Pretentii civile. Speta. Decizia 6/2010. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-
DECIZIA NR.6
Ședința publică din data de 12 ianuarie 2010
PREȘEDINTE: Simona Petruța Buzoianu
JUDECĂTORI: Simona Petruța Buzoianu, Vera Andrea Popescu
- -- -
Grefier - -
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamanta domiciliată în P,-, - bis, Sc.B,.27, județul P, împotriva sentinței civile nr.1567 din 27 august 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC SA-Membru Grup cu sediul în B, Calea, nr. 239, sector 1.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimata-pârâtă SC SA B, prin avocat din cadrul Baroului P,lipsind recurenta-reclamantă.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care:
Avocat, pentru intimata-pârâtă SC SA, având cuvântul, arată că nu are alte cereri de formulat în cauză și solicită cuvântul în dezbateri.
Curtea ia act că nu se formulează alte cereri și, analizând actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat, pentru intimata-pârâtă SC SA, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică. Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA:
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Dâmbovița sub nr-, reclamanta, împreună cu alți reclamanți, a chemat în judecată pe pârâta SC -Membru Grup solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale prevăzute de art. 139 alin.1 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, reprezentând cota de participare a salariaților la profitul anual.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au fost salariații pârâtei și în afara salariului primit pentru munca prestată, fiecare angajat trebuia să beneficieze și de o cotă din profitul anual obținut, fiind de notorietate faptul că angajatorul a obținut anual profit.
Prin sentința civilă nr. 706 /12.03.2009, Tribunalul Dâmbovițaa declinat competența de soluționare cauzei în ceea ce o privește pe reclamanta, în favoarea Tribunalului Prahova, reținând că reclamanta are domiciliul în Municipiul P, ceea ce atrage competența Tribunalului Prahova de soluționare a cererii acestei reclamante, potrivit art. 284 alin.2 din Codul muncii.
După declinare, cauza fost înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr-, iar pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr.1567 pronunțată la data de 27 august 2009, Tribunalul Prahovaa respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că prin decizia nr. 1145/14.11.2005 emisă de pârâtă, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantei în temeiul dispozițiilor art. 65 si 66 din Codul muncii.
S-a mai reținut că prin modul de redactare textului art.139 din CCM, rezultă că părțile nu au negociat un criteriu sau mai multe prin care dreptul salariaților să fie determinat sau determinabil, fiind vorba mai mult de o vocație a salariaților, care trebuie analizată nu numai prin prisma disp.art.139 din CCM, ci și legilor în vigoare prin care este reglementat regimul juridic al profitului.
Astfel, s-a arătat că în urma modificărilor aduse Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale prin Legea nr. 161/2003, vocația salariaților de primi o cotă-parte din profitul unei societăți comerciale cu capital integral sau majoritar privat fost înlăturată întrucât se aduce atingere regimului juridic al proprietății private, astfel că singurul organ îndreptățit să dispună asupra acestui profit este Adunarea Generală Acționarilor. S-a mai reținut că anterior oricărei negocieri între administrația pârâtei și sindicatul reprezentativ din societate trebuie să existe hotărâre acționarilor prin care aceștia să determine anumită cotă din profit, ce urmează fi cesionată salariaților și numai după emiterea unei astfel de hotărâri, se poate discuta despre aplicabilitatea dispozițiilor art.139 din CCM.
Pentru toate aceste considerente, instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta a declarat în termen legal recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând disp. art. 304 pct. 7 și 9 Cod pr. civilă.
Susține recurenta că în motivarea hotărârii pronunțate, instanța a constatat că cererea formulată este neîntemeiată și pentru că prin modul de redactare a art. 139 din CCM rezultă că părțile nu au negociat un criteriu sau mai multe prin care dreptul salariaților să fie determinat sau determinabil, fiind vorba mai mult de o vocație a salariaților care trebuie analizată nu numai prin prisma dispozițiilor art. 139 din CCM, ci i a legilor în vigoare prin care este reglementat regimul juridic al profitului.
Se mai arată că instanța a interpretat greșit textele de lege, respectiv ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, modificată prin Legea nr. 161/2003, reținând că vocația salariaților de a primi o cotă-parte din profitul societății comerciale cu capital integral sau majoritar privat a fost înlăturată întrucât se aduce atingere regimului juridic al proprietății private, astfel că singurul organ îndreptățit să dispună asupra acestui profit este Adunarea generală a Acționarilor, existând și în prezent multe controverse cu privire la interpretarea acestor texte.
Se susține, în continuare, că fără a-și manifesta rolul activ, instanța a evitat să oblige intimata-pârâtă să pună la dispoziția instanței hotărârile Adunării Generale a Acționarilor aferente perioadei invocate, pentru a se verifica dacă s-a supus discuției și analizei acest subiect, instanța limitându-se să constate că o astfel de hotărâre nu există, concluzionând netemeinicia cererii.
De asemenea, se arată că instanța a interpretat greșit succesiunea procedurilor de participare a salariaților la profitul societății, prevederile contractului colectiv de muncă constituindu-se în lege raportat la părțile semnatare, fiind inadmisibilă interpretarea potrivit căreia salariații s-ar afla la dispoziția angajatorului în decizia acestuia de a lua în discuție o prevedere atât de importantă pentru salariați.
Prima instanță a reținut că anterior oricărei negocieri între patronat și sindicate, trebuie să existe o hotărâre a acționarilor prin care aceștia să determine o anumita cotă de profit ce urmează a fi cesionată salariaților și că numai după emiterea unei astfel de hotărâri se poate discuta despre aplicabilitatea dispozițiilor art. 139 din CCM, or, susțin recurenții, acționarii trebuiau să se supună efectelor contractului colectiv de muncă, aceasta fiind convenția negociată a părților.
Se mai învederează că acordarea de participări la profit a salariaților este posibilă și legală, Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale lăsând la latitudinea acționariatului repartizarea profitului net pe destinații, cu respectarea anumitor reguli, niciuna dintre aceste reguli neinterzicând acționarilor să decidă repartizarea unei părți din profitul net cu destinația de acordare de stimulente din categoria participării salariaților la profitul societății comerciale, iar de regulă, aceasta este inclusă în contractul colectiv de muncă.
Se susține că această interpretare a fost confirmată și de o opinie emisă de Ministerul Justiției n data de 9 mai 2008, prin care s-a interpretat că art. 183 alin. 4 stabilește condițiile în care fondatorii unei societăți comerciale pot fi asociați la partajarea profiturilor entității fondată de aceștia (prevedere expresă în acest sens în actul constitutiv, aprobarea adunării generale a acționarilor/asociaților), iar lipsa unei mențiuni exprese în lege referitoare la participarea salariaților la profitul societății nu constituie, un impediment în calea realizării unei asemenea posibilități. De aceea, s-a apreciat că dacă actul constitutiv al societății comerciale prevede în mod expres posibilitatea participării salariaților sau a unei anumite părți a acestora la profitul realizat de societate ori dacă adunarea generală stabilește o asemenea posibilitate, salariații se vor bucura de acest beneficiu.
Recurenții apreciază că eliminarea din textul fostului art. 178 alin. 4 -actualul 183 alin 4 - a mențiunii privitoare la asociați are ca efect simplificarea procedurii de partajare a profitului cu salariații, în sensul că nu este necesară o stipulație expresă, în acest scop, în actul constitutiv.
Mai arată recurenții că adunarea generală a acționarilor poate decide participarea salariaților la profit în temeiul prevederilor Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă și al prevederilor contractului colectiv de muncă unic încheiat la nivel național, art. 11 din Legea nr.130/1996 stipulând că în cazul contractelor colective de muncă la nivel național, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din țară, iar conform art.42 al contractului colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007- 2010, un adaos la salariul de bază este venitul reprezentat de cota-parte din profit ce se repartizează salariaților, care este de până la 10% în cazul societăților comerciale și intimata-pârâtă se prevalează de faptul că în salariul de bază al angajaților sunt incluse o mulțime de alte sporuri, fapt nedovedit.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului, modificarea sentinței și obligarea la plata drepturilor solicitate, actualizate la data plății efective.
Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză, însă reprezentată fiind în instanță, la termenul din 12 ianuarie 2010, prin apărător ales, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:
Sentința atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, motivarea răspunzând exigențelor impuse de art.261 alin.1 pct.5 Cod pr.civilă, iar motivele nu sunt contradictorii sau străine de natura pricinii, astfel încât nu se poate reține incidența în cauză a disp.art.304 pct.7 Cod pr.civilă, nici chiar recurenta nedezvoltând în cuprinsul motivelor de recurs acest motiv de modificare a sentinței.
Nici critica privitoare la greșita interpretare a textelor de lege nu este întemeiată.
Astfel, se reține că în formularea din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, art.139 stabilește că atât cota de participare la profitul anual, cât și modalitatea concretă de acordare, precum și condițiile de diferențiere între salariații SA vor fi stabilite prin negociere cu.
Această clauză contractuală nu generează prin ea însăși dreptul la acordarea cotei de participare la profitul societății, existența acestui drept fiind dublu condiționată de înregistrarea de profit la finele fiecărui an din perioada pentru care se solicită acordarea unei cote-părți din profit;negocierea modalităților concrete de acordare și a criteriilor de diferențiere între salariați, cu.
Temeiul legal pentru acordarea cotei de participare la profitul societății nu îl poate constitui nici OG nr.64/2001, cu modificările ulterioare, căci acest act normativ privește exclusiv repartizarea profitului la societățile naționale, companiile naționale și societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat și la regiile autonome dacă acestea s-au angajat și au stabilit prin bugetele de venituri și cheltuieli obligația de participare la profit ca urmare a serviciilor angajaților lor în relație cu acestea, situație în care se pot acorda aceste drepturi în limita a 10% din profitul net, așa cum se prevede în art.1 alin.1 din actul normativ menționat.
Cum în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de însăși clauza contractuală pentru valabila existență a dreptului la cota de participare la profit, pe de o parte, iar pe de alta, cum în legislația română actuală nu este reglementată obligația adunării generale a acționarilor unei societăți pe acțiuni (societatea recurentă fiind constituită ca societate pe acțiuni sub regimul instituit de Legea nr.31/1990, modificată prin Legea nr.161/2003) să acorde salariaților săi dreptul de participare la beneficii, conform art.178 și art.183 din aceste acte normative, rezultă că art.139 din conferă salariaților doar premisele negocierii unui eventual drept de a participa la beneficiul (profitul) net al societății, cu respectarea cerințelor impuse de actul constitutiv al societății angajatoare și a condițiilor prealabile stabilite prin această clauză contractuală, astfel cum au fost enumerate mai sus și numai dacă nu s-a decis reinvestirea profitului societății, iar nu distribuirea lui.
Reclamanta a invocat în susținerea acțiunii, ca temei de drept, dispozițiile art.139 alin.1 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și nicicând pe parcursul judecării pricinii la prima instanță nu a invocat stipularea în actul constitutiv al societății sau existența unei hotărâri a Adunării Generale a Acționarilor privind participarea salariaților la profitul societății, neputându-se reține în acest context lipsa rolului activ al instanței de fond în soluționarea pricinii, așa cum susține recurenta.
Raportat la considerentele ce preced, nu se poate reține nici că art.139 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, invocat de recurenta-reclamantă, ar constitui un temei suficient pentru admiterea acțiunii, iar referirile recurentei la interpretările aduse în doctrină privind art.183 alin.4 din Legea nr.31/1990, cu modificările și completările ulterioare, fost art.178 alin.4, nu pot constitui, pentru aceleași considerente, un argument pentru admiterea recursului în sensul celor solicitate de aceasta.
Este, de asemenea, neîntemeiată susținerea recurentei potrivit căreia, în raport de art.139 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, acționarii ar fi obligați să decidă participarea salariaților la profitul societății, neputându-se reține, în mod evident, o asemenea obligație, ci doar o facultate, iar nici dispozițiile art.42 din contractul colectiv de muncă la nivel național invocate de recurentă nu pot justifica, pentru motivele mai sus arătate, admiterea recursului.
Concluzionând, Curtea privește recursul de față ca nefondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge, sentința atacată fiind legală și temeinică, decurgând dintr-o corectă apreciere a probelor administrate și aplicare a dispozițiilor legale, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de modificare a sentinței invocate de recurentă în motivarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta domiciliată în P,-, - bis, Sc.B,.27, județul P, împotriva sentinței civile nr.1567 din 27 august 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC SA-Membru Grup cu sediul în B, Calea, nr. 239, sector 1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12 ianuarie 2010.
Președinte, JUDECĂTORI: Simona Petruța Buzoianu, Vera Andrea Popescu
--- - --- - --
Grefier,
-
/VS
4 ex./ 29.01.2010
f--Trib.
R
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
Președinte:Simona Petruța BuzoianuJudecători:Simona Petruța Buzoianu, Vera Andrea Popescu
