Anulare act. Decizia 540/2008. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA CIVILĂ
INSTANȚĂ DE RECURS
DECIZIE Nr. 540
Ședința publică de la 16 Iunie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Costel Drăguț Președinte instanță
JUDECĂTOR 2: Ionela Vîlculescu
JUDECĂTOR 3: Marian Budă Președinte Secție
Grefier -
*****
Pe rol, judecarea recursurilor formulate de pârâta, pârâta moștenitoare și Municipiul B prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 170 din 03 februarie 2006 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și intimata pârâtă, având ca obiect constatare nulitate contract.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns recurentele pârâte și, reprezentate de avocat - și intimații reclamanți și, reprezentați de avocat, lipsind recurentul pârât Municipiul B prin Primarul General și intimatul pârât
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, după care;
Avocat - pentru recurentele pârâte și a depus împuternicire avocațială nr.-/13.06.2008.
Avocat pentru intimații reclamanți și a solicitat, potrivit dispozițiilor art.305 din Codul d e procedură civilă, încuviințarea depunerii unei copii de pe fila nr.3 a contractului de închiriere nr.12619/17.02.1999. A arătat că, din acest contract, ce se află atașat la filele 99-100, în dosarul nr- al Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, lipsește fila nr.3.
Avocat - pentru recurentele pârâte, a lăsat la aprecierea instanței.
Instanța, deliberând, a admis cererea formulată de apărătorul intimaților reclamanți și, privind încuviințarea depunerii filei ce lipsește din contractul de închiriere nr.12619/17.02.1999.
În acest sens, apărătorul intimaților reclamanți și, a depus în copie fișa de calcul pentru stabilirea chiriei lunare a locuinței deținută de chiriașul.
Instanța constatând că nu mai sunt cereri de formulat și excepții de invocat, a apreciat cauza în stare de soluționare și a acordat cuvântul asupra recursului de față.
Avocat - pentru recurentele pârâte și, a susținut motivele de recurs invocate în scris, pe care le-a dezvoltat oral, în raport de care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a deciziei civile atacate, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței civile nr.1725/07.03.2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 B și pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. A depus jurisprudența la zi a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia imobilelor preluate abuziv, din Legea nr.10/2001. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Avocat pentru intimații reclamanți și a depus concluzii scrise, pe care le-a dezvoltat oral, în raport de care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei civile a instanței de apel ca fiind temeinică și legală și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.1107/1999 încheiat de pârâții și ca fiind încheiat prin fraudă și având la bază o cauză ilicită. Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată sub nr. 10810/19.08.2002, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B, reclamantul G, în contradictoriu cu pârâții Municipiul B, prin Primar General, și, a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1107/1999, încheiat între pârâți, cu privire la imobilul situat în B,-,. 1,. 2, sect. 2.
Prin sentința civilă nr. 1725 din 07 martie 2003, pronunțată de Judecătoria sect. 2 B, în dosarul nr. 10810/2002, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active, cererea fiind admisă, constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut legitimarea procesuală activă a reclamantului, în calitate de persoană care se pretinde proprietar al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 1936 și a certificatului de moștenitor emis în 2001.
Sub aspectul fondului, Judecătoria a reținut faptul că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare pe rolul instanțelor era înregistrată acțiunea în revendicare a imobilului, formulată de către reclamant sub nr. 4204/1998, perimată prin sentința civilă nr. 16391/2000.
S-a reținut și faptul că reclamantul a formulat și notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Judecătoria a apreciat că imobilul nu intră sub incidența prevederilor Legii nr. 112/1995, față de prevederile Legii nr. 213/1998, putând fi revendicat de către foștii proprietari sau moștenitorii lor.
Decizia civilă nr. 2268/A/02.12.2003, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, în dosar nr. 1864/2003, prin care au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de către pârâți împotriva acestei sentințe, a fost casată în recurs, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor, prin decizia civilă nr. 267/25.02.2005, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a, civilă în dosar nr. 3316/2004.
Casarea cu trimitere a fost dispusă întrucât, reținând frauda la lege, instanța de apel a apreciat că aceasta face inoportună analizarea bunei-credințe.
Instanța de recurs a apreciat necesară stabilirea modului legal sau ilegal în care imobilul a intrat în patrimoniul statului și apoi, analizarea atitudinii subiective a părților contractante, la momentul încheierii contractului.
Prin decizia civilă nr.170/03.02.2006, pronunțată de Tribunalul București -Secția a V-a civilă, în dosar nr-( nr. vechi 3176/2005), a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, apelul declarat de către pârâții, și Municipiul B, prin Primar general, fiind respins ca nefondat.
Pentru a decide astfel, Tribunalul a reținut faptul că acțiunea a fost introdusă pe rolul instanțelor de judecată la data de 14.08.2002, ultima zi a termenului prevăzut de art.45 alin. ultim din Legea 10/2001, potrivit datei menționate pe plicul poștal cu care cererea de chemare în judecată a fost înaintată.
Tribunalul a apreciat faptul că modificarea cererii de chemare în judecată, în sensul chemării în calitate de pârâtă și a soției pârâtului cumpărător inițial, care figura în calitate de cumpărătoare alături de soțul său, în contractul de vânzare -cumpărare, ulterior datei de 14.08.2002, nu poate justifica reținerea în privința acestei cereri a prescripției dreptului material la acțiune, cauzele de nulitate invocate privind actul în sine, iar cererea introdusă împotriva unuia dintre cumpărători produce efect întreruptiv al termenului de prescripție împotriva tuturor titularilor contractului.
S- a concluzionat în sensul că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut fără titlu, apreciind ca nerelevante susținerile părților privind modalitatea concretă în care s-a făcut aplicarea Decretului, aceasta având în sine un caracter abuziv.
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri motivate, în termen legal, pârâții cumpărători și Municipiul B prin Primar General.
În motivarea recursului lor, recurenții au invocat dispoz. art. 304 pct. 9. sub următoarele aspecte:
1. Prin respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, au fost încălcate prevederile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001. în judecată a pârâtei, prin modificarea cererii de chemare în judecată la data de 07.02.2003, nu se circumscrie prevederilor art. 57.
2. Întrucât instanța supremă a menținut hotărârile instanțelor care s-au pronunțat în sensul că imobilul preluat în baza Decretului nr. 92/1950, a fost legal naționalizat, statul având titlu valabil, o instanță inferioară nu putea să se pronunțe altfel, caracterul irevocabil al acestor hotărâri nu poate fi ignorat.
3. Instanța a nesocotit normele ce reglementează buna-credință, potrivit cărora aceasta se prezumă, reclamanții trebuind să facă dovada contrară.
Acțiunea respectivă fusese introdusă de către și nu de G, nefăcându-se dovada identității dintre cei doi.
Acțiunea respectivă a fost introdusă exclusiv împotriva Consiliului Local al Municipiului B, care nu are calitatea de vânzător în contractul încheiat de către recurenți.
La data formulării cererii de chemare în judecată, reclamantul nu avea calitate procesuală activă, certificatul de moștenitor fiind emis ulterior.
Au fost încălcate prevederile legale privind perimarea, acțiunea perimată lipsind de orice efect cererea.
Instanța de apel a nesocotit limitele deciziei de casare, reținând faptul că părțile au încheiat contractul cu fraudarea drepturilor adevăraților proprietari și cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În recursul său, pârâtul Municipiul B, prin Primar General, a invocat greșita reținere a faptului că actul juridic a fost încheiat cu nerespectarea legii și cu rea-credință.
Prin decizia civilă nr. 322 R din 22.05.2007, Curtea de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins recursurile declarate de pârâții, și Municipiul B prin Primar General.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut următoarele:
1. Criticile privind soluția asupra excepției procesuale de fond a prescripției dreptului material la acțiune, conțin aspecte de drept procesual, iar nu de drept substanțial.
Așa cum în mod legal și temeinic a apreciat instanța de apel, modificarea sau completarea ulterioară a cadrului procesual nu prezintă nicio importanță asupra calculului termenului de prescripție a dreptului material la acțiunea civilă declanșată de cererea principală.
S-a apreciat că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune se raportează exclusiv la data introducerii cererii principale de chemare în judecată, iar nu în raport de fiecare dintre mijloacele procesuale ce compun acțiunea civilă, precum completarea cererii de chemare în judecată sau cererea de intervenție forțată împotriva celui care ar putea avea aceleași pretenții ca și reclamantul.
S-a mai constată că instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 132 alin. 1. completarea cererii de chemare în judecată în ce privește pe pârâți fiind formulată cu respectarea termenului legal de decădere prevăzut de textul menționat, data de 7.02.2003 fiind prima zi de înfățișare, la acea dată fiind introdusă și completarea cererii de chemare în judecată.
2. În ce privește cercetarea de către instanța de apel a caracterului valabil sau nevalabil al preluării imobilului în baza Decretului 92/1950, existența unei jurisprudențe a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sens contrar celor reținute de instanța de apel nu prezintă nicio relevanță, deoarece precedentul judiciar nu constituie izvor de drept în dreptul civil român.
3. Relativ la motivul de recurs referitor la buna credință, instanța de recurs făcut o amplă analiză teoretică, pe circa 13 pagini, făcând trimitere la Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, concluzionând că în speță contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat după ce pe rolul instanțelor judecătorești fusese înregistrată o acțiune în revendicare a imobilului din litigiu.
Împotriva acestei decizii au formulat contestație în anulare contestatoarele și.
Contestatoarele au arătat că în motivarea recursului lor au respectat dispozițiile art. 302 alin. 3 Cod procedură civilă, invocând numai motive de nelegalitate printre care și cel referitor la faptul că instanța de apel a nesocotit normele ce reglementează buna credință, precizând că, deși nu aveau o asemenea obligație, au făcut totuși demersuri pentru a se asigura că urmează să achiziționeze un imobil de la adevăratul proprietar.
Astfel, deși au depus la dosar adresa nr. 85 din 16.04.1999 emisă de Primăria Sectorului 2 B, din care rezulta că pentru imobilul în litigiu nu a fost înregistrată în termenul legal nicio o cerere de revendicare, instanța de recurs nu a analizat acest motiv, la modul concret, cu referire la actele din dosar.
Prin încheierea din 8 ianuarie 2008, s-a dispus înaintarea dosarului către Curtea de APEL CRAIOVA, având în vedere că prin încheierea nr. 6968 din 23.10.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a strămutat cauza la această instanță.
Curtea de APEL CRAIOVA, prin decizia civilă nr. 385 din 25.04.2008, a admis contestația în anulare formulată de contestatorii și împotriva deciziei civile nr. 322 din22 mai 2007, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind Proprietatea Intelectuală, în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații, MUNICIPIUL B, PRIN PRIMAR GENERAL.
A fost anulată decizia civilă contestată și s-a fixat termen pentru rejudecarea recursului la data de 19 mai 2008, când se vor cita părțile.
Pentru a se pronunța astfel, s-au reținut următoarele:
Prin recursul formulat la data de 23.06.2006, de către și împotriva deciziei civile nr. 170 din 03.02.2006, pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, recurentele au criticat această decizie, pentru 3 motive și anume:
- instanța de apel a respins în mod nelegal excepția prescripției dreptului la acțiune cu încălcarea dispoz. art.46 alin.5 din Legea nr. 10/2001;
- instanța de apel a reținut în mod nelegal că Decretul nr. 92/1950 nu constituie titlu valabil de preluare, de către statul român, a imobilului în litigiu, deoarece a încălcat concluzia irevocabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că preluarea imobilului s-a făcut cu titlu legal;
- instanța de apel a nesocotit normele ce reglementează buna credință în sensul că aceasta se prezumă, partea adversă trebuind să facă dovada relei credințe a reclamanților.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanții au arătat că au făcut demersuri pentru a afla dacă s-au formulat cereri de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru acest imobil, iar prin adresa nr. 85/16.04.1999 emisă de Primăria sectorului 2 B li s-a comunicat faptul că nu s-au înregistrat astfel de demersuri.
Instanța de recurs a analizat primele 2 motive de recurs și le-a găsit nefondate.
În ce privește cel de-al treilea motiv de recurs, deși a făcut o analiză teoretică privind buna-credință cu referire la dispoz.nr.10/2001, ale Legii nr. 112/1995, la Codul civil, la Convenția Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, la Protocolul Adițional la această convenție precum și la cauze soluționate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanța de recurs nu a analizat în mod concret acest motiv de recurs, nefăcând referire la apărările și susținerile concrete ale recurenților, cum ar fi de exemplu, adresa emisă de către Primăria sectorului 2 B cu privire la faptul că nu există dovezi concrete în sensul că foștii proprietari ai imobilului în litigiu ar fi solicitat restituirea acestuia în baza Legii nr. 112/1995, invocându-se în acest sens și practica CEDO, respectiva cauza Albina împotriva României.
Cum instanța de recurs nu s-a pronunțat în mod concret asupra apărărilor și susținerilor recurenților în ce privește motivul de recurs referitor la buna credință, această situație echivalează cu necercetarea acestui motiv, fiind prin urmare îndeplinite condițiile cerute de art.318 alin.1 teza a II-a Cod procedură civilă, astfel încât s-a admis contestației în anulare, s-a anulat decizia recurată și s-a stabilit termen pentru rejudecarea recursului.
Analizând materialul probator existent la dosarul cauzei, precum și decizia recurată, prin raportare la motivele de recurs, Curtea constată că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:
În ce privește recursul recurenților și -;
1. Primul motiv de recurs, cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, cu încălcarea dispoz. art. 46, alin.5 din Lg. 10/2001, nu poate fi reținut, deoarece cererea introductivă a reclamantului a vizat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1107/1999, fiind introdusă în interiorul termenului de prescripție, respectiv la data de 14.08.2003, iar faptul că cererea introductivă a fost formulată numai în contradictoriu cu unul dintre titularii dreptului de proprietate menționați în contract, nu poate duce la respingerea cererii, ca fiind prescrisă față de celălalt titular, cauzele de nulitate vizând actul în sine, astfel că formularea cererii împotriva unuia dintre titulari produce efectul întreruptiv de prescripție și împotriva celuilalt titular.
În ce privește acest motiv de recurs, sunt întemeiate susținerile făcute de intimați în concluziile scrise aflate la dosarul cauzei.
2. Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, cel referitor la neconstituționalitatea Decretului nr. 92/1950, în raport cu art. 10 din Constituția de la 1948, Curtea reține că acest motiv este întemeiat.
Astfel, imobilul naționalizat prin Decretul 92/1950 nu avea destinație de locuință pentru proprietarii de la acea vreme, ci el era folosit pentru a fi închiriat, așa după cum rezultă chiar din declarațiile proprietarului, aflate la filele 63,64 și 65 din dosarul nr. 1864/2003, al Tribunalului București, secția a III-a civilă.
Prin urmare, este greșită concluzia instanței de apel, în sensul că imobilul în litigiu ar fi intrat în proprietatea statului, fără titlu valabil, preluarea sa făcându-se cu respectarea condițiilor prevăzute de legislația în vigoare la acea dată.
De altfel, aceeași concluzie rezultă și din deciziile civile irevocabile aflate la pag. 78-93, în dosarul nr-, al Curții de Apel București, care se referă la același imobil în care se află și apartamentul ce face obiectul litigiului de față.
Deși deciziile respective nu se referă la apartamentul în litigiu, pentru identitate de rațiune și acest apartament nu poate avea alt regim decât cu al celorlalte, relativ la modalitatea de preluare de către stat în anul 1950, în sensul că această preluare a fost făcută în mod valabil, cu respectarea condițiilor cerute de legislația în vigoare la acea dată.
În acest sens este și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv decizia nr. 28/7.02.2005, a completului de 9 judecători.
Față de cele arătate, nu se poate reține apărarea intimaților, din concluziile scrise, cu privire la faptul că imobilul a fost preluat fără titlu, deoarece preluarea acestuia s-a făcut cu respectarea legislației în vigoare la acea dată.
În consecință, pârâtul Mun. B, prin unitatea sa specializată, și anume B, avea dreptul să vândă apartamentul respectiv cu respectarea condițiilor prevăzute de Lg. 112/1995.
3. Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, Curtea constată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele legale ce reglementează buna-credință.
Deși se motivează de către instanța de apel că recurenții, prin minime diligențe, ar fi putut afla situația reală a imobilului, totuși cele puse în sarcina lor depășesc cu mult așa zisele "minime diligențe".
În mod concret, singurele verificări care puteau fi făcute de către recurenți au și fost făcute de către aceștia, în sensul că s-au adresat Primăriei Sect. 2 B, pentru a afla dacă s-au formulat cereri de restituire, în temeiul Lg. 112/1995, în legătură cu imobilul respectiv, or, prin adresa nr. 85/16.04.1999, Primăria sect. 2 comunicat faptul că imobilul respectiv nu a fost solicitat a fi retrocedat.
La data la care recurenții au solicitat cumpărarea apartamentului respectiv, erau îndeplinite condițiile cerute de art. 9 din Lg. 112/1995, respectiv aceștia aveau calitatea de chiriași, iar imobilul respectiv nu fusese solicitat a se restitui de către foștii proprietari.
Nu se poate reține critica intimaților din concluziile scrise, cu privire la frauda la lege, în sensul că toate înscrisurile referitoare la contractul de închiriere ar fi fost prefabricate, de comun acord de către vânzător și cumpărători, acestea fiind simple speculații, mai ales că intimații reclamanți nici nu au formulat o cerere în sensul de a se constata nulitatea contractului de închiriere, ca fiind făcut în frauda legii, astfel încât nu pot fi reținute criticile formulate în acest sens direct în recursul părții adverse.
Potrivit art. 1899, alin.2 Cod civil, buna-credință se presupune întotdeauna, iar sarcina probei cade asupra celui ce invocă reaua-credință.
În sprijinul lor, intimații reclamanți invocă, pe larg, aspecte ce ar conduce, în opinia lor, la reaua-credință a cumpărătorilor, însă acestea nu pot fi reținute deoarece, pe de o parte, așa cum s-a arătat mai sus, intimații reclamanți nu au invocat în nici un moment nulitatea contractului de închiriere, iar cât privește diligențele depuse la încheierea contractului, au făcut tot ceea ce a depins de ei pentru a se convinge că tratează cu adevăratul proprietar.
Nu se poate accepta că recurenții-pârâți ar fi trebuit să știe că, dacă imobilul a fost naționalizat, în mod automat există și foști proprietari care îl pot revendica, mai ales că acțiunea pe care o pornise fostul proprietar, ce a făcut obiectul dosarul nr. 4204/1998, a fost perimată prin sentința civilă nr. 16381/4.12.2000, pronunțată de Judecătoria sect. 2 B și pe care oricum recurenții pârâți nu aveau cum să o cunoască la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
II. În ce privește recursul recurentului pârât Mun. B, prin Primar General;
1. Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1107/30.04.1999 a fost încheiat cu respectarea legilor în vigoare și cu bună credință, cel puțin din punctul de vedere al cumpărătorilor.
La data încheierii acestui contract erau îndeplinite condițiile cerute de art. 9 din Lg. 112/1995, imobilul fiind preluat cu titlu valabil, așa cum s-a arătat în motivarea admiterii recursului recurenților pârâți - persoane fizice.
2. În ce privește buna-credință, chiar dacă cu privire la vânzători ar exista dubii, în sensul că acesta a fost parte în dosarul nr. 4204/1998 și este de presupus că ar fi știut că există moștenitori care revendică imobilul respectiv, nu s-a făcut dovada faptului că aceștia ar fi solicitat imobilul în procedura prev. de Lg. 112/1995, iar prin emiterea adresei nr. 85/16.04.1999, recurenții pârâți - persoane fizice au fost puși în situația cumpărătorului de bună credință, respectându-se astfel prev. art. 1898 Cod civil, în sensul că acești cumpărători au fost încredințați că dobândesc imobilul de la adevăratul proprietar.
III. De altfel, prin decizia nr. 191 din 25.06.2003, a Curții Constituționale, s-a statuat principiul ocrotirii bunei credințe a cumpărătorului imobilului, preluat de stat în perioada 1945-1989 și anume că, în măsura în care ambele părți sau, cel puțin cumpărătorul, au fost de bună-credință, nu există intenția de fraudare a legii și nici cauza ilicită.
IV. Mai mult, se poate aprecia că și prin decizia dată în recursul în interesul legii, de către Secțiile Unitate ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în data de 9 iunie 2008, în ce privește conflictul de interese dintre fostul proprietar și actualii titulari ai dreptului de proprietate, trebuie dată prioritate actualului deținător al dreptului de proprietate și securității raporturilor juridice, deoarece în caz contrar s-ar ajunge la situația în care s-ar repara o nedreptate printr-o altă nedreptate și s-ar încălca și principiul securității raporturilor juridic civile.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea, în baza dispozițiilor art. 312, alin.1, 2 și 3 Cod pr. civ. rap. la art. 304, pct. 9 Cod pr. civ. va admite recursurile, va modifica în parte decizia nr. 170 din 03 februarie 2006, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în sensul că va admite apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 1725/7.03.2003, pronunțată de Judecătoria sect. 2 B, în dosarul nr. 10810/2002, va schimba în parte sentința și pe fond va respinge acțiunea formulată de G și continuată de,.
Sentința va fi schimbată în parte, deoarece în ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârâtul, va fi menținută soluția instanței de fond, deoarece reclamantul a făcut dovada calității sale procesuale prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei și mai mult, constatarea nulității absolute a unui act juridic poate fi solicitată de orice persoană interesată, ori, este evident că reclamantul avea interes în anularea contractului de vânzare-cumpărare.
Se va menține dispoziția din decizia recurată cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, având în vedere considerentele expuse la motivarea recursului pârâților reclamanți, la pct. 1.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâta, pârâta moștenitoare și Municipiul B, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 170 din 03 februarie 2006, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și intimata pârâtă
Modifică în parte decizia nr. 170 din 03 februarie 2006, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în sensul că:
Admite apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 1725/7.03.2003, pronunțată de Judecătoria sect. 2 B, în dosarul nr. 10810/2002;
Schimbă în parte sentința și pe fond respinge acțiunea formulată de G și continuată de,.
Menține dispoziția din decizia recurată cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 16 iunie 2008.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
-
Red. jud. -
Tehn.
4 ex./23.06.2008
Președinte:Costel DrăguțJudecători:Costel Drăguț, Ionela Vîlculescu, Marian Budă
