Obligație de a face. Decizia 982/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 982/
Ședința publică din 5 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Trandafir Purcărița
JUDECĂTOR 2: Lucian Lăpădat
JUDECĂTOR 3: Cristian Pup
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta și împotriva deciziei civile nr.95/5.03.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâtul intimat Consiliul Local al Municipiului A și cu pârâtul intimat Municipiul A prin Primar, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă pentru reclamanții recurenți avocat, lipsă fiind pârâții intimați.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind formulate alte cereri și probe de administrat se acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamanților recurenți solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr.95/05.03.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arada respins apelul declarat de reclamanții și împotriva sentinței civile nr.7661/23.10.2008 pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul cu același număr, în contradictoriu cu pârâții Primarul și Consiliul local A, într-o acțiune având ca obiect revendicare imobil naționalizat.
Prin această decizie, tribunalul a confirmat și menținut soluția primei instanțe, care a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare imobiliară.
În primă instanță, judecătoria a reținut că reclamanții revendică dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF 21442 A, nr.top.2134/2/1 și 2134/2/2, care a fost expropriat de la autorii acestora, preluarea petrecându-se în 1988, dar ulterior, prin decizia civilă nr.164/01.03.1996 a Tribunalului Arads -a constatat caducitatea decretului de expropriere, fiind efectuată cu acea ocazie și o rectificare de CF, în favoarea antecesorilor reclamanților, prin reînscrierea dreptului lor de proprietate.
S-a mai constata că în fapt, reclamanților le-a fost totuși preluată o suprafață de 476 mp teren, aceasta fiind ocupată doar parțial de un bloc de locuințe și de căile de acces spre acest bloc, dar pentru că această preluare s-a efectuat anterior anului 1989, situația juridică este reglementată actualmente de Legea nr.10/2001. Prin urmare, restituirea imobilului, fie în natură, fi prin echivalent se poate face doar în condițiile acestei legi speciale, deoarece concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, acest aspect fiind evidențiat în decizia în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 9 iunie 2008.
Judecătoria a mai reținut că reclamanții au și parcurs această procedură administrativă prev. de 10/2001, care include și căi judiciare de atac, asigurându-li-se astfel acces deplin la justiție, în vederea realizării pretinsului lor drept.
Această sentință a fost apelată de către reclamanți, care au arătat că sunt victimele unui abuz de drept, câtă vreme, deși sunt în continuarea proprietari tabulari ai terenului din litigiu, sunt totuși lipsiți de folosința acestuia și de aceea, sunt îndreptățiți să obțină despăgubiri, conform valorii stabilite prin expertiza aflată la dosarul cauzei, normele 10/2001 neconducând la concluzia că nu pot fi aplicate în speță disp.art.480-481.civ. în cazul acestei exproprieri de fapt.
Pârâții au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului reclamanților, susținând argumentele prezentate de instanța de fond în considerentele sentinței apelate.
Tribunalul a decis că apelul reclamanților este neîntemeiat, reținând că aceștia au formulat o cerere de acordare de despăgubiri în baza 10/2001 pentru terenul ce reprezintă obiectul litigiului, dar ulterior au revenit asupra notificării, cu motivarea că ei sunt în continuare proprietarii tabulari ai imobilului, în acest sens pronunțându-se și Primarul mun. A printr-o decizie motivată, care însă nu a fost contestată de către reclamanți.
În continuare, tribunalul a adăugat că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede condițiile în care imobilele se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, atunci nu se poate susține că legea specială, care este derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta, de unde rezultă că modul de preluare a imobilului nu are nicio importanță.
Instanța de apel a mai reținut că 10/2001 instituie nu numai o procedură prealabilă, dar și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. Astfel, dacă persoana îndreptățită a formulat notificarea în termenul prevăzut de lege, care a fost respinsă printr-o decizie motivată a unității deținătoare și pe care a atacat-o în instanță pe calea contestației și mai apoi, a exercitat și căile de atac ale apelului și recursului, atunci o nouă acțiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă. Aceasta pentru că dreptul la acțiune a fost deja exercitat, fiind epuizat și nu mai poate fi valorificat pe nicio altă cale, iar pe de altă parte, este oricum exclusă de natura specială a procedurii Legii nr.10/2001.
Problema raportului dintre legea specială și cea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte, atunci când a decis, în interesul legii, că disp.art.35 din 33/1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - decizia LIII din 4 iunie 2007.
Tribunalul a mai adăugat că prin dispozițiile sale, 10/2001 a suprimat practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc, prin norme de procedură cu caracter special.
Tribunalul a apreciat că nu pot fi exercitate nici acțiuni în revendicare după intrarea în vigoare a 10/2001, de către persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, o astfel de soluția fiind conformă principiuluinon bis in idem, electa una non datur recursus ad alteramprecum și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența CEDO - Brumărescu vs. România, 1997, -, legea specială suprimând așadar incidența acțiunii de drept comun, fără a limita însă accesul la justiție și un proces echitabil. Aceasta și pentru că prin 10/2001 se conferă plenitudine de jurisdicție în materie, cu obligația examinării fondului cauzei, în primă instanță de către tribunal, în apelul devolutiv de către curtea de apel precum și recursul, în limitele motivelor prev. de art.304 pct.1-9.pr.civ. la Înalta Curte.
Tribunalul a concluzionat că acele persoane care nu au rumat procedura prev. de 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o astfel de procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, nu au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe disp.art.480 civ. iar existența unei proceduri speciale în care dreptul de proprietate poate fi valorificat precum și stabilirea unor termene în acest scop nu constituie prin ele însele o încălcare a disp.art.21 alin.2 din Constituție ori a aart.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât asemenea restricții sunt rezonabile și determinate de necesitatea clarificării, în termen scurt, a unor situații litigioase și pentru asigurarea securității juridice a circuitului civil.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanții și, recursul fiind motivat în drept cu disp.art.304 pct.9 pr.civ. susținând că în mod greșit s-a aplicat de către primele două instanțe excepția inadmisibilității acțiunii, în contextul în care sunt victimele unei exproprieri de fapt, deoarece au calitatea de proprietari tabulari ai terenului din litigiu, dar sunt total lipiți de folosinței acestuia și nu au primit nicio despăgubire pentru pierderea folosinței acestui bun.
Mai mult, recurenții au susținut că dreptul la bunul lor a fost confirmat inclusiv printr-o hotărârea judecătorească irevocabilă, prin care s-a constatat caducitatea decretului de expropriere și s-a reintabulat dreptul de proprietate al reclamanților, însă posesia și folosința nu au mai redobândit-o niciodată.
În plus, pe procedura 10/2001 s-a recunoscut că exproprierea a vizat doar 48 mp, pentru care reclamanții ar fi îndreptățiți la despăgubiri, în timp ce pentru diferența de până la 476 mp, autoritățile care au aplicat dispozițiile legii speciale au apreciat că Legea nr.10/2001 nu este aplicabilă, câtă vreme reclamanții figurează în continuare ca și proprietari tabulari, dar nimeni nu s-a preocupat de existența exproprierii de fapt, cu consecința practică a pierderii tuturor prerogativelor dreptului de proprietate.
Curtea, analizând recursul reclamanților, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate de aceștia, cu aplicarea disp.art.299 și urm. pr.civ. rap.la art.312 pr.civ. va constata că acesta este întemeiat, în raport cu prev. art.304 pct.5 și 9.pr.civ.
În acest sens, curtea va constata că primele două instanțe au interpretat greșit dispozițiile deciziei nr.33/2009 dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în legătură cu admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe normele dreptului comun, în concurs cu normele speciale cuprinse în Legea nr.10/2001, în raport de împrejurările concrete al speței.
Astfel, curtea va constata reclamanții revendică dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF 21442 A, nr.top.2134/2/1 și 2134/2/2, care a fost expropriat de la autorii acestora, preluarea petrecându-se în 1988, dar ulterior, prin decizia civilă nr.164/01.03.1996 a Tribunalului Arads -a constatat caducitatea decretului de expropriere, fiind efectuată cu acea ocazie și o rectificare de CF, în favoarea antecesorilor reclamanților, prin reînscrierea dreptului lor de proprietate.
S-a mai constatat că în fapt, reclamanților le-a fost totuși preluată o suprafață de 476 mp teren, aceasta fiind ocupată doar parțial de un bloc de locuințe și de căile de acces spre acest bloc, dar pentru că această preluare s-a efectuat anterior anului 1989, iar prin decizia nr.1480/13.04.2008 s-a propus acordarea de despăgubii doar pentru o suprafață de 48 mp. din totalul celor 476 mp, autoritățile însărcinate cu aplicarea 10/2001 apreciind că pentru diferență nu se pot acorda niciun fel de despăgubiri pentru simplul motiv că această diferență nu a fost expropriată, fiind în continuare în proprietatea tabulară a reclamanților.
Totuși, curtea va constata că în ciuda faptului că reclamanții continuă să aibă înscris dreptul lor de proprietate asupra acestui bun, ei nu se pot bucura de posesia și folosința acestuia, chiar dacă o hotărâre judecătorească irevocabilă le-a confirmat acest drept asupra bunului - decizia civilă nr.164/01.03.1996 a Tribunalului Arads -a constatat caducitatea decretului de expropriere, fiind efectuată cu acea ocazie și o rectificare de CF, în favoarea antecesorilor reclamanților, prin reînscrierea dreptului lor de proprietate.
Or, această situație ar putea echivala cu o expropriere de fapt, ce ar putea atrage raționamentele utilizate de Curtea de la Strasbourg în cauzelePapamichalopoulos vs.oriLonroth vs. Suedia, asociate cu jurisprudența recentă vizând cauzele în care s-au pronunțat condamnări împotriva României, pentru interpretarea și aplicarea defectuoasă a 10/2001, pe de o parte, respectiv pentru ineficacitatea acestei legi speciale în repararea prejudiciilor cauzate celor care au fost deposedați de bunurile lor, în drept și în fapt, sau numai în fapt, cum este aparent cazul reclamanților - recurenți.
În acest context, curtea va constata că sunt aplicabile normele de interpretare utilizate de Înalta Curte de Casație și Justiție privind admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe normele dreptului comun, ceea ce reclamă o judecată pe fond a cauzei reclamanților, care pretind o justă despăgubire pentru terenul pe care pretind că nu îl mai pot folosi, deși sunt înscriși ca și proprietari în CF.
De altfel, și Înalta Curtea fost tranșantă în această problemă prin decizia în interesul legii nr.33/2009, statuând fără echivoc că "noua reglementare, respectiv 10/2001-republicata nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenței îndelungate a oricărei despăgubiri (Cauza Porțeanu contra României- paragraful 34).
Din cele ce au fost arătate, rezultă că, în mod repetat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcareaart. 1din Protocolul nr. 1, reținându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.
Prin urmare, în procedura de aplicare aLegii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiileart. 1alin. 1 din Primul Protocol adițional laConvenție, ceea ce impune, conformart. 20alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei dinConvenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prinart. 11alin. (2) din Legea fundamentală.
Problema care se pune este dacă prioritateaConvențieipoate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicareaLegii nr. 10/2001și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anumeCodul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Așa cum s-a mai arătat, instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Dar nici nu se poate aprecia că existențaLegii nr. 10/2001exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensulart. 1din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cuConvențiaeuropeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă șiConvenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensulConvenției- o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.
În acest sens este relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova și Pinc contra, în care s-a arătat că:
"Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim -; cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat și înCauza Raicu contra României).
De asemenea, nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată.
Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat deart. 6alin. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).
Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensulConvenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice.
În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensulConvenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cuConvenția, ci un particular.
Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare aart. 1din Protocolul nr. 1 adițional laConvenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
În acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului.Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.
În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte va stabili că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravinConvențieieuropene a drepturilor omului.
Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrareConvenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate deConvențieaparținând altor persoane."( extras din Decizia nr.33/2009 a ICCJ/ sursa = programul legislativ Expert).
Or, în acest context, primele două instanțe, pentru a putea analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cuConvențiaeuropeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice, trebuia să judece acțiunea pe fond și nu să o considere inadmisibilă și să stabilească dacă există sau nu o expropriere de fapt, de când datează aceasta și dacă despăgubirile cerute de reclamanți sunt sau nu justificate.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul prev. art.312 pr.civ. rap.la art.304 pct.5 și 9.pr.civ.va admite recursul declarat de reclamanții și împotriva deciziei civile nr.95/05.03.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr- și va casa atât decizia recurată, cât și sentința civilă nr.7661/23.10.2008 pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul cu același număr și va trimite cauza spre rejudecare în fond la prima instanță, respectiv Judecătoriei Arad.
Va constata că în această etapă procesuală nu sunt aplicabile disp.art.274 și urm. pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanții și împotriva deciziei civile nr.95/5.03.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Casează decizia recurată precum și sentința civilă nr. 7661/23.10.2008 pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul cu același număr și trimite cauza spre rejudecare în fond la prima instanță, respectiv Judecătoria Arad.
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică din 5 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. CP/ 17.11.2009
Dact. NF/17.11.2009
Ex.2
Tribunalul Arad - Președinte,
Judecător
Președinte:Trandafir PurcărițaJudecători:Trandafir Purcărița, Lucian Lăpădat, Cristian Pup
