Bancă cu prejudicierea gravă a drepturilor și intereselor reclamantei – client - consumator.
Banca nu a negociat clauzele convenției cu reclamanta. Reclamanta a dovedit că banca a încălcat art. 15 din Legea nr.190/1999 prin introducerea acestor comisioane.
Banca, pe parcursul derulării relațiilor contractuale, a recurs la practici abuzive manifestate prin: introducerea acestor comisioane contestate prin acțiune încălcând prevederile Legii nr.190/1999; prin refuzul constant de eliminare a clauzelor abuzive incluse în contractul de credit.
Atâta timp cât instanța nu va sancționa abuzurile băncii, aceasta va continua să profite de poziția de „superioritate” pe, care și-o atribuie în mod unilateral și nejustificat și va îngreuna situația financiară lunară a reclamantei din prezentul dosar datorită: practicilor băncii vădit abuzive prin perceperea de comisioane pentru servicii pe care nu le prestează; „situației economice naționale și personale dificile”.
1. Din întreg ansamblul probator rezultă că aceste clauze supuse analizei nu au fost negociate direct, astfel prima condiție a art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr.193/2000 este îndeplinită.
2. În ceea ce privește a 2 a condiție, reclamanta a solicitat instanței de judecată să constate că aceste clauze „nenegociate direct cu consumatorul” creează în detrimentul reclamantei, contrar cerințelor bunei credințe, prin ele însele, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convențiilor de credit, atât prin încasarea unor comisioane abuzive cât și prin refuzul de eliminare a acestora.
Contractul prin care Banca a acordat creditul are un format standardizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a fost informată corect la data semnării despre întreg conținutul contractului.
„O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorii va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.
Conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 - contractele încheiate fiind unele de adeziune în care clauzele sunt dinainte stabilite de împrumutător, singurele elemente diferențiate fiind suma împrumutată și data scadentă.
Deși reclamanta a încercat o soluționare amiabilă, banca nu a dat curs solicitărilor, astfel demersul juridic are scopul de a limita prejudiciile pe care aceasta le suportă lună de lună.
Riscul valutar este tot in sarcina reclamantului, astfel, pe fondul creșterii excesive a valorii monedei CHF în raport cu Leul, creștere care nu a fost însoțită și de majorări ale veniturilor reclamantei, obligațiile contractuale au devenit greu de suportat lună de lună.
Însă, în cazul în care reclamanta nu ar face față acestor eforturi financiare și nu ar fi achitat obligațiile pe care banca le impune în baza unor clauze contractuale, contrare legii, abuzive, cu certitudine că banca ar fi procedat la calcularea de penalități care sunt mult superioare dobânzii și apoi la declararea scadenței anticipate și scoaterea la licitație a bunului ipotecat.
2. Comisionul de administrare și de rambursare anticipată sunt abuzive:
- toate aceste comisioane au fost introduse de Bancă, fără să respecte articolul 15 din Legea nr.190/1999, fără a justifica prin clauzele contractuale care este argumentul pentru care se încasează.
Având în vedere că explicația acestora nu se regăsește în Convenția semnată, se evidențiază caracterul neclar și ambiguu al clauzei.
Reclamanta a precizat că societatea pârâtă a dat în repetate rânduri dovadă de aplicare a unor practic comerciale incorecte, manifestând rea-credință, așa cum rezultă din practica în domeniu de la nivel național și din tratamentul aplicat reclamantului:
- informațiile furnizate de către bancă, ca răspuns scris privind modul de aplicare în practică a legislației a fost eronat interpretat de către aceasta în favoarea Băncii, în contradicție cu art. 1 alineat 2 din Legea nr.193/2000 „în caz de dubiu asupra interpretări unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorilor”.
Astfel, nu există nici o justificare pentru menținerea clauzelor abuzive în contracte.
Reclamanta a prezentat considerații teoretice privind drepturile consumatorilor și jurisprudență CJUE.
A arătat că legea interzice profesioniștilor să includă în contractele lor profesionale clauze abuzive. Legislația chiar stabilește o listă de clauze considerate ab initio abuzive.
În cazul în care totuși, astfel de clauze sunt înscrise în contract, mai ales dacă acesta este un contract pre-formulat, clauzele respective sunt considerate fără efect față de consumator, pe lângă faptul că ele pot fi declarate nule de instanță, la sesizarea autorităților în domeniul protecției consumatorului sau chiar a consumatorului, acționând individual sau în asociații.
Conform art. 6 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua să fie executat de părți doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi declarat nul.
Art. 4 și art. 13-14 din aceeași Lege nr.193/2000 permit judecătorului să intervină în contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, după ce, în prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicând sancțiunea nulității absolute a acestor clauze.
Dacă rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul puțind fi executat în continuare, judecătorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe poziții echilibrate ale părților.
Contractele de credit bancar de retail sunt contracte de adeziune, ne-negociate.
Contractul de credit de consum conține clauze care provoacă un dezechilibru semnificativ:
Toate riscurile contractului sunt în sarcina consumatorului. Toate pierderile, inclusiv cel care nu sunt din vina clientului (criză, impreviziune) sunt suportate de client. Situația inițială și așa afectată masiv de clauzele abuzive, se agravează dat fiind că, între timp, s-a ivit criza economică, pentru care numai clientul răspunde, nu și banca.
Se percepe fără a fi negociat prin ofertă inițială și justificat prin contract un comision de administrare și un comision de rambursare anticipată. Sunt constituite garanții, atât materiale, cât și personale sau constituite de terți. Se cer garanții suplimentare în caz de devalorizare a celor inițiale. Se percep penalități de întârziere.
Contractul de credit este titlu executoriu, ceea ce absolvă banca de stresul unui proces de drept comun în care să se obțină un titlu executoriu contra consumatorului.
Creditul este cesionabil către recuperatorii de creanță, fără acordul clientului; în cazul în care cesionarul este o subsidiară sau o afiliată a băncii, nici măcar nu mai este necesară notificarea clientului.
Pentru orice incident de plată, consumatorul este trimis pe lista neagră a debitorilor rău platnici, atât la Biroul de credit, cât și la Centrala Riscurilor Bancare de la BNR, cu consecința excluderii clienților, respectiv de la orice formă de creditare pe următorii 4-7 ani.
Caracterul abuziv este prezumat conform art. 4 din Legea nr.193/2000, precum și de anexa la aceasta.
Prezumția de clauză abuzivă poate fi ridicată doar prin dovadă scrisă, făcută de bancă, caracterului negociat al contractului, și nu doar a unuia sau altuia dintre detaliile contractului (art. 4 alin.3, teza a doua: dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens; așadar, proba nu se poate face nici cu martori, nici cu interogatoriul și, cu atât mai puțin, cu expertiză, căci acestea nu sunt probe prezentate de bancă, ci provocate de bancă; o probă nu poate fi prezentată dacă nu pre-există prezentării);
Comisioanele de administrare, de rambursare anticipată, sunt abuzive:
Încalcă art. 15 din Legea nr.190/1999, prevederi speciale pentru acest tip de credit care nu are o destinație voluptorie.
Sunt plătite pentru aceeași prestație pentru care se plătește deja dobânda;
Sunt menite să asigure achitarea bonusurilor lunare pentru proprii angajați.
Banca a mai fost sancționată în litigii similare de instanțele de la nivel național și de ANPC (cazuri, mai ales în 2010, sunt multiple).
În ceea ce privește cererea de restituire a prestațiilor:
- contractul în privința clauzelor abuzive a fost interpretat și s-a stabilit de instanțele de la nivel european și național, inclusiv de către ÎCCJ, că acestea sunt sancționate cu nulitatea absolută, aceste clauze sunt considerate de legislație, doctrina și practica că nu au existat niciodată, astfel că prestațiile trebuie restituite integral.
Repunerea părților în situația anterioară este o restitutio in integrum, deci restituirea trebuie să fie totală, doar în acest mod părțile sunt repuse în integralitate în situația anterioară.
Trebuie subliniat că, prin plățile periodice ale comisionului impus abuziv, reclamanta a suferit o însărăcire cauzată de lipsa folosirii acestor sume de bani, de la momentul respectivelor plăți a fiecărei sume de bani în parte achitate cu acest titlu, însărăcire care se întinde până la momentul restituirii efective de către bancă a respectivelor sume de bani.
În mod corelativ trebuie reliefat faptul că banca a beneficiat de o îmbogățire fără justă cauză prin faptul că a folosit și va folosi respectivele sume de bani începând cu momentul fiecărei plăți a consumatorului, cu titlu de marjă majorată și până la momentul la care banca va restitui efectiv fiecare sumă de bani și va înceta abuzul.
Este de esența activității băncii folosirea sumelor de bani încasate de la client.
Valoarea însărăcirii, respectiv a îmbogățirii fără justă cauză este evaluabilă în bani în mod exact.
Reclamanta a invocat în acest sens caracterul de ordine publică al normelor din Legea nr.193/2000 - care prevede și sancțiuni contravenționale și astfel imprescriptibilitatea acțiunii de constatare a clauzelor abuzive și de restituire a sumelor de bani încasate în baza acestora.
Conform art. 5 din Codul civil, nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri.
Din cele arătate anterior, contractul de credit a fost încheiat cu nesocotirea normelor care interesează ordinea publică.
Principiul bunei-credințe a fost preluat din art.3, pct.1 din Directiva nr.93/13/CEE și desemnează respectul reciproc al părților contractante, adoptarea unui comportament onest și rezonabil care să aibă în vedere interesele legitime ale consumatorului, fundamentând chiar o abordare obiectivă a dezechilibrului contractual ce poate fi apreciat ca rezultat al unui dezechilibru în puterea de negociere a părților.
Potrivit jurisprudenței constante a CJCE, sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva nr.93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.
Având în vedere o asemenea situație de inferioritate, articolul 6 alineatul 1 din Directiva nr.93/13 prevede că, clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator. Sunt lipsite astfel de efect juridic.
Reclamanta a învederat jurisprudență CEJ relativă la clauzele abuzive în contractele de consum.
Cu privire la admiterea petitului privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 8.16 din Condițiile special ale Contractului de credit și declararea nulității absolute și eliminarea din contractul de credit, reclamanta a solicitat a se avea în vedere următoarele:
Reclamanta a primit și analizat contractul de credit, abia în ziua în care a fost programată la semnare.
Pârâta a refuzat să respecte Legea nr.190/1999 și Legea nr.193/2000. Împrumutata a solicitat contractul acasă să îl analizeze, a fost refuzată de pârâtă cu mențiunea că, dacă nu îl semnează în forma standard în care i-a fost prezentat, banca o să refuze să îi mai acorde credit.
Clauza de la art. 8.16 a fost contestată de clienți cu prilejul semnării, dar banca le-a explicat că oricum este preformulat standard, că nu se poate negocia și că acest contract respectă Legea nr.190/1999.
„Împrumutatul/Codebitorul declară ca au citit, înțeles și acceptat clauzele prezentului contract și că acestea au fost negociate cu CEI în conformitate cu prevederile Legii nr. 193/ 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, cu modificările ulterioare”.
Pârâta a introdus această clauză în contract, deși cunoștea că a încălcat Legea nr.193/2000 și Legea nr.190/1999, încercând să manipuleze voința clientei și să se asigure prin această clauză că împrumutata va fi descurajată să conteste în instanță clauzele care contravin legilor invocate și care sunt abuzive.
Reclamanta a solicitat ca instanța să constate această clauză ca fiind abuzivă, având în vedere următoarele aspecte:
În primul rând, Banca a stipulat această clauză neținând cont de faptul că împrumutata este consumatoare. Legislația consumului definește această categorie social-juridică, respectiv persoanele care: acționează în scopuri din afara activităților lor comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar profesionistul, în cazul de față banca, este definit ca fiind cel care: acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia. Din aceste definiții, care se regăsesc, în cvasi-totalitatea actelor normative de protecție a consumatorului, practica judiciară atât națională cât și internațională a decelat dezechilibrul dintre consumator și profesionist, instituind față de primul o . garanții/norme de protecție tocmai în scopul refacerii echilibrului juridic dintre consumator și profesionist.
Acestea fiind spuse, și plecând în argumentația reclamantei de la o înțelegere clară a regimului juridic ce caracterizează părțile contractului din această speță, reclamanta a dorit să învedereze instanței că introducerea și prezența în contractul de credit mai sus amintit a clauzei 8.16 din Condițiile speciale este abuzivă pentru că pleacă de la premisa greșită conform căreia consumatorul și profesionistul sunt calificați să constate existența unei clauze abuzive. Din start, această prezumție este eronată. Consumatorul nu are cunoștințe de specialitate pentru evaluarea unei clauze contractuale ca fiind abuzivă. Consumatorii, în cele mai multe dintre situații, nu cunosc pe deplin întreaga legislație de protecție, având în vedere că această legislație este dispersată în mai multe acte normative.
Prin urmare, prevederea acestei clauze prin care consumatorul renunță la dreptul său de a contesta caracterul abuziv al clauzelor contractuale este abuzivă și pentru următoarele motive: se încadrează în prevederile lit. 1 din Anexa cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori că prevede că „exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acțiune legală sau de a exercita un alt remediu legal...”.
Prin clauza 8.16 care are semnificația atestării clauzelor contractuale ca fiind legale raportat la dispozițiile Legii nr.193/2000 se încalcă lit. 1 din Anexa la Legea nr.193/2000, pentru că exclude posibilitate; consumatorului de a întreprinde o acțiune legală cu privire la caracterul abuziv al clauzelor contractuale.
Un al doilea motiv pentru care această clauză nu poate să producă efecte este că drepturile consumatorilor sunt conferite prin norme imperative și astfel aceștia nu pot să renunțe la ele prin intermediul unor clauze contractuale, raportat și la prevederile art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000.
În al doilea rând, trebuie menționat faptul că această clauză nu a fost negociată efectiv cu consumatoarea, nu există un proces verbal în care să se regăsească negocierea contractului și implicit a clauzei 8.16, așa cum prevede imperativ Legea nr.193/2000. Așa cum a arătat reclamanta la început, aceasta nu au avut posibilitatea să studieze cu 10 zile anterior contractul. Prin această imposibilitate, capacitatea ei de a înțelege pe deplin conținutul obligațiilor a fost redusă și compromisă de Bancă și implicit posibilitatea de a se angaja juridic în mod real a fost mult diminuată.
Banca, în calitate de profesionist, avea pregătit aparatul de specialitate să înțeleagă pe deplin consecințele acestei clauze, ceea ce vădește cu atât mai mult un abuz din partea ei. Principala activitate a băncii se circumscrie acordării de credite, care se realizează prii intermediul acestor contracte de credit. Această disproporție de forță economică, tehnică ș juridică trebuie înlăturată sau compensată, iar în acest sens legiuitorul a înțeles dificultățile și abuzurile la care sunt supuși consumatorii instituind în favoarea acestora o legislație de protecție.
Pentru toate motivele expuse mai sus, reclamanta a solicitat ca instanța să constate ca fiind abuzivă clauza 8.16 din Condițiile speciale ale contractului de credit enunțat și pe această cale să declare nulitatea absolută a acestei clauze împreună cu eliminarea ei din contractul de credit.
În drept, reclamanta a invocat practica CJUE obligatorie și prevederile Directivei nr.93/13, ale Legii nr.193/2000 și ale art. Legea nr. 190/1999, plus celelalte prevederi invocate în acțiune sau indicate în cele ce urmează.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar, în copie, convenție credit din data de 24.06.2008, oferta de credit din data de 24.06.2008, act adițional la convenția de credit din data de 24.06.2008, contract de ipotecă, împuternicire avocațială, grafic rambursare, tabel calcul comision administrare, extrase de cont, carte de identitate reclamantă, certificat de căsătorie, notificări bancă și răspunsuri emanate de la pârâtă.
La data de 04.12.2014, prin compartimentul registratură, pârâtele au depus la dosar întâmpinare la cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, prin care au solicitat în principal, respingerea cererii introductive de instanță, ca efect al excepțiilor invocate: a) excepția nulității capătului 1 de cerere, față de cerințele imperative ale art. 194 Cod procedură civilă; b) excepția prescripției dreptului de a solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în cererea de chemare în judecată; c) excepția prescripției dreptului la formularea capătului 1 de cerere, referitor la restituirea prestațiilor; d) excepția inadmisibilității capătului 1 de cerere, referitor la constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale considerate abuzive, iar în subsidiar ca neîntemeiată, precum și acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de pârâte ca urmare a acestui litigiu.
A solicitat pârâta ca reclamanta să precizeze dacă înțelege să conteste ca fiind abuzivă și clauza referitoare la comisionul de rambursare anticipată a creditului.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a formulat trei capete de cerere, astfel:
a. constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute art. 5.1. lit. c din contractul de credit, cu consecința obligării restituirii sumelor încasate de către pârâte cu titlu de comision de administrare;
b. constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 8.16 din Contractul de credit:
c. obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Cu toate acestea, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, argumentația reclamantei pe marginea pretinsului caracter abuziv al clauzelor contractuale criticate face referire, în paralel, atât la comisionul de administrare, cât și la comisionul de acordare credit, prevăzut la art. 5.1 lit. d din Contractul de credit.
O asemenea precizare din partea reclamantei este esențială în soluționarea prezentei cauze, întrucât aceasta este sigura care stabilește prin cererea de chemare în judecată cadrul procesual și întinderea pretențiilor sale, instanța urmând să ia act de acestea și să se pronunțe asupra admiterii sau respingerii fiecărui capăt de cerere.
Față de aceste împrejurări, pârâtele au solicitat instanței de judecată, în temeiul art. 200 Cod procedură civilă, să pună în vedere reclamantei să precizeze care sunt în concret clauzele contractuale pe care înțelege să le deducă judecății ca fiind abuzive.
Aspecte de fapt relevante.
La data de 24.06.2008, pârâtele au încheiat cu reclamanta C. A. contractul de credit și de garanție nr._, pentru suma de 51.250 CHF (franci elvețieni), reprezentând credit pentru nevoi personale nenominalizate, creditul urmând a fi achitat în 360 de luni.
Pârâtele au subliniat că dispozițiile contractului respectau și respectă în continuare legislația în vigoare la data încheierii lui, inclusiv reglementările privind protecția consumatorului, acesta conținând informații clare și complete, exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, de natură a permite împrumutaților să înțeleagă pe deplin atât drepturile cât și obligațiile lor.
Pârâtele, urmare a cererii de credit ale reclamantei din data de 12.05.2008, au pus la dispoziția acesteia oferta de creditare și propunerea de contract, iar aceasta a avut posibilitatea să îl studieze pe toată perioada în care au fost întocmite actele necesare aprobării creditului și nu au fost în niciun fel constrânsă să îl semneze imediat.
De asemenea, pentru creditul acordat, pârâtele au perceput comisioanele prevăzute de art. 5.1 din contractul de credit, comisionul de administrare fiind criticat în prezent de împrumutată.
Pârâtele au menționat faptul că, în ceea ce privește comisionul de administrare, acesta a fost menționat atât în art. 5.1 lit. c din contractul de credit cât și în cuprinsul graficului de rambursare emis la data încheierii contractului.
De asemenea, pârâtele au solicitat a se observa faptul că toate costurile contractului de credit (dobândă, comisioane) au fost prezentate împrumutatei anterior încheierii contractului odată cu aprobarea cererii de credit.
Prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanta a solicitat instanței de judecată să constate că respectivul contract de credit este scutit de costuri, să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art.5.1 lit. c și art.8.16 din contractul de credit. De asemenea, aceasta a solicitat restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, cu aplicarea dobânzii legale aferente. Mai mult decât atât, a solicitat obligarea pârâtelor la modificarea contractului prin eliminarea clauzelor constatate ca abuzive.
În temeiul art. 248 Cod procedură civilă, pârâtele au solicitat instanței să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor care fac de prisos cercetarea fondului.
Excepția nulității capătului 1 de cerere, față de cerințele imperative ale art. 194 Cod procedură civilă.
Prin acest capăt de cerere, reclamanta a solicitat instanței restituirea sumelor plătite cu titlu de comision administrare, la care să se adauge și dobânda legală aferentă sumelor pretinse.
Pentru ca instanța de judecată să fie legal învestită cu soluționarea unei cereri de chemare în judecată, literatura de specialitate a reținut din coroborarea textelor de lege aplicabile necesitatea existenței a trei elemente esențiale ale acțiunii civile, respectiv, un element subiectiv (părțile) și două elemente obiective (obiectul și cauza).
Importanța stabilirii acestor elemente în mod concret prin cererea de chemare în judecată este evidentă. În raport de pretenția dedusă judecății, magistratul urmează să se pronunțe în dispozitivul hotărârii.
Mai mult, în raport de elementele acțiunii se va putea aprecia pe viitor asupra unei eventuale autorități de lucru judecat. Importanța acestor elemente ale cererii de chemare în judecată justifică calificarea excepției invocate în legătură cu acestea, ca fiind excepție absolută de fond.
În cazul de față, deși împrumutata a solicitat o exonerare judiciară de la plata unei părți din prețul contractului, acesta nu și-a precizat în niciun fel valoarea pretențiilor deduse judecății.
Potrivit art. 194 lit. c Cod procedură civilă, cererea de chemare în judecată va cuprinde întotdeauna „obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în ani, precum și modul de calcul prin care s-a ajuns Ia determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare”.
Reclamanta nu a precizat ce sumă a solicitat a-i fi restituită cu titlu de dobândă legală și cu atât mai puțin nu a indicat modul de calcul a unei astfel de sume, deși această obligație îi incumba în totalitate.
Pârâtele au subliniat faptul că, având în vedere că reclamanta a solicitat eliminarea inclusiv pentru viitor a comisionului de administrare, se impunea ca acesta să precizeze contravaloarea comisionului de administrare, credit ce urmează a nu mai fi plătit m eventualitatea admiterii acțiunii pentru toată durata contractuală.
Comisionul de administrare este perceput lunar de către pârâte pentru gestionarea contractului de credit încheiat cu respectivul client.
Astfel, în cauză se impunea ca reclamanta să precizeze care este valoarea totală a comisionului de administrare, de la plata căruia urmărește a fi exonerată, precum și cuantumul dobânzii legale aferente acestui debit.
Mai mult, cu rea-credință a afirmat că această că valoarea obiectului litigiului este limitată la suma de 15,020, 25 lei când de fapt, acesta are o valoare totală de_,1 lei.
Prin cererea de chemare în judecată, aceasta a vizat eliminarea totală din cuprinsul costului contractului de credit a comisionul de administrare pentru viitor, cât și restituirea sumelor plătite în trecut cu acest titlu.
Or, analizând clauzele 2... 2.2- respectiv 5.1. lit. c din contractul de credit, se observă faptul că acest comision este datorat în cuantum de 0,15 % pe toată perioada contractuală începând cu a 13-a scadență.
Prin urmare, din durata totală de 360 de luni a contractului, reclamanta va plăti comisionul de administrare pentru 348 de luni (360 luni -12 luni+348 luni).
În doctrină s-a stabilit că sancțiunea ce intervine în cazul cererii de constatare acaracterului abuziv al clauzelor contractuale, este nulitatea relativă, neexistând o ordine juridică de ordine publică, ci doar raporturi juridice individuale între un consumator și cocontractantul său.
Cauzele CJUE indicate având numerele C-240/98 și C/244/98 - Oceano Grupo Editorial, vorbesc de o cu totul altă obligație a instanțelor naționale, și anume de obligația de a „aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale”.
Cercetarea caracterului abuziv, nu echivalează cu invocarea unui motiv de nulitate, indiferent care ar fi tipul ei.
Excepția prescripției dreptului la formularea capătului 1 de cerere, referitor la restituirea prestațiilor.
Astfel, solicitarea împrumutatei de a-i fi restituite sumele percepute în baza clauzelor considerate de acesta ca fiind abuzive, este prescriptibilă în termenul general de 3 ani.
Or, în ceea ce privește recuperarea sumelor pretins plătite nedatorat pârâtelor (comision de administrare, inclusiv dobânzile legale aferente) dreptul la acțiune al reclamantei se naște în mod evident din momentul încheierii contractului întrucât atunci au fost inserate clauzele pe care acesta le consideră abuzive și în temeiul cărora au fost percepute aceste sume.
Excepția inadmisibilității capătului 1 de cerere, referitor la constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale considerate abuzive.
Potrivit legislației europene în domeniu, sancțiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una sui generis, respectiv, încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a se repune în discuție prestațiile deja executate, cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității.
Argumente pe fondul cauzei.
Condițiile prevăzute de legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză să fie abuzivă.
În măsura în care instanța de judecată va trece peste excepțiile invocate de pârâte, acestea au arătat că prevederile Legii nr. 193/2000, invocate de reclamantă ca temei de drept, presupun două condiții pozitive și două negative a căror îndeplinire cumulativă poate conduce la constatarea existenței unei clauze abuzive: să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului, să fie contrară cerințelor bunei - credințe, să nu fi fost negociată, să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului.
Clauzele contestate de reclamantă sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv .
Or, la nivelul legislației din România nu există o reglementare care să autorizeze un control al clauzelor care fac parte din obiectul principal al contractului, ci dimpotrivă, conform art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 este interzis un astfel de control:
„Evoluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
În concluzie, nu se poate desprinde din cauza Caja de Ahorros y Monte Piedad de Madrid concluzia că instanța ar fi avizată să cerceteze caracterul abuziv al unor clauze ce fac parte din obiectul principal al contractului.
Astfel, din moment ce comisionul contestat stabilește o prestație esențială a contractului de credit și reprezintă o remunerație a unui serviciu prestat de Subscrisa este evident că din perspectiva jurisprudenței CJUE face parte din obiectul principal al contractului și nu poate face obiectul cercetării caracterului său abuziv.
Clauzele contestate au fost inserate în contractul de credit cu respectarea obligației de transparență.
Comisionul de administrare a fost exprimat atât în contractul de credit în termeni clari și inteligibili, nefiind o clauză complexă sau care să folosească un limbaj pentru înțelegerea căruia ar fi nevoie de cunoștințe de specialitate. Această concluzie poate fi desprinsă din analiza clauzelor contestate cu atât mai mult cu cât în conținutul acestora se prezintă modul de calcul al acestuia, prin raportare la valoarea creditului acordat.
Astfel, potrivit art. 5.1. lit. c din Contractul de credit: comisionul de administrare lunar este de 0,15%, plătibil începând cu scadența a 13-a.
Clauzele contestate de reclamantă au fost negociate sau ar fi putut fi negociate de un consumator diligent.
În aprecierea îndeplinirii acestei condiții, instanța trebuie să ia în considerare existența un minim de diligență din partea consumatorului atât pentru a înțelege dispozițiile contractuale pe care intenționează să și le asume, cât și pentru a încerca influențarea acestora.
Fără a fi supus vreunei presiuni din partea băncii, reclamanta a optat pentru semnarea convenției de creditare cu pârâtele, declarând că a citit, a înțeles și acceptat clauzele prezentului contract și că acestea au fost negociate cu CEI în conformitate cu prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, cu modificările ulterioare, acestea fiind negociate și agreate de părți conform clauzei 8.16 din contractul de credit din 2008.
De reținut că, în susținerea pretențiilor sale, reclamanta a invocat faptul că art.4 din Legea nr.193/2000 instituie o prezumție al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, pierzând din vedere faptul că această prezumție este una relativă, care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă.
În acest sens, nu poate fi primită nici afirmația potrivit căreia Banca nu a încheiat procese verbale de negociere nu poate fi primită, de vreme ce nu există dispoziție legală expresă care să impună în sarcina instituțiilor de credit o asemenea procedură.
Clauzele contestate de reclamantă nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Doctrina este unanimă în a considera existent „dezechilibrul semnificativ” numai în situația absenței unor prestații echivalente ca urmare a executării obligațiilor contractuale de către părți .
Pornind de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei nr.93/13/CEE care prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ” - doctrina a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală”.
Partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.
Așa cum s-a statuat în jurisprudență franceză: „Simplul fapt că o clauză figurează într-un contract de adeziune nu este suficientă pentru a demonstra că ea fusese impusă printr-un abuz de putere economică”.
Prin urmare, reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr.193/2000 nu ca urmare a unui prezumtiv dezechilibru contractual (care ar fi putut fi foarte simplu remediat, spre exemplu, prin refinanțarea creditului în condiții mai avantajoase la o altă bancă), ci profită de prevederile acestei legi în vederea obținerii în mod nejustificat a eliminării comisionului de administrare.
Eliminarea comisionului de administrare înseamnă lăsarea contractului fără însăși obiectul său, fără contraprestația corespunzătoare, adică obligarea pârâtelor să realizeze acte de comerț gratuit sau în pierdere către reclamantă, și este de natură a crea un dezechilibru semnificativ și cât se poate de cert în defavoarea acestora.
Argumentele reclamantei în privința dezechilibrului semnificativ divaghează de la ceea ce presupune dezechilibrul semnificativ în contracte.
Față de cesiunea de creanțe pe care Banca o efectuează, trebuie arătat, că pe lângă prevederile contractuale care o îndreptățesc să acționeze în consecință, prevederile legale în vigoare nu interzic sub nicio formă această operațiune juridică, iar consimțământul debitorului cedat nu este necesar pentru ca cesiunea să producă efecte.
O dovadă în plus a lipsei de fundament a susținerilor reclamantei, potrivit cărora, cesiunea de creanțe făcută către o societate din grup nu mai necesită notificarea clientului este reprezentată de înscrisurile depuse la Anexa nr.5 a prezentei întâmpinări, din care reiese fără urmă de tăgadă că cele două cesiuni efectuate între pârâte au fost notificate.
Clauzele contestate nu sunt contrare bunei – credințe.
Pârâtele nu au întreprins nicio acțiune de convingere a încheierii contractului de credit, ci s-au limitat la prezentarea unei oferte, în care modul de stabilire a comisionului de administrare este unul clar stipulat. Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu a adus niciun argument pentru care clauzele contestate ar fi contrare bunei credințe.
În cuprinsul contractului de credit nu este menționat în mod expres D. întrucât, la momentul încheierii contractului de credit, legislația care reglementa calculul D., respectiv Legea nr. 289/2004, nu se aplica contractelor de credit pentru valori mai mari de 20.000 EURO sau contractelor de credit prin care se angajează să acorde credit și sunt garantate prin ipotecă asupra unui bun imobil, după cum prevede art. 3 alin.1 din această lege.
Chiar dacă prin absurd s-ar reține că pârâtele erau obligate a insera D. în contractul de credit, doar această împrejurare nu imprimă, automat caracter abuziv clauzelor contestate, fiind necesară îndeplinirea cumulativă a celor patru condiții din Lege a nr. 193/2000.
Clauza prevăzută la art. art. 8.16 în Contractul de credit nu este abuzivă.
În argumentarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 8.1631 din contractul de credit, reclamanta s-a rezumat la a invoca chestiuni de fapt nesusținute de ansamblul probatoriu administrat de către aceasta.
Este adevărat că Banca are sarcina dovedirii negocierii contractului, însă aceasta nu poate face dovada unor fapte negative, din moment ce reclamanta a înțeles să invoce vicii de consimțământ (violență psihică), pentru care pârâtele au apreciat că se aplică regulile generale în materie de probațiuni.
Or, acest lucru nu poate fi acceptat, de vreme ce art. 8.16 nu constituie un obstacol, cu o garanție a realizării drepturilor consumatorului, conceput de maniera unui mecanism de alertă, menit să îl determine pe acesta să recitească și să cântărească sensul și întinderea obligațiilor ce îi incumbă înainte de semnarea contractului.
Astfel cum s-a arătat anterior, reclamanta a invocat lipsa unui proces verbal de negociere a contractului, prin raportare la dispoziții fictive din Legea nr.193/2000, câtă vreme nu există o obligație legală a Băncii de a consemna întâlnirile și discuțiile purtate cu clienții săi.
Clauza prevăzută la art. 5.1 lit. c, referitoare la comisionul de administrare nu este abuzivă.
Activitatea de monitorizare și gestionare a creditului este principala activitate a băncii după acordarea unui credit.
Așa cum s-a arătat mai sus, comisionul de administrare face parte din costul total al creditului, reprezentând un element al prețului contractului, neexistând nicio dispoziție legală care să interzică perceperea acestui comision sau care să permită instanței să modifice cuantumul acestuia.
Comisionul de administrare se percepe pentru administrarea contului de credit: el cuprinde costuri cu operațiunile bancare privind întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului. informarea permanentă a clientului, diligențele cu care banca se îngrijește ca rambursarea creditului să aibă loc în mod corect.
Anularea unor clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive.
Față de aceste împrejurări, pârâtele au învederat instanței faptul că cererea reclamantei de restituire a sumelor încasate de către acestea în temeiul prevederilor pretins abuzive ale Contractului de credit este nefondată, acesta fiind un contract cu executare succesivă, incompatibil cu teza restituirii prestațiilor deja efectuate, astfel cum s-a arătat.
Având în vedere argumentele expuse în prezenta întâmpinare, pârâtele au solicitat instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună: respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă ca efect al admiterii următoarelor excepții ordonate conform art. 248 Cod procedură civilă: a) excepția nulității capătului 1 de cerere, față de cerințele imperative ale art. 194 Cod procedură civilă; b) excepția prescripției dreptului de a solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în cererea de chemare în judecată; c) excepția prescripției dreptului la formularea capătului 1 de cerere referitor la restituirea prestațiilor; d) excepția inadmisibilității capătului 1 de cerere, referitor la constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale considerate abuzive, respingerea cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă ca neîntemeiată și obligarea reclamantei în temeiul art. 453 Cod procedură civilă la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.
În drept, au fost invocate Legea nr. 190/1999, Legea nr. 193/2000, Directiva nr.93/13/CEE, OUG nr. 50/2010, Legea nr. 289/2004, precum și toate temeiurile de drept invocate în prezenta întâmpinare.
Pârâtele au anexat alăturat întâmpinării copii de pe următoarele înscrisuri: contract de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 24.06.2008, cu anexe, cerere de credit din data de 12.05.2008, adeverință de venit nr.53 din data de 07.05.2008, carte de identitate și carnet de muncă privind pe A. A., ofertă de credit din data de 24.06.2008, acord de transmitere și consultare a informațiilor la . SA nr._ din data de 12.05.2008, raport de evaluare a proprietăților imobiliare tip apartament pentru garantarea creditelor ipotecare, declarație privind apartenența la grupuri, adresa nr.__966662 din data de 08.04.2009, adresă din data de 08.12.2011, borderou, plan rambursare credit.
La termenul de judecată din data de 26.01.2015, instanța a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sector 6 București, cu privire la care reține următoarele:
Potrivit art.99 c.proc.civ., „Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competența altei instanțe, instanța sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența. (2) În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt”.
În speță reclamantul a formulat mai multe capete principale de cerere, prin fiecare solicitând constatarea nulității, pentru caracter abuziv, al unor clauze din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/24.06.2008.
În privința capătului de cerere prin care se solicită a se constata caracterul abuziv al clauzei cuprinsă în art.8.16 din convenție instanța apreciază că acesta nu este evaluabil în bani, având în vedere obiectul clauzei contractuale contestate, în conformitate cu care „împrumutatul/codebitorul declară că au citit, înțeles și acceptat clauzele prezentului contract și că acestea au fost negociate cu CEI în conformitate cu prevederile legii 193/2000”. În speță, deși contractul este patrimonial, nu se poate evalua obiectul clauzei prin care părțile declară că au citit, înțeles și acceptat contractul și l-au negociat conform legii 193/2000, clauză a cărei nulitate se solicită a se constata. Chiar dacă s-ar aprecia că această clauză poate fi evaluată la valoarea contractului, instanța reține că valoarea contractului (fără dobânzi și comisioane) este de_ CHF care în echivalent depășește valoarea de_ lei prevăzută de art.94 lit.j Cod procedură civilă.
Or, în cazul acesta competența de soluționare în primă instanță revine tribunalului, potrivit art.95 pct.1 c.proc.civ., întrucât nu se încadrează în cazurile limitativ reglementate de art.94 c.proc.civ. care atrag competența materială a judecătoriei.
În consecință, din moment ce este vorba despre capete principale de cerere, dintre care unul este de competența tribunalului, ținând cont de prevederile art.99 c.proc.civ., instanța va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a întregii cereri în favoarea Tribunalului București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția necompetenței materiale.
Declină competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta C. A. (fostă Neniscu), domiciliată în Municipiul Suceava, ., județul Suceava, având CNP_, prin Asociația de Consiliere a Clienților Bancari și a Asiguraților din România, cu domiciliul ales în Timișoara, Bastion Office, ..2, etaj 3, ., în contradictoriu cu pârâtele C. E. Ipotecar IFN SA, cu sediul în București, ., Anchor Plaza, Corp C, etaj 7, Birou 7 CO1, sector 6, număr de ordine Registrul Comerțului J40/_/2004, CUI:_, C. E. Bank România SA, cu sediul în București, ., Anchor Plaza, sector 6, înmatriculată la Registrul Comerțului cu nr. J40/_/1993 CUI_ și C. E. Bank NV, cu sediul în Olanda, 1101 CJ Amsterdam, Kaspeldereef 6 A, înregistrată la Reg. Comerțului al Camerei de Comerț din Amsterdam sub nr._, prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA, cu sediul în București, ., Anchor Plaza, Corp C, etaj 7, Birou 7 CO1, sector 6, în favoarea Tribunalului București.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 26.01.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.CAE/Thred.MV
6 ex./12.02.2015
| ← Acţiune în constatare. Sentința nr. 541/2015. Judecătoria... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 1506/2015. Judecătoria... → |
|---|
