Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 1530/2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - drepturi salariale -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 1530
Ședința publică din 3 decembrie 2009
PREȘEDINTE: Dicu Aurel
JUDECĂTOR 2: Maierean Ana
JUDECĂTOR 3: Sas Laura
Grefier - -
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de pârâțiiMinisterul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, cu sediul în municipiul S,-, județul S și Ministerul Justiției și Libertăților, cu sediul în B,-, sector 5, prin reprezentanții săi legali, împotriva sentinței nr.967din28 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția civilă (dosar nr-).
La apelul nominal au lipsit reprezentanții pârâților recurenți, reprezentanții pârâților intimați Tribunalul Suceava și Curtea de APEL SUCEAVA, precum și reclamanta intimată.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, instanța constatând recursurile în stare de judecată, a rămas în pronunțare.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursurilor de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub nr- din data de 12.02.2009, reclamanta în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice S, Ministerul Justiției, Curtea de APEL SUCEAVA și Tribunalul Suceava, a solicitat obligarea pârâților Ministerul Justiției, Curtea de APEL SUCEAVA și Tribunalul Suceava, în solidar, la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% calculat la salariul brut lunar începând cu data de 1.01.2001 și până la data de 30.08.2004, actualizat conform cu rata inflației distinct, de la sfârșitul fiecărei luni și până la data plății efective a fiecărei sume; obligarea acelorași pârâți în solidar, la plata dobânzii legale calculată distinct pentru fiecare sumă datorată lunar de la data la care sumele trebuiau să fie plătite - data plății lunare a salariilor și până la data plății efective a fiecărei sume, precum și obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare plății acestor sume.
Pentru termenul de judecată din data de 31 martie 2009, reclamanta a înțeles să-și completeze acțiunea în sensul obligării pârâților în solidar la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% calculat la salariul brut lunar începând cu data de 1.11.2000 (în loc de 1.01.2001) și până la data de 30.08.2004, actualizat conform cu rata inflației distinct de la sfârșitul fiecărei luni și până la data plății efective a fiecărei sume, cu menținerea celorlalte capete de cerere.
În motivarea cererii a arătat reclamanta că în perioada pentru care solicită aceste drepturi a avut calitatea de judecător la Tribunalul Suceava.
Sporul de risc și suprasolicitate neuropsihică pe care îl pretinde în calitate de judecător a fost introdus și pentru magistrați prin art. 47 al Legii nr. 50/1996 republicată, text care deși a fost abrogat prin art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000, abrogarea nu a produs efecte juridice fiind un act normativ inferior legii, existând o vădită contradicție cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
A mai arătat reclamanta că această abrogare nu a produs efecte juridice, ceea ce rezultă și din conținutul deciziei nr. XXI (21) din 10.03.2008 pronunțată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție care are putere de lege și este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești (art. 329 Cod procedură civilă): "judecătorii, . au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001". Astfel, nr.OG 83/2000 a intrat în vigoare la 1.10.2000, dată de la care pretinde să i se plătească drepturile și numai până la 31.08.2004 întrucât în perioada următoare - începând cu 1.09.2004 deține titlu executoriu, respectiv sentința civilă nr. 242 din 29.01.2008 a Tribunalului Suceava, menținută prin decizia nr. 393/8.04.2008 a Curții de APEL SUCEAVA.
Prin întâmpinarea formulată (fila 57 dosar fond), Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive dat fiind că nu are calitate de ordonator principal de credite, obligația de stabilire a salariilor de bază, a criteriilor, a sumelor necesare pentru cheltuielile de personal și de acordare a drepturilor bănești cuvenite revine ordonatorilor de credite bugetare - Ministerul Justiției, Curtea de APEL SUCEAVA și Tribunalul Suceava. A mai susținut că raportul juridic dedus judecății este unul tipic de dreptul muncii, în conținutul căruia intră drepturi și obligații numai pentru angajator și angajat.
Ceilalți pârâți, deși legal citați, nu au formulat întâmpinări la dosar.
Prin sentința nr. 967 din 28 aprilie 2009 Tribunalul Suceava - Secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.
A admis în parte acțiunea completată având ca obiect "drepturi bănești" privind pe reclamanta în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului S, Ministerul Justiției, Curtea De APEL SUCEAVA și Tribunalul Suceava.
A obligat pârâții Tribunalul Suceava, Curtea de APEL SUCEAVA și Ministerul Justiției să plătească reclamantei sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% calculat la salariul brut lunar începând cu data de 1.11.2000 și până la data de 30.08.2004 actualizat în funcție de indicele de inflație de la data efectuării plății.
A respins cererea privind obligarea pârâților la plata dobânzii legale și a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății acestor sume.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamantă fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului iar prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 reclamanta a fost lipsită de proprietatea asupra acestui bun. Ori, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
Din cuprinsul nr.OG 83/2000 prin care s-a abrogat art. 47 din Legea 50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților și personalului auxiliar de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare. Mai mult, în perioada respectivă, drepturile salariale ale magistraților au fost majorate astfel că abrogarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică a fost nelegală.
Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate de aplicare reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne ar conține dispoziții mai favorabile.
Astfel instanța a reținut că există conflict între art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000, care a abrogat, art. 47 din Legea nr. 50/1996 și art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, urmând a da preponderență și a face aplicarea acestui din urmă text legal.
Față de cele anterior reținute, întrucât abrogarea realizată prin nr.OG 83/2000 este nelegală iar rațiunea acordării sporului de stres subzistă, tribunalul a apreciat că pretențiile reclamantei sunt întemeiate
S-a constatat că prin decizia nr. 21 din 10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial nr. 444/2008, instanța supremă soluționând recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001", această decizie fiind obligatorie conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă.
A reținut instanța supremă că deși "Guvernul României nu a fost abilitat prin Legea nr. 125/2000 să modifice sau să completeze Legea nr. 56/1996, modificată și completată prin Ordonanța Guvernului nr. 55/1997, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 126/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 18 iulie 2000, totuși, prin art. IX alin (2) paragraful 1 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 s-au abrogat dispozițiile art. 231din Legea nr. 56/1996", iar "prin emiterea Ordonanței Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispozițiile art. 108 alin. (3), cu referire la art. 73 alin. (1) din Constituția României".
Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că "instanțele judecătorești se pot pronunța asupra regularității actului de abrogare și a aplicabilității în continuare a normei abrogate în condițiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție în recursul cu a cărui soluționare a fost corect investită.
De aceea, inaplicabilitatea normelor de abrogare conținute în art. 1 pct. 42 și în art. 9 alin. 2 din nr.OG 83/2000 impune ca instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată.
Ca urmare, inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, și, respectiv, ale art. 231din Legea nr. 56/1996, modificată și completată, să se producă și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000.
Sub acest aspect, în raport de cele reținute, rezultă că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice.
Acest lucru presupune că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, așa cum s-a arătat, prin prevederile din nr.OG 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 107 alin. 3 din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării Ordonanței [art. 108 alin. 3], în forma republicată în 2003 Constituției României.
Efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 și ale art. 231din Legea nr. 56/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipotezele la care se referă textele de lege".
Instanța supremă a avut în vedere și practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, decizia din 26 septembrie 2002, Duchez contra Franței, decizia din 6 decembrie 2007, Beian contra României, $ 59).
S-a statuat că "a accepta teza propusă de procurorul general prin recursul în interesul legii, în sensul neacordării acestui spor, în mod inevitabil ar duce la situația în care în sistemul judiciar ar exista, pe de o parte, magistrați și personal auxiliar de specialitate care beneficiază de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și, pe de altă parte, magistrați și personal auxiliar de specialitate cărora, deși desfășoară aceeași activitate și în aceleași condiții, nu li s-ar recunoaște acest drept.
Or, este evident că interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii socio-profesionale, cu atât mai mult cu cât nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile, ar fi de natură să reprezinte o discriminare în sensul dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Constituție, republicată, ale Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului".
Cum dispozițiile art. 2 din nr.OUG 20/2002 nu au fost abrogate în mod expres s-a constatat că acțiunea reclamantei este întemeiată, fiind admisă în raport de prevederile art. 161 alin. 4 din Codul muncii.
Cât privește cererea de actualizare a sumelor cu indicele de inflație, s-a apreciat că aceasta se justifică prin necesitatea realizării unui corelații, între salariul real și salariul nominal de care reclamanta ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarei ca urmare a efectelor inflației asupra nivelului de trai astfel încât a fost admisă și această cerere.
Referitor la plata dobânzii legale instanța a apreciat că, în caz de întârziere în executarea obligației pecuniare, fie creanța se actualizează, fie la suma datorată se va acorda dobânda legală, neputându-se acorda dobânda legală la creanța actualizată.
A le acorda pe amândouă înseamnă a depăși limitele reparării integrale a prejudiciului, înseamnă o dublă reparație.
Împotriva sentinței au declarat recurs pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și Libertăților.
Ministerul Finanțelor Publice, motivându-și recursul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că, obiectul acțiunii vizează plata unor drepturi salariale datorate de Ministerul Justiției și Libertăților iar Ministerul Finanțelor Publice nu are nici o răspundere privind garantarea acestor drepturi, întrucât obligația de stabilire salariilor de bază, a criteriilor, sumelor necesare pentru cheltuielile de personal și de acordare a drepturilor bănești cuvenite, revine ordonatorului principal de credite bugetare. Ministerul Finanțelor Publice nu are calitatea de ordonator principal de credite ci doar competența elaborării unor eventuale proiecte de rectificare bugetară pentru drepturi salariale, conform procedurii din Legea nr. 506/2002.
În motivarea recursului, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Având în vedere data formulării acțiunii - 11.02.2009, dreptul material la acțiune este prescris conform prevederilor art. 1, 3, 7, 8 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 283 din Codul muncii, pentru perioada 01.11.2000 - 30.08.2004, decizia nr. 21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție neavând nici o influență asupra cursului prescripției.
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate, în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea constată următoarele:
În ce privește recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, critica formulată vizând excepția lipsei calității procesuale pasive, este neîntemeiată.
Potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile ce sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, iar potrivit art. 3 alin. 1 pct. 2 din nr.HG 208/2005, Ministerul Economiei și Finanțelor este cel care are ca atribuții elaborarea proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.
În lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare și alimentării cu fonduri a conturilor Ministerului Justiției de către Ministerul Economiei și Finanțelor, cel dintâi ar fi practic în imposibilitate de a achita sumele la care ar fi obligat prin hotărâre judecătorească.
În situația în care nu ar fi obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să rectifice bugetul și să aloce sumele necesare reparării prejudiciului suferit de reclamanți, hotărârea judecătorească ar fi lipsită de una dintre cele mai importante funcții ale sale, respectiv puterea executorie.
De asemenea, reține Curtea că, potrivit art. 131 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, activitatea instanțelor este finanțată de la bugetul de stat.
Cât privește recursul Ministerului Justiției, prin care se invocă prescripția dreptului material la acțiune al reclamantei, raportat la prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii, Curtea constată că în mod corect această excepție a fost respinsă.
Prin decizia nr. 21 din 10 martie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție B - Secțiile Unite a constatat neconstituționalitatea normei de abrogare a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 și de aplicabilitate în continuare a măsurii abrogate, așa încât pe durata de timp de la abrogarea nelegală și până la constatarea neconstituționalității normei nelegale nu se poate vorbi de curgerea termenului de prescripție a dreptului la acțiune pentru plata drepturilor salariale restante.
Pentru ca prescripția să-și producă efectul său extinctiv, adică sancționator, este necesar ca pentru titularul dreptului la acțiune, să existe, pe lângă voința de a acționa și posibilitatea reală de a acționa, adică de a se adresa organului competent pentru protecția dreptului său.
Dacă pe timpul cât durează împrejurarea care îl împiedică pe titularul dreptului la acțiune să acționeze, prescripția nu ar fi oprită, adică suspendată, s-ar ajunge la situația în care titularul dreptului la acțiune să i se aplice efectul extinctiv, fără a i se imputa pasivitatea ori neglijența în a acționa; într-o asemenea situație, prescripția ar fi deturnată de finalitatea sa, nemaiavând caracter real.
În condițiile în care prin art. 1 pct. 42 din OG nr. 83/2000, art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat expres nu poate fi imputată reclamantei pasivitatea ori neglijența în a acționa.
După pronunțarea deciziei în interesul legii, aceasta a avut posibilitatea reală de a acționa, de a se adresa instanței pentru plata acestor drepturi.
Astfel, termenul de 3 ani impus de dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. c se calculează de la data pronunțării acestei decizii, nefiind dată excepția prescripției dreptului la acțiune.
Față de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă și al dispozițiilor legale mai sus arătate, urmează ca instanța să respingă recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâțiiMinisterul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publiceși Ministerul Justiției și Libertăților, prin reprezentanții săi legali, împotriva sentinței nr. 967 din28 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția civilă (dosar nr-).
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 03 decembrie 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Pt. jud. - -, aflată în,
semnează președintele instanței.
Red.
Jud. fond
Tehnored.
Ex. 2 / 17.12.2009
Președinte:Dicu AurelJudecători:Dicu Aurel, Maierean Ana, Sas Laura
