Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 2044/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-
DECIZIA NR. 2044
Ședința publică din data de 3 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Simona Petruța Buzoianu
JUDECĂTOR 2: Vera Andrea Popescu
Judecător - -- - -
Grefier - -
Pe rol fiind soluționarea recursurilor declarate de pârâțiiMinisterul Justiției și Libertăților, cu sediul în B,-, sector 5,Curtea de APEL PLOIEȘTI, cu sediul în P,-, jud. P șiTribunalul Prahova, cu sediul în P, str. -.-, nr.6, jud. P, împotriva sentinței civile nr. 989 din 7 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații-reclamanți și a, -, -, R, -, -, -, toți prin reprezentant, cu domiciliul ales în Câmpina,-, jud. P și intimatul-chemat în garanțieMinisterul Economiei și Finanțelor, cu sediul în B,-, sector 5.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Recurs scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că recurenții-pârâți au solicitat judecata cauzei și în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și față de împrejurarea că recurenții au solicitat judecata cauzei și în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 alin.2 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și rămânând în deliberare, pronunță următoarea hotărâre:
CURTEA:
Deliberând asupra recursurilor civile de față, reține următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului Prahova, reclamanții, a, -, -, R, -, -, -, au chemat în judecată pe pârâții Curtea de APEL PLOIEȘTI, Tribunalul Prahova, Ministerul Justiției și Libertăților și pe chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților la plata diferențelor de salarii calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică și a coeficienților de multiplicare prevăzuți de lege, corectate periodic, în raport cu evoluția prețurilor de consum, în condițiile stabilite de lege pentru determinarea și corecția valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică, astfel: pentru perioada 31.12.2007 - 31.03.2008 la valoarea de referință sectorială de 405 lei conform OG nr. 10/2007, pentru perioada 01.04.2008 - 30.09.2008 la valoarea de referință sectoriala de 423 lei conform OG nr.10/2008, pentru perioada 01.10.2008 - 31.12.2008 la valoarea de referință sectorială de 446 lei conform OG nr. 10/30.01.2008, în raport cu valoarea de referință sectorială pentru care au fost calculate salariile în perioadele sus-menționate și pentru perioada 01.01.2009-prezent conform actelor normative în vigoare, iar pe viitor să se aplice valoarea de referință sectorială cea mai recentă, până la intervenirea unor noi modificări ale actelor normative în vigoare.
S-a mai solicitat obligarea pârâților la plata drepturilor reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază pe ultimii 3 ani și în viitor, cerându-se și ca sumele cerute să fie actualizate conform indicelui de inflație de la data scadenței fiecărei sume și până la data plății efective, obligarea pârâților la plata diferențelor bănești calculate între premiul anual cuvenit conform prevederilor legale și premiul anual acordat, precum și între primele de vacanță cuvenite conform prevederilor legale și cele acordate, înscrierea în cărțile de muncă a cuvenitelor mențiuni și obligarea MEF să includă în bugetul Ministerului Justiției fondurile necesare plății drepturilor solicitate prin acțiune.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt salariați la Judecătoria Câmpina, îndeplinind funcții de magistrați și personal auxiliar de specialitate, funcții în baza cărora au dreptul la încasarea diferențelor de salarii calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică și a coeficienților de multiplicare corectate periodic ținându-se seama de actele normative indicate, susținând că acordarea unor valori de referință sectorială diferite în salarizarea puterilor statului contravine Constituției, Codului Muncii și OG nr.137/2000, iar OG nr.27/2006, OG nr.8/2007, OG nr.13/2008 și Legea nr.97/2008, de aprobare a OUG nr.100/2007, încalcă principiul ierarhiei actelor normative prevăzute în Legea nr.24/2000, privind normele de tehnică legislativă.
Au mai arătat reclamanții că pentru asigurarea mai eficientă a confidențialității privind informațiile clasificate, au fost emise o serie de acte normative menite să confere anumitor categorii de persoane, salariați civili și militari, care gestionează informații clasificate, sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la asemenea informații.
Astfel, prin art. 3 din Legea nr. 444/2006 pentru aprobarea OG nr. 19/2006, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul-avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.
De asemenea, prin disp.art. 15 alin. 1 din OG nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, s-a prevăzut acordarea sporului de confidențialitate nu numai funcționarilor publici prevăzuți de Legea nr. 444/2006, ci și altor categorii de funcționari publici, ce au fost indicați, sporul de confidențialitate acordându-se și altor categorii de salariați în temeiul unor acte normative speciale:Legea nr.656/2002, cu modificările ulterioare, OG nr.137/2000, pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
S-a mai învederat că deși magistrații și grefierii, conform statutului acestora, sunt obligați să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și procesele aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul, aceștia sunt discriminați întrucât nu beneficiază de sporul de confidențialitate acordat altor categorii de persoane, care exercită funcții ce implică păstrarea confidențialității invocându-se și disp.art.16 din Constituția României, ce consacră egalitatea în drepturi, precum și art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care interzice discriminarea
Pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată susținând că începând cu data intrării în vigoare a Legii nr.347/2003, care a modificat art.2 din OUG nr.177/2002, nu există temei legal pentru ca indemnizațiile personalului din cadrul autorității judecătorești să fie stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă, iar OG nr.8/2007 a acordat personalului auxiliar de specialitate creșteri salariale pentru anul 2007, în trepte, prin majorarea coeficienților, potrivit anexei 1a, b și c invocându-se și decizii ale Curții Constituționale, care atestă neconstituționalitatea desființării unor norme juridice sau substituirii cu norme cuprinse în alte acte normative de către instanțele judecătorești, mai ales că în speță nu există un regim discriminatoriu.
Același pârât a invocat și excepțiile prescripției dreptului la acțiune și a lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și Libertăților pentru capătul de cerere privind efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată întrucât, pentru argumentele expuse, este neîntemeiată aprecierea că acest minister trebuie să fie parte în litigiul de față, care este un litigiu de muncă și să fie obligat la alocarea fondurilor necesare pentru achitarea sumelor solicitate de reclamanți.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr. 989 din 7 mai 2009, Tribunalul Prahovaa respins excepțiile prescripției dreptului la acțiune și a lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților
Prin aceeași sentință, fost admisă în parte acțiunea, iar pârâții au fost obligați să plătească fiecărui reclamant diferențele de salarii calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută pentru funcțiile de demnitate publică și a coeficienților de multiplicare, astfel: 31.12.2007-31.03.2008 la valoarea de referință sectorială de 405 lei; 01.04.2008-30.09.2008 la valoarea de referință de 423 lei; 01.10.2008-31.12.2008 la valoarea de referință de 446 lei; 01.01.2009 și în continuare, urmând să se aplice valoarea de referință sectorială cea mai recentă, în raport de modificarea actelor normative în domeniu.
De asemenea, pârâții au fost obligați să plătească fiecărui reclamant sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază începând cu data de 08.03.2006 și în continuare, până la încetarea raporturilor de muncă.
Totodată, pârâții au fost obligați să plătească fiecărui reclamant diferența dintre premiul anual acordat și cel cuvenit și primele de vacanță încasate și cele cuvenite rezultate ca urmare a aplicării coeficienților de multiplicare menționați, toate aceste sume acordate urmând a fi actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței fiecărei sume până la data plății efective, dispunându-se și efectuarea mențiunilor în carnetele de muncă ale reclamanților.
Tribunalul a respins cererea de chemare în garanție formulată de reclamanți împotriva chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor și în contradictoriu cu ceilalți pârâți, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanții sunt salariați la Judecătoria Câmpina, îndeplinind funcții de magistrați, grefieri, personal auxiliar de specialitate și conex.
S-a mai reținut că potrivit art.1/1 din Legea nr.50/1996 modificată, indemnizațiile pentru magistrați și salariile de bază pentru celelalte categorii de personal din organele autorității judecătorești se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcții de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă, valoare corectată periodic în raport cu evoluția prețurilor de consum în condițiile stabilite de prevederile legale.
De asemenea, s-a arătat că în baza art.2 din Legea nr.154/1998, dispozițiile acestei legi se aplică persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică și celor angajate pe baza de contract individual de muncă în sectorul bugetar, iar
OG nr.10/2007, OG 10/2008 au prevăzut pentru persoanele care îndeplinesc funcții de demnitate publică creșteri ale valorii de referință sectorială de la 405 lei la 446 lei.
Totodată, s-a reținut că disp.art.3 din Legea nr.444/2006, art.15 al.1 din OG nr.6/2007, art.20 al.3 din Legea nr.656/2002 modificată, OG nr.137/2000 stabilesc acordarea unui spor de confidențialitate de 15% din salariul de bază pentru diferite categorii de salariați în vederea păstrării confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, respectiv funcționarii publici cu statut special, inclusiv din cadrul Guvernului, CNSAS, Consiliul Legislativ, etc. spor de care trebuie să beneficieze și magistrații și personalul auxiliar de specialitate, așa cum s-a stabilit prin decizia în interesul legii nr.46/15.12.2008 a ÎCCJ, care este obligatorie.
Întrucât reclamanții, care fac parte din puterea judecătorească, nu au beneficiat și nu beneficiază de creșterile valorii de referință sectorială prevăzute de ordonanțele de guvern sus-menționate, s-a concluzionat că are loc o discriminare între reclamanți, în calitate de magistrați, personal auxiliar, care îndeplinesc funcții de demnitate publică și celelalte persoane care îndeplinesc funcții de demnitate publică alcătuind puterile legislativă și executivă și care beneficiază de aceste majorări ale valorii de referință sectorială, existând un tratament discriminatoriu între aceleași categorii de persoane care îndeplinesc funcții de demnitate publică, creându-se o inechitate prin favorizarea unora și defavorizarea altora.
Apărările pârâților că reclamanții au beneficiat de majorarea valorii de referință sectorială prevăzută de OG nr.23/2005 și că actele normative invocate de reclamanți vizează alte categorii de salariați față de care nu există o situație discriminatorie au fost apreciate ca neîntemeiate pe motiv că pe de o parte, pretențiile reclamanților vizează, printre altele, OG nr.10/2007 și OG 10/2008, iar pe de altă parte, tratamentul discriminatoriu se analizează și se verifică în raport de salariații care fac parte din aceeași categorie, respectiv care îndeplinesc funcții de demnitate publică.
Susținerile pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților B în sensul că instanțele judecătorești nu pot adăuga, modifica acte normative cu putere de lege și că reclamanții beneficiază de indemnizații fixe ce nu sunt raportate la o valoare de referință sectorială, nu au fost avute în vedere întrucât în speță se analizează în ce măsura pârâții își respectă obligațiile în calitate de angajatori față de proprii salariați și nicidecum atributul instanțelor judecătorești în ceea ce privește anularea, desființarea unor norme juridice, substituirea acestora, iar împrejurarea privind încasarea drepturilor salariale intitulate indemnizații fixe nu exclude aplicarea actelor normative ce reglementează drepturile salariale ale salariaților care îndeplinesc funcții de demnitate publică, inclusiv în ceea ce privește valoarea de referință sectorială.
Prin urmare, tribunalul, având în vedere aceste considerente și ținând seama de actele normative sus-menționate, de art.1/1 din Legea nr.50/1996 modificată, art.5 Codul muncii, art.2 din Legea nr.154/1998 și OG nr.137/2000, a admis în parte acțiunea în sensul celor sus-arătate.
De asemenea, instanța a respins excepțiile prescripției dreptului la acțiune și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, întrucât acțiunea a fost formulată înăuntrul termenului de trei ani, care a început să curgă în raport de data introducerii acțiunii, de la 08.03.2006, conform art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii.
Cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca neîntemeiată, reținându-se că MEF nu este ordonator principal de credite, iar între acesta și reclamanți nu există niciun raport juridic pentru a se institui o obligație în sarcina MEF, față de celelalte părți.
Împotriva sentinței primei instanțe au declarat recurs, în termen legal, pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL PLOIEȘTI și Tribunalul Prahova.
În recursul său, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a criticat sentința instanței de fond ca nelegală și netemeinică, invocând disp.art.304 pct.4 și 9 Cod pr.civilă.
Susține recurentul că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, fiind incidente disp. art. 304 pct 4 din Codul d e pr.civilă, întrucât, față de obiectul acțiunii, tribunalul ar fi trebuit să constate că, asemenea altor categorii profesionale, intimații-reclamanți sunt salarizați în temeiul unei legi speciale, care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care aceștia beneficiază, neputând acorda alte drepturi decât dacă cele prevăzute expres în favoarea acestora.
Așa fiind, se arată că instituirea acestor drepturi în beneficul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și neprevederea ori prevederea în alt cuantum, în beneficiul altei categorii profesionale, reprezintă o problemă de legiferare fiind vorba despre opțiunea legiuitorului întrucât numai el are dreptul să reglementeze criteriile de determinare a cuantumului indemnizațiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, precum și a sporurilor sau adaosurilor la indemnizațiile și salariile de bază.
Or, în cazul de față, obligarea Ministerului Justiției și Libertăților la plata valorii de referință sectorială în alt cuantum decât cel prevăzut de lege, precum și a sporului de confidențialitate de 15%, constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.
Dovada depășirii limitelor puterii judecătorești, susține recurentul, este decizia Curții Constituționale din 27 mai 2009 privind conflictul juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, prin care s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între aceste puteri, reținându-se că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Într-un alt motiv de recurs se susține că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind incidente disp.art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
În raport de prevederile art. 11din Legea nr. 50/1996, forma actualizată la 20.05.2002 și anexele 1 și 2 din această lege, precum și ale art.2 din OUG nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, respectiv ale Legii nr. 347 /2003, prin care a fost aprobată OUG nr. 177/2002, ale OUG nr.27/2006, la care s-a făcut pe larg referire, se susține că începând cu intrarea în vigoare a Legii nr.347/2003, care a modificat art. 2 din OUG nr.177/2002, nu există temei legal pentru ca indemnizațiile personalului din cadrul autorității judecătorești să fie stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă, indemnizațiile acestora fiind stabilite expres și exclusiv prin OUG nr.177/2002, OG nr. 23/2005 și OUG nr. 27/2006.
De asemenea, se arată că prin OUG nr.27/2006 a fost abrogată OUG nr.177/2002, precum și prevederile referitoare la salarizarea judecătorilor din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție din Legea nr.56/1996, dispozițiile privind salarizarea președintelui, vicepreședintelui, președinților de secții și judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, cuprinse în Legea nr. 154/1998, art.56 din Legea nr.317/2004, precum și orice alte dispoziții contrare.
În același sens, arată recurentul, sunt și disp. art. 3 din OG nr.8/2007, care statuează că salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare, pe grade sau trepte profesionale, în raport cu funcția deținută, de nivelul studiilor, de vechimea în specialitate, precum și de nivelul instanței sau parchetului.
Se mai învederează că începând cu 1 ianuarie 2003 persoanele care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite în cadrul autorităților legislativă și executivă beneficiază de o indemnizație fixă și nu în baza unei valori de referință sectoriale, art.5 din Legea nr.154/1998 fiind abrogat prin art.15 din OUG nr. 24/2000.
Astfel, conform OG nr.9/2005, OG nr. 3/2006 și OG nr. 10/2007, persoanele care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților menționate beneficiază de indemnizații fixe și nu în baza unei valori de referință sectorială.
De asemenea, se arată că potrivit dispozițiilor Legii nr.303/2004, salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială, în același sens fiind și dispozițiile art.60 alin.4 din Legea nr.567/2004 care reglementează salarizarea prin lege specială a personalului auxiliar de specialitate.
Mai susține recurentul că prin OUG nr.27/2006, drepturile salariale ale judecătorilor, procurorilor, personalului asimilat acestora, judecătorilor din cadrul ÎCCJ, magistraților-asistenți și asistenților judiciari au fost majorate cu un procent de 40% față de cele prevăzute în OUG nr.177/2002, prin mărirea coeficienților de ierarhizare prevăzuți pe grad de instanță, în raport de funcția deținută și prin instituirea dreptului la spor de vechime în muncă și primă de concediu, iar pretențiile reclamanților de a fi salarizați conform unor acte normative care nu li se adresează sunt în mod vădit neîntemeiate, actele normative care stabilesc drepturile salariale ale judecătorilor, procurorilor și a celuilalt personal prevăzut de acestea, în sens contrar celor susținute de reclamanți, fiind emise cu respectarea dispozițiilor Constituției, ale Legii nr.24/2000 și a Normelor metodologice date în aplicarea acesteia.
Totodată, principiul echilibrului celor trei puteri în stat prevăzut de Constituție nu presupune reglementarea drepturilor salariale în mod egal, în Constituție neexistând principiul aplicării aceleiași valori de referință sectorială invocat de reclamanți.
În plus, se arată că atât magistrații, personalul auxiliar de specialitate, cât și ceilalți bugetari: funcționarii publici, cei care ocupă funcții de demnitate publică, personal contractual sunt categorii profesionale deosebite, fiecare având statut propriu și, de asemenea, sisteme diferite de stabilire a drepturilor salariale, neputându-se reține existența unei discriminări câtă vreme nu este vorba despre persoane aflate în situații analoage.
Pentru considerentele expuse mai sus, se conchide că sentința primei instanțe este nelegală și în ceea ce privește admiterea capetelor de cerere privind acordarea premiului anual și a primelor de vacanță, aceste prime fiind calculate și acordate reclamanților în mod corect, pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru personalul din sistemul justiției.
Referitor la sporul de confidențialitate de 15%, se arată că Tribunalul Prahovaa reținut în considerente decizia 46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție deși acțiunea a fost motivată pe dispozițiile OG 137/2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, iar instanța de fond nu a făcut nicio referire la deciziile Curții Constituționale invocate în apărare de recurent, expres enumerate și la al căror conținut s-a făcut referire, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției și Libertăților și s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
Se mai susține că nu există niciun act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate pentru personalul din sistemul justiției, iar instanța de fond trebuia să aibă în vedere deciziile Curții Constituționale care, de asemenea, sunt obligatorii și să aplice și să interpreteze strict actele normative care reglementează salarizarea personalului în cauză.
Totodată, se arată că în cadrul raporturilor de muncă obligația angajatului e prestarea muncii, iar obligația corelativă a angajatorului este plata salariului, reieșind din dispozițiile legale expres indicate că drepturile salariale pentru personalul instituțiilor publice sunt stabilite expres și limitativ de lege și nu pot fi completate sau indexate ori de cate ori salariații în cauză constată apariția unor așa zise temeiuri pentru acordarea unor drepturi salariale suplimentare.
Arată recurentul că în speță nu există niciun act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul de a primi spor de confidențialitate categoriei profesionale a magistraților sau categoriei profesionale a personalului auxiliar de specialitate, confidențialitatea fiind o atribuție de serviciu normală, compensarea salariatului nefiind o condiție de validitate a acestei obligații, iar categoriile de personal salarizate de la bugetul de stat care beneficiază de spor de confidențialitate sunt expres prevăzute de lege.
Judecătorii și personalul auxiliar de specialitate al instanțelor reprezintă categorii aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific reglementat de Legea nr. 303/2004 și respectiv Legea 567/2004, cu drepturi si îndatoriri specifice si cu drepturi salariale stabilite prin legi speciale, iar actele normative la care se referă reclamanții în cererea de chemare in judecată reglementează salarizarea unor anumite categorii de personal din sectorul bugetar (funcționari publici, personal militar etc.) și nu există niciun temei legal pentru aplicarea acestor prevederi magistraților și personalului auxiliar de specialitate.
Potrivit celor statuate prin decizii de către Curtea Constituțională, legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit în baza unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări.
O altă critică se referă la greșita acordare a sporului de confidențialitate în continuare, întrucât nu se poate aprecia cu certitudine în ceea ce privește menținerea raporturilor de muncă între reclamanți și pârâți și pentru viitor, cum de altfel instanța nu se poate pronunța în raport de reglementările legale ce vor apărea în materie, pentru viitor, drepturile respective fiind eventuale, nefiind născute și actuale.
S-a solicitat admiterea recursul, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii ca nefondată, invocându-se și practică judiciară.
Pârâtul Tribunalul Prahovaa criticat sentința ca nelegală, susținând că în mod greșit a fost admisă acțiunea întrucât salarizarea personalului din sistemul autorității judecătorești - magistrați, personal auxiliar de specialitate, funcționari publici, personal contractual, precum și drepturile de care aceștia beneficiază este reglementată prin legi speciale, având un regim de salarizare diferit față de alte categorii de personal.
Întrucât salarizarea întregului personal din justiție este reglementată prin lege specială, se conchide că nu se poate invoca discriminarea.
De asemenea, se arată că temeiurile legale pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea sunt prevăzute de legi și ordonanțe abrogate, astfel că nu mai pot produce efecte juridice și începând cu data intrării in vigoare a Legii 347/2003, care a modificat art.2 din OUG nr.177/2002, nu există temei legal pentru ca indemnizațiile personalului din cadrul autorității judecătorești să fie stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislative și executive, indemnizațiile acestora fiind stabilite expres și exclusiv prin OUG 177/2002, OG 23/2005 și OUG 27/2006.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței și pe fond respingerea acțiunii, cerându-se judecarea cauzei în lipsă.
Pârâta Curtea de APEL PLOIEȘTIa criticat sentința tribunalului ca nelegală, invocând disp.art.304 pct.9 Cod pr.civilă, susținând că soluția pronunțată este în parte lipsită de temei legal, în ceea ce privește obligarea de către instanță la plata a sporului de confidențialitate în continuare, o atare soluție fiind greșită întrucât acordarea de către instanță, pentru viitor, a drepturilor salariale solicitate, înseamnă ca aceasta să legifereze acordarea unui drept salarial neprevăzut de legislația specifică, depășindu-se limitele puterii judecătorești.
Referitor la restul pretențiilor reclamanților, se arată că acestea au fost admise urmare aplicării greșite a legii, întrucât textele de lege invocate de către reclamanți în susținerea acestor pretenții, respectiv OG nr.9/2005, OG nr.3/2006 și OG nr.10/2007, reținute și de către instanța de fond, prevăd că persoanele care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă beneficiază de indemnizații fixe și nu in baza unei valori de referință sectorială.
De asemenea, arată recurenta, principiul echilibrului celor trei puteri în stat prevăzut de Constituția României nu presupune reglementarea drepturilor salariale în mod egal, Constituția neconsacrând principiul aplicării aceleiași valori de referință sectorială invocate de reclamanți, astfel încât acordarea unor valori de referință sectoriale diferite în salarizarea puterilor statului nu contravine Constituției ori Codului Muncii, așa cum în mod eronat au susținut reclamanți și nu poate fi vorba de o discriminare în sensul prevederilor OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Legea nr.154/1998, cât și celelalte acte normative care au reglementat ulterior drepturile salariale ale persoanelor care ocupă funcții publice alese și numite în cadrul autorităților legislativă și executivă, invocate de reclamanți ca temei al susținerii pretențiilor formulate, nu prevăd pentru aceștia și alte drepturi salariale în afară de indemnizația stabilită în cuantum fix, iar spre deosebire de aceștia, personalul din cadrul instanțelor judecătorești beneficiază de premii, spor de vechime în muncă, spor pentru condiții deosebite de muncă, grele, vătămătoare sau periculoase (15% din indemnizația de încadrare brută lunară) și alte drepturi salariale potrivit cărora cuantumul total al veniturilor calculate cu coeficientul de multiplicare prevăzut pentru instanța cea mai mare în grad depășește indemnizația pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă.
Pentru toate aceste considerente s-a cerut admiterea recursului astfel cum a fost formulat, solicitându-se judecarea cauzei în lipsă.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recursurile declarate, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursurile sunt fondate, în limitele și potrivit considerentelor ce urmează:
S-a reținut de către prima instanță, ca argument pentru admiterea cererii de acordare a diferențelor de salarii calculate pe baza valorii de referință sectorială, în sensul celor dispuse prin sentința pronunțată, împrejurarea că există o discriminare în cadrul aceleiași categorii, respectiv a salariaților care îndeplinesc o funcție de demnitate publică.
Or, salarizarea judecătorilor, a procurorilor - inclusiv a judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție și a președintelui acesteia, a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și adjuncților acestuia - și a altor categorii de personal din sistemul justiției, incluzându-i și pe asistenții judiciari, se realizează în prezent conform OUG nr. 27/2006, cu modificările și completările ulterioare, iar dispozițiile din Legea nr.154/1998 referitoare la salarizarea președintelui, vicepreședintelui, președinților de secții și judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost abrogate expres prin art.41 din OUG nr.27/2006.De asemenea, prevederile referitoare la Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și adjuncții acestuia, cuprinse la nr.crt.11-13 din anexa II/2 la Legea nr.154/1998, au fost abrogate prin art.9 alin.2 din OG nr.83/2000, iar prin art.41 din OUG nr.27/2006 s-au abrogat și orice alte dispoziții contrare.
În privința personalului auxiliar al instanțelor judecătorești, se reține că salarizarea acestora este reglementată tot printr-un act normativ special, respectiv OG nr.8/2007.
Nu poate fi reținută existența unei discriminări a judecătorilor și personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești în raport cu alte categorii de salariați din sistemul bugetar și cu personalul care ocupă funcții de demnitate publică, așa cum greșit a reținut prima instanță, neputându-se reține că aceștia s-ar afla într-o situație comparabilă. Astfel, reclamanții au solicitat, practic, achitarea unor diferențe salariale, actualizate, rezultând din aplicarea unor creșteri salariale prevăzute de diferite acte normative pentru alte subiecte de drept.
Prin decizia nr.819/3.07.2008, Curtea Constituțională, învestită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției în mai multe cauze aflate pe rolul diferitelor instanțe de judecată din țară, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 1, art.2 alin 3 și art.27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În considerentele deciziei sus-menționate, s-a reținut, printre altele, că având în vedere dispozițiile art.1, ale art.2 alin.3 și ale art.27 alin 1 din OG nr. 137/2000, cu modificările și completările ulterioare, la care s-a făcut trimitere, instanța de judecată ar putea să înțeleagă, ceea ce s-a și petrecut în cauzele analizate, că are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport de care persoana care s-a adresat instanței se consideră discriminată.
Or, a reținut Curtea Constituțională, un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin 4 din Constituție, ca și prevederile art.61 alin 1, potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
De asemenea, Curtea Constituțională a arătat că Parlamentul și prin delegare legislativă, Guvernul, au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală, iar instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
În același sens, Curtea Constituțională s-a pronunțat și prin deciziile nr.818/3.07.2008, nr.820/3.07.2008 și nr.821/3.07.2008, decizii care sunt definitive și general obligatorii, așa cum statuează disp.art.147 alin.4 din Constituție și ale art.31 alin.1 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și având în vedere obiectul acțiunii reclamanților, motivarea în fapt și temeiul de drept invocat de aceștia în susținerea acțiunii, rezultă că în mod greșit s-a concluzionat că aceștia ar fi îndreptățiți la acordarea diferențelor de salarii calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică, actualizate și, corespunzător, a diferențelor dintre premiul anual acordat și cel cuvenit și dintre primele de vacanță încasate și cele cuvenite, rezultate ca urmare a aplicării coeficienților de multiplicare menționați, pentru perioadele indicate în dispozitivul sentinței.
Referitor la sporul de confidențialitate acordat prin sentința atacată, criticile recurenților sunt neîntemeiate.
Astfel, prin decizia nr.46/15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, admițând-se recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a constatat, în interpretarea și aplicarea unitară a disp.art.99 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004, privind Statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 alin.1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004, privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art.9 din Codul d eontologic al acestora, că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Decizia sus-menționată, a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe, conform at.329 alin.3 Cod pr.civilă, astfel că nu se poate conchide că prin soluția pronunțată instanța ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, deciziile Curții Constituționale nr.819/2008 și nr.1325/2008, pronunțate anterior deciziei nr.46/15.12.2008 a ÎCCJ, dată în interesul legii, neputând constitui un argument pentru admiterea recursului.
Nici critica privitoare la greșita acordare pe viitor a drepturilor nu poate fi primită întrucât, așa cum rezultă din cuprinsul deciziei nr. 46/15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial nr.495/16.07.2009, despăgubirile trebuie să fie date până la încetarea situației de discriminare, astfel că nu se poate conchide că prin soluția pronunțată pe acest aspect s-ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești sau s-ar fi aplicat greșit legea.
De asemenea, decizia nr.838 din 27.05.2009 a Curții Constituționale nu poate justifica admiterea recursului fiind evident că decizia respectivă - pronunțată în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte - nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art.329 Cod pr.civilă, așa cum s-a reținut chiar în motivarea deciziei respective, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.461 din 03.07.2009.
Concluzionând, pentru considerentele ce preced, Curtea privește recursurile ca fondate, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă le va admite, iar conform art.312 alin.2 și 3 Cod pr.civilă, va modifica în parte sentința în sensul că va
respinge capetele de cerere privind: - plata diferențelor salariale rezultate din corectarea valorii de referință sectorială pentru perioada decembrie 2007 - decembrie 2008; și 1 ianuarie 2009 - în continuare; actualizarea acestora; - plata diferențelor bănești pentru premiile anuale și primele de vacanță, ca neîntemeiate, urmând a se menține restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâțiiMinisterul Justiției și Libertăților, cu sediul în B,-, sector 5,Curtea de APEL PLOIEȘTI, cu sediul în P,-, jud. P șiTribunalul Prahova, cu sediul în P, str. -.-, nr.6, jud. P, împotriva sentinței civile nr. 989 din 7 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații-reclamanți și a, -, -, R, -, -, -, toți prin reprezentant, cu domiciliul ales în Câmpina,-, jud. P și intimatul-chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, cu sediul în B,-, sector 5 și în consecință:
Modifică în parte sentința în sensul că respinge capetele de cerere privind: - plata diferențelor salariale rezultate din corectarea valorii de referință sectorială pentru perioada decembrie 2007 - decembrie 2008; și 1 ianuarie 2009 - în continuare; actualizarea acestora; - plata diferențelor bănești pentru premiile anuale și primele de vacanță, ca neîntemeiate.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 3 noiembrie 2009.
Președinte, Judecători,
--- - - -- - -- - -
Grefier,
-
Operator de date cu caracter personal
Nr.notificare nr.3120/2006
Red.
Tehnored. /02.12.2009
9ex/
f- Trib.
,
Președinte:Simona Petruța BuzoianuJudecători:Simona Petruța Buzoianu, Vera Andrea Popescu
