Pretentii civile. Speta. Decizia 895/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR.780,-
DECIZIA NR.895
Ședința publică din data de 29 aprilie 2009
PREȘEDINTE: Maria Stoicescu
JUDECĂTORI: Maria Stoicescu, Adriana Florina Secrețeanu Ana
- - -
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamantul, cu domiciliul ales în P, str. -, nr. 1, jud. P, la Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 64 din 18 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PLOIEȘTI, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, cu sediul în B,-, sector 5,Ministerul Public - Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5,Parchetul de pe lîngă Curtea de APEL PLOIEȘTI, cu sediul în P,- A, jud. P șiParchetul de pe lîngă Tribunalul Prahova, cu sediul în P, str. -, nr. 1, jud.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Recurs scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că la dosarul cauzei a fost depusă întâmpinare, formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a solicitat, judecata cauzei și în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 alin.2 Cod procedură civilă.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, față de împrejurarea că s-a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin.2 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și rămânând în deliberare, pronunță următoarea hotărâre:
CURTEA:
Princerereaînregistrată pe rolul Curții de APEL PLOIEȘTI la nr-, reclamantul a chemat în judecată pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și a solicitat obligarea acestora la calcularea și plata de despăgubiri echivalente cu drepturile salariale reprezentând 25% din salariul de bază începând cu 1.09.2000 și în continuare, la calcularea și plata actualizată a acestor despăgubiri prin aplicarea coeficientului de inflație începând cu nașterea dreptului la despăgubire, precum și înscrierea în carnetul de muncă a mențiunilor privind sporurile salariale pretinse, urmând a se dispune și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la alocarea sumelor necesare plății sumelor solicitate.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, are un program de permanență ce presupune ca, periodic (conform planificărilor întocmite), după orele de program și în zilele nelucrătoare, să aibă disponibilitatea pentru a se prezenta la sediul parchetului pentru redactarea și susținerea propunerilor de arestare preventivă în cauzele penale ce presupun urgență, respectiv acelea care au ca obiect luarea, prelungirea sau menținerea măsurilor preventive, ori pentru redactarea propunerilor pentru emiterea de autorizații de percheziție.
Reclamantul a susținut că această stare de fapt constituie o restrângere a libertății de mișcare, deși nu este remunerat pentru timpul în care în fapt este obligat să nu părăsească localitatea.
A mai susținut reclamantul că obligației de asigurare a permanenței ar trebui să-i corespundă și un drept corelativ corespunzător, lipsa acestei prevederi constituind o discriminare în raport de alte categorii de salariați, cum ar fi lucrătorii de poliție, care sunt remunerați pentru serviciul de permanență cu un spor de 25% pentru serviciul de permanență
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, cu motivarea că are în atribuții elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și că între reclamanți și acest minister nu există nici un fel de raporturi de muncă care să poată justifica obligarea la plata unor sume reprezentând drepturi salariale.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat prin întâmpinarea formulată în principal constatarea inadmisibilității actiunii pentru nerespectarea de către reclamanți a procedurii prealabile reglementate de art.42 alin.1 din OUG nr.177/2002 și art.36 alin.1 din OUG nr.27/2006 potrivit cărora personalul salarizat conform acestei ordonanțe, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale poate face contestație în termen de 15 zile de la data comunicării la organele de conducere ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.S-a mai apreciat că aceeași soluție de constatare a inadmisibilității se impune în cauză,dat fiind că în ipoteza admiterii acțiunii instanța ar depăși atribuțiile puterii judecătorești,adăugând la lege.
De asemenea, mai solicitat a fi avută în vedere Decizia nr.821/03.07.2008 a Curții Constituționale prin care s-a constatat cu caracter obligatoriu că prevederile art.1, art.2 alin.(3) și art.27 alin.(1) din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
De asemenea, s-a învederat că primul capăt de cerere apare ca neîntemeiat în condițiile în care legislația ce reglementează salarizarea reclamantului nu prevede un drept salarial de felul celui pretins.
Totodată, a susținut că e neîntemeiat și capătul de cerere privind obligarea pârâților la efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă, de vreme ce, potrivit art.11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976 în carnetele de muncă se înscrie doar retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi care se înscriu în aceasta.
A mai apreciat că, față de caracterul neîntemeiat al primului capăt de cerere se impune și respingerea celui privind actualizarea sumelor solicitate cu indicele de inflație.
Același pârât a formulat și o cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, pentru ca, în ipoteza admiterii acțiunii, să se dispună prin aceeași hotărâre ca acesta să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamantului.
De asemenea, a invocat excepția autoritatii de lucru judecat și excepția prescrierii dreptului la acțiune.
Prin sentința civilă nr. 64 din 18 noiembrie 2008, Curtea de APEL PLOIEȘTIa admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice P, a respins acțiunea față de Ministerul Economiei și Finanțelor și cererea de chemare în garanție a acestuia, ca fiind formulate împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a respins exceptia autorității de lucru judecat invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ICCJ B și a respins acțiunea formulată de reclamantul, ca neîntemeiată.
S- reținut că această instituție are în atribuții elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, iar între reclamanți și acest minister nu există nici un fel de raporturi de muncă care să poată justifica obligarea la plata unor sume reprezentând drepturi salariale.
Referitor la excepția autorității de lucru judecat, curtea a constatat ca aceasta este neintemeiata, deoarece cauza la care se face referire - dosar nr- - nu s-a judecat in fond, reclamanții de atunci declarând că renunță la judecată. Prin urmare, a reținut că nu sunt indeplinite cerințele art.1201 civ. pentru intervenția autorității de lucru judecat.
În ceea ce privește fondul pretențiilor deduse judecății, s-a reținut că prin Decizia nr.821/03.07.2008 a Curții Constituționale s-a constatat, cu caracter obligatoriu, că prevederile art.1, art.2 alin.(3) și art.27 alin.(1) din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
S-a concluzionat că, întrucât în legislația ce reglementează drepturile salariale ale reclamantului nu e prevăzută posibilitatea acordării unor drepturi salariale pentru serviciul de permanență de care s-a făcut vorbire în acțiune, în aplicarea susmenționatei decizii nu se poate reține existența vreunei forme de discriminare față de alte categorii de salariați pentru care prin lege specială de salarizare s-a prevăzut acordarea unui spor pentru situația invocată, instanța neavând îndrituirea de a crea norme juridice sau de a le înlocui cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Curtea a respins acțiunea ca fiind neîntemeiată față de pârâții ce au calitate procesuală în cauză și a constatat că nu mai este necesară analizarea excepției prescripției dreptului la acțiune.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că cererea sa se întemeiază, în principal, pe prevederile Protocolului nr.12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe prevederile Constituției României, art.41 și 42, ce reglementează egalitate în drepturi și nediscriminarea, precum și pe prevederile Codului Muncii.
De asemenea, susține recurentul, că acțiunea se întemeiază pe prevederile art.32 din nr.OUG27/2006, coroborat cu art.13, 18 și anexa 7 pct.11 lit.b din legea nr.138/1999, dar și cu art.11 din nr.OG64/2006, art.2 și 11 din nr.OG38/2003, nr.OG9/2001, art.16 și 17 din nr.OUG57/2000, art.18 din nr.OG10/2007, art.12-13 din nr.OG6/2007, art.27 din Legea nr.495/2004 și nu în ultimul rând pe prevederile art.6 din nr.OG8/2007, însă instanța de fond a reținut greșit faptul că acțiunea este întemeiată pe prevederile nr.OG13/2000 și invocând Decizia nr.821/2008 a Curții Constituționale a respins nelegal ca neîntemeiată acțiunea sa.
Precizează recurentul că instanța nu s-a pronunțat și nu a motivat în niciun fel de ce nu i se aplică și nu i se recunosc aceleași drepturi salariale ca ale procurorilor și judecătorilor militari care, aflându-se în condiții de muncă identice cu ale sale, cu excepția faptului că poartă uniforme, primesc sub denumirea de spor de dispozitiv un procent de 25% la salariul de bază (și intră în indemnizația de bază), iar el nu poate primi același spor pentru faptul că oricând - chiar și dincolo de cele 8 ore de muncă zilnic, se află la dispoziția parchetului (a statului în ultimă instanță) și poate fi chemat la orice oră din zi și din noapte pentru a instrumenta sau a efectua activități conform competențelor parchetului din care face parte.
Susține recurentul că, așa cum a arătat în acțiune, spor pentru serviciu permanent, sub diferite denumiri, tot în procent de 25%, primesc și funcționarii publici din cadrul administrației penitenciare, pentru că, atunci când se comit evenimente, pot fi chemați la serviciu, dar și lucrătorii de poliție, și mulți alți salariați ai statului, această situație fiind vădit discriminatorie, motiv pentru care a cerut să fie înlăturată discriminarea conform CEDO - protocol 12, dar și a altor acte normative interne ce nu au fost considerate niciodată neconstituționale.
Arată recurentul că, chiar dacă prin Decizia nr.821 din 3 iulie 2008 Curtea Constituțională a decis că art."art.1 și 2 din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care.", nu are competența și nici nu s-a pronunțat în nici un mod cu privire la protocolul nr.12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă instanțele de judecată ale statelor semnatare să constate situațiile de discriminare ale cetățenilor și să înlăture discriminarea.
Instanța de fond a refuzat să constate că întreaga categorie profesională a magistraților procurori și judecători este discriminată sub aspectul obligării la muncă în aceleași condiții ca și a altor salariați ai statului, dar nu sunt plătiți pentru această obligație, așa cum se întâmplă în situația procurorilor și judecătorilor militari, militarilor și altor angajați ai Ministerului Apărării Naționale, polițiștilor, funcționarilor publici din administrația penitenciare și alții.
Susține recurentul și faptul că, prin decizia nr.821/2008, Curtea Constituțională a obligat judecătorii să dea o anume interpretare art.1 și 2 din nr.OG137/2000, că textele sunt considerate neconstituționale doar dacă judecătorii dau altă interpretare decât cea impusă de Curtea Constituțională și nimeni sub nicio formă nu poate interveni în actul de interpretare al unui text de lege de către judecător. Interpretarea legii este apanajul exclusiv al judecătorului care aplică legea în cauza ce îi este dedusă judecății și a-l obliga pe judecător să dea legii interpretarea dorită de o altă autoritate încalcă independența judecătorului și implicit aduce atingere independenței justiției în ansamblu.
Dacă judecătorii au interpretat o lege în sens constituțional sau nu, se verifică doar de către instanța superioară în timpul judecării unei căi de atac, singura autoritate care este abilitată să dea o interpretare legii, obligatorie pentru toți judecătorii, este Înalta Curte de Casație și Justiție în deciziile date ca urmare a judecării recursurilor în interesul legii. Curtea Constituțională nu poate obliga judecătorii la o interpretare anume a legii, chiar dacă invocă faptul că orice altă interpretare ar fi neconstituțională.
Dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea recursului, care, având în vedere, prevederile deciziei Curții Constituționale nr. 104/20.01.2009, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I și II din OUG nr. 75/2008, a înaintat dosarul spre competentă soluționare Curții de APEL PLOIEȘTI.
Intimații Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr.64 din 18 noiembrie 2008 Curții de APEL PLOIEȘTI - Secția Litigii de Muncă și Asigurări Sociale.
Susțin intimații că, în mod corect Curtea Constituțională a admis excepția invocată de Ministerul Justiției, constatând că dispozițioile art.2 și 27 din Ordonanța de Guvern nr.137/2000 sunt neconstituționale din perspectiva art.1 alin.4 din Constituție, ce reglementează principiul separației puterilor în stat, a art.126 alin.6 ce garantează controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice pe calea contenciosului administrativ și a art.144 lit.a și c care stabilesc competența Curții Constituționale de a analiza constituționalitatea unor prevederi din legi sau ordonanțe în vigoare, raportat inclusiv la art.16 din Constituție, ce se referă la egalitatea în fața legii, în măsura în care sunt interpretate în sensul că se dă în competența instanței de judecată atribuția de a reține încălcarea principiului egalității în fața legii prin examinarea și cenzurarea soluțiilor cuprinse în legi și ordonanțe.
Față de data formulării acțiunii și în temeiul dispozițiilor art.137 Cod procedură civilă, intimații reiterează excepția prescripției dreptului material la acțiune al recurentului-reclamant pentru perioada 1 septembrie 2000 - 12 august 2005, având în vedere că potrivit dispozițiilor cuprinse în art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, corobortate cu dispozițiile art.3 alin.1 din același act normativ "dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv în termen de 3 ani.
În conformitate cu dispozițiile art.137 din Codul d e procedură civilă și având în vedere faptul că recurentul-reclamant magistrat este salarizat conform G nr.27/29 martie 2006 - privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor și procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr.45/2007, intimații invocă excepția tardivității introducerii acțiunii în raport de dispozițiile art.42 alin.1 din nr.OUG177/2002, privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților și art.36 alin.1 din nr.OUG27/2006.
În conformitate cu dispozițiile art.36 alin.1 din nr.OUG27 din 29 martie 2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr.45/2007 "personalul salarizat potrivit prezentei ordonanțe de urgență, nemulțumit de modul de salarizare a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și ale Direcției Naționale Anticorupție ori, după caz, la Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile".
Susțin intimații că recurentul-reclamant, salarizat în temeiul acestor acte normative, avea obligația să conteste modul de stabilire a salariului în forma stabilită de legislația specifică, fapt ce nu s-a realizat, motiv pentru care acțiunea acestuia este tardiv formulată.
Precizează intimații că instanța de fond a procedat în mod corect respingând acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Reclamantul, procuror general adjunct la Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI, a chemat în judecată pârâții și a solicitat obligarea la plata de drepturi salariale reprezentând 25% din salariul de bază, cu motivarea că, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, are un program de permanență ce presupune să aibă disponibilitatea pentru a se prezenta la sediul parchetului, stare de fapt ce constituie o restrângere a libertății de mișcare, deși nu este remunerat pentru timpul în care în fapt este obligat să nu părăsească localitatea, ceea ce constituie o discriminare în raport de alte categorii de salariați, care sunt remunerați pentru serviciul de permanență cu un spor de 25% pentru serviciul de permanență.
Reclamantul este salarizat în prezent conform G nr.27/29 martie 2006 - privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor și procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr.45/2007, iar anterior potrivit OUG nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, respectiv Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, și beneficiază de indemnizație și sporurile corespunzătoare, printre care nu se regăsește sporul de 25% solicitat.
Actele normative invocate de recurent nu se referă la magistrați, ci la alte categorii de salariați.
Astfel, legea nr.138/1999 privește personalul militar și civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, nr.OG64/2006 se referă la funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, nr.OG38/2003 privește salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, nr.OUG57/2000 și OG nr.9/2001 salarizarea personalului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, OG nr.10/2007 se referă la creșterile salariale ce se vor acorda personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2000 privind personalul contractual din sectorul bugetar, nr.OG6/2007 se referă la drepturile salariale și a alte drepturi ale funcționarilor publici, Legea nr.495/2004 privește salarizarea și alte drepturi bănești ale personalului din administrația centrală a Ministerului Afacerilor Externe și de la misiunile diplomatice, oficiile consulare și institutele culturale românești din străinătate, iar nr.OG8/2007 privește salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea.
Cu privire la indemnizația de dispozitiv la care face referire recurentul, aceasta se acordă personalului salarizat conform Legii nr.138/1999 privind personalul militar și civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, iar reclamantul nu se încadrează în categoriile expres prevăzute de art.13 din Legea nr.138/1999- personalul militar și civil din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului d e Interne, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Protecție și Pază, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Ministerului Justiției
În ceea ce privește susținerile privind discriminarea, curtea constată că sunt neîntemeiate, tabilirea unor sisteme diferite de salarizare si acordarea anumitor sporuri salariale anumitor categorii de salariați, nu constituie discriminare, având în vedere că drepturile salariale trebuie stabilite si se stabilesc în mod diferențiat, în raport cu activitatea desfășurată, cu importanța si natura competențelor, fără ca prin stabilirea acestor sisteme diferite de salarizare să fie încălcat dreptul fundamental al egalității cetățenilor in fața legii.
Instanța de fond a reținut în mod corect că prin Decizia nr. 821/3.07.2008, Curtea Constituțională admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În motivarea excepției s-a retinut că, a se ințelege, față de disp. art. 2 alin. (3) si art. 27 alin. (1) din OG nr. 137/2000, că se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Pentru toate aceste motive, curtea constată că sentința recurată este legală și temeinică, nefiind incidente motivele de recurse prevăzute de dispozițiile art. 304 și 304^1 Cod procedură civilă, considerente pentru care, în baza dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul, cu domiciliul ales în P, str. -, nr. 1, jud. P, la Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI, împotriva sentinței civile nr. 64 din 18 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PLOIEȘTI, în contradictoriu cu pârâțiiStatul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, cu sediul în B,-, sector 5, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5,Parchetul de pe lîngă Curtea de APEL PLOIEȘTI, cu sediul în P,- A, jud. P și Parchetul de pe lîngă Tribunalul Prahova, cu sediul în P, str. -, nr. 1, jud.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29 aprilie 2009.
PRESEDINTE, JUDECĂTORI: Maria Stoicescu, Adriana Florina Secrețeanu Ana
- - - -- - - -
GREFIER,
Fiind în concediu de odihnă
Semnează Grefier șef secție
Red.
2ex/29 mai 2009
fond- Curtea de Apel Ploiești
fond: ,
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
Președinte:Maria StoicescuJudecători:Maria Stoicescu, Adriana Florina Secrețeanu Ana
