Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 2982/2015. Judecătoria SIBIU

Comentarii

0

Sentința nr. 2982/2015 pronunțată de Judecătoria SIBIU la data de 21-05-2015 în dosarul nr. 2982/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SIBIU

SECTIA CIVILA

SENTINȚA CIVILĂ NR. 2982

Ședința publică din data de 21.05.2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: S. R. - Judecător

GREFIER: G. N.

Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea în cauza civilă privind pe reclamantul V. T. T. și pe pârâta . SA, având ca obiect constatare nulitate act juridic.

Dezbaterile asupra fondului cauzei au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 08.05.2015, când părțile prezente au pus concluzii care s-au consemnat prin încheierea de ședință din aceiași zi, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, conform art. 396 alin. 1 C.pr.civ., a amânat pronunțarea pentru data de 14.05.2015 și apoi pentru astăzi, 21.05.2015, când a hotărât în aceeași componență următoarele:

INSTANȚA,

Constată că prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul instanței sub dosar nr._, reclamantul V. T. T., cu domiciliul în Cisnădie, ., ., cu domiciliul procesual ales în Sibiu, ., la Cabinet de avocat C. C. I., a solicitat în contradictoriu cu pârâta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA, cu sediul în București, .. 5, sector 3, ca prin sentința ce se va pronunța în cauză să se dispună următoarele:

1. Să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a contractului de credit bancar nr._/21.12.2007, în ceea ce privește clauza prevăzută de punctul 5 ultima teză, respectiv: „dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR”;

2. Să se dispună înlăturarea acestei clauze și să se stabilească modul de calcul al dobânzii, astfel cum este prevăzut de prevederile art. 37 lit. a din OUG nr. 50/2010, respectiv dobânda va avea o componentă variabilă - indicele Euribor și o componentă fixă - marja băncii, respectiv în felul următor: Euribor + marja fixă de 2 p.p.;

3. Să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 2.246,52 euro (valoare estimativă) percepută în mod nelegal și abuziv din septembrie 2011 până la data introducerii acțiunii și în continuare până la restituirea efectivă a acestor sume, achitate peste formula de calcul Euribor + marja fixă de 2 p.p., precum și dobânda legală aferentă acestei sume;

4. Să se constate abuzive și nule clauzele de la pct. 9 lit. c din convenția de credit nr._/21.12.2007 încheiată cu pârâta și pct. 3.9 din condițiile generale ale convenție, referitoare la comisionul de administrare credit în cuantum de 7,50 Euro/lună;

5. Să fie obligată pârâta să-i restituie reclamantului sumele achitate de acesta cu titlu de comision de administrare, începând cu luna septembrie 2011 și până la data introducerii acțiunii, în cuantum de 270 euro, precum și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală aferentă acestei sume;

6. Să se constate abuzive și nule clauzele de la pct. 9 lit. f din convenția de credit nr._/21.12.2007 încheiată cu pârâta și pct.3.8 din condițiile generale ale convenție, referitoare la comisionul de urmărire riscuri lunar în cuantum de 0,28% din valoarea creditului contract;

7. Să fie obligată pârâta să restituie sumele achitate de reclamant cu titlu de comision de risc, începând cu luna septembrie 2011 până la data introducerii acțiunii, în cuantum de 1.512 euro și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală aferentă acestei sume;

8. Să fie obligată pârâta ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței ce se va pronunța în cauză să-i pună la dispoziție reclamantului actul adițional al convenției, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului.

9. Să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii se arată că, reclamantul a încheiat cu BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA - Sucursala Sibiu, contractul de credit nr._/21.12.2007, având ca obiect un credit în valoare de 12.000 euro, cu o perioadă de rambursare de 120 luni, în momentul încheierii convenției, reclamantul acționând de pe o poziție inegală în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse de acesta fiind prestabilite de împrumutător, fără a-i da posibilitatea împrumutatului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze.

Clauzele din convenția de credit mai sus indicată sunt ilicite și abuzive și, pe cale de consecință, au o cauză ilicită pentru faptul că banca i-a pus reclamantului la dispoziție un formular tipizat de contract, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de către acesta, întregul act juridic fiindu-i impus în forma respectivă de către bancă.

Prin urmare, banca a transformat tacit contractul de credit într-unul de adeziune, context în care aceste clauze neputând fi negociate, au creat în detrimentul reclamantului și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru între drepturile și obligațiile sale contractuale. Dezechilibrul contractual pe care îl generează aceste clauze este evident întrucât cuantumul dobânzii de referință afișată la sediul băncii este lăsat la discreția acesteia. Această dobândă de referință variabilă permite băncii, ca în mod arbitrar, să modifice cuantumul dobânzii și astfel, reclamantul nu poate ști cu precizie care este costul creditului, acest cost nefiind predictibil.

Reaua-credință a băncii este demonstrată de evoluția cuantumului dobânzii practicate de aceasta prin comparație cu evoluția indicilor bancari de pe piețele financiare. Când indicele Euribor a avut creșteri, banca a majorat cuantumul dobânzii, în schimb, în momentul în care acest indice a scăzut, banca nu a mai diminuat în consecință cuantumul dobânzii, creând astfel un grav dezechilibru contractual.

În ceea ce privește clauza de la punctul 5 din contractul de credit, aceasta stabilește că dobânda este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 2 p.p.

Până la . dispozițiilor OUG nr. 50/2010, dobânda curentă aplicată de bancă era 10,9 % pe an. Dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 2 p.p. Această clauză pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta fiind doar înștiințat cu privire la noua rată a dobânzii. Mai mult, înștiințarea se face doar prin afișare la sediul BCR și nu printr-o notificare directă a consumatorului.

Conform art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Calculul dobânzii în funcție de dobânda de referință afișată la sediile acesteia, precum și clauza care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii acordă un drept discreționar băncii de a modifica acordul de voință format la momentul semnării contractului de credit. De fapt, această clauză contractuală vine în contradicție nu numai cu dispozițiile legislației de protecție a consumatorilor, ci și cu prevederile art. 948 pct. 3 și art. 964 C.civ.

Conform acestor texte legale, obiectul actului juridic (în cazul de față dobânda) trebuie să fie determinat sau determinabil. Astfel, contractele de credit cu dobânda variabilă trebuie să conțină clauze care să confere dobânzii caracter determinabil, iar acest caracter presupune ca părțile din contract să poată, la momentul exigibilității obligației ce reprezintă obiectul contractului, să determine în mod obiectiv întinderea acesteia (în cazul de față cuantumul dobânzii). Prin aceste clauze, reclamantului îi este imposibil să determine modalitatea în care banca calculează cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil al dobânzii. În plus, clauza care permite băncii calculul dobânzii clienților în funcție de dobânda de referință afișată la sediile băncii, conține o condiție pur potestativă pentru bancă, în calitatea sa de debitor al obligației de a calcula corect cuantumul dobânzii. Conform dispozițiilor contractuale, banca s-a obligat să calculeze dobânda curentă care trebuie achitată cu titlu de preț al contractului, dar modalitatea în care banca a înțeles să-și exercite această obligație este după principiul si voluero - „dacă vreau dobânda crește/scade”.

Această modalitate de calcul a dobânzii (dobânda de referință a băncii plus marja fixă) este în contradicție și cu alte prevederi legale. Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), „vânzătorul (banca) trebuie să informeze consumatorii (adică împrumutatul) despre prețul final al produsului (creditul acordat) și să ofere toate informațiile și documentele tehnice care trebuie să însoțească produsul”. Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiția pe care o dă art. 2 pct. 24 din OG nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului pentru consumator. Cu alte cuvinte, banca la momentul încheierii contractului, era obligată să informeze reclamantul cu privire la cuantumul total al dobânzii sau trebuia să ofere informații exacte în legătură cu modalitatea în care se va calcula cuantumul dobânzii. Prin această omisiune, banca și-a încălcat obligația de informare.

Atât Legea nr. 193/2000, cât și Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului Comunității Europene conțin o listă a clauzelor care sunt considerate abuzive. În această listă, la alin. 1 litera p), respectiv litera l) se menționează că este abuzivă clauza prin care se dă posibilitatea unui furnizor de servicii să crească prețul. În alin. 2 la lit. a), respectiv c), se arată că modificarea prețului în funcție de modificarea unei rate de pe piața financiară, pe care furnizorul nu o poate controla nu este clauză abuzivă. per a contrario, dacă modificarea dobânzii nu are legătură cu un indice de pe piața financiară, înseamnă că ne aflăm în fața unei clauze abuzive. Mai mult, din moment ce dobânda, în acest caz, este dobânda de referință a băncii, caracterul abuziv al clauzei mai rezultă și din caracterul controlat al dobânzii. Aceste texte legale interzic în mod expres băncilor fixarea unei dobânzi care să varieze în funcție de voința lor exclusivă, impunând obligația raportării fluctuației dobânzii la indici de referință verificabili (Euribor, Robor etc.).

Ca o consecință a constatării caracterului abuziv și nelegal al clauzelor privind modalitatea de determinare a dobânzii, apreciază reclamantul că se impune înlăturarea acestora din convenția de credit, iar sumele pe care reclamantul le-a achitat ca dobândă peste formula de calcul Euribor + marja fixă de 2 p.p., reprezintă o plată nedatorată care, potrivit art. 1092 C.civ., trebuie restituită.

La punctul 9 lit. f din condițiile speciale ale convenției și la pct. 3.8 din condițiile generale ale convenției, a fost stabilit comisionul de urmărire riscuri, care se calculează flat, prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului, odată cu rata de credit și dobânda. După cum se poate observa, comisionul de urmărire riscuri a fost prevăzut în contractul de credit fără să se specifice ce reprezintă și ce riscuri acoperă acest comision.

Consideră reclamantul că, față de dispozițiile Legii nr. 193/2000, respectiv art. 1 alin. 1 din lege, clauzele referitoare la comisionul de urmărire riscuri sunt abuzive.

Din cuprinsul convenției se constată că terminologia folosită de pârâtă nu este decriptată, nefiind explicitată în cuprinsul condițiilor generale ale convenției, astfel ca reclamantul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care este perceput comisionul de urmărire riscuri, clauzele care stabilesc acest comision fiind neclare și echivoce.

Clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive și prim prisma destinației acestui comision. În ce privește riscul pentru conduita culpabilă a clientului, prin convenție s-a prevăzut că în cazul în care reclamantul achită cu întârziere obligațiile de plată, banca percepe dobândă majorată, iar dacă clientul nu își îndeplinește obligațiile de plată, banca este îndreptățită să treacă la executarea silită.

Pe de altă parte, această clauză privind comisionul de urmărire riscuri nu a fost negociată cu reclamantul, iar convenția nu conține nicio clauză prin care și acesta să fie protejat de acest risc. În fapt, comisionul de urmărire riscuri reprezintă o dobândă ascunsă, iar față de dispozițiile art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000, clauzele referitoare la comisionul de urmărire riscuri sunt abuzive, întrucât, pe de-o parte sunt neclare și echivoce, iar pe de altă parte, nu au fost negociate și creează, în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ce privește comisionul de administrare, care a fost inclus în convenție de către pârâtă prin act adițional, prin cumulul aritmetic al comisionului de risc și comisionul de administrare din convenția inițială, acesta este abuziv pentru că banca a stabilit clauze și obligații noi în sarcina reclamantului, în mod unilateral. Potrivit pct. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. În speță, stabilirea în mod unilateral a noului comision de administrare reprezintă tocmai o asemenea clauză.

Mai mult pârâta pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului.

Reclamantul arată că, și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.

În drept, se invocă dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 969 Cod civil, art. 948 Cod Civil, art. 1092 Cod civil, art. 194, art. 451, art. 453, art. 455 din Noul C.proc.civ.

În probațiune, se solicită încuviințarea probei cu înscrisuri și cu expertiza contabilă.

Pârâta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA, reprezentată convențional prin SCA N. N. D. Kingston Petersen, a formulat întâmpinare în cauză prin care a solicitat pe fondul cauzei respingerea acțiunii civile formulate de reclamant ca nefondată, iar pe cale de excepție a solicitat soluționarea cu prioritate a următoarelor excepții:

a) Excepția inadmisibilității unei acțiuni care vizează constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contracte care nu mai sunt în derulare, pe temeiul de drept reprezentat de Legea nr. 193/2000.

b) Excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului cu privire Ia constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale indicate.

c) Excepția inadmisibilității restituirii prestațiilor percepute de bancă în temeiul clauzelor pretins abuzive și, în subsidiar, excepția prescripției dreptului material la acțiune a reclamantului cu privire la restituirea acestor prestații.

d) Excepția inadmisibilității capătului de cerere privind caracterul abuziv al clauzelor ce reglementează elemente ale prețului contractului de credit.

În motivarea întâmpinării se arată că, constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale poate avea ca efect, potrivit art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, „modificarea clauzelor contractuale sau desființarea acelui contract, cu daune-interese”. Instanța nu poate da eficiență efectelor nulității reglementate de Codul civil întrucât acest act normativ are doar valoarea unei legi generale. În consecință, este lipsit de aplicabilitate în situația de față, cât timp efectele anulării unei clauze din contractul de credit sunt expres reglementate de o lege specială, respectiv de Legea nr. 193/2000.

Excepția inadmisibilității cererii vizând obligarea subscrisei la restituirea așa ziselor sume încasate în temeiul clauzelor (prezumate) ca fiind abuzive, în cazul dobânzii, comisionului de administrare/comisionului de urmărire riscuri, este o excepție absolută prin raportare la caracterul imperativ al normelor juridice aplicabile în speță.

Pârâta invocă și excepția inadmisibilității capetelor de cerere ce vizează finalitatea restituirii unor prestații contractuale având în vedere că sancțiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a se repune în discuție prestațiile deja executate, cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității. Această sancțiune sui generis este consacrată în art. 6 alin. 1 coroborat cu art. 7 alin. 2 din Directiva Consiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, așa cum a fost modificată prin Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011, privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului, interpretate în lumina considerentelor 20 și 23.

Totodată, potrivit art. 1588 Vechiul Cod Civil, aplicabil de altfel contractului încheiat sub imperiul acestei legi, în materia împrumutului de folosință, dobânzile plătite, chiar nedatorate ori plătite în temeiul unei clauze nule, nu se mai restituie. Rațiunea acestei excepții este tocmai evitarea unei îmbogățiri fără justă cauză, însă a împrumutatului, iar nu a împrumutătorului, deoarece împrumutatul este cel care nu poate restitui valoarea folosinței banilor pentru timpul trecut.

Cu privire la excepția inadmisibilității capătului de cerere privind caracterul abuziv al clauzelor ce reglementează elemente ale prețului contractului de credit, nu există vreun dubiu asupra includerii dobânzii și comisioanelor în prețul contractului analizat (cum cere Directiva 93/13/CEE), respectiv că ele se asociază obiectului contractului și cu produsele și serviciile oferite la schimb (cum cere legea națională).

Atât din perspectiva Codului civil și a principiilor generale de drept, cât și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000, invocate chiar de reclamant, cererea de anulare sau modificare a clauzelor contractuale referitoare la dobândă sau comisioane este inadmisibilă, având în vedere că dobânda, alături de comisioanele contractuale, reprezintă prețul contractului de împrumut. O astfel de cerere este făcută cu nesocotirea dispozițiilor art. 969 din Codul Civil, care consacră principiul pacta sunt servanda. Acest principiu stă la baza oricărui contract încheiat între particulari, fiind recunoscut și valorificat de practicienii dreptului încă din cele mai vechi timpuri. Voința părților este suverană și nicio putere a statului nu se poate substitui consimțământului liber exprimat al părților. Nimeni și nimic nu poate interveni în sensul alterării acestei voințe, în caz contrar ajungându-se la situația în care persoanele ar fi captive într-o relație contractuală la care nu au convenit.

Prin urmare, dacă instanța ar da curs solicitărilor reclamantului, aceasta ar nesocoti principiul forței obligatorii a contractelor încheiate între particulari, permițând împrumutatului să se sustragă de la obligațiile asumate și să obțină eliminarea în mod unilateral a obiectului principal al contractului de credit, respectiv prețul acestuia, compus din dobândă și comisioane, lucru inadmisibil din perspectiva dispozițiilor legale sus-menționate.

Cu privire la solicitarea ca dobânda să fie constituită din marja fixă din contract plus Euribor, arată pârâta că cererea reclamanților este în mod evident nelegală deoarece contravine în mod flagrant principiilor fundamentale de drept care guvernează încheierea și efectele contractelor: principiul autonomiei de voință, principiul forței obligatorii, principiul irevocabilității contractului și principiul relativității efectelor contractului.

Inclusiv în ceea ce privește executarea contractelor, intervenția instanței este limitată fie la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul rezultat din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului (executare prin echivalent), fie la obligarea conformării conduitei părților la rigorile contractului (executare în natură).

Nu se poate pune semnul egalității între dobânda de referință a băncii și indicele de referință Euribor. Este evident că în cazul contractului de credit încheiat de reclamant cu BCR părțile au stabilit ca preț al contractului o dobânda curentă variabilă în funcție de dobânda de referință variabilă, care la rândul ei se poate modifica în funcție de costul resurselor de creditare.

Nivelul dobânzii de referință BCR nu este stabilit doar în funcție de Euribor, așa cum în mod greșit consideră reclamantul, ci în funcție de o . factori care se iau în considerare la calcularea acesteia care pot determina o creștere a dobânzii chiar și în cazul scăderii indicelui Euribor: evoluția dobânzii indicative de pe piețele internaționale, astfel încât să reflecte costurile de refinanțare ale băncii; primele de lichiditate asociate termenelor scurte sau lungi de creditare; costul datorat riscului de țară asociat pieței locale pe piețele internaționale; costurile asociate rezervelor minime obligatorii pentru sursele în valută atrase, pe care banca trebuie să le blocheze la BNR; costul generat de contribuția la fondul de garantare a depozitelor; modificările reglementărilor legale care conduc la costuri suplimentare pentru bancă.

Faptul că cele două noțiuni sunt vădit diferite a fost confirmat chiar de către Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele deciziei nr. 2450/22.05.2011, prin care instanța supremă a soluționat o speță identică implicând BCR și în care s-a reținut că dobânda de referință variabilă nu este sinonimă și nu se confundă cu indicele de referință Euribor pentru credite în euro și Libor pentru credite în USD.

Cu privire la clauzele contractuale a căror nelegalitate se reclamă prin cererea de chemare în judecată, pârâta arată că aceste clauze au fost negociate sau ar fi putut fi negociate de către un consumator diligent. Faptul că în general contractele de credit conțin și clauze standard, preformulate, nu duce la concluzia că indiferent de situație, consumatorul nu a cunoscut condițiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract. La fel de eronată este și ipoteza că în astfel de situații consumatorul nu poate influența clauzele respective.

Contractul încheiat cu reclamantul a fost circumstanțiat în funcție exclusiv de alegerile acestuia, banca neputând face altceva decât să prezinte clienților opțiunile existente. Instituțiile de credit nu se pot substitui voinței cocontractanților lor și nu pot iniția negocieri în vederea obținerii de către aceștia a unor condiții de creditare mai bune. Or, împrumutatul a avut întotdeauna posibilitatea de a negocia prețul contractului, însă nu a apelat la această soluție, ci a acceptat în . a fi supus vreunei presiuni din partea băncii, reclamantul a optat pentru semnarea contractului de credit, declarând că a înțeles clauzele contractuale și că și le însușește în întregime.

În materia contractelor de credit, simpla existență a unei piețe concurențiale bancare, și implicit a unui număr diversificat de produse bancare, face să se prezume implicit și absolut existența negocierii cu privire la clauzele referitoare la prețul contractului de credit. Această prezumție este cu atât mai puternică cu cât crește gradul de pregătire intelectuală și experiență bancară și de afaceri al consumatorului.

O eventuală lipsă de înțelegere/negociere a clauzelor referitoare la preț, în ciuda existenței unei astfel de posibilități, nu este imputabilă băncii, ci chiar împrumutatului.

Clauzele criticate nu sunt contrare bunei-credințe, noțiunea de bună credință fiind conturată în doctrină ca reprezentând acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care cocontractantul trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007.

În mod tradițional și necontestat, pentru bancă, cauza unui contract de credit este aceea de a obține un profit ca urmare a desfășurării activității economice de creditare. Prin punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, banca nu urmărește și nici nu ar putea urmări o cauză ilicită, fiind ținută atât de specificul contractului de credit, cât și de specialitatea de folosință a persoanelor juridice, care nu pot încheia acte cu titlu gratuit, așa cum s-ar întâmpla dacă instanța ar elimina clauzele indicate de reclamant.

Clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Dimpotrivă, o decizie de eliminare a acestor clauze ar determina un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii din moment ce duce la acordarea unui credit cu titlu gratuit de către o societate bancară obligată să funcționeze pe principiile obținerii de profit.

Doctrina este unanimă în a considera existent „dezechilibrul semnificativ” numai în situația absenței unor prestații echivalente ca urmare a executării obligațiilor contractuale de către părți. Pornind de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE care prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ” - doctrina a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală”. Partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-1 privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.

Jurisprudența comunitară și a instanțelor străine este în sensul că dobândă și comisioanele sunt parte a obiectului contractului de credit. Obiectul unui contract este reprezentat, în viziunea legiuitorului european, de prestația și contraprestația pentru care se încheie un anumit contract, iar prestația și descrierea acesteia sunt excluse de la controlul caracterului abuziv.

Numai în situația în care clauza privitoare la costul contractului de împrumut nu este redactată în mod clar și inteligibil, o instanță națională este competentă să aprecieze caracterul abuziv al unei asemenea clauze. O interpretare directă a noțiunii de obiect și preț în cazul contractelor specifice serviciilor bancare a fost efectuată de Curtea Supremă a Marii Britanii în cauza The Office of Fair Trading v Abbey N. plc & Others, iar conform acestei interpretări noțiunea de preț cuprinde orice sumă, orice remunerație care este datorată conform contractului. Mai mult, instanța supremă a decis că acele comisioane bancare percepute pentru depășirea limitei de creditare, reprezintă o componentă esențială a considerației băncilor, făcând astfel parte din obiectul contractului de credit și, prin urmare, fiind excluse de la controlul caracterului abuziv. Curtea Supremă a Marii Britanii consideră că, așa cum serviciile prestate de către bancă pot fi considerate ca un pachet, în același mod poate fi privită și contraprestația băncii.

Cu privire la situația comisionului de administrare se arată că, administrarea creditului are în vedere toate acele operațiuni bancare (în sensul că sunt efectuate de lucrători ai băncii, pentru bancă - profesionist al creditului) care sunt desfășurate pe întreaga durată a creditului, pentru corecta și parcurgerea la timp a tuturor etapelor creditului. Aceste operațiuni țin, toate, strict, de relația contractuală dintre bancă și împrumutat.

Perceperea comisionului de administrare este în perfectă concordanță cu prevederile legale. Încă de la început, consumatorul știe care este valoarea exactă, fixă, a sumei pe care o are de achitat cu titlul de comision de administrare (respectiv, prin aplicarea unui procent la valoarea prevăzută la punctul 1 din contract, deci la valoarea totală a creditului), precum și la

ce perioadă se efectuează plata.

Operațiunile ce se circumscriu costului de administrare sunt executate constant pe toată perioada de derulare a contractului, până la rambursare, volumul sau intensitatea activităților prestate de angajații băncii fiind constante în toată această perioadă. munca depusă pentru administrarea creditului în momentul de față este aceeași cu cea prestată la momentul acordării creditului, iar programele informatice și resursele utilizate presupun costuri ce nu pot fi suportate exclusiv de bancă, din această perspectivă comisionul perceput fiind mai mult decât justificat.

Referitor la situația comisionului de urmărire riscuri, se arată că în speță contractul de credit este un contract negarantat. Nici o altă garanție, înscrisă în contract, nu acoperă aceste riscuri, urmărite în contul comisionului de urmărire riscuri. Garanțiile imobiliare aduse de client acoperă riscul insolvabilității acestuia, codebitorii, sunt menționați pentru a suplini sarcina de plată (temporar sau definitiv), iar asigurările de viață, pentru a acoperi riscul capital al dispariției împrumutatului.

Riscurile urmărite în contul comisionului cu același nume, vin dinspre piață spre relația contractuală dintre bancă și împrumutat. Ele nu încetează niciodată pe durata contractului și nu sunt mai mici doar pentru că soldul scade.

Cât privește lipsa unei definiții în cuprinsul propriu zis al contractului de credit, pârâta subliniază că aceasta este o condiție impusă fără temei legal. Articolul 4 din Legea nr. 193/2000 nu vorbește despre o astfel de obligație de a defini termenii utilizați. Comisionul este comision (și limbajul este clar), iar riscurile sunt cele de pe piață (pentru că ele nici nu ar putea fi același pentru care se constituie garanții, se aduc codebitori, sau se încheie asigurări de viață). La cea mai simplă analiză, consumatorul cu înțelegere medie putea înțelege că toate aceste componente de cost țin de riscuri legate de persoana sa, în timp ce piața bancară are și ea riscurile ei.

În probațiune, pârâta solicită încuviințarea probei cu înscrisuri și interogatoriul reclamantului.

În cauză, instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul reclamantului, precum și proba conținând calculele efectuate de bancă cu privire la sumele reprezentând comisionul de administrare, comisionul de risc, dobânda încasată de bancă și dobânda datorată conform formulei de calcul indicată de reclamant.

În ceea ce privește excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale și excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la restituirea prestațiilor au fost respinse prin încheierea de ședință din data de 20.02.2015, pentru motivele arătate în încheierea de ședință de la termenul respectiv, iar excepția inadmisibilității sub toate aspectele invocate de către pârâtă a fost calificată de instanță ca reprezentând apărări pe fondul cauzei.

Prin precizarea de acțiune formulată la data de 08.05.2015 cu privire la petitele 3, 5 și 7 din cererea inițială, s-a solicitat de către reclamant obligarea pârâtei la restituirea următoarelor sume: 1.372,28 euro reprezentând dobândă percepută nelegal și abuziv de către bancă până la data de 27.06.2009; 135 euro reprezentând comision de administrare perceput nelegal și abuziv până la data de 27.06.2009; 756 euro reprezentând comision de urmărire riscuri calculat până la aceeași dată.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține în fapt următoarele:

Între reclamantul V. T. T., în calitate de împrumutat și pârâta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA, în calitate de bancă, a intervenit contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/21.12.2007, prin care banca a acordat reclamantului un credit în valoare de 15.000 euro pentru o perioadă de 120 de luni. La data încheierii contractului dobânda curentă este de 10,9% pe an și este variabilă, fiind percepute de către pârâtă următoarele comisioane: comision de rambursare anticipată, comision de acordare credit 1,95% flat, comision de administrare de 7,50 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat, comision de transformare, comision de urmărire riscuri de 42 euro lunar reprezentând un procent de 0.28% din valoarea creditului contractat.

Contractul de credit bancar indicat mai sus a fost declarat scadent anticipat în anul 2009 și cesionat către ., iar ulterior părțile au încheiat contractul de credit bancar nr._/18.03.2011 prin care pârâta a acordat reclamantului un credit în sumă de 12.285,12 euro pentru plata creditului inițial.

Cu privire la clauzele contractuale privind comisionul de administrare credit/ comisionul de urmărire riscuri, se constată următoarele:

Conform art. 9 lit. c din contractul de credit, pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane variabile în funcție de evoluția pieței financiar bancare: comisionul de administrare de 7,50 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1, iar la art. 3.9 din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit bancar se prevede că, comisionul de administrare este în sumă fixă lunară și se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului prevăzută la pct. 1 din contract. Clientul achită comisionul de administrare lunar, odată cu rata de credit și dobânda.

La art. 9 lit. f din contractul de credit bancar, se prevede că banca percepe pentru creditul acordat un comision de urmărire riscuri de 42 euro lunar, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1, iar art. 3.8 din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit bancar, prevede cu privire la comisionul de urmărire riscuri că acesta se calculează flat prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului contractat. Clientul achită comisionul de urmărire riscuri lunar, odată cu rata de credit și dobânda.

În materia drepturilor consumatorilor, legiuitorul european și cel național a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând posibilitatea instanței de judecată de a anula clauzele contractuale în măsura în care reține că acestea cuprind clauze abuzive. Prin Legea nr. 193/2000 care a transpus în dreptul intern conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al anumitor clauze.

În jurisprudența CJUE s-a stabilit că rațiunea avută în vedere la adoptarea acestui act normativ l-a constituit faptul că întregul sistem de protecție preluat în dreptul intern are la bază ideea că un consumator se află într-o poziție de inferioritate în raport cu comerciantul în ceea ce privește, atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare. Această situație îl pune în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant, fără a avea puterea de a influența conținutul lor. Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conținut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esențial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia și accepta conținutul lor.

Condițiile pentru a fi catalogată o clauză ca abuzivă rezultă din interpretarea Directivei 93/13 din 5 aprilie 1993 și din dispozițiile Legii nr. 193/2000, cu modificările și completările ulterioare, aceste condiții fiind prevăzute de art. 1 alin. 3 și art. 4, alin. 1, 2 și 3 din lege.

Art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, modificată, prevede că ”se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

Prevederile art. 4 alin. 1, 2 și 3 din același act normativ statuează că: ”(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”

În cauza, pârâta nu a făcut dovada că actul atacat în cauza a făcut obiectul vreunei negocieri cu reclamanții, deși sarcina probei în acest sens îi incumbă.

Referitor la susținerea pârâtei în sensul că instanța nu ar putea analiza caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de risc, administrare, întrucât acestea se încadrează în excepția prevăzută de art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, referitor la exceptarea clauzelor privind obiectul principal al contractului, instanța constată că există o practică constantă, atât la nivelul ICCJ, cat și a CJUE cu privire la faptul că o instanță poate analiza o clauza ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, cât timp acestea nu au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil (cauzele C-484/2008, 241/2008).

Redactarea clauzelor într-un limbaj clar presupune nu numai faptul ca acestea să fie exprimate clar din punct de vedere gramatical, ci trebuie ținut cont că ele nu au fost negociate, contractul fiind unul de adeziune, iar faptul că banca a informat pe reclamant în legătura cu conținutul contractului și i-a lăsat timp de analiză și de gândire, nu înseamnă că a și negociat aceste clauze cu reclamantul.

Limbajul inteligibil presupune posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecințele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecințelor care rezultă din acesta în ceea ce-i privește (Cauza Kasler, C-26/13).

Astfel, CJUE a statuat că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că, cerința potrivit căreia o clauza contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil, trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca respectivul contract să expună în mod transparent funcționarea corectă a mecanismului la care se refera clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut în alte clauze, astfel încât consumatorul să evalueze pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Referitor la comisionul de administrare credit, respectiv comisionul de urmărire riscuri, se constată că pârâta nu a reușit să clarifice de ce costurile legate de acordarea, administrarea și monitorizarea creditului, precum și beneficiul pe care și l-a propus nu pot fi acoperite prin perceperea dobânzii.

Nu se poate susține că aceste clauze sunt clare, câtă vreme nu s-a clarificat necesitatea lor prin arătarea contraprestației din partea băncii.

Faptul ca banca realizează operațiuni de monitorizare a situației creditului, de urmărire a riscurilor de pe piața bancară sau de analiză a evoluției acestei piețe, face parte din firescul activității bancare, pârâta nejustificând de ce mai erau necesare comisioanele de administrare și risc, idee ce întărește concluzia că respectivele clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților, comisioanele respective reprezentând practic un al doilea cost al creditului, care nu are nicio justificare într-o prestație din partea băncii.

Nu se poate susține nici că perceperea comisionului de urmărire riscuri ar veni să completeze garanția restituirii împrumutului față de riscurile de pe piața bancară, câtă vreme nu au fost identificate aceste riscuri, iar pârâta avea posibilitatea constituirii unor garanții sau încheierii unor asigurări de viață care să garanteze rambursarea creditului acordat.

Potrivit convenției de credit comisionul de risc, respectiv comisionul de administrare, este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestor comisioane ori destinația lor și nicio clauză a convenției nu prevede ce se întâmplă cu aceste sume în cazul în care riscul nu se produce până la ajungerea contractului la termen ori în cazul rambursării anticipate a creditului, ceea ce înseamnă că nu s-a prevăzut în contract o obligație corelativă a băncii.

În aceste condiții, este evident că prin introducerea comisionului de administrare/ comisionului de urmărire riscuri, fără reglementarea unei obligații corelative a băncii, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit.

Având în vedere și modul de calcul al celor două comisioaneprin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului contractat și pe toată durata creditului,se creează în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, clauzele privind comisionul de administrare credit, respectiv comisionul de urmărire riscuri fiind abuzive în sensul art. 4 alin. 1 și 6 din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la inadmisibilitatea restituirii prestațiilor invocată de către pârâtă, instanța arată că, deși, Legea nr. 193/2000 nu prevede ca sancțiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este practic identic cu cel al nulității absolute, întrucât norma legală ocrotește un interes general, categoria consumatorilor.

În jurisprudența CJUE (cauza Salvat Editores SA împotriva Jose M. Sanchez Alcon Prades (C-241/98), se recunoaște instanței puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătându-se totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-ți producă efectele.”

Ca efect al constatării caracterului abuziv și al clauzelor de mai sus, instanța constată că aceste comisioane au fost percepute în mod nelegal, astfel că este întemeiată cererea reclamantului de restituire a sumelor achitate cu acest titlu de la data încheierii convenției și până la data cesionării contractului de credit 27.06.2009, având în vedere că dreptul la acțiune a luat naștere la momentul constatării caracterului abuziv al clauzelor respective.

În consecință, instanța va dispune obligarea pârâtei la restituirea sumei de 135 euro achitată de reclamant cu titlu de comision de administrare și a sumei de 756 euro achitată de acesta cu titlu de comision de urmărire riscuri, astfel cum a fost calculate aceste comisioane de către pârâtă prin anexele de calcul depuse la dosar.

Cu privire la caracterul abuziv al clauzei privind modul de calcul al dobânzii, se rețin următoarele:

Conform art. 5 din contractul de credit nr._/21.12.2007, la data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 10,9% pe an și este variabilă. Dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 2 puncte procentuale.

În speță reclamantul consideră abuzivă clauza prin care dobânda curentă se raportează la dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile BCR și susține că modul de calcul al dobânzii din momentul în care aceasta a devenit variabilă trebuie să fie altul decât cel practicat de bancă.

Instanța constată, însă, că mecanismul contractual de determinare a dobânzii variabile, pe de o parte, este clar și neechivoc, iar pe de altă parte, îndeajuns de detaliat prin dispozițiile convenției de credit și ale condițiilor generale de creditare. Astfel, art. 2 din condițiile de creditare prevede situațiile în care se modifică dobânda pentru fiecare tip de credit (cu dobândă variabilă, cu dobândă fixă, cu dobândă revizuibilă semestrial), iar pentru creditele cu dobândă variabilă, pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent. Pentru creditele cu dobândă variabilă stabilită în funcție de un indice de referință Libor/Euribor, nivelul dobânzii se poate modifica în funcție de evoluția acestuia. Noul procent de dobândă de referință va fi afișat la sediul băncii la data intrării în vigoare a modificării, iar dobânda rezultată se va aplica la soldul creditului existent la data modificării.

Rezultă, așadar, în lumina dispozițiilor contractuale enunțate mai sus, existența în portofoliul băncii a mai multor categorii de produse de creditare distincte, reclamantul având posibilitatea de a opta pentru ori care dintre aceste credite corespunzător nevoilor proprii, precum și lipsa de identitate dintre dobânda variabilă de referință și indicele Euribor.

Dobânda de referință variabilă prevăzută de art. 5 din contractul de credit este reprezentată de dobânda de referință internă a BCR, fiind o dobândă standardizată unică pentru toate produsele bancare destinate persoanelor fizice. Ea este afișată în permanență la sediile BCR, alături de ceilalți indici de referință în raport de a căror fluctuație sunt determinate dobânzile percepute de bancă pentru creditele acordate.

Prin urmare, instanța reține că la momentul încheierii contractului părțile au convenit ca determinarea dobânzii variabile să se facă prin raportare la nivelul dobânzii de referință variabilă a BCR, că există elemente suficiente pentru stabilirea acestei dobânzi, neputându-se interveni în mecanismul contractual și modificarea prețului contractului în sensul solicitat de reclamant, astfel că nu se poate reține caracterul abuziv al clauzelor privind modalitatea de determinare a dobânzii variabile.

În ceea ce privește cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la emiterea unui act adițional la contractul de credit și a unui nou grafic de rambursare a creditului, această cerere apare neîntemeiată, dat fiind faptul că acest contract nu mai este în curs de derulare în prezent, fiind declarat scadent anticipat ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale și ulterior achitat prin refinanțare.

Față de considerentele de fapt și de drept reținute mai sus, instanța va admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul V. T. T., în sensul constatării ca fiind abuzive a clauzelor contractuale referitoare la comisionul de administrare credit și comisionul de urmărire riscuri, restituirii sumelor achitate cu acest titlu, urmând a se respinge celelalte petite formulate prin cererea de chemare în judecată.

În temeiul art. 453 alin. 2 C.pr.civ. și dată fiind soluția de admitere în parte a acțiunii, instanța va dispune obligarea pârâtei la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat parțial, către reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul V. T. T., cu domiciliul în Cisnădie, ., ., cu domiciliul procesual ales în Sibiu, ., județul Sibiu, la Cabinet de avocat C. C., în contradictoriu cu pârâta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA, cu domiciliul în București, .. 5, sector 3, cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .. 1A, . și, în consecință:

Constată ca fiind abuzivă clauza prevăzută la art. 9 lit. c din contractul de credit bancar nr._/21.12.2007 încheiată de părți și art. 3.9 din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, referitoare la comisionul de administrare credit.

Obligă pârâta la restituirea către reclamant a sumei de 135 euro achitată de acesta cu titlu de comision de administrare până la data de 27.06.2009.

Constată ca fiind abuzivă clauza prevăzută de art. 9 lit. f din contractul de credit bancar nr._/21.12.2007 încheiată de părți și art. 3.8 din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, referitoare la comisionul de urmărire riscuri.

Obligă pârâta la restituirea către reclamant a sumei de 756 euro achitată de acesta cu titlu de comision de urmărire riscuri până la data de 27.06.2009.

Respinge celelalte petite formulate prin cererea de chemare în judecată.

Obligă pârâta la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant, reprezentând onorariu avocat parțial.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea pentru exercitarea căii de atac urmând a fi depusă la Judecătoria Sibiu.

Pronunțată în ședință publică azi, 21.05.2015.

PREȘEDINTE, GREFIER,

S. R. G. N.

Plecat în C.O.,

semnează conform art. 426 alin. 4 C.pr.civ.

Grefier șef,

C. N.

Red. /tehnored. S.R. /28.07.2015

4 ex., 2 .>

← Reexaminare sanctiune contraventionala. Sentința nr. 2965/2015....		Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 3916/2015.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Contestaţie la executare. Sentința nr. 2128/2015. Judecătoria SIBIU Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2961/2015. Judecătoria SIBIU Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u.. Sentința nr. 2955/2015. Judecătoria SIBIU Reexaminare sanctiune contraventionala. Sentința nr. 2965/2015. Judecătoria SIBIU Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 3916/2015. Judecătoria SIBIU Plângere contravenţională. Sentința nr. 3938/2015. Judecătoria SIBIU Plângere contravenţională. Sentința nr. 3929/2015. Judecătoria SIBIU Plângere contravenţională. Sentința nr. 3933/2015. Judecătoria SIBIU