Pretenţii. Sentința nr. 7086/2015. Judecătoria SIBIU
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7086/2015 pronunțată de Judecătoria SIBIU la data de 21-12-2015 în dosarul nr. 7086/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SIBIU
SECTIA CIVILA
SENTINȚA CIVILĂ NR. 7086
Ședința publică din 21.12.2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: M. M.- judecător
GREFIER: C. R.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra cauzei Civile privind pe reclamanții N. NICUȘOR și N. FLORENȚA și pe pârâții C. E. IPOTECAR IFN SA, C. E. IPOTECAR IFN SA PRIN MANDATAR C. E. BANK (ROMÂNIA )SA -SUCURSALA SIBIU, C. E. BANK NV PRIN MANDATAR C. E. IPOTECAR IFN având ca obiect constatare nulitate act juridic.
Cauza a fost dezbătută în fond la data de 07.12.2015, când cei prezenți au pus concluzii care s-au consemnat în încheierea din aceeași zi, încheiere ce va face parte integrantă din următoarea sentință.
INSTANȚA
Constată că prin acțiunea înregistrată sub nr._ la Judecătoria Sibiu, reclamanții N. Nicușor, N. Florența au solicitat ca în contradictoriu cu intimata C. E. Ipotecar IFN SA reprezentată prin mandatar C. E. Bank (Rom.SA) Sucursala Sibiu și C. E. Bank NV prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA, să se constate caracterul abuziv și pe cale de consecință, nulitatea absolută a următoarelor clauze din „Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din 02.04.2008”, Actul adițional nr. 1 din 02.07.2012”; Clauzei stipulate la pct. IV.4.4 Facultatea creditorului de a revizui nivelul dobânzii…., în funcție de indicele de referință LIBOR 6M+4% p.a…, urmând ca împrumutatul să fie înțtiințat asupra noilor nivele de dobândă; (Contractul de facilitate de credit și garanție nr._/02.04.2008; Clauzei stipulate la pct. V.5.1.b – Comision de acordare (Contractul de facilitate de credit și garanție nr._/02.0._); Clauzei stipulate la pct. V.5.1.c – Comision de administrare (Contractul de facilitate de credit și garanție nr._/02.04.2008); Clauzei stipulate la pct. V – comision de administrare (Actul adițional nr. 1 din 02.07.2012); Să se constate că dreptul pârâtelor de a majora rata dobânzii anuale de 5,5% există numai în perioadele în care indicele de referință LIBOR CHF 6M depășește nivelul de la data încheierii contractului, majorarea trebuind să corespundă creșterii respective și, în consecință, obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate peste nivelul dobânzii stabilită contractual, sume la care să se adauge dobânda legală calculată de la data achitării până la data plății efective de către pârâte; Să se dispună modificarea prevederilor art. 44.4 din contract prin stabilirea unei dobânzi variabile în funcție de indicele de LIBOR CHF 6 M + marja de dobândă a băncii care să fie calculată prin scăderea din dobânda curentă de 5,5% a indicelui LIBOR valabil la data încheierii contractului de credit; Să se constate nulitatea absolută parțială a „Graficului de rambursare” în ceea ce privește clauzele menționate la petitul 1 și 2; Să fie obligate pârâtele să restituie reclamanților atât suma achitată cu titlu de comision de acordare, cât și sumele achitate cu titlu de comision de administrare, de la data încheierii contractului până la data introducerii acțiunii și în continuare până la data rămânerii definitive a sentinței, precum și la plata dobânzii legale ce se va calcula asupra fiecărei sume de la data încasării până la data restituirii efective; să fie obligate pârâtele la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii s-a arătat în esență că între părțile litigante s-au încheiat „Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._, denumit în cele ce urmează „contractul de credit”, precum și „Contractul de ipotecă” autentificat de către BNP C. E. prin Încheierea de autentificare nr. 385/02.04.2008, contracte în baza cărora reclamanții au împrumutat de la banca pârâtă suma de 65.900 CHF, credit care s-a acordat pe o perioadă de 360 de luni.
Ulterior, la data de 02.07.2012, s-a încheiat „Actul Adițional nr.1” la contractul de credit, prin care s-a modificat durata creditului la 366 luni și au fost scutiți de la plata comisionului de administrare pentru o perioadă de 4 luni.
Conform art. 4 din Legea 193/2000 o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăți sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Și chiar mai mult decât atât, potrivit alin. (3) al aceluiași articol faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul NU exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist.
Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Pe de altă parte, potrivit art. 1 alin (2) din Legea 193/2000, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.
Or, clauza despre care vorbim este insuficient de precisă și se impune a fi clarificată de către instanța de jduecată în sensul celor solicitate prin petitul 3 al acțiunii.
Astfel că în lipsa clarificării de către instanța de judecată a acestei clauze contractuale, ulterior constatării caracterului său abuziv, modificarea ratei lunare rămâne la aprecierea pârâtelor și exclusiv în interesul lor, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este justificată și proporțională.
În același sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat o decizie în dosarul nr._/3/2011 (Decizia civ, 3913/2013) prin care dă efect soluțiilor preconizate la CJUE, în special în speța Invitel, speța Juaquin Camino și în speța Mohamed Aziz, în materie de clauze abuzive al căror regim juridic este reglementat de Legea nr. 193/2000.
Pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Clauza pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtelor dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu reclamanții urmând doar să fie înștiințati.
Cu alte cuvinter, în principiu clauza care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Or, în speța dedusă judecății nu este prevăzut în contract nici un motiv întemeiat.
Cu atât mai mult cu cât prin „motiv prevăzut în contract”, în sensul legii, se înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitate să știe, de la început, că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită.
De asemenea, s-a mai arătat că creditul a fost acordat în baza unei structuri de costuri predefinite astfel încât să poată fi asigurat atât profitul băncii, cât și solvabilitatea sa, neexistând nici un proces-verbal de negociere în formă scrisă anterior încheierii convenției de credit din care să rezulte că s-a dat posibilitatea influențării naturii clauzei ce face obiectul acțiunii, ceea ce denotă că, prin instituirea comisionului de administrare în condițiile menționate, s-a creat, în detrimentul reclamantilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit.
De altfel, practica judiciară a statuat faptul că simpla semnare a contractului nu are semnificația cunoașterii/negocierii acestor clauze.
Contrar cerințelor bunei-credințe, banca pârâtă a prevăzut în contractul de credit clauza potrivit căreia reclamanții declară că au citit, înțeles și acceptat clauzele și că acestea au fost negociate în conformitate cu prevederile Legii nr. 193/2000.
În drept s-au invocat dispozițiile Lg 193/2000; OUG 50/100; OUG 80/2013.
Pârâta C. E. Ipotecar IFN SA a formulat întâmpinare prin care s-a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sibiu în soluționarea cauzei și declinarea competenței în favoarea Tribunalului Sibiu; admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a C. E. Ipotecar IFN SA față de cesiunea intervenită în favoarea C. E. Bank NV; excepția inadmisibilității acțiunii și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În considerentele întâmpinării s-a arătat, în esență, că instanța competentă material să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul Sibiu, deoarece jurisprudența obținută până la acest moment este unanimă în stabilirea competenței Tribunalului ca instanță abilitată să soluționeze astfel de cauze în primă instanță.
S-a mai arătat că entitatea C. E. Ipotecar IFN SA a cesionat creanța către C. E. Bank NV (Olanda).
Pe fond s-a solicitat respingerea acțiunii, deoarece contractele de credit, ce înglobează diverse produse bancare, conțin, fără doar și poate, clauze preformulate, însă principalele clauze ale acestora, care delimitează obiectul contractului, specificitatea produsului și prețul acestuia nu pot fi stabilite în mod unilateral de către banca, implicând negociere.
Reclamantul s-a adresat instituției de credit cu o solicitare de acordare a unui credit în data de 21.01.2008 contractul fiind încheiat mult mai târziu, în data de 02.04.2008 perioada lungă ce s-a scurs între cele două momente denotă negocierea ce a fost purtată între părți.
Totodată, în data de 02.07.2012, părțile au încheiat un act adițional în care au convenit reeșalonarea creditului în baza cererilor de reeșalonare nr._ și_/21.06.2012.
De asemenea, este foarte important de remarcat faptul că dobânda nu a crescut niciodată față de ceea ce s-a menționat în contractul de credit, variația fiind în permanență legată de evoluția indicelui Euribor și în sens descrescător.
Valoarea dobânzii a fost într-o permanentă scădere fluctuând raportat la indicele minimal LIBOR 6M la care se adaugă marja fixă a băncii astfel cum le-a fost adusă la cunoștință prin oferta de credit de 4%.
Prin Rezoluția Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, referitoare la protecția consumatorilor: îmbunătățirea educației și a gradului de conștientizare de către consumatori în materie de credite de finanțare, Parlamentul european atrage atenția factorilor de decizie naționali și comunitari asupra importanței creării unui cadru instituționalizat de informare și educare financiară a consumatorilor. În cuprinsul acestei rezoluții se subliniază că „10. Recunoaște rolul important al sectorului privat și, în special, al instituțiilor financiare, în asigurarea consumatorilor cu informații privind serviciile financiare; subliniază totuși că educația financiară ar trebui să fie corectă, echidistantă și transparentă, astfel încât să servească intereselor consumatorului, și că trebuie să se deosebească în mod clar de consilierea comercială sau de publicitate…; 13. Recomandă ca programele în materie de educație financiară se se axeze pe aspecte importante ce țin de planificarea vieții, cum ar fi aspectele de bază legate de economii, datorii, asigurări și pensii;”
Prin urmare, rolul și sarcina educației consumatorilor nu cade exclusiv pe umerii comercianților care nu se pot substitui educatorilor financiari ai întregii populații. În Rezoluția menționată mai sus, Parlamentul European menționează chair faptul că „încurajează statele membre să includă educația financiară în programa generală a ciclului primar și secundar elaborată de instituțiile competente, menită să dezvolte competențele necesare în viața de zi cu zi, și să organizeze cursuri sistematice pentru profesori, în acest domeniu;”
Din aceste extrase reiese că obligația de transparență a clauzelor contractuale nu trebuie interpretată ca o obligație de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate. Nu trebuie confundată obligația de transparență cu obligația Băncii de a fi avocatul consumatorului.
S-a mai arătat că anterior încheierii convenției de credit reclamanții s-au prezentat în nenumărate rânduri la sediul băncii unde au avut loc discuții cu reprezentanții instituției de credit.
Prin încheierea actului adițional a fost înlăturată prevederea criticată care ar fi putut fi interpretată ca dând dreptul băncii de a revizui dobânda raportat la indicele minimal doar dacă vrea.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 205 și urm. și art. 451 Noul Cod de procedură civilă.
Reclamanții și-au completat acțiunea, în sensul că au înțeles să cheme în judecată și pe pârâta C. E. Bank NV reprezentată de mandatarul ei, C. E. Ipotecar IFN SA
Pârâta C. E. Bank NV (în continuare C,E,B, NV) a formulat întâmpinare prin care s-a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a C. E. Ipotecar IFN SA față de cesiunea intervenită în favoarea C. E. Bank NV, admiterea excepției inadmisibilității a capătului 4 al cererii și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pentru aceleași considerente ca cele invocate de pârâta C. E. Ipotecar IFN SA.
La termenul de judecată din 2.03.2015, reprezentanta pârâtei a învederat faptul că nu mai susține excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sibiu, iar la termenul de judecată din 8.06.2015 reprezentanta pârâtelor a arătat că nu mai susține nici excepția privind lipsa calității procesuale pasive, astfel că instanța nu va mai analiza aceste excepții.
Prin cererea depusă la dosarul cauzei, reclamanții au învederat instanței că renunță la judecarea petitului nr. 1, pct.A; petitul nr 2; petitul nr. 3; și parțial petitul nr.4; petitul nr.5 în ceea ce privește rata dobânzii percepute de la banca pârâtă.
Așa fiind, instanța în baza art. 406 Noul Cod de procedură civilă va lua act de renunțarea la judecată a capetelor de cerere arătate anterior de pârâtă.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:
În data de 2.04.2008 între părțile litigante s-au încheiat contractul de facilitate de credit și de garanție nr._, precum și contractul de ipotecă autemtificat de către B.N.P. C. E. prin încheierea de autentificare nr. 385/2.04.2008, contracte în baza cărora reclamanții au împrumutat de la banca pârâtă suma de 65.900 CHF, credit care s-a acordat pe o perioadă de 360 de luni.
Ulterior, la data de 2.07.2012, s-a încheiat Actul Adițional nr. 1 la contractul de credit, prin care s-a modificat durata creditului la 366 de luni și au fost scutiți reclamanții de la plata comisionului de administrare pentru o perioadă de 4 luni.
Instanța reține cu titlu prelimiar, că, în materia contractelor de consum, legiuitorul național și cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului „pacta sunt servanda” dând instanței de judecată posibilitatea de a anula clauzele contractuale în măsura în care reține că acestea cuprind clauze abuzive. O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obliagtorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 cod civil întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri. În caz contrar, ele nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.
Mai mult, nu trebuie omis faptul că art.969 Cod civil nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 Cod civil, executarea cu bună credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bun știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor. Principiul forței obligatorii a contractului trebuie examinat și interpretat în strânsă legătură cu solidarismul contractual întrucât esența contractului este alcătuită nu numai din voința părților contractante, ci și din interesul contractual al fiecăreia dintre ele. Tocmai de aceea, motivele invocate sub acest aspect de către bancă (sub pretextul libertății contractuale) nu pot fi primite.
De altfel, prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv. Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit în cauza Oceano Grupă Editorial SA versus Rocio Murciano Quintero ( C-240/98) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național posibilitatea de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este investit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune exitența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a și produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată.
În aceeași ordine de idei, instanța reține că rațiunea avută în vedere la adoptarea acestui act normativ l-a constituit faptul că întregul sistem de protecție preluat în dreptul intern are la bază ideea că un consumator se află într-o poziție de inferioritate în raport cu comerciantul în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare. Această situație îl pune în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor. Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conținut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esențial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia și accepta conținutul său.
Condițiile pentru ca o clauză să poată fi catalogată ca abuzivă rezultă din interpretarea Directivei 93/13 din 5 aprilie 1993 și a actului normativ care a transpus în dreptul intern această directivă, respectiv legea 193/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Aceste condiții sunt prevăzute în prevederile art. 1, alin.3 și art. 4 alin. 1,2 și 3 din Legea nr. 193/2000, modificată.
Prevederile art. 1, alin. 3 din acest act normativ statuează:” Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”. Prevederile art. 4 alin.1,2 și 3 din același act normativ statuează:” (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”
Din interpretarea textelor legale mai sus citate rezultă că pentru a fi catalogată ca abuzivă o clauză contractuală trebuie să îndeplinească în mod cumulativ două cerințe: să nu fi fost negociată și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe.
Analizând aceste condiții, instanța reține că prima cerință este îndeplinită cu privire la clauzele contractuale în discuție, pârâta nefăcând nici o probă prin care să dovedească că a negociat clauzele contractuale în discuție, deși sarcina probei incumbă acesteia conform art.4, alin. 3 din Legea nr. 193/2000 cu modificările și completările ulterioare.
Prin urmare, în baza acestui text de lege, trebuie constatat faptul că aceste clauze contractuale în discuție nu au fost negociate de către bancă cu consumatorul. De altfel, din simpla lecturare a conveției de credit depusă la dosarul cauzei, reiese în mod evident că este vorba de contracte standard preformulate. De altfel, este de notorietate că atât condițiile generale cât și cele speciale din contractele de credit sunt preformulate și identice pentru toți clienții,neputându-se solicita și obține modificarea acestora de către client.
Fiind îndeplinită prima cerință enunțată privind caracterul abuziv se va analiza și îndeplinirea celei de-a doua condiție, respectiv crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe.
În contractul de credit ce face obiectul prezentei cauze este stipulată clauza potrivit căreia printre comisioanele și costurile aferente creditului se numără și comisionul de acordare – 1.318 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat.
Astfel, pretinderea comisionului de acordare este justificată de cheltuielile efectuate de bancă anterior semnării contractului de către consumator, cun ar fi, de exemplu, întocmirea de către bancă a contractului ce va fi încheiat cu consumatorul.
Dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este invariabil de 2%, idiferent de tipul de contract, în cauză contractul fiind unul garantat cu ipoteca imobiliară. Ori, potrivit art. 15 din Legea 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investițiile imobiliare, modificat prin art. IV pct.6 din OUG nr. 174/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind protecția consumatorilor, în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente. Așadar, instanța reține că această clauză apare ca fiind una abuzivă întrucât pentru acest comision de acordare nu există vreo prevedere contractuală din care să rezulte definiția acestui comision, sau modul în care s-a determinat procentul de 2% aplicat, sau funcția și destinația comisionului de acordare.
Referitor la clauza privind comisionul de administrare, instanța reține că această clauză nu a fost negociată direct cu reclamanții, deoarece facem parte dintr-un contract standard, preformulat, utilizat de pârâtă. Astfel, scopul perceperii acestui comision de administrare este neclar, terminologia folosită fiind neclară în cuprinsul condițiilor generale ale contractelor încheiate de intimată,pentru ca reclamanții să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de administrare.
În consecință, pentru toate motivele expuse anterior, instanța va dispune admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și precizată ulterior, fiind totodată obligate pârâtele să restituie reclamanților sumele achitate cu titlu de comision de acordare, respectiv 1.318 CHF și comision de administrare de 5.858,91 CHF – sume ce reprezintă o plată nedatorată care potrivit art. 1092 Cod civil trebuie restituită.
În drept sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000; OUG 50/2000.
În baza art. 453 Noul Cod de procedură civilă pârâtele vor fi obligate la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Ia act de renunțarea la judecată a reclamanților N. NICUȘOR și N. FLORENȚA, ambii domiciliați în Sibiu, .. 7, ., județul Sibiu, cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat L. R. Ș. din Sibiu, ., ., . C. E. IPOTECAR IFN SA cu sediul în București, sector 6, ., Anchor Plaza, Corp C, etaj 7, Biroul 7C01 reprezentantă de mandatarul acesteia C. E. BANK (ROMANIA SA) SUCURSALA SIBIU, cu sediul în Sibiu, ., nr. 7, județul Sibiu și C. E. BANK NV cu sediul în Olanda, Amsterdam, Karspeldreff, 6A, 1101 CJ, reprezentantă de mandatarul ei, C. E. IPOTECAR IFN SA, cu sediul în București, ., Anchor Plaza, Corp C, etaj 1, sector 6, București cu privire la petitele nr. 1, pct. A, petitul nr. 2, petitul nr. 3 și parțial petitul nr. 4 și petitul nr. 5 în ceea ce privește rata dobânzii percepute de la noua pârâtă.
Admite acțiunea precizată și formulată de reclamanții N. NICUȘOR și N. FLORENȚA ambii domiciliați în Sibiu cu domiciliul procesual ales la sediul Cabinet de Avocat L. R. Ș. și în consecință:
Constată caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a următoarelor clauze din „Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din 02.04.2008", „Actul adițional nr. l din 02.07.2012":
- clauzei stipulate la pct.V.5.1.b. - Comision de acordare (Contractul de facilitate de credit și garanție nr._/02.04.2008);
- clauzei stipulate la pct.V.5.1.c - Comision de administrare (Contractul de facilitate de credit și garanție nr._/02.04.2008);
- clauzei stipulate la pct.V - Comision de administrare (Actul adițional nr.l din 02.07.2012);
Constată nulitatea absolută parțială a „Graficului de rambursare” în ceea ce privește clauzele referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare;
Obligă pârâtele să restituie reclamanților:
- suma achitată cu titlu de comision de acordare, respectiv suma de 1.318 CHF precum și plata dobânzii legale ce se va calcula de la data încasării până la data restituirii.
- sumele achitate cu titlu de comision de administrare, de la data încheierii contractului până la data introducerii acțiunii, respectiv suma de 5.858,91 CHF, sumă calculată de la data de 02.05._14 și în continuare, până la zi, precum și la plata dobânzii legale ce se va calcula asupra fiecărei sume de la data încasării și până la data restituirii.
Obligă pârâtele la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată.
Cu apel în 30 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21.12.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
M. M. C. R.
Red,MM/04.01.2016
Tehnored.MF/06.01.2016
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 94/2016.... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 79/2016.... → |
|---|
