Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 5397/2009. Curtea de Apel Craiova

Dosar nr-

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CRAIOVA

SECȚIA A II-A CIVILĂ ȘI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 5397

Ședința publică de la 12 Octombrie 2009

Completul compus din:

PREȘEDINTE: Lucian Bunea

JUDECĂTOR 2: Marin Covei

JUDECĂTOR 3: Elena Stan

Grefier - -

Pe rol, judecarea recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr.766 din 30 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta, pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Tribunalul Mehedinți, Curtea de APEL CRAIOVA, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect drepturi bănești.

La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că în cauză se solicită judecarea în lipsă, potrivit dispozițiilor art.242 alin.2 cod pr.civilă.

Instanța apreciind cauza în stare de judecată a luat în examinare recursul.

CURTEA

Asupra recursului de față;

Tribunalul Mehedinți prin sentința civilă nr. 766 din 30 aprilie 2009 admis în parte acțiunea formulată de reclamanta, împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de APEL CRAIOVA, Tribunalul Mehedinți.

A obligat pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL CRAIOVA, Tribunalul Mehedinți să plătească către reclamantă a sporului de confidențialitate de 15 % pe perioada 01.08.2008- 30.04.2009 sume ce vor fi indexate cu indicele de inflație la data plății.

A obligat pârâții la plata acestui spor și pe viitor, pe perioada derulării raporturilor de muncă.

A respins acțiunea față de Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:

Reclamanta are calitatea de magistrat, desfășurându-și activitatea în cadrul Judecătoriei Drobeta Turnu S ca judecător stagiar și a solicitat obligarea pârâților să recunoască discriminarea să calculeze și să plătească drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu luna august 2008 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești, precum și pe viitor, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, să se efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă, iar Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor și Ministerul Justiției să emită ordinul de salarizare care să conțină sporul de până la 15% pentru viitor.

Reclamanta a invocat o faptă discriminatorie, ca urmare a situației existenței mai multor acte normative prin care se acordă sporul de confidențialitate unor categorii profesionale care au acces la un anumit gen de informații, reclamanta susținând că deși în calitate de judecător, prin activitatea desfășurată au acces la informații confidențiale, fiind obligată să a nu dezvăluie sau să folosească pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-a obținut în această calitate, iar în cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial, judecătorii și procurorii sunt obligați să păstreze materialele respective în incinta instanței sau a parchetului și să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege și regulament.

În scopul asigurării eficiente a confidențialității informațiilor clasificate, au fost emise mai multe acte normative menite să confere categoriilor de personal ce gestionează astfel de informații sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la aceste informații.

Astfel, prin Legea 444/2006, pentru aprobarea OG nr. 19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranța națională, art.3 s-a prevăzut ca, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul/avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.

Prin dispozițiile art.15 alin.1 din OG nr. 6/2007, privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și altor drepturi ale funcționarilor publici, s-a prevăzut că sporul de confidențialitate în cuantum de până la 15% se acordă nu numai categoriilor de funcționari publici prevăzute de Legea 444/2006, ci și altor categorii de funcționari publici, respectiv celor din aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul Administrației Președințiale, Consiliul Național Pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei și Comerțului, Consiliul Legislativ.

De asemenea, prin dispozițiile art.20 alin.3 din Legea 656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, modificată prin Legea 405/2006, sporul de confidențialitate de până la 15% s-a acordat și membrilor Plenului, precum și altor categorii de personal din cadrul Oficiului Național Pentru Combaterea Spălării Banilor.

Mai mult, prin OG nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prevede în art.30 alin.3, acordarea sporului de confidențialitate de până la 15% personalului din cadrul aparatului Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării.

Conform dispozițiilor legale prevăzute de actele normative invocate, instanța a reținu că, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, ca și creditorii dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.

În calitate de judecător reclamanta este obligată să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care ia cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procesele aflate în curs de desfășurare.

Astfel, instituind obligația profesională de confidențialitate în sarcina reclamanților, legiuitorul a instituit implicit și obligația corelativă de plată a acesteia, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial, în caz contrar ar fi încălcate principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plata egală pentru munca egală, dreptul la salariu pentru munca prestată, respectiv art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituția României, art.5, art.6 și art.154 din Codul Muncii.

În concluzie, s-a reținut că, obligația de confidențialitate este recunoscută de lege tuturor categoriilor de personal care prestează activități, în baza unui raport de muncă, indiferent de felul raportului și al funcției deținute.

Reclamanta, deși își execută obligația de confidențialitate în calitatea sa de judecător, ca și personalul din unitățile bugetare pentru care s-a prevăzut expres acordarea sporului de confidențialitate, nu i se recunoaște acest spor, fiind astfel în mod evident și grav discriminată, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor și pentru celelalte categorii socio-profesionale, ținute de respectarea obligației de confidențialitate.

Doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod constant și unanim că, existența discriminării în materie de muncă, apare ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale care întruneau elementul generator al sporului sau adaosului respectiv.

Potrivit dispozițiilor art.2 alin.1 din OG nr.137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice, iar potrivit alin.2 al aceluiași articol, se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Ori, în speță, criteriul după care s-a făcut distincția în acordarea acestui spor este categoria socio-profesională, criteriu prevăzut de art.2 alin.1 din OG 137/2000, motiv pentru care instanța apreciază că reclamanta este discriminată în sensul art.2 alin.1-3 și art.6 din OG 137/2000, deoarece sporul de confidențialitate ia fost refuzat nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestuia - obligația legală de confidențialitate, ci sub pretextul că aparține unei alte categorii socio-profesionale, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Ministerul Justiției și Libertăților, criticând-o pentru nelegalitate.

Ministerul Justiției și Libertăților critică sentința prin primul motiv de recurs în temeiul art.304 pct.4 Cod procedură civilă și solicită casarea sentinței pentru că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești,iar sporul de confidențialitate acordat de 15 % constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești prin lege, fiind o problemă de legiferare.

Instanța a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a personalului auxiliar din sistemul justiției, astfel că invocat decizia nr.818/03.07.2008 și nr.1325/04.12.2008 ale Curții Constituționale, prin aceasta a statuat că dispozițiile nr.OG137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative.

În al doilea motiv de recurs se critică sentința pentru acordarea drepturilor solicitate pentru viitor. Susține că în mod greșit s-a acordat drepturile și pentru viitor în condițiile în care se referă la un drept care nu s- născut încă, drepturile solicitate pe viitor nefiind creanțe certe, lichide și exigibile.

Recursul declarat de Ministerul Justiției se respinge pentru următoarele considerente;

Astfel, noțiunea de discriminare este definită, așa cum s-a precizat și la instanța de fond, prin art. 2 din OUG nr. 137/2000, aceasta incluzând în sfera sa: dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute la alin. 1; prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1. fata de alte persoane, în afară cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate si necesare; orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoana, un grup de persoane sau o comunitate fata de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități.

Mijloacele de eliminare a tuturor formelor de discriminare sunt menționate expres la art. 2 alin.10 din acest act normativ, respectiv: a) prevenirea oricăror fapte de discriminare, prin instituirea unor măsuri speciale, inclusiv a unor acțiuni afirmative, în vederea protecției persoanelor defavorizate care nu se bucura de egalitatea șanselor; b) mediere prin soluționarea pe cale amiabila a conflictelor apărute în urma săvârșirii unor acte/fapte de discriminare; c) sancționarea comportamentului discriminatoriu prevăzut în dispozițiile alin. 1.-(7).

Comportamentul discriminatoriu atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz, în condițiile legii.

Art. 3 din același act normativ, arată că dispozițiile prezentei ordonanțe se aplica tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private, precum si instituțiilor publice cu atribuții în ceea ce privește: condițiile de încadrare în munca, criteriile si condițiile de recrutare, selectare si promovare, accesul la toate formele si nivelurile de orientare, formare si perfecționare profesională; protecția si securitatea socială; serviciile publice sau alte servicii, accesul la bunuri si facilități; sistemul educațional; asigurarea libertății de circulație; asigurarea liniștii si ordinii publice; alte domenii ale vieții sociale.

Curtea Constituțională a constat neconstituționale dispozițiile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 numai în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În speță însă, prima instanță nu a anulat ori a refuzat aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici nu le- înlocuit cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative ci, dimpotrivă, a făcut aplicarea întocmai a acestor dispoziții legale, stabilind că reclamanții fac parte dintre persoanele enumerate la art. 3 din ordonanță.

Prin urmare, nu se poate reține că hotărârea atacată este pronunțată cu depășirea limitelor puterii judecătorești și deci, că este afectată de motivul de nelegalitate menționat la art. 304 pct. 4 cod. pr. civ. așa cum se încearcă a se acredita de către recurentul Ministerul Justiției Și Libertăților.

De menționat, tot în sprijinul acestei concluzii, sunt și dispozițiile art. 27 din același act normativ, care conferă competența instanței de a acorda despăgubiri și a restabili situația anterioară discriminării.

În sensul acestei interpretări sunt și dispozițiile art.2 pct.2 din Convenția nr. 111/ 1958 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei ratificată de România prin Decretul Consiliului de Stat încă din 1974 prevede ca diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate, la fel ca și reclamantul.

Ori, având în vedere atribuțiile prevăzute în statut, codul deontologic și regulamentul de ordine interioară al instanțelor și parchetelor pentru personalul auxiliar de specialitate ce funcționează în cadrul autorității judecătorești din România rezultă în mod clar și indubitabil ca acestei categorii profesionale îi sunt aplicabile obligațiile vizând respectarea confidențialității lucrărilor, fără a i se acorda, în contrapondere,sporul de confidențialitate raportat la gestionarea informațiilor prelucrate în cadrul funcției exercitate dând astfel conținut discriminarea existentă între diferitele categorii socio-profesionale ce uzitează date cu caracter confidențial sau " secrete profesionale".

Chiar dacă dreptul în litigiu nu este reglementat prin Legea nr. 567/2004 și OUG nr. 8/ 2007, aceasta nu înseamnă că reclamanții nu pot reclama o situație discriminatorie dintre cele enumerate mai sus, în raport cu alte categorii socio-profesionale, atâta timp cât au situații comparabile, respectiv, au, în egală măsură, obligația de confidențialitate.

Așa cum a arătat și instanța de fond, obligația de confidențialitate a magistraților rezultă din împrejurarea că, prin natura activității desfășurate, aceștia au acces la informații confidențiale, fiind obligați să păstreze secretul profesional, să nu dezvăluie sau să folosească informațiile obținute în calitatea pe care o au, să păstreze lucrările cu caracter confidențial în incinta instanței, să nu permită consultarea lor.

Neacordarea sporului de confidențialitate reclamanților ori, eventual, acordarea unui spor mai mic de 15% creează o stare evidentă de discriminare, atâta timp cât și aceștia se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial pentru celelalte categorii socio-profesionale ținute de respectarea obligației de confidențialitate, menționate de către recurent prin motivele de recurs (personal militar și funcționari publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională).

Nu în ultimul rând Curtea are în vedere considerentele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție care, prin decizia nr. 46 pronunțată la data de 15 dec. 2008, admis recursul în interesul legii, și a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispoz. art. 99 al. 1 lit. d din legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor republicată cu modificările și completările ulterioare,raportat la art. 16 al. 1, 2 din Codul deontologic al magistraților și art. 78 al. 1 din legea 567/2004, privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al Parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată raportat la art. 9 din Codul deontologic, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.

Dezlegarea dată problemelor de drept de Înalta Curte de Casație și Justiție prin pronunțarea deciziilor în interesul legii este obligatorie pentru instanțe în conformitate cu dispoz. art. 329 alin. 3 pr.civilă.

Referitor la obligarea pârâților la plata acestui drept pentru viitor, instanța reține că, această obligație își are izvorul în dispozițiile legale sus menționate, a căror aplicabilitate nu este limitată în timp. Modificarea cuantumului sporului de confidențialitate sau neacordarea acestuia putând-se dispune numai printr-un act normativ.

În considerarea celor prezentate recursul este nefundat și în temeiul art. 312 Cod procedură civilă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr.766 din 30 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta, pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Tribunalul Mehedinți, Curtea de APEL CRAIOVA, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect drepturi bănești.

Irevocabilă

Pronunțată în ședința publică de la 12 Octombrie 2009

Președinte,

- -

Judecător,

- -

Judecător,

- -

Grefier,

- -

Red.jud.

2 ex/IE/15.10.2009

fond

Președinte:Lucian Bunea
Judecători:Lucian Bunea, Marin Covei, Elena Stan

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 5397/2009. Curtea de Apel Craiova