Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 955/2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - drepturi salariale -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 955
Ședința publică din 2 iulie 2009
PREȘEDINTE: Biciușcă Ovidiu
JUDECĂTOR 2: Timofte Cristina
JUDECĂTOR 3: Gheorghiu Neculai
Grefier: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de reclamantul, domiciliat în municipiul S, str. -, nr. 5,. 5,. D,. 2,. 8, județul S, împotriva sentinței civile nr.606din 3 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția civilă, în dosarul nr-.
La apelul nominal au lipsit reclamantul recurent și reprezentanții pârâților intimați Curtea de Apel Suceava, Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Superior al Magistraturii și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, instanța constatând recursul în stare de judecată, a rămas în pronunțare.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată:
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava, reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Suceava, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării obligarea primilor trei pârâți la plata despăgubirilor constând în suma echivalentă a drepturilor salariale reprezentând prima de concediu egală cu indemnizația brută lunară din luna anterioară plecării în concediu de odihnă, pentru anii 2005, 2006 actualizate cu rata inflației până la data plății și obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor să includă în bugetul pe anul 2008 sumele necesare plății acestor drepturi.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că magistrații au beneficiat de acest drept, conform art. 411din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești și cu toate că această dispoziție a fost considerată abrogată, situația reținută prin decizia nr. XXIII din 12.12.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este o măsură discriminatorie din moment ce a fost acordată altor categorii de personal din sistemul justiției.
În continuare a arătat că discriminarea a fost menținută și prin dispozițiile OUG 146/2007 privind aprobarea plății primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, prin care acest drept a fost recunoscut și se acordă tuturor categoriilor de funcționari și personal atât din sistemul justiției dar și din cadrul altor unități bugetare.
Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
Tribunalul Suceava - secția civilă, prin sentința nr. 606 din 3 aprilie 2008 a espins acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Suceava, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele:
Prin decizia nr. XXIII din 12.12.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 411alin. 1 din Legea 50/1996, prima de concediu, pe lângă indemnizația de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizația brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistrați, se acordă numai pentru anii 2001 și 2002.
Art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă stabilește că dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanțe.
În pronunțarea acestei decizii s-a avut în vedere faptul că, potrivit art. 50 alin. 2 din OUG 177/2002, pe data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, au fost abrogate celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestea, din Legea 50/1996, respectiv și dispozițiile referitoare la dreptul magistraților la o primă pentru perioada concediului de odihnă.
Această ordonanță a intrat în vigoare la data de 01.01.2003 (art. 50 alin. 1 din nr.OUG 177/2002).
Potrivit art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin discriminare, se înțelege orice deosebire, excludere restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronic necontagioasă, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Atât timp cât dispoziția legală ce reglementa plata primei de concediu în favoarea magistraților a fost abrogată, nu se poate vorbi de discriminare în înțelesul nr.OG 137/2000, pentru un drept care nu mai este ocrotit de lege.
De asemenea, prin nr.OUG 146/2007 a fost reglementată modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare în perioada 2001 - 2006.
Prin urmare nu se poate reține că s-a creat o discriminare în raport cu personalul care urmează a beneficia de prevederile acestei hotărâri întrucât nu sunt situații comparabile.
În cazul reclamantului dreptul nu era recunoscut și ocrotit de lege începând cu 01.01.2003, cu această dată fiind abrogată dispoziția legală ce reglementa plata primei de concediu pe când nr.HG 146/2007 se referă la salariații pentru care dispozițiile legale ce reglementau plata primei de concediu au fost suspendate succesiv, nu abrogate, cum este cazul reclamantului.
În cazul personalului la care se referă nr.HG 146/2007 dreptul la prima de concediu era prevăzut, recunoscut de legile de salarizare.
Împotriva sus-menționatei sentințe civile, reclamantul a declarat recurs.
În motivarea acestei căi de atac, recurentul a susținut că, prin art. 411alin. 1 din Legea nr. 50/1996, astfel cum a fost modificată prin nr.OG 83/2000, s-a stabilit că magistrații și celelalte categorii de personal, salarizat în baza acestei legi au dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu indemnizația brută din luna anterioară plecării în concediu.
Acest drept a fost suspendat prin art. 3 alin. 2 din nr.OUG 33/2005 și art. 12 alin. 4 din Legea nr. 743/2005 pentru ca prin nr.OUG 177/2002 să nu se prevadă acest drept pentru magistrați.
Este vorba de un drept câștigat, care derivă dintr-un raport juridic de muncă și care nu poate fi înlăturat decât cu respectarea art. 53 din Constituție (fostul art. 49 din Constituția adoptată în anul 1991) revizuită, care statuează asupra condițiilor în care exercițiul unor drepturi poate fi restrâns.
În consens cu finalitatea convențiilor OIM, art. 18 din Codul muncii, anterior, și art. 38 din Codul muncii, în vigoare, consacră principiul potrivit căruia drepturile angajaților nu pot face obiectul unor tranzacții, renunțări sau limitări.
Un conținut similar are art. 74 alin. 2 din Legea nr. 303/2004, republicată, drepturile salariale ale magistraților neputând fi diminuate.
A mai menționat reclamantul recurent că în cauza Miclici împotriva României (dosar nr. 23657/03/20.12.2007) CEDO a statuat că salariul/indemnizația face parte din noțiunea de bun la care se referă art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
Astfel, potrivit acestui text, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Cum dreptul, ce face obiectul acțiunii, constituie un drept de creanță, un bun în sensul dreptului comunitar european, susceptibil de a fi protejat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție - ratificată prin Legea nr. 50/1996, s-a produs o privare a dreptului de proprietate pentru care nu s-a justificat o cauză de utilitate publică în condițiile anume prevăzute de lege. Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituție, în prezența unor atare neconcordanțe, au prioritate reglementările internaționale.
Prin urmare, prima instanță ar fi trebuit să facă aplicarea art. 1 din protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
Examinând recursul de față, curtea îl constată neîntemeiat.
Astfel, în considerentele sentinței recurate, instanța de fond în mod corect a reținut că, prin decizia nr. XXIII din 12.12.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 411al. 1 din Legea nr. 50/1996, prima de concediu, pe lângă indemnizația de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizația brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistrați, se acordă numai pentru anii 2001 și 2002. Și că art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă, stabilește că dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanțe.
Corect s-a reținut, de asemenea, că în pronunțarea sus-menționatei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere faptul că, potrivit art. 50 alin. 2 din nr.OUG 177/2002, pe data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, au fost abrogate celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, din Legea nr. 50/1996, respectiv și dispozițiile referitoare la dreptul magistraților la o primă pentru perioada concediului de odihnă. Că această ordonanță a intrat în vigoare la data de 1.01.2003 (art. 50 alin. 1 din nr.OUG 177/2002).
Referitor la incidența în cauză a prevederilor nr.OG 137/2000, privind prevenirea și sancționarea formelor de discriminare, este de observat că, prin deciziile nr. 818 - 821 din 3.07.2008 ale Curții Constituționale, s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Față de cele de mai sus și cum sentința recurată este legală, curtea având în vedere prevederile art. 312 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul, domiciliat în municipiul S, str. -, nr. 5,. 5,. D,. 2,. 8, județul S, împotriva sentinței civile nr.606din 3 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția civilă, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 2 iulie 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Tehnored.
Tehnored.
Ex. 2 / 14.07.2009
Președinte:Biciușcă OvidiuJudecători:Biciușcă Ovidiu, Timofte Cristina, Gheorghiu Neculai
