Acţiune în constatare. Sentința nr. 2391/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ

Comentarii

0

Sentința nr. 2391/2015 pronunțată de Judecătoria TÂRGU MUREŞ la data de 14-05-2015 în dosarul nr. 2391/2015

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA TÎRGU M.

SECȚIA CIVILĂ

Dosar nr._

SENTINȚA CIVILĂ NR. 2391

Ședința publică din data de 14 mai 2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: M. DUMITRIȚA S.

GREFIER: C. L.

Pe rolul instanței se află judecarea acțiunii în constatare formulate de reclamanții D. G. și D. E., în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A..

În lipsa părților.

Se constată că mersul dezbaterilor este consemnat în încheierea de ședință pronunțată la data de 19 martie 2015, când instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună eventuale concluzii scrise, a amânat pronunțarea asupra cauzei pentru data de 2 aprilie 2015, după care, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 9 aprilie 2015, apoi pentru data de 16 aprilie 2015, apoi pentru data de 23 aprilie 2015, apoi pentru data de 30 aprilie 2015, apoi pentru data de 7 mai 2015, iar mai apoi pentru data de astăzi, 14 mai 2015, încheierile menționate făcând parte integrantă din prezenta hotărâre.

INSTANȚA,

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea introdusă pe rolul Judecătoriei Tîrgu M. la data de 10.04.2014, sub nr._, reclamanții D. G. și D. E. au chemat în judecată pe pârâta S.C. V. România S.A. și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța: 1) Să constate că pct. 5 lit. a din condițiile speciale și pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit nr._/17.09.2007, care prevăd plata lunară a unui comision de risc în cuantum de 0,15 %/lună, aplicat soldului creditului, constituie clauze abuzivă în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000; 2) Să constate că pct. 5.1 din actul adițional la convenția de credit, prin care s-a introdus comisionul lunar de administrare de 0,15% pe lună, aplicat soldului creditului, constituie o clauză abuzivă în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000; 3) Să constate că pct. 5 lit. d din convenția de credit, prin care s-a introdus comisionul de gestiune constituie o clauză abuzivă în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000; 4) Să dispună repunerea părților în situația anterioară inserării clauzelor privind comisionul de risc (devenit de administrare) și, drept consecință, să dispună obligarea pârâtei de a restitui reclamanților, în integralitate, sumele de bani încasate cu titlu de comision, de la data încheierii contractului și până la data pronunțării hotărârii, în baza clauzelor contractuale anulate prin hotărâre; 5) Să dispună repunerea părților în situația anterioară inserării clauzelor privind comisionul de gestiune și drept consecință să dispună obligarea pârâtei de a restitui reclamanților sumele de bani încasate cu titlu de comision de gestiune în cuantum de 255 CHF; 6) Să dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculate potrivit art. 3 alin. 1 din O.G. nr. 9/2000 cu modificările și completările ulterioare, asupra fiecărei sume plătite pârâtei cu titlu de comision de risc, administrare și gestiune de la data plății de către reclamanți a fiecărei sume de bani în parte și până la data restituirii efective de către pârâtă a acestor sume; 7) Să dispună anularea clauzelor sus-menționate, menținând ca valabile restul dispozițiilor convenției de credit și obligarea pârâtei la încheiere unui act adițional la contractul de credit, în sensul derulării în continuarea a acestuia, fără comisionul de administrare plătibil lunar din soldul creditului, până la încetarea raporturilor bancare contractuale și fără introducerea unui alt comision cu o altă denumire; 8) Să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, la data de 17.09 2007, au încheiat, în calitate de împrumutați, convenția de credit nr._ cu S.C. V. România S.A. – prin Sucursala Tîrgu M., pentru suma de 55.000 CHF, pe o perioadă de 264 luni, instituindu-se în favoarea băncii, pentru garantarea împrumutului, ipoteca de rangul I asupra imobilului descris la pct. 7 din convenția de credit. Reclamanții au menționat că nu au fost de acord cu redenumirea comisionului de risc în comision de administrare, astfel că au refuzat să semneze actul adițional întocmit de către pârâtă cu ocazia intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, deoarece acel act adițional nu se ralia condițiilor impuse prin ordonanță.

Reclamanții au arătat că în prevederile contractuale cuprinse în cadrul convenției de credit, respectivcondițiile generaleși condițiile speciale, au fost stipulate în sarcina lor o . îndatoriri contractuale, cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 197/2000, a dispozițiilor legale de drept comun prevăzute de Vechiul Cod civil, precum și ale O.U.G. nr. 50/2010.

În ceea ce privește clauza contractuală prevăzută de art. 5 lit. a) din convenția de credit, referitoare la perceperea comisionului de risc lunar, calculat la soldul creditului de restituit, reclamanții au arătat că, în mod nelegal și neîntemeiat, clauza a fost prevăzută în contract, fără a se da posibilitatea de negociere sau de înlăturare, fiind vorba despre o clauză impusă și inclusă în contract în virtutea poziției dominante pe care o instituție bancară o are față de cocontractanții ei, precum și prin prisma caracterului de adeziune al contractului de creditare. Reclamanții au adăugat faptul că, în perioada 2007-2010, pârâta a practicat includerea/perceperea acestui comision de risc, în toate contractele care vizau o categorie largă de clientelă.

Reclamanții au învederat că nu au fost informați cu privire la temeiul care justifică includerea comisionului de risc în cadrul contractului. În viziunea băncii și potrivit art. 3.5 din condițiile generale, comisionul de risc reprezintă sau compensează riscul pe care banca îl poartă ca urmare a încheierii convenției de credit, cu privire la posibila neîndeplinire a obligațiilor contractuale de restituire a sumei împrumutate, a dobânzilor și a tuturor celorlalte speze contractuale. În aprecierea reclamanților, cauza juridică pe care respectiva prevedere convențională se întemeiază este falsă, contrară bunelor moravuri, bunei-credințe și nereală, deoarece reclamanții și-au asumat o . obligații contractuale de garantare a restituirii sumei împrumutate, scopul instituirii prevederii contractuale fiind, în realitate, acela de a încasa importante sume de bani din partea coîmprumutaților.

În ceea ce privește garanțiile aduse de reclamanți la acordarea creditului, aceștia au arătat că a fost încheiat un contract de garanție ipotecară, prin care s-a instituit în favoarea băncii o ipotecă de prim rang asupra unui bun imobil, precum și că în sarcina reclamanților a fost stabilită obligația de a încheia un contract de asigurare a bunului ipotecat cu o societate de asigurări parteneră/agreată de bancă și de menținere a asigurării până la rambursarea integrală a împrumutului și a celorlalte speze. De asemenea, în sarcina reclamanților a fost stabilită obligația de a permite reprezentanților băncii să verifice condițiile scriptice și materiale ale bunurilor care făceau obiectul garanției.

Reclamanții au arătat că garantarea rambursării creditului și a celorlalte costuri se reliefează și prin prisma prevederilor art. 4.7 din condițiile generale, respectiv a modalității în care a fost prevăzută ordinea în care vor fi stinse debitele împrumutaților. Reclamanții au evidențiat faptul că, potrivit art. 8.1, banca are posibilitatea potestativă de a declara scadența anticipată a creditului în situația nerespectării de către împrumutați a unor obligații asumate prin alte contracte de împrumut încheiate cu alte societăți financiare/de credit. De asemenea, au fost impuse o . comisioane pe care trebuie să le plătească împrumutații, precum comisionul de penalizare, de analiză dosar credit, de rambursare în avans, de administrare garanții.

Sub aspectul eficacității modalității de urmărire silită a reclamanților, aceștia au precizat că banca putea să pună în executare contractul de credit, acesta reprezentând titlu executoriu.

Reclamanții au învederat că, potrivit art. 5 lit. a) din cadrul condițiilor speciale ale convenției de credit, s-a instituit obligarea acestora la plata unui comision de risc aplicat la soldul creditului și care este plătibil lunar, în zile de scadență, pe toată durata de derulare a convenției de credit. Așadar, conform graficului de rambursare, reclamanții au fost obligați lunar să plătească băncii o sumă importantă percepută cu titlu de comision de risc. Reclamanții au precizat că au luat legătura cu instituția bancară în vederea constatării faptului că acea clauză contractuală referitoare la comisionul de risc este una nelegală, lovită de nulitate absolută și care nu mai poate opera în viitor, precum și pentru restituirea sumelor achitate în temeiul clauzei menționate, însă diferendul nu a putut fi rezolvat pe cale amiabilă.

Reclamanții au considerat că instituirea și perceperea comisionului de risc, devenit ulterior comision de administrare, este una nelegală și nu are un temei fondat și o cauză juridică reală, iar clauza privind comisionul de risc contravine dispozițiilor legale imperative, ceea ce atrage nulitatea absolută a acesteia, nulitate care rezultă, în primul rând, din dispozițiile Legii nr. 193/2000 și ale O.G. nr. 21/1992. Reclamanții au arătat că, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, aceștia au calitatea de consumatori, iar banca, potrivit art. 2 alin. (2), are calitatea de comerciant. Pe cale de consecință, contractului de credit îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000, lege care, prin art. 4, definește clauza abuzivă.

Reclamanții au arătat că sunt întrunite cele 4 condiții pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale, astfel:

- prima condiție – clauza să nu se refere la obiectul principal al contractului – este îndeplinită, în sensul că clauza privind comisionul de risc, ulterior redenumit ca și comision de administrare, nu se referă la obiectul principal al contractului, care este acela de restituire a sumei împrumutate și a dobânzii aferente;

- a doua condiție – clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul – este îndeplinită, deoarece clauza nu a fost negociată direct, fiind impusă în mod unilateral de către bancă prin intermediul convenției de credit, ca un contract de adeziune cu un caracter preformulat. Sub aspectul faptului că respectiva clauză nu a fost negociată, reclamanții au solicitat instanței să aplice prevederile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000;

- a treia condiție – să fie creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților – este îndeplinită, instituirea clauzei privind comisionul de risc fiind efectuată raportat la caracterul de adeziune al contractului de credit, instituția financiară impunând unilateral toate condițiile în care urma să fie încheiată convenția;

- a patra condiție – dezechilibrul să fie în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe – este îndeplinită, rezultând cu puterea evidenței dezechilibrul contractual cauzat reclamanților. Astfel, reclamanții au arătat că în condițiile în care convenția de credit ar fi executată potrivit prevederilor de la momentul încheierii ei, comisionul de risc, redenumit ulterior, ar reprezenta o sumă considerabilă, de 50% din accesoriile valorii împrumutate. Reclamanții au mai arătat că dezechilibrul creat în defavoarea lor constă și în obligația acestora de a-și micșora semnificativ patrimoniul în favoarea băncii, fără a beneficia de o contraprestație contractuală din partea acesteia. Mai mult decât atât, în sarcina reclamanților au fost stabilite și acceptate de către aceștia o . obligații în vederea garantării rambursării.

Reclamanții au evidențiat faptul că, deși clauza a fost întemeiată pe pretinsul risc suportat de creditoare, în situația în care riscul nu se va produce, sumele achitate cu acest titlu nu vor fi restituite împrumutaților. Astfel, reclamanții au apreciat că a fost încălcat în mod flagrant caracterul sinalagmatic al contractului de împrumut, în sensul că prestației de achitare a sumelor de către reclamanți nu îi corespunde o prestație corelativă cu efect echivalent din partea băncii. Reclamanții au mai arătat că, în condițiile în care valoarea creditului și a accesoriilor este de 75% din evaluarea bunului imobil, comisionul de risc nu mai are ce să asigure, riscurile fiind acoperite.

În opinia reclamanților, constatarea caracterului abuziv al clauzei și aplicarea sancțiunii nulității acesteia, cu consecința repunerii părților în situația anterioare, se impune din punct de vedere al legislației speciale reprezentate de O.U.G. nr. 50/2010 și Legea nr. 288/2010.

Astfel, reclamanții au arătat că nerespectarea art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, atrage nulitatea absolută a actului sau clauzelor respective, enumerarea pe care legiuitorul o face în privința comisioanelor acceptate fiind una expresă și limitativă, iar comisionul de risc este prohibit de lege.

Reclamanții au subliniat faptul că redenumirea, de către bancă, a comisionului de risc în comision de administrare este nelegală, neavând niciun temei juridic și fiind doar o altă modalitate abuzivă de încasare a unor importante sume bănești.

Reclamanții au solicitat instanței să constate caracterul abuziv al dispoziției contractuale raportat la normele juridice generale, prevăzute de legislația de drept comun, reprezentată de Codul civil, sub care convențiile de credit au fost încheiate. Astfel, reclamanții au indicat că, în ceea ce privește cauza juridică ca și condiție esențială de validitate a actelor juridice, prin prevederile contractuale privind instituirea comisionului de risc, au fost încălcate dispozițiile art. 966, art. 968 raportat la art. 948 din Codul civil din 1864. În primul rând, reclamanții au considerat că obligația de achitare a comisionului este lipsită de cauză juridică. În subsidiar, în condițiile în care instanța va considera că prevederea contractuală are la bază o cauză juridică, reclamanții au solicitat a se constata că această clauză este falsă și ilicită, falsitatea rezultând din disimularea argumentației cu privire la scopul perceperii/încasării sumelor bănești, iar caracterul ilicit rezultând din aceea că clauza contravine prevederile legale privind buna-credință, principiul egalității părților contractante, principiul proporționalității între prestațiile celor două părți, caracterul interdependent al prestațiilor reciproce ale părților, existența cauzei juridice a prestației fiecărei părți în prestația corelativă a celuilalt contractant.

Reclamanții au mai arătat că din modul în care prevederea privind comisionul de risc a fost stipulată în contract și modificată ulterior în sensul redenumirii, s-a încălcat principiul egalității părților contractante, încălcare efectuată prin mijlocirea unei clauze abuzive, fiind încălcate, totodată, prevederile Legii nr. 193/2000.

Sub aspectul timbrării acțiunii, reclamanții au solicitat a se constata că sunt incidente prevederile art. 15 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 146/1997.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile legale la care a făcut referire în cuprinsul acțiunii, respectiv Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 21/1992, Codul civil din 1864.

În probațiune, reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, precum și a probei cu interogatoriul pârâtei și au depus la dosar un set de înscrisuri, constând în: convenția de credit nr._/17.09.2007 (f. 11-21), contractul de garanție reală imobiliară autentificat sub nr. 1787/17.09.2007 de B.N.P. D. C. (f. 22-25), plan de rambursare (f. 26-30), cărțile de identitate ale reclamanților (f. 31-32), proces-verbal de informare gratuită privind avantajele medierii nr. 97/03.04.2014 (f. 33), adresa înregistrată la pârâtă sub nr._/04.04.2014 (f. 34), actul adițional nr. 1/15.09.2010 la convenția de credit nr._/17.09.2007 (f. 40-46).

În apărare, la data de 23.06.2014, pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat instanței să dispună:

- anulara petitului 4 în baza art. 196 alin. 1 Cod procedură civilă;

- admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru petitele 4 și 5 pentru orice pretenții anterioare datei de 10.04.2011;

- admiterea excepției lipsei de interes în privința petitelor 1, 3 și 7 (anularea clauzei referitoare la comisionul de risc și de gestiune), iar, în subsidiar, respingerea acestora ca nefondate;

- respingerea petitelor 2, 4 (teza privind restituirea sumelor încasate începând cu data de 10.04.2011), 6, 7 și 9 ale acțiunii ca nefondate;

- obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește petitul 4 al acțiunii, întrucât obiectul cererii nu este individualizat, pârâta a arătat că se impune a fi anulat având în vedere prevederile art. 196 alin. 1 Cod procedură civilă.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru petitele 4 și 5, pârâta a apreciat că orice pretenție care ar decurge din contract și care excede termenului general de prescripție de 3 ani, anterior datei introducerii cererii de chemare în judecată (10.04.2014) se impune a fi respinsă ca urmare a intervenirii prescripției.

Cu privire la contractele cu executare succesivă, pârâta a arătat că intervine prescripția extinctivă în modalitatea reglementată de art. 12 din Decretul Lege nr. 167/1958, chestiune reglementată cât se poate de clar în art. 2526 din Noul Cod Civil, contractul de credit fiind o variantă a contractului de împrumut, fiind fără dubii un contract cu executare succesivă, cel puțin în privința obligațiilor de rambursare ale împrumutaților. Aceasta înseamnă, în opinia pârâtei, că pentru fiecare sumă achitată cu titlu de comision de risc, în fiecare lună, începea un termen de prescripție diferit de 3 ani pentru o eventuală acțiune în restituire. Dacă ulterior intervine nulitatea clauzei ce reglementa această obligație cu caracter succesiv, acțiunea în restituirea acestei prestații este admisibilă doar dacă nu se împlinise termenul de prescripție reglementat de art. 12. În caz contrar, se admite imprescriptibilitatea cererii de restituire a unei prestații succesive, raportat la imprescriptibilitatea acțiunii în constatarea nulității absolute, ceea ce este nelegal.

Pârâta a mai arătat că dreptul la restituire se naște la momentul prezumtivei anulări a clauzei, însă această restituire este limitată în timp de un alt termen de prescripție, reglementat de art. 12 din Decretul Lege nr. 167/1958, care privește efectul prescripției extinctive în funcție de natura prestației stipulate prin actul juridic. Pârâta a menționat că trebuie evitată confuzia între termenul de la care începe să curgă prescripția dreptului de a cere restabilirea situației anterioare (ca efect al nulității actului juridic civil) și termenul de prescripție al cererii de restituire a prestațiilor succesive care se împlinește periodic.

În esență, pârâta a arătat că ultima lună în care s-a perceput comision de risc potrivit convenției de credit este august 2010. De asemenea, a arătat că ultimul termen de prescripție pentru cererea de restituire a plăților efectuate cu acest titlu, se împlinise în august 2013. D. urmare, pretențiile reclamanților vizând comisionul de risc sunt în întregime afectate de termenul de prescripție. În privința pretențiilor vizând restituirea comisionului de risc ulterior acestei date, acestea sunt nefondate, întrucât, din septembrie 2010 s-a perceput un comision de administrare. Pentru aceleași considerente, pârâta a apreciat că se impune respingerea ca prescrise și a pretențiilor vizând plata dobânzii legale ca accesoriu al pretenției principale, prin coroborarea art. 12 cu art. 1 alin. (2) din Decretul Lege nr. 167/1958.

De asemenea, pârâta a apreciat că se impune respingerea petitului nr. 5, întrucât comisionul de gestiune a fost achitat integral cel mai târziu la data semnării convenției, astfel încât cererea de restituire a acestuia este prescrisă din 17.09.2010.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes, pârâta a arătat că petitele 1, 3 și, parțial, petitul 7, vizând constatarea caracterului abuziv și eliminarea clauzelor menționate, sunt lipsite de interes, având în vedere faptul că prin actul adițional implementat în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, au fost înlăturate aceste clauze.

În ceea ce privește netemeinicia acțiunii pe fond, pârâta a arătat că, din perspectiva modificării contractuale din anul 2010 și a introducerii comisionului de administrare, acțiunea este nefondată, în subsidiar față de excepția lipsei de interes, comisionul de administrare fiind stipulat prin act adițional, implementat în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

Pârâta a învederat, astfel, că prevederile contractuale au fost adaptate la O.U.G. nr. 50/2010 prin actul adițional, între părți fiind astfel aplicabile prevederile de drept tranzitoriu reglementate de art. 40 alin. (3) și art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 (forma în vigoare înainte de . Legii nr. 288/2010) și art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, prevederi care răstoarnă prezumția lipsei de negociere în cazul contractului de credit de adeziune, reglementată de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Pârâta a mai arătat că actul adițional a fost implementat avându-se în vedere prevederile O.U.G. nr. 50/2010, astfel încât reclamanții nu pot solicita anularea clauzei privind comisionul de administrare, deoarece aceasta a fost introdusă în conformitate cu prevederile art. 36 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 50/2010, fiind exclusă de la aplicabilitatea Legii nr. 193/2000, raportat la prevederile art. 3 alin. (2) din acest act normativ.

În consecință, pârâta a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, în esență clauza fiind prezumat negociată și asumată de reclamanți prin implementarea actului adițional, cu observarea prevederilor art. 36, art. 40 alin. (3) și art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, respectiv art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010.

În ceea ce privește clauza referitoare la comisionul de risc, în situația în care se apreciază că reclamanții pot solicita la acest moment eliminarea clauzei anterior înlăturării acesteia prin actul adițional, pârâta a considerat că se impune ca acțiunea să fie respinsă ca fiind lipsită de interes, întrucât vizează o clauză care nu mai exista la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

În subsidiar la primul petit, dacă se apreciază de către instanță că există un interes în promovarea acestei acțiuni vizând clauza anterior existentă privind comisionul de risc și restituirea sumelor încasate de către pârâtă cu acest titlu, având în vedere fundamentarea în drept a cererii, pârâta a făcut o . precizări referitoare la înțelesul și limitele protecției consacrate prin Legea nr. 193/2000, arătând că se poate observa de către instanță că, în cauza specifică dedusă judecății, contractul de credit și actul adițional încheiat de către pârâtă cu reclamanții cuprinde două secțiuni: condiții generale și condiții speciale. În condițiile speciale sunt cuprinse în limbaj clar și explicit clauzele principale referitoare la obiectul contractului, respectiv prețul creditului format din dobânda anuală și spezele contractuale, tipurile de comisioane și cuantumul acestora.

Obligația de a nu stipula clauze abuzive este pe larg explicată în cuprinsul art. 4 din Legea nr. 193/2000, mai sus amintit. Din cuprinsul acestui articol se pot desprinde condițiile cumulative pe care o clauză contractuală trebuie să le îndeplinească pentru a fi considerată abuzivă: să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibrul să fie contrar bunei-credințe și să nu se refere la obiectul principal al contractului (art. 4 alin. 6). Pornind de la aceste condiții, pârâta a arătat că clauza contractuală ce reglementa dreptul de a percepe comisionul de risc, respectiv de administrare, nu era o clauză abuzivă, în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În primul rând, comisionul de risc făcea parte din prețul contractului, iar acesta este o componentă a obiectului principal al contractului. Comisionul de risc se regăsea identificat în mod expres inclusiv în graficul de rambursare, alături de celelalte elemente ale prețului creditului, fiind asumat ca atare de către clienții băncii prin semnarea graficului de rambursare pe fiecare pagină. Fiind un element al prețului contractului, este evident că perceperea acestuia nu poate fi analizată drept clauză abuzivă având în vedere art. 4 alin. 6.

Legiuitorul român a preluat însă greșit prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE care stipulează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului ori a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil”.

Clauza contractuală privind dreptul pârâtei de a percepe comisionul de risc reprezentând parte integrantă a prețului contractului nu poate fi, prin urmare, anulată de către instanța de judecată ca fiind clauză abuzivă în lipsa unui temei legal care să îi confere instanței de judecată autoritatea de a interveni în această sferă.

În al doilea rând, clauza reglementată de art. 5 lit. a din convenția de credit nu a creat un dezechilibru semnificativ, contrar bunei-credințe, între drepturile și obligațiile părților.

În temeiul art. 4 din Directiva nr. 93/13/CEE aprecierea ca abuzivă a unei clauze contractuale trebuie să țină seama de natura bunurilor sau serviciilor care fac obiectul contractului, de toate circumstanțele care privesc încheierea sa și de toate celelalte clauze ale contractului. Prin urmare, în materia clauzelor abuzive ceea ce se urmărește este înlăturarea dezechilibrului contractual, din perspectivă statică, surprins în secvența de timp a încheierii contractului și a împrejurărilor ce o preced. Pe de altă parte, o clauză poate fi declarată abuzivă în caz de disproporție considerabilă și nejustificată între drepturile și obligațiile părților.

Legea nr. 193/2000 a introdus în ordinea juridică principiul echilibrului contractual și leziunea ca temei al ineficacității contractelor. În viziunea acestuia, absența echivalenței prestațiilor nu este sinonimă cu absența echilibrului contractual. Pe de altă parte, Directiva nr. 93/13 CEE a exclus din spațiul de incidență a legii clauzele care privesc adecvarea între preț și remunerație, pe de o parte, și serviciile sau bunurile de furnizat în contraprestație, pe de altă parte, adică a exclus leziunea. În sprijinul art. 4 par. 1 din Directivă sancțiunile legale intervin numai dacă echilibrul este semnificativ, la nivelul întregului contract, capabil să afecteze însăși utilitatea acestuia.

În cauză, pârâta a arătat că reclamanții au încheiat convenția de credit în anul 2007, tocmai înainte de criza economică și financiară și au învestit instanța de judecată cu o cerere în care reclamă un dezechilibru contractual în cursul anului 2014. Între aceste două momente, reclamanții nu și-au arătat cu niciun prilej nemulțumirea în legătură cu presupusul dezechilibru semnificativ care să afecteze utilitatea contractului, cauzat de clauzele indicate ca abuzive în prezent. De fapt, reclamanții susțin în continuare utilitatea contractului în ceea ce îi privește, dar încearcă să își reducă contraprestația.

Așadar, dacă se analizează drepturile și obligațiile părților la data formării contractului nu se pot identifica disproporții considerabile și nejustificate care să îl facă lipsit de interes pentru reclamanți. Dimpotrivă, aceștia au preferat oferta pârâtei la momentul contractării tocmai în considerarea condițiilor avantajoase de creditare.

Nu se poate reține afirmația reclamanților conform căreia toate riscurile pârâtei sunt acoperite de garanția reală imobiliară și de clauzele penalizatoare, deoarece noțiunea de risc în înțelesul economiei reglementărilor din cuprinsul contractului de credit este mai complexă și cu incidențe diverse.

Rațiunea economică a comisionului de risc nu este una care reflectă un dezechilibru între obligațiile părților, ci mai degrabă o modalitate de a asigura echilibrul contractual la evoluția stării financiare a împrumutaților.

În ceea ce privește soliditatea garanției, pârâta a considerat că aceasta nu este în măsură să asigure recuperarea sumelor acordate de către bancă, în procesul de analiză trebuind avut în vedere că garanțiile reprezintă ultima sursă de rambursare a unui credit, băncile neavând ca obiectiv acumularea de proprietăți imobiliare în contul creanțelor neîncasate.

În privința cerinței negocierii, pârâta a arătat că se poate argumenta că anumite clauze contractuale sunt preformulate, în fapt toate contractele pe care le încheie o persoană fizică având clauze preformulate (bilete de călătorie, furnizori de utilități, cumpărături din magazin), dar aceasta nu înseamnă că ele sunt abuzive, fiind, de aceea, necesară o analiză concretă a condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Prevederile Legii nr. 193/2000 conferă caracterul de contract standard preformulat unui contract de credit clasic. Trebuie totuși subliniat că, în privința contractelor încheiate de pârâtă, această prezumție legală se aplică doar în privința condițiilor generale ale convenției, întrucât condițiile speciale, sub aspectul obiectului contractului - dobândă, comisioane, perioadă de rambursare, pot fi în esență diferite de la un client la altul. Pârâta a apreciat, astfel, că prezumția de nenegociere reglementată de art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu operează în privința condițiilor speciale, iar lipsa negocierii trebuie dovedită de reclamanți.

De asemenea, pârâta a arătat că în analiza condiției privind lipsa negocierii trebuie să se evite confuzia între lipsa negocierii ca și condiție legală și lipsa intenției de a negocia, posibilitatea de negociere existând în mod real la momentul încheierii contractului, iar faptul că nu s-a dorit negocierea din partea reclamanților nu echivalează cu lipsa în totalitate a posibilității acestei negocieri, pentru ca prezumția lipsei negocierii să opereze. Pârâta a precizat că reclamanții nu și-au manifestat în niciun mod intenția de a negocia, deși aveau această posibilitate, putând să ceară o dobândă sau un comision mai favorabil, iar dacă ar fi fost refuzați, puteau să nu mai încheie un contract de credit cu S.C. V. România S.A. și să aleagă o altă instituție de credit. Reclamanților le-a fost pus la dispoziție contractul spre studiu, fiind astfel îndeplinită condiția prevăzută de art. 5 din Legea nr. 193/2000, a existat posibilitatea reală de a discuta clauzele sub aspectul cuantumului valoric al dobânzii și comisioanelor, însă aceștia nu și-au manifestat opțiunea de a negocia.

În al treilea rând, pârâta a arătat că perceperea comisionului de risc a fost reglementată și consimțită contractual (negociată) de părțile convenției de credit fără existența vreunei constrângeri, fiind realizată potrivit principiului consfințit de art. 969 Cod civil.

Pârâta a considerat că adevăratul motiv al nemulțumirii clienților este creșterea cursului valutar leu-franc elvețian care a avut un impact semnificativ asupra ratei lunare.

În ceea ce privește clauza privind comisionul de gestiune, pârâta a arătat că în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu se mai face nici o referire la această clauză și nu se indică de ce anume această clauză ar fi abuzivă raportat la art. 4 din Legea nr. 193/2000. Pârâta a arătat că

acest comision a fost achitat în 2007, la momentul semnării contractului, astfel încât chiar și în cazul constatării caracterului abuziv al clauzei restituirea nu mai poate interveni având în vedere împlinirea termenului de prescripție. De asemenea, pârâta a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea caracterului abuziv al acestei clauze, întrucât este cât se poate de clar definită în cuprinsul convenției, iar contraprestația băncii este menționată inechivoc. Nu se poate vorbi despre un dezechilibru contractual cauzat de această clauză. Sub aspectul negocierii acestei clauze, pârâta a arătat că a propus această clauză încă de la formularea cererii de creditare, fiind acceptată de către reclamanți.

În ceea ce privește netemeinicia solicitării de anulare a clauzelor și de restabilire a situației anterioare în cazul contractelor cu executare succesivă, pârâta a subliniat faptul că Legea nr. 193/2000 nu prevede nicăieri în cuprinsul acesteia nulitatea ca sancțiune juridică. Singura sancțiune care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze în baza Legii nr. 193/2000 este inopozabilitatea clauzei, după cum rezultă din art. 6 coroborat cu art. 13 al Legii nr. 193/2000. În consecință, pârâta a apreciat că nu este fondată cererea de restabilire a situației anterioare ca aplicare a principiului efectelor nulității actului juridic civil, deoarece părțile nu se află în prezența nulității ca sancțiune juridică. Pârâta a arătat că, și în situația în care a fi vorba despre o cerere care vizează, teoretic, restabilirea situației anterioare, în urma intervenției nulității actului juridic civil, nu se poate face abstracție de caracterul contractului dintre părți, fiind vorba despre un contract cu executare succesivă, căruia nu i se aplică aceleași efecte ale nulității precum unui contract cu executare uno ictu, efectele nulității unui contract cu executare succesivă operând numai pentru viitor.

Pârâta a considerat că se pune problema unei veritabile excepții de la principiul restabilirii situației anterioare, ca principal efect al nulității actului juridic civil, excepție unanim acceptată în doctrină dar controversată în practica judiciară: prestațiile executate în baza unui contract cu executare succesivă nu sunt supuse restituirii.

Este adevărat că, potrivit prevederilor Noului Cod civil, această excepție a fost înlăturată expres prin art. 1254 alin. 3, însă contractul de credit din prezenta cauză a fost încheiat anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, fiind aplicabile prevederile art. 102 din Legea nr. 71/2011.

Este cunoscut că, în reglementarea anterioară Noului Cod civil, în privința contractelor cu executare succesivă efectele nulității operează pentru viitor, iar restituirea prestațiilor nu intervenea. Singurul efect al eventualei anulări a clauzei privind comisionul de risc este imposibilitatea perceperii acestuia pentru viitor.

Totodată pârâta a învederat că nu este fondată nici cererea de obligare la încheierea unui act adițional, atât timp cât Legea nr. 193/2000 nu prevede această posibilitate.

În încheiere, pârâta a relevat o ambiguitate a fundamentării juridice a cererii de chemare în judecată. Deși se invocă cu precădere prevederi legale speciale, Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992 și O.U.G. nr. 50/2010, sunt prezentate argumente detaliate raportat la prevederi legale cu caracter general din Codul civil (lipsa cauzei actului juridic civil sau ilicitatea acesteia), invocându-se de asemenea încălcarea unor principii esențiale de drept privat.

De asemenea, pârâta a apreciat că, dacă se susține ilicitatea cauzei actului juridic sau falsitatea acesteia, în subsidiar față de chiar lipsa acesteia, atunci nu se poate analiza deloc acest act juridic prin prisma prevederilor cu caracter special ale O.U.G. nr. 50/2010 sau Legii nr. 193/2000 pentru că dacă nu avem cauză a actului juridic sau aceasta este ilicită sau falsă nu putem analiza actul într-un cadru procesual invocând art. 3-4 din Legea nr. 193/2000.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 32 lit. d), art. 33, art. 40, art. 148, art. 193, art. 194, art. 196, art. 200, art. 205, art. 245-248, art. 249, art. 250, art. 254, art. 260, art. 265, art. 273, art. 277, art. 292, art. 327-329, art. 351-352 Cod procedură civilă, principiul aplicabilității directe al art. 4 alin. 2 al Directivei nr. 93/ 13/CEE, art. 3-5, art. 6, art. 12-13 din Legea nr. 193/2000, art. 1, art. 7 și art. 12 din Decretul Lege nr. 167/1958, art. 969, art. 977 Cod civil, art. 11, art. 14, art. 36, art. 40 alin. 3, art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, art. II alin. 1 din Legea nr. 288/2010.

În probațiune, pârâta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, precum și a probei cu interogatoriul reclamanților.

La data de 18.07.2014, reclamanții au depus la dosar răspuns la întâmpinare (f. 64-65), prin care au solicitat respingerea excepțiilor invocate de către pârâtă ca nefiind întemeiate.

În ceea ce privește nulitatea parțială a cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că, deși obiectul capătului de cerere la care se referă excepția invocată de către bancă nu este determinat, acesta este determinabil, putând fi determinat cu exactitate la momentul punerii

în executare a hotărârii judecătorești, întrucât sunt identificate cu claritate criteriile pe baza cărora se calculează sumele în discuție. De altfel, indicarea unor sume de bani în mod concret ar fi fost inutilă, deoarece în discuție sunt sume de bani încasate de către bancă lunar, în baza unui contract cu executare succesiva în timp și în fiecare lună, iar în cadrul procesului ar fi fost cazul să se actualizeze valoarea respectivelor sume.

Privitor la respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru petitele 4 și 5 ca neîntemeiată, reclamanții au arătat că dreptul lor la acțiune nu s-a născut la momentul plății, ci odată cu constatarea ca abuzivă a clauzei, care le deschide calea spre recuperarea sumelor plătite în temeiul unei clauze declarate nulă de către instanță.

Cât privește respingerea excepției lipsei de interes ca neîntemeiată, reclamanții au arătat că s-a solicitat constatarea nulității absolute a unei clauze din convenția de credit, restabilirea situației anterioare inserării acestor clauze abuzive și, totodată, și în ceea ce privește actul adițional, atât convenția de credit cât și actul adițional producându-și efectele, asupra patrimoniului reclamanților.

Reclamanții au considerat apărările pârâtei ca fiind nefondate și, în mare parte contradictorii. Astfel, au arătat că la momentul încheierii convenției de credit, Legea nr. 193/2000 era în vigoare, astfel că banca era obligată să respecte dispozițiile acestui act normativ, sancțiunea prevăzută fiind reprezentată de anularea contractului sau a acelor clauze contractuale caracterizate ca fiind abuzive. Reclamanții au mai arătat că nu poate fi primită apărarea conform căreia sumele încasate în temeiul comisionului de risc reprezintă un cost al contractului, aceasta fiind contradictorie cu celelalte apărări ale pârâtei, prin care a susținut că respectivele sume ar acoperi un risc purtat de bancă privind neexecutarea contractului.

În continuare, reclamanții au reiterat argumentele expuse în cuprinsul cererii introductive.

La data de 04.11.2014, reclamanții au depus la dosarul cauzei o precizare a cererii de chemare în judecată cu privire la petitul nr. 4, prin care au solicitat repunerea părților în situația anterioară inserării clauzelor privind comisionul de risc (devenit administrare) și drept consecință obligarea pârâtei de a restitui în integralitate sumele de bani încasate cu titlu de comision de risc în cuantum de 2.841,83 CHF, echivalentul a 10.412,18 lei (la data introducerii cererii de chemare în judecată - 10.04.2014, 1 CHF = 3,6639 lei), precum și comision de administrare în cuantum de 3.029,34 CHF, echivalentul a 11.099,19 lei, în baza clauzelor contractuale anulate prin hotărâre.  

Reclamanții și-au menținut celelalte petite ale cererii, iar, cu privire la petitul nr. 6 au arătat că, datorită faptului că nu cunosc momentul la care se vor restitui integral și efectiv sumele solicitate, nu pot preciza întinderea acestor dobânzi legale.

La dosarului cauzei a mai fost depusă chitanța nr. 417/18.03.2015 (f. 93).

La termenul de judecată din data de 15.01.2015, instanța a luat act de renunțarea pârâtei la a mai solicita anularea petitului 4 din cererea de chemare în judecată și a respins ca neîntemeiate excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților și excepția lipsei de interes cu privire la petitele 1, 3 și 7 din cererea de chemare în judecată, excepții invocate de către pârâtă prin întâmpinare, pentru motivele care se regăsesc în încheierea de ședință pronunțată al acea dată.

În cauză, instanța a încuviințat administrarea probei cu înscrisurile depuse la dosar, precum și a probei cu interogatoriul pârâtei (f. 94-95) și al reclamanților (f. 96-99).

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

În fapt, la data de 17.09.2007, între pârâta S.C. V. România S.A., în calitate de bancă și reclamanții D. G. și D. E., în calitate de împrumutați, s-a încheiat convenția de credit nr._, prin care reclamanții au obținut un credit în valoare de 55.000 CHF. Conform prevederilor 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției, reclamanții se obligau la plata unui comision de risc în cuantum de 0,15% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, obligația în cauză fiind reluată și în cuprinsul pct. 3.5 din condițiile generale ale aceleiași convenții de credit. De asemenea, la pct. 5 lit. d din condițiile speciale ale convenției, s-a menționat obligativitatea plății unui comision de gestiune în valoare de 225 CHF pentru reevaluarea imobilului adus în garanție conform pct. 7 lit. a, până la data semnării convenției de credit (f. 11-21).

Pentru garantarea obligației de restituire a acestui credit, a fost încheiat contractul de garanție reală imobiliară autentificat sub nr. 1787/17.09.2007 de B.N.P. D. C. (f. 22-25) între pârâtă și reclamanta D. E., cu privire la imobilul situat în Ungheni, ./I, ., jud. M..

La data de 15.09.2010, a fost implementat actul adițional nr. 1 la convenția de credit nr._/17.09.2007, în care nu s-a mai regăsit comisionul de risc, stabilindu-se că reclamanții urmau să achite pârâtei un comision de administrare credit în valoare de 0,15% lunar aplicat la soldul creditului (f. 40-46).

În drept, instanța reține că, potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În primul rând, instanța reține faptul că prevederile Legii nr. 193/2000 sunt aplicabile în prezenta cauză, reclamanții având calitatea de consumatori, iar pârâta având calitatea de comerciant, astfel cum aceste noțiuni sunt definite de art. 2 din actul normativ. În ceea ce privește apărarea pârâtei potrivit căreia Legea nr. 193/2000 nu este aplicabilă prezentului litigiu în privința comisionului de administrare, aceasta nu poate fi reținută de către instanță. Astfel, potrivit art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, invocat de către pârâtă, „clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi”. Însă, instanța constată faptul că, deși comisionul de administrare este menționat în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2012 privind contractele de credit pentru consumatori, acesta este prevăzut ca putând fi percepute, iar nu ca fiind obligatoriu de perceput. De asemenea, în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2012 nu este menționat cuantumul comisionului, ci doar modul de stabilire, nefiind astfel exclus ca, în procesul de implementare al O.U.G. nr. 50/2010 să nu fie respectate nici prevederile acestei ordonanțe în privința definirii comisionului de administrare, dar nici prevederile Legii nr. 193/2000 cu referire, în acest ultim caz, la valoarea acestui comision.

În al doilea rând, instanța constată faptul că cele trei comisioane considerate a fi abuzive, respectiv comisionul de risc, comisionul de gestiune și comisionul de administrare credit, nu se încadrează în prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, în sensul în care nu privesc nici obiectul principal al contractului, nici cerințele de preț și de plată, pentru a determina inaplicabilitatea prevederilor Legii nr. 193/2000, acest aspect fiind în concordanță atât cu Legea nr. 193/2000, cât și cu Directiva nr. 93/13/CEE. Astfel, instanța apreciază că nu se poate susține, în mod întemeiat, că aceste comisioane constituie obiectul principal al contractului, nici din perspectiva societății bancare și, cu atât mai puțin, din perspectiva împrumutaților, noțiunii de obiect principal putându-i-se circumscrie doar suma de bani împrumutată (din perspectiva consumatorilor), respectiv, din perspectiva băncii, dobânda încasată. Astfel, nu se poate susține, în mod plauzibil, de către intimată, că la încheierea contractului de credit a avut în vedere, în principal, faptul că împrumutații vor achita comisioanele amintite.

În al treilea rând, pentru a analiza dacă anumite clauze din contractul încheiat între părți sunt abuzive, instanța trebuie să determine dacă o anumită clauză a fost negociată cu consumatorul și dacă a fost creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe.

În ceea ce privește negocierea clauzelor contractuale, instanța constată faptul că, potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

În prezenta cauză, instanța constată că nu s-a făcut dovada faptului că au fost negociate clauzele contractuale solicitate a fi declarate abuzive. Astfel, potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Or, în prezenta cauză, clauzele privind comisionul de risc, comisionul de gestiune și comisionul de administrare credit au avut un caracter preformulat, iar pârâta nu a făcut dovada negocierii efective sau a posibilității de negociere a clauzelor contractului de credit. Alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea care se poartă asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte preformulate impuse de bancă clienților în baza unui model validat în prealabil de B.N.R., „libertatea de voință” a clientului rezumându-se la a semna sau nu contractul pe care l-a ales în prealabil, alegere care este și ea controlată de bancă, aceasta fiind cea care stabilește scoringul/ratingul clientului, elemente în funcție de care banca indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.

În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, instanța constată faptul că acest dezechilibru a existat în privința clauzelor menționate în cererea de chemare în judecată.

Astfel, în ceea ce privește comisionul de risc, instanța reține că, în speță, acesta este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului și ca o garanție a îndeplinirii unei obligații de restituire a împrumutului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinației acestuia; de asemenea, nicio clauză a convenției nu prevede condițiile în care sumele depuse cu acest titlu pot fi reținute și nici ce se întâmplă cu aceste sume în cazul în care riscul nu se produce până la ajungerea contractului la termen ori în cazul rambursării anticipate a creditului, ceea ce înseamnă că nu s-a prevăzut în contract o obligație corelativă a băncii.

Totodată, instanța constată că în convenția de credit încheiată între părți, la art. 7 lit. a din condițiile speciale, s-a stipulat obligativitatea garantării plății ratelor creditului prin constituirea unei garanții reale imobiliare asupra imobilului aflat în proprietatea reclamantei D. E., aspect concretizat prin încheierea contractului de garanție reală imobiliară autentificat sub nr. 1787/17.09.2007 de B.N.P. D. C. (f. 22-25), cu privire la imobilul situat în Ungheni, ./I, .. De asemenea, la lit. b al art. 7 din convenție s-a prevăzut obligația reclamanților de a încheia un contract de asigurare pentru bunul adus în garanție, la o societate de asigurări agreată de bancă și obligația de a cesiona în favoarea băncii drepturile izvorâte din polița de asigurare a imobilului. Astfel, riscul băncii în privința acordării creditului a fost eliminat prin constituirea garanției imobiliare, iar plata comisionului de risc nu se mai justifică. Pe de altă parte, intimata nu a făcut dovada faptului că prin valorificarea garanției constituite nu s-ar acoperi prejudiciul care s-ar crea prin neplată și chiar dacă ar exista o astfel de situație, pe lângă calitatea sa de creditor ipotecar al împrumutaților, banca mai are și calitatea de creditor chirografar al acestora, putând urmări, în măsura în care nu se poate îndestula cu bunul cu privire la care s-a instituit garanția reală imobiliară, întregul patrimoniu al debitorilor, astfel că riscul scăderii valorii bunului afectat garanției este suportat de către consumatori, cu toate bunurile lor, prezente și viitoare, iar nu de către societatea bancară, care are asigurat acest risc prin polița de asigurare aferentă.

În aceste condiții, instanța urmează să constate caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc prevăzută la art. 3.5 din condițiile generale și la art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/17.09.2007.

În ceea ce privește clauza contractuală modificată prin actul adițional nr. 1/15.09.2010 la convenția de credit nr._/17.09.2007 prin care societatea bancară a înlăturat comisionul de risc din contractul de credit și l-a înlocuit cu un comision de administrare în același procent cu cel al comisionului de risc inițial, instanța constată că această modificare a intervenit ca urmare a intrării în vigoare a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010. Astfel, deși pârâta a susținut că a notificat reclamanții cu privire la încheierea actului adițional, aceștia nu au negat acest aspect, precizând la ultimul termen de judecată că nu au semnat actul adițional. Așadar, în condițiile în care actul adițional nr. 1/15.09.2010 nu a fost refuzat în mod expres de către reclamanți, instanța constată faptul că acesta a fost implementat, conform art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Însă, chiar dacă pârâta susține că prin actul adițional s-a realizat alinierea convenției de credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, instanța constată că acest aspect nu este real în privința comisionului de administrare prevăzut în actul adițional. Astfel, din interpretarea art. 36 din actul normativ menționat, rezultă că unitatea bancară nu poate percepe comision de risc, dar poate percepe comision de administrare, comision care, potrivit alineatului 3 al respectivului articol se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. Însă, prin actul adițional nr. 1/15.09.2010 la convenția de credit nr._/17.09.2007, pârâta a înlocuit comisionul de risc de 0,15 % plătibil lunar cu un comision de administrare credit de 0,15 % plătibil lunar pe toată durata contractului. La art. 3 din actul adițional, se menționează că acest comision este aplicat pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului, vizând administrarea riscului de credit și a riscului de piață (f. 43). Așadar, definirea comisionului de administrare credit introdus prin actul adițional nu implică monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului astfel cum este menționat în art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

Prin acest act adițional, societatea bancară nu a făcut altceva decât să înlocuiască denumirea comisionului de risc cuprins în convenția de credit și nenegociat cu reclamanții și să îl cuprindă în actul adițional sub o nouă denumire aceea de comision de administrare credit. Prin această metodă de modificare a convenției de credit inițială, societatea pârâtă a încălcat prevederile art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000 în sensul că nu a dat posibilitatea reclamanților consumatori să negocieze clauza privind comisionul de risc inițial după care, contrar cerințelor bunei-credințe, a modificat convenția de credit și a schimbat denumirea comisionului de risc nenegociat în comision de administrare păstrând caracteristicile principale ale comisionului de risc, respectiv procentul de 0,15 % plătibil lunar la soldul creditului.

Pentru considerentele expuse, instanța, reținând că toate criticile aduse comisionului de risc sunt pe deplin aplicabile și comisionului de administrare credit va constata caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare prevăzută la art. 3 din actul adițional nr. 1/15.09.2010 la convenția de credit nr._/17.09.2007 în ceea ce privește modificarea art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/17.09.2007.

Odată cu constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare credit, sumele plătite în temeiul acestor clauze rămân fără suport contractual, deoarece clauza abuzivă nu produce efecte asupra consumatorului. Acest efect se produce retroactiv, de la momentul încheierii contractului, întrucât clauza nu devine abuzivă la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, ci a fost abuzivă încă de la momentul încheierii contractului, instanța doar constatând acest lucru. Prin urmare, dat fiind faptul că sumele de bani achitate cu titlu de comision de risc și comisionul de administrare credit nu au un suport contractual, plata efectuată în acest sens devine o plată nedatorată, care este supusă restituirii, conform dispozițiilor art. 1092 Cod civil.

Pentru aceste considerente, instanța, având în vedere și faptul că pârâta nu a avut obiecțiuni cu privire la sumele indicate de către reclamanți, va obliga pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de 10.412,18 lei, echivalentul sumei de 2.841,83 CHF, reprezentând comision de risc, precum și a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare în temeiul convenției de credit nr._/17.09.2007 modificată prin actul adițional nr. 1/15.09.2010, începând cu data de 15.09.2010 și până la data pronunțării prezentei hotărâri.

În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea dobânzii legale de la data plății sumelor a căror restituire se solicită până la data plății efective a acestora, instanța constată că și acest capăt de cerere este întemeiat, în condițiile în care pârâta a utilizat sumele de bani achitate de către reclamanți încă de la data plății acestora, astfel încât, în temeiul art. 1088 cod civil și a art. 3 alin. 1 din O.G. nr. 9/2000 respectiv art. 3 alin. 2 din O.G. nr. 13/2011, instanța va obliga pârâta la plata în favoarea reclamanților a dobânzii legale aferente fiecărei sume achitate cu titlu de comision de risc și de comision de administrare în temeiul convenției de credit nr._/17.09.2007 modificată prin actul adițional nr. 1/15.09.2010, sume pentru care s-a dispus restituirea, începând cu data fiecărei plăți și până la restituirea efectivă a acestora.

Cât privește comisionul de gestiune în valoare de 225 CHF inserat la pct. 5 lit. d din convenția de credit, instanța constată că această sumă a fost stabilită pentru reevaluarea imobilului adus de către reclamantă în garanție, și chiar dacă nu s-a făcut dovada negocierii acestuia, instanța constată că nu s-a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe.

Pe de altă parte, instanța reține faptul că, la momentul semnării contractului, reclamanții au cunoscut obligația de a achita acest comision, care a fost precis determinat, fiind indicată modalitatea și momentul până la care poate fi achitat, adică integral până la data semnării convenției de credit. Acest comision a avut la bază o contraprestație din partea băncii, adică reevaluarea imobilului adus în garanție, fiind în concordanță cu principiul libertății contractuale, nefiind adusă atingere prevederilor Legii nr. 193/2000 și a celorlalte dispoziții care interesează ordinea publică și morala, conform reglementărilor cuprinse în art. 5 și art. 968 din Vechiul Cod civil.

În aceste condiții, instanța va respinge ca nefondat petitul având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de gestiune, dar și petitul accesoriu de obligare a pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor încasate cu acest titlu.

Cu privire la capătul de cerere privind anularea clauzelor constatate ca fiind abuzive, instanța constată că, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. În aceste condiții, instanța constată că sancțiunea care intervine în cazul existenței unor clauze abuzive într-un contract încheiat cu consumatorii nu este nulitatea, nici relativă, nici absolută a respectivelor clauze, ci o sancțiune specifică, respectiv inopozabilitatea, acele clauze neproducând efecte față de consumatori. Pentru aceste considerente, instanța va respinge ca neîntemeiată atât cererea reclamanților de anulare a clauzelor constatate a fi abuzive, cât și cererea acestora de obligare a pârâtei la încheierea unui act adițional la convenția de credit în sensul derulării acesteia fără comisionul lunar de administrare și fără introducerea unui alt comision cu altă denumire.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța constată că, potrivit art. 453 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Având în vedere aceste prevederi și soluția de admitere în parte care va fi pronunțată în această cauză pentru capetele principale de cerere, instanța va obliga pârâta la plata în favoarea reclamanților a sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocațial parțial, conform chitanței de la fila nr. 93 dosar, și va respinge ca neîntemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care pârâta nu a făcut dovada avansării unor cheltuieli de judecată în cadrul prezentului dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂȘTE:

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții D. G., având CNP_, și D. E., având CNP_, cu domiciliul în Ungheni, nr. 671, ., jud. M., și cu domiciliul procesual ales în Tîrgu M., ., ., la Cabinet de avocat F. I. S., în contradictoriu cu pârâta S.C. V. România S.A., cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, . 10, sector 2, înregistrată în Registrul Comerțului sub nr. J_, având C.I.F. RO_, având ca obiect acțiune în constatare.

Constată caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc prevăzută la art. 3.5 din condițiile generale și la art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/17.09.2007.

Constată caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare prevăzută la art. 3 din actul adițional nr. 1/15.09.2010 la convenția de credit nr._/17.09.2007 în ceea ce privește modificarea art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/17.09.2007.

Obligă pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de 10.412,18 lei, echivalentul sumei de 2.841,83 CHF, reprezentând comision de risc.

Obligă pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare în temeiul convenției de credit nr._/17.09.2007 modificată prin actul adițional nr. 1/15.09.2010, începând cu data de 15.09.2010 și până la data pronunțării prezentei hotărâri.

Obligă pârâta la plata în favoarea reclamanților a dobânzii legale aferente fiecărei sume achitate cu titlu de comision de risc și de comision de administrare în temeiul convenției de credit nr._/17.09.2007 modificată prin actul adițional nr. 1/15.09.2010, sume pentru care s-a dispus restituirea, începând cu data fiecărei plăți și până la restituirea efectivă a acestora.

Respinge ca neîntemeiate celelalte capete de cerere formulate de către reclamanți.

Obligă pârâta la plata în favoarea reclamanților a sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocațial.

Respinge ca neîntemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, cerere de apel care se depune la Judecătoria Tîrgu M..

Pronunțată în ședință publică, azi, 14.05.2015.

P.,	GREFIER,
M. DUMITRIȚA S.	C. L.

5 ex./05.10.2015

Redactat: M.D.S.

Tehnoredactat: C.M.

← Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art....		Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Înlocuire amendă cu muncă în folosul comunităţii. Sentința nr. 1226/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ Contestaţie la executare. Sentința nr. 2164/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ Pretenţii. Sentința nr. 2141/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art. 300,319^1,325 CPC. Sentința nr. 2430/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art. 300,319^1,325 CPC. Sentința nr. 2412/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ Obligaţie de a face. Sentința nr. 2368/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ Plângere contravenţională. Sentința nr. 2777/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ Plângere contravenţională. Sentința nr. 2780/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ