Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 404/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR. 404/R-CM
Ședința publică din 03 Martie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Paulina Ghimișliu JUDECĂTOR 2: Laura Ioniță
JUDECĂTOR 3: Nicoleta Simona
Judecător - -
Grefier
S-au luat în examinare pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE SI JUSTIȚIE și MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANTELORreprezentat prinDIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.202/F-CM din 19 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns consilier juridic pentru intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, în baza împuternicirii depusă la dosar, lipsind recurenții-pârâți, intimata-reclamantă, intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș și expertul în domeniul discriminării Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că nu sunt cereri prealabile acordării cuvântului asupra recursurilor.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra lor.
Consilier juridic pentru intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI solicită admiterea recursului Ministerului Public -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție așa cum a fost formulat și respingerea recursului declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor ca nefondat.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată că prin acțiunea înregistrată la data de 30.09.2008, pe rolul acestei instanțe, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați la plata sporului de confidențialitate de 15% începând cu data de 28.11.2007 la zi și pe viitor, actualizat cu indicele de inflație la momentul plății efective, la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă.
Față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor obiectul cererii a constat în alocarea fondurilor necesare efectuării plății menționate mai sus.
În motivarea acțiunii, se arată că prin sentința civilă nr.815/CM din 28.11.2007, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-, a fost admisă în parte o altă cerere de chemare în judecată prin care aceiași pârâți au fost obligați la plata către reclamantă a sporului de confidențialitate de 15%, începând cu 25.09.2004 până la data de 28.11.2007, actualizată cu indicele de inflație.
S-a reținut la prima judecată existența cazului de discriminare, sancționat de dispozițiile nr.OG137/2000, în sensul că magistrații, personalul auxiliar de specialitate și ceilalți salariați din cadrul parchetelor au obligația de a nu dezvălui sau folosi informațiile pe care le-au obținut la locul de muncă, cu toate acestea nu primesc sporul de confidențialitate de 15% acordat în prezent altor funcționari publici din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, Consiliului Legislativ.
În baza art.2 alin.1 din nr.OG137/2000 cu modificările ulterioare, persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, precum și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
La data de 24.10.2008 pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a depus cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, solicitând ca, în cazul în care se va admite acțiunea, chematul în garanție să ia act de obligația adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamantei.
S-a arătat, în susținerea cererii, că potrivit dispozițiilor art.131 pct.1 din Legea nr.304/2004, republicată privind organizarea judiciară, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, așa cum se desprinde din prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.
În situația admiterii acțiunii, Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite, are obligația de a elabora un proiect de rectificare a bugetului pe anul 2008, în care să fie incluse sumele necesare plății.
Prin întâmpinare, același pârât a formulat următoarele apărări:
A invocat mai întâi excepția de inadmisibilitate a acțiunii în despăgubire pentru discriminare pentru încălcarea competenței generale a instanțelor judecătorești.
Argumentele aduse în susținerea excepției sunt acelea că prin decizia nr.821/03 iulie 2008, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și alin.11, precum și cele ale art.27 din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că se dă în căderea instanței de judecată atribuția de a reține încălcarea principiului egalității în fața legii prin examinarea și cenzurarea soluțiilor cuprinse în legi și ordonanțe.
Din alt punct de vedere, excepția a mai fost argumentată prin aceea că dispunând plata în continuare a sporului de confidențialitate, instanța ar adăuga la legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate.
Pe fond, s-a arătat, lipsește orice dispoziție imperativă de acordare a sporului de confidențialitate în favoarea personalului auxiliar, în schimb există o diferențiere între veniturile nete lunare ale reclamantei și cele ale altor funcționari care beneficiază de acest spor.
Reclamanta a solicitat plata sporului de 15% pentru confidențialitate prevăzut de art.3 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea nr.OG19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, începând cu anul 2004. Actul normativ pe care și-a întemeiat pretențiile a intrat în vigoare la data de 01 februarie 2006, astfel că cererea de chemare în judecată contravine principiului neretroactivității legii, consacrat de dispozițiile art.15 alin.2 din Constituția României revizuită.
Reclamanta nu aparține niciuneia dintre categoriile de personal în favoarea cărora a fost reglementat sporul de confidențialitate.
Funcționarul public cu statut special la care se referă Legea nr.360/2002 privind statutul polițistului, exercită profesia de polițist, implicând prin natura sa îndatoriri și riscuri deosebite, iar statutul special fiind conferit de îndatoririle și riscurile deosebite, de portul de armă și de celelalte diferențieri prevăzute în statut.
În opinia pârâtului, principiul egalității în fața legii nu înseamnă uniformitate, așa încât dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.
Prin hotărârea nr.437/05.11.2007, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, sesizat cu o cerere în materia discriminării prin neacordarea sporului de confidențialitate în favoarea personalului din autoritatea judecătorească, a constatat că nu există aspecte care să intre sub incidența prevederilor art.2 alin.1 din nr.OG137/2000.
Prin nr.OUG75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, s-a prevăzut la art.V că sesizările având ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar, nu intră în competența de soluționare a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Actualizarea cu indicele de inflație nu poate fi dispusă în condițiile în care instituția bugetară nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
De altfel, obligația ar fi imposibil de executat în lipsa intervenției legiuitorului.
Reprezentând pentru debitor un mijloc de constrângere pentru executarea obligației asumate, actualizarea cu indicele de inflație apare ca fiind lipsită de cauză juridică.
Față de cererea de efectuare a înscrierilor în carnetul de muncă, pârâtul a arătat că singura categorie de drepturi bănești ce poate fi transcrisă în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Sporul solicitat de către reclamantă nu se include în această retribuție.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității procesuale pasive pe motiv că nu are printre atribuții pe acelea de a plăti, vira sau aloca fonduri de la bugetul de stat în vederea achitării drepturilor salariale cuvenite salariaților altor ministere.
Ministerul Economiei și Finanțelor are potrivit dispozițiilor art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG386/2007 și art.21 alin.1 din Legea nr.500/2002 atribuții în derularea procesului legislativ, prin întocmirea proiectului de lege a bugetului de stat pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite.
Față de cererea de chemare în garanție, același minister a invocat excepția de inadmisibilitate, argumentată prin aceea că este ordonator principal de credite pentru instituțiile din subordinea sa și nu poate fi obligat la plată pentru salariații altor instituții.
Între Ministerul Economiei și Finanțelor și MINISTERUL PUBLIC nu există nicio obligație de garanție.
Prin sentința civilă nr.202/F-CM/19.11.2008, Curtea de APEL PITEȘTIa admis acțiunea și a obligat pe pârâți să plătească reclamantei sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul brut lunar, începând cu data de 28.11.2007 până la rămânerea irevocabilă a hotărârii, actualizat cu indicele de inflație, precum și pentru viitor.
A obligat pe pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei.
În fine, a admis cererea de chemare în garanție și a obligat pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a examinat cu prioritate excepția de inadmisibilitate a acțiunii, reținând următoarele:
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit. e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1din nr.OG137/2000, redate mai sus au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Rezultă așadar că, aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că prezenta acțiune este admisibilă.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că reclamanta face parte din categoria personalului din unitățile din justiție, îndeplinid funcția de grefier la Parchetul de pe lângă Judecătoria Costești.
Reclamantei, în calitate de personal auxiliar de specialitate, i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamantă implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamanta se află sub aspectul analizat într-o situație identică cu celelalte categorii de personal din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Rezultă deci că reclamanta, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitoare a acestei obligații, în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu i se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
S-a apreciat că prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanta este în mod evident și grav discriminată.
Admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor și pentru reclamantă, reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzător îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut, fiind lipsită de cauză juridică.
Instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.161 alin.4 codul muncii, apreciind că se impune acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective, întrucât este evident prejudiciul produs reclamantei prin neplata acestor sporuri.
Actualizarea cu indicele de inflație se justifică prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și salariul nominal de care reclamanta ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarilor, știut fiind că funcția principală a indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai.
Cererea de acordare a sporului de 15% și pentru viitor a fost privită ca întemeiată, întrucât salariul este o prestație periodică, iar art.110 alin.2 Cod procedură civilă permite solicitarea înainte de termen a unei prestații periodice, instituind practic o excepție de la regula potrivit căreia drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale, urmând bineînțeles ca hotărârea obținută să fie pusă în executare la împlinirea termenului.
Efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă a fost dispusă în baza prevederilor Decretului nr. 92/1976.
Împotriva sentinței au formulat recurs, în termen legal, pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Primul dintre recurenți critică hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:
Excepția inadmisibilității acțiunii în despăgubire pentru discriminare a fost greșit respinsă.
În speță, nu se pune problema încălcării principiului consfințit de art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului potrivit căruia la muncă egală se cuvine salariu egal deoarece intimata-reclamantă nu desfășoară aceeași activitate cu cea a categoriilor de personal pentru care a fost prevăzut prin lege sporul de confidențialitate.
Față de dispozițiile nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, constituind temeiul acțiunii se arată că prin Decizia nr.821/03.07.2008 Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și alin.11, precum și dispozițiile art.27 sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că se dă în competența instanței de judecată atribuția de a reține încălcarea principiului egalității în fața legii prin examinarea și cenzurarea soluțiilor cuprinse în legi și ordonanțe.
Într-o altă critică se susține că prin stabilirea obligației de plată a drepturilor solicitate și pe viitor s-a adăugat la legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate.
Cenzurând soluția aleasă de legiuitor și acordând drepturi salariale prevăzute exclusiv în beneficiul altor categorii de salariați, instanța judecătorească a creat sisteme de salarizare paralele celor instituite prin acte normative.
Contrar celor reținute la judecata în primă instanță prin aplicarea greșită a legii, singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, la care se adaugă drepturile ce se includ în aceasta.
În acest sens sunt prevederile art.11 alin.2 din Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă.
Sporurile și adaosurile reprezintă o categorie de drepturi bănești ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă.
Un alt motiv de recurs este acela potrivit căruia discriminarea invocată de intimata-reclamantă și reținută de instanța de fond în raport de alte categorii de personal este utilizată printr-un raționament juridic speculativ deoarece lipsește orice dispoziție imperativă de acordare a sporului de confidențialitate de 15% magistraților, în schimb există o diferențiere radicală între veniturile nete lunare ale acestora și veniturile altor funcționari care beneficiază de acest spor.
Pe de altă parte, greșit s-a stabilit dreptul reclamantei la sporul de confidențialitate încă din anul 2004, deși legea prin care sporul era prevăzut pentru alte categorii de personal a intrat în vigoare abia în 2006. Dispoziția instanței contravine astfel principiului neretroactivității legii.
Legat de temeinicia soluției de admitere a acțiunii se arată că intimata-reclamantă nu are calitatea de cadru - militar în activitate sau de militar angajat pe bază de contract pentru a beneficia de prevederile Legii nr.444/2006, nu este nici funcționar public cu statut special.
Organele autorității judecătorești, în cadrul cărora își exercită aceasta atribuțiile, nu sunt aceleași cu instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională.
De asemenea, nu poate fi reținută situația de comparabilitate față de personalul din aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, care beneficiază de sporul de confidențialitate de 15%.
Actualizarea drepturilor bănești cu rata inflației constituie în opinia recurentului-pârât o obligație de plată imposibil de executat în lipsa fondurilor bugetare.
Legea bugetului de stat pe anul 2008 nr.388/2007 nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale.
Constituind un mijloc de constrângere pentru debitor spre a executa obligația asumată, plata drepturilor bănești actualizate cu indicele de inflație este lipsită de cauză juridică.
În drept, recursul pârâtului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.4 și 9 și art.3041Cod procedură civilă.
În motivarea cererii sale de recurs pârâtul - chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor arată că în mod greșit a fost admisă cererea de chemare în garanție și a fost obligat să asigure fondurile necesare efectuării plății.
Între Ministerul Economiei și Finanțelor și MINISTERUL PUBLIC nu există vreo obligație de garanție, iar simplul fapt că ordonatorul principal de credite nu a acordat reclamantei drepturile bănești pretinse nu dă naștere unei obligații de garanție în sarcina sa.
În atribuțiile Ministerului Economiei și Finanțelor, așa cum sunt enumerate de dispozițiile art.19 din Legea finanțelor publice nr.500/2002, nu intră obligația plății, cea a virării sau a alocării de fonduri de la bugetul de stat, ci numai cele privind derularea procesului legislativ, respectiv întocmirea proiectului de lege pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite.
Guvernul este cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare. Acesta repartizează ordonatorilor principali de credite sume de la bugetul de stat conform destinațiilor bugetare stabilite prin legea bugetară anuală.
În drept, recursul pârâtului - chemat în garanție este întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Recursurile vor fi reținute spre soluționare în baza art. 3 pct. 3 coroborat cu art. 2 alin. 1 lit. c) pr.civ. dată fiind declararea ca neconstituționale a prevederilor nr.OUG 75/2008 privitoare la competență în materia litigiilor de muncă, în care reclamanții au calitatea de personal salarizat prin nr.OUG 27/2006 și prin nr.OG 8/2007. A se vedea în acest sens decizia nr. 104/20.01.2009 a Curții Constituționale.
Examinând cu prioritate excepția de inadmisibilitate a acțiunii întemeiată pe încălcarea competenței generale a instanțelor judecătorești, Curtea consideră că este atributul instanței de judecată a verifica dacă aplicarea reglementărilor în domeniul salarizării personalului din autoritățile și instituțiile publice, în executarea raporturilor juridice de muncă este conformă regulilor și principiilor de drept consacrate în materie de normele interne și internaționale.
Aceleași considerente au fost avute în vedere și de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Secțiile Unite la pronunțarea Deciziei nr.VI/2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat cu privire la aplicarea dispozițiilor art.11 alin.(1) din nr.OUG177/2002, art.28 alin.(4) din nr.OUG43/2002, modificată prin nr.OUG24/2004, modificată și aprobată prin Legea nr.601/2004.
Astfel, s-a arătat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat sporuri la indemnizația de încadrare brută lunară judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Legat de admisibilitatea acțiunii în care se invocă principiul nediscriminării, instanța reține următoarele:
În interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Thlimmenos vs. din 6 aprilie 2000, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile.
Protecția egală a legii consacrată de Constituția României din 2003 - art.16 - se concretizează în următoarele obligații ale statului: de a se abține de la tratamentul diferențiat nejustificat în procesul de adoptare și aplicarea legii, de a interzice și sancționa prin lege discriminarea, de a crea remedii legale eficiente pentru victimele discriminării.
Această din urmă obligație pozitivă a statului presupune asigurarea accesului liber la justiție pentru repararea prejudiciului suferit prin discriminare.
Tratamentul diferențiat interzis de norma internațională menționată anterior trebuie să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege.
În cazul de față legea recunoaște, prin dispozițiile art.5 și art.6 alin.(3) codul muncii, dreptul la salarizare egală pentru muncă egală și pregătire profesională egală. Principiul egalității de tratament salarial este consacrat de prevederile art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și a Libertăților.
Prin Hotărârea Frett din 2002 Curtea de la Strasbourg a rupt complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, conferindu-i caracter autonom.
Și în cazul altor categorii de personal, legea instituie obligativitatea păstrării secretului profesional însă pentru asigurarea confidențialității datelor, lucrărilor și informațiilor dobândite în exercițiul atribuțiilor conferite de lege, acestea beneficiază de un spor de confidențialitate de până la 15% din salariul/indemnizația de încadrare.
Astfel, prin art.3 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea nr.OG19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională s-a prevăzut, pentru păstrarea confidențialității, în legătură cu informațiile clasificate, un spor de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.
Art.15 alin.1 din nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici a stabilit că sporul de confidențialitate de până la 15% se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
Prin art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, modificată prin Legea nr.405/2002 s-a acordat acest spor de confidențialitate de până la 15% și membrilor plenului, precum și unor categorii de personal din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.
Reclamantele și intervenienții se află într-o situație comparabilă cu celelalte categorii de personal care beneficiază de sporul în discuție, prin prisma faptului că și în sarcina acestora este prevăzută de lege obligația de confidențialitate, având în general același conținut. Această obligație nu vizează numai informațiile clasificate.
Excluderea de la plata acestui drept nu poate fi justificată prin reglementarea diferențiată a salariilor.
Diferențierea salariilor în raport de nivelul studiilor, de treptele și gradele profesionale, conținutul, calitatea și cantitatea muncii se reflectă în partea fixă a salariului, respectiv în indemnizația de încadrare lunară sau în salariul de încadrare lunar, neavând nicio legătură cu sporurile salariale.
Acestea din urmă alcătuiesc partea variabilă a salariului/indemnizației și au drept scop recompensarea muncii prestate în anumite condiții.
Invocarea salarizării diferite în funcție de categoria profesională conduce mai degrabă la criteriul de discriminare al categoriei socio-profesionale.
În lipsa unei alte justificări obiective a tratamentului diferențiat s-a reținut corect existența discriminării, sancționată de dispozițiile art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, a căror prioritate este consacrată de dispozițiile art.20 alin.2 din Constituția României revizuită, implicit temeinicia pretențiilor supuse examinării.
Însă, a reține numai existența discriminării nu este suficient pentru repararea prejudiciului suferit în executarea raporturilor de muncă. Iar a invoca lipsa prevederii în lege a cuantumului despăgubirilor ar echivala cu denegarea de dreptate, ar lăsa practic fără conținut obligația pozitivă a statului de a stabili pârghii prin care să poată fi determinate remedii concrete la situația creată prin discriminare.
Legat de mărimea sporului nu s-au adus argumente pentru fixarea unui alt cuantum.
Stabilind existența dreptului începând din data de 28 noiembrie 2007 instanța de fond nu a încălcat principiul neretroactivității legii deoarece actele normative prin care a fost recunoscut sporul de 15% corelativ obligației de confidențialitate au intrat în vigoare anterior acestei date.
Așa cum a reținut și instanța de fond, o reparație integrală a prejudiciului suferit prin neacordarea sporului în discuție presupune actualizarea acestor drepturi bănești cu indicele de inflație la momentul plății efective.
Prin urmare, nu este vorba de un mijloc de constrângere, ci despre o despăgubire pentru întârzierea sau neexecutarea obligației de plată a unui drept salarial, așa cum rezultă din prevederile art. 161 pct. (4) din codul muncii.
Plata și pe viitor a sporului de confidențialitate dispusă prin hotărârea atacată constituie aplicarea prevederilor art.110 Cod procedură civilă, potrivit cărora se poate cere înainte de termen executarea la termen a unei prestații periodice.
Prestațiile reciproce și corelative pe care le presupune executarea raporturilor de muncă se caracterizează prin periodicitate.
Trimiterea la alte drepturi care se includ în retribuția tarifară de încadrare din cuprinsul art.11 alin.(2) al Decretului nr.92/1976 vizează acele drepturi ale angajatului generatoare de obligații corelative pentru angajatorul în favoarea căruia se prestează munca, precum și pentru instituțiile specializate din domeniul asigurărilor sociale.
Pentru drepturile salariale care sunt luate în calul, potrivit legii, la stabilirea drepturilor de asigurări sociale este obligația angajatorului să menționeze acordarea lor în carnetul de muncă, așa cum rezultă din prevederile art.1 și următoarele din decret.
Întrucât nu se regăsesc cu privire la soluția criticată motivele de nelegalitate și netemeinicie reglementate de art.304 pct.4 și 9 și art.3041Cod procedură civilă recursul pârâtului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție va fi respins ca nefondat în baza art.312 Cod procedură civilă.
Cu privire la recursul Ministerului Economiei și Finanțelor instanța reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.18 și 20 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, ordonatorii principali de credite sunt miniștrii de resort, iar Guvernul asigură realizarea politicii fiscal-bugetare, elaborând proiectele legilor bugetare anuale și examinând periodic execuția bugetară.
Atribuțiile Ministerului Economiei și Finanțelor, enumerate de art.19 din lege, constau în pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare și ale legilor privind aprobările contului general de execuție, în luarea măsurilor necesare pentru aplicarea politicii fiscal-bugetare.
Cu toate acestea, pregătirea proiectelor amintite și măsurile de aplicare a politicii fiscal-bugetare au ca punct de pornire proiectele ordonatorilor principali de credite și se înscriu în limitele stabilite prin legile bugetare anuale sau prin legile de rectificare.
Pentru aceste motive, recursul pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor este privit ca fondat, urmând a fi admis ca atare, în temeiul art.312 alin.2 Cod procedură civilă, cu consecința modificării în parte a sentinței în sensul respingerii acțiunii față de acest pârât. Totodată, se va menține în rest sentința.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de recurentul-pârât MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR reprezentat prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A, împotriva sentinței civile nr.202/F-CM din 19 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-.
Modifică în parte sentința în sensul că respinge acțiunea față de acest pârât.
Menține în rest sentința.
Respinge recursul formulat de recurentul-pârât MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE SI JUSTIȚIE, împotriva aceleiași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 03 martie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red.
Tehnored.
4 ex./06.03.2009
Jud.fond:
-
Președinte:Paulina GhimișliuJudecători:Paulina Ghimișliu, Laura Ioniță, Nicoleta Simona
